dav

DAV

DUMNEZEU A VORBIT

(CURS DE HERMENEUTICĂ BIBLICĂ APLICATĂ)

Viorel Silion

INTRODUCERE

În toamna anului 2007, printre reclamele destinate publicului din oraşul Bucureşti, a apărut pe mai multe panouri una care chiar mi-a atras atenţia într-un mod deosebit. Textul ei era acesta: „Degeaba şti să citeşti, dacă n-ai citit niciodată Biblia”. Această reclamă nu numai că m-a mirat (ca una care parcă a scăpat din greşeală printre celelalte care au alt caracter), ci m-a şi deranjat prin două implicaţii ale existenţei ei în spaţiul public.

Prima implicaţie era dată de faptul (evident) că autorii acelei reclame jigneau pe foarte

mulţi oameni şi minţeau în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, ei spuneau că dacă cineva nu a citit niciodată Biblia, faptul că ştie totuşi să citească nu are nici o valoare (totul este degeaba). Eu nu mă simţeam vizat de această remarcă provocatoare a reclamei, pentru că nu eram dintre cei care n-au citit niciodată Biblia. Dar m-a deranjat totuşi a doua implicaţie. Ea îi privea pe aceia care concepuseră textul reclamei.

Această a doua implicaţie se referă la faptul că ei pretind unor oameni care nu sunt regeneraţi spiritual de Dumnezeu prin Spiritul Său, să citească Biblia în această stare. Deşi Biblia este hrană spirituală pentru cel care este deja născut în familia lui Dumnezeu (şi numai pentru un astfel de om are ea această calitate!), prin felul în care se prezentau lucrurile în reclamă, se spunea că acest fapt nu contează. Ca să explicăm mai clar, să introducem o ilustraţie conţinând o altă imaginară reclamă: unui copil încă nenăscut i se spune „Degeaba ai gură dacă nu ai mâncat niciodată carne cu ea”. Ce am răspunde celor care ar fi făcut asemenea remarcă? Desigur, ar trebui să le demonstrăm absurditatea pretenţiei lor! În aceeaşi situaţie se află cei care, prin reclama amintită mai sus, au făcut imprudenţa să ceară celor care încă nu trăiesc în lumea lui Dumnezeu, să se hrănească spiritual cu hrana care este doar pentru această lume a Lui. Dar aceasta este doar jumătate din a doua implicaţie. Cealaltă jumătate se referă la faptul că este ignorată (oare intenţionat?) cea mai delicată problemă a creştinismului de-a lungul secolelor: interpretarea Bibliei. Nu este totul doar să citeşti Biblia. Atunci când o citeşti dar o înţelegi greşit, poţi să ajungi în iad cu Biblia în mână… Contează enorm să ştii ce să faci cu ea şi cum s-o abordezi după ce deja şti să citeşti, după ce prin credinţa în Isus Cristos te-ai născut în familia spirituală a creştinilor autentici şi după ce nu te mai vizează textul acestei reclame ca ne-cititor al Bibliei. Dacă reclama despre care vorbim nu-şi merita apariţia în spaţiul public (pentru motivele deja prezentate), există o altă posibilă reclamă care trebuie pusă permanent în faţa tuturor acelora care pretind că au citit sau că citesc Biblia. Textul ei ar trebui să fie acesta: „Degeaba citeşti Biblia, dacă nu o interpretezi corect!” Este absolut necesar ca această remarcă să fie bine reţinută! Ea poate fi „moto”-ul acestei lucrări.

Am scris acest curs despre o Metodă justificată de studiere a Bibliei de pe poziţia celui care este total convins de imperativul cunoaşterii şi însuşirii abordării corecte a ei de către toţi cei care se hrănesc spiritual cu Scripturile. Avem nevoie de mai mult decât de „lapte”. Suntem chemaţi să creştem spiritual. Nu este bine să stăm în starea de „nou-născuţi”. Este chiar periculos! Dar pentru dezvoltare şi creştere spirituală, avem nevoie de hrană mai consistentă. Ea ni se oferă odată cu acele acţiuni care implică procesul studierii corecte a Bibliei şi doar în urma unei munci făcute cu cea mai mare seriozitate. În acest proces prezentat şi pus în aplicare pe textul cărţilor Bibliei, se formează deprinderile abordării corecte a ei.

Titlul acestui curs de studiu biblic („Dumnezeu a vorbit”) este inspirat de textul din Epistola trimisă creştinilor evrei (1:1-2): 1Dumnezeu le-a vorbit în trecut strămoşilor noştri

de multe ori şi în multe moduri, prin mesajul profeţilor. 2Însă acum, la finalul acestui timp, El ne-a vorbit prin Fiul Său, pe care L-a desemnat ca moştenitor al tuturor lucrurilor. […] (BVA).

Cursul DAV este conceput pentru a fi parcurs pe o perioadă de aproximativ patru ani în mod planificat. În acest timp, trecând prin toate cele zece tipuri de literatură ale Bibliei, vor fi studiate exemplificativ aproximativ nouă cărţi biblice, după cum urmează:

ANUL 1: - Iona (pentru studiul Naraţiunii istorice); - Marcu (pentru studiul formei literare care se numeşte „Evanghelie”); - Marcu 4; Matei 13; Luca 8 (pentru a studia Parabola).

ANUL 2: - Exodul 15:22-31:18 (pentru studiul Legii mozaice); - Faptele Apostolilor (pentru studiul formei literare cu acelaşi „nume”); - Proverbe 10-31 (pentru a studia Înţelepciunea evreiască).

ANUL 3:- Psalmii 1-50 (pentru a studia Poetica evreiască – prima parte); - Galateni (pentru studiul Epistolei); - Psalmii 51-100 (pentru a studia Poetica evreiască – partea a doua)

ANUL 4: - Maleahi (pentru studiul Profeţiei); - Psalmii 101-150 (pentru a studia Poetica evreiască – a treia parte).- Revelaţia (pentru a studia forma literară numită Apocalipsă).

După parcurgerea integrală a acestor ani de studiu biblic, orice participant la curs ar trebui să poată studia cu succes restul textelor biblice. În acelaşi timp, el poate conduce şi pe alţii în cunoaşterea şi însuşirea materialului celor patru ani de pregătire.

Parcurgerea celor patru ani alocaţi cursului DAV este eficace în cadrul unor grupuri mici de până la zece persoane. Aceste grupuri de creştere spirituală productivă trebuie să existe şi să funcţioneze pentru a oferi creştinilor care le formează, posibilitatea de a se raporta corect la Cuvântul lui Dumnezeu prin citirea şi prin studierea Bibliei, astfel încât cunoscându-L pe Dumnezeul Scripturilor, ei să crească şi să se maturizeze spiritual, pentru a avea un caracter de care El să se poată folosi cu succes în evanghelizarea, convertirea şi „ucenicizarea” oamenilor din jurul lor. Am definit astfel atât scopul cursului, cât şi pe cel ideal al grupurilor şi al persoanelor care vor decide să şi-l însuşească.

Autorul

Lecţia 1PLEDOARIE PENTRU STUDIUL BIBLIC

În comparaţie cu eternitatea, viaţa noastră efemeră trăită pe acest pământ este extrem de scurtă! Şi totuşi, de felul în care ne-o trăim aici, depinde eternitatea noastră – ori cu Dumnezeu, ori cu diavolul…

Omul înţelept a înţeles că viaţa lui terestră relativ scurtă, cu resursele şi posibilităţile ei limitate, trebuie trăită investind-o în cele mai valoroase lucruri. Acestea sunt cele care dăinuie etern. Cu excepţia Dumnezeirii şi a fiinţelor angelice create de Dumnezeu, mai sunt în Univers încă două „lucruri” care există pentru eternitate. Când am înţeles această realitate, devenim conştienţi de faptul că în aceste două direcţii sau obiective merită să ne investim viaţa. Orice altceva va trece, se va epuiza, se va degrada şi în final va dispărea. Pământul va arde împreună cu tot ce este efemer pe el. Dumnezeu va distruge vechea creaţie afectată de păcat şi va crea ceva nou. Dar Cuvântul Său (Biblia) şi oamenii (sufletele lor) nu vor fi distruse niciodată. Acesta este un adevăr important care trebuie să fie bine reţinut!

În consecinţă, nu există în această viaţă altă activitate mai importantă decât investirea în Cuvântul lui Dumnezeu şi în lucrul cu oamenii! Sunt două obiective care trebuie urmărite cu acelaşi maxim interes. Aceste obiective majore ale vieţii unui creştin autentic sunt legate unul de celălalt. Nu poţi să te ocupi în mod eficace de oameni şi de problema sufletului lor dacă nu faci referire la Cuvântul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, nu poţi să te implici în abordarea Bibliei fără să fi preocupat şi de semenii tăi. Creştinul biblic nu promovează egoismul, ci dimpotrivă! Deci cea mai înţeleaptă decizie pe care o poate lua cineva care a devenit creştin autentic, este aceea de a-şi trăi scurta viaţă de pe pământ investind-o în Cuvântul lui Dumnezeu şi în oameni! Te provoc să devii şi să fii un asemenea om toată viaţa ta de aici înainte!

Este foarte important să înţelegem ordinea priorităţilor în legătură cu aceste două obiective. Cu alte cuvinte, în ce vom începe să ne investim viaţa mai întâi – în cunoaşterea Bibliei sau în oameni? Şi chiar atunci când ne ocupăm de amândouă în paralel, care este ordinea corectă a priorităţilor?

Înţelegând că atunci când avem de-a face cu semenii noştri, trebuie să avem deja ce să le oferim ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, răspunsul este relativ uşor de dat. Ordinea corectă a priorităţilor este aceasta: întâi ne ocupăm de Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi de oameni!

Dacă enunţarea ordinii corecte a priorităţilor în ce priveşte investirea vieţii şi a resurselor noastre este relativ simplu de făcut, mult mai complicată este formarea răspunsului la întrebarea care începe cu adverbul „Cum”. Trebuie să ştim „Cum să tratăm Cuvântul lui Dumnezeu” şi „Cum să ne investim apoi viaţa în lucrul cu semenii noştri”. De răspunsul la aceste două întrebări depinde formarea strategiei pentru atingerea celor două obiective. Nu este suficient să vrem să ne investim viaţa în activităţi legate de Scripturi şi de oameni. Trebuie să cunoaştem şi modul corect în care vom putea atinge aceste obiective; şi apoi cum să punem în practică ce am aflat. Acest curs este conceput tocmai cu scopul de a răspunde practic, cu argumente, la aceste două întrebări fundamentale:

1. Cum să îmi investesc în mod corect şi eficace viaţa în Cuvântul lui Dumnezeu?2. Cum să-mi investesc în mod corect şi eficace viaţa în oameni?

Priveşte tabelul de mai jos şi gândeşte-te ce mesaj ar putea el să-ţi transmită.

8.Oamenii

7. 6.

5. 4.

3. 2.

Cuvântul lui Dumnezeu 1.

Reţine ce ţi-a sugerat acest tabel, scriind ideile într-un caiet pe care ar fi bine să-l ai permanent şi să-l foloseşti când parcurgi orice lecţie. După ce ţi-ai notat acele gânduri, continuă să citeşti lecţia.

Tabelul de mai sus sugerează câteva lucruri esenţiale.Mai întâi, el ne face să înţelegem că sunt două aspecte importante legate atât de

Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi de oameni. Acest fapt este sugerat de cele două cifre (1. şi 2., respectiv 7. şi 8.).

În al doilea rând, prin existenţa cifrelor ni se sugerează că există o ordine şi o anume succesiune care indică spre un posibil proces.

În al treilea rând, tabelul este incomplet. El sugerează astfel că între Cuvântul lui Dumnezeu şi oameni mai există ceva (încă nescris). Oare despre ce sau despre cine să fie vorba? Crezi că şti? Dacă răspunsul tău este afirmativ, scrie-l în continuare în acelaşi caiet în care ai notat primul răspuns referitor la tabel. Dacă însă nu cunoşti răspunsul şi nici nu te aventurezi să faci o încercare, citeşte cu atenţie în continuare.

În acest tabel, între Cuvântul lui Dumnezeu şi oameni (semenii noştri), suntem noi care-L slujim pe Dumnezeu. El a decis să lucreze pentru oameni, prin oameni, folosind Cuvântul Său! Pentru a pătrunde în sufletul celor care nu-L cunosc, nu-L iubesc şi nu-L slujesc, Dumnezeu a decis să Se folosească de oameni creştini ca tine şi ca mine. Dar oare cum vrea El să se întâmple acest lucru? Presupun că te interesează să aflii răspunsul. Pentru a-l putea înţelege, priveşte la al doilea tabel, observând diferenţele faţă de primul. Observarea acestora te va ajuta să-ţi formulezi în minte un posibil răspuns.

3 Oamenii necreştini8. Ucenicizare (asistare în dezvoltare spirituală)7. EvanghelizareConvertire

2Creştinul în procesul

transformării prin contactul lui cu Biblia

6. Caracter cristic5. Maturizare spirituală4. Creştere spirituală3. Cunoaşterea lui Dumnezeu

1 Cuvântul lui Dumnezeu2. Studierea Bibliei1. Cunoaşterea Bibliei (Metoda „30”)

Care este deci răspunsul tău după ce ai privit cu atenţie tabelul de mai sus? Îţi amintesc întrebarea: Cum doreşte Dumnezeu să lucreze prin oameni (ca mine şi ca tine) pentru a

ajunge cu Biblia la cei care nu-L cunosc? Sper că deja ai început să înţelegi răspunsul. Scrie-l în caietul cu celelalte răspunsuri; apoi revino la lecţie şi citeşte restul ei.

Un aspect despre care trebuie să vorbim acum, este calitatea vieţii spirituale a creştinului.

Dorim să vedem oameni care se întorc cu faţa spre Dumnezeu şi cu spatele spre păcat, trăind convertiri dramatice. Cu alte cuvinte, aşteptăm să vedem efecte remarcabile ale Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa semenilor noştri care nu-L cunosc pe Dumnezeul Scripturilor. Dar pentru realizarea acestui obiectiv, Dumnezeu doreşte ca mai întâi să fim preocupaţi de nivelul spiritual la care am ajuns noi – ceea ce înseamnă atenţie prioritară cu privire la felul în care tratăm noi Biblia. Fac această precizare de importanţă capitală, pentru a sublinia cât se poate de categoric următoarea idee: ce facem noi ca şi creştini cu Biblia determină calitatea vieţii noastre spirituale şi impactul pe care-l vom avea pentru cauza lui Dumnezeu între semenii noştri necredincioşi!

Conform tabelului de mai sus, primul lucru pe care un creştin trebuie să-l facă, este să-şi cunoască Biblia.

Cea mai eficace metodă de familiarizare cu Biblia este citirea ei repetată. Experţii au descoperit că pentru ca ceva să fie bine memorat sau învăţat, trebuie repetat sau revăzut de cel puţin treizeci de ori. Acest fapt ne determină să avem un plan de citire a Bibliei care să se realizeze prin citirea repetată (de cel puţin treizeci de ori) a unor fragmente în care îi vom împărţi textele cărţilor ei. Astfel, vom putea citi câte o unitate de text formată din aproximativ cinci capitole, de două ori pe zi (de preferinţă o dată dimineaţa şi odată seara). Îţi recomand să începi în cel mai scurt timp citirea Bibliei în acest mod. Nu există altă metodă mai bună pentru cunoaşterea Bibliei fără un efort deosebit! Chiar dacă nu faci parte dintre cei care au o remarcabilă capacitate de memorare, această tehnică va produce rezultate uimitoare. Trebuie doar să fii perseverent şi consecvent. Astfel, vei ajunge cu timpul să-ţi cunoşti Biblia mult mai bine şi mult mai eficace decât dacă ai fi citi-o la rând, toată, de o sută de ori! Aceasta este tehnica numită „Metoda 30” de cunoaştere a Bibliei. Ai astfel acces la cea mai bună piedică în calea uitării textelor cărţilor din Biblie.

În timp ce citeşti zilnic Biblia conform „Metodei 30”, va trebui să începi să studiezi şi să faci acest lucru într-un mod corect.

Trebuie să păşim cu dreptul, răspunzând la întrebarea „De ce trebuie studiată Biblia?” Desigur, un răspuns general ar fi acela că de studierea corectă a Bibliei depind toate celelalte aspecte trecute în tabel la punctele 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 – în special ultimele două care, împreună cu primele (1 şi 2) ne interesau încă de la începutul lecţiei. Pentru o mai bună înţelegere a importanţei studierii Bibliei şi pentru a avea o motivaţie puternică în ce priveşte realizarea prioritară a acestui obiectiv, citeşte cu atenţie următoarea parte a lecţiei.

DE CE TREBUIE STUDIATĂ BIBLIA

Motivul 1: CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU

Înainte de orice, dacă studiem Biblia, este cel mai profitabil pentru viaţa noastră spirituală ca să ajungem să-L cunoaştem din ce în ce mai bine pe Dumnezeu. El ne-a oferit Biblia ca să ni Se reveleze prin intermediul mesajului ei. Orice creştin autentic studiază Biblia nu doar ca să cunoască despre Dumnezeu, ci în primul rând ca să-L cunoască pe Dumnezeu Însuşi care i Se revelează pe paginile ei. Cunoscându-L pe Dumnezeu, ajungem să Îl iubim; şi astfel se creează premisa ca să-L şi ascultăm. Altfel spus, ascultarea de Dumnezeu provine din faptul că Îl iubim; iar iubirea noastră faţă de El se naşte din cunoaşterea pe care Biblia ne-o facilitează despre acest Dumnezeu, atunci când o studiem corect şi consecvent.

Motivul 2: CUNOAŞTEREA ADEVĂRULUI

Trăim într-o vreme în care cunoaşterea adevărului a devenit o preocupare din ce în ce mai nesemnificativă. De fapt, datorită ecumenismului promovat de anumite grupări care-şi zic creştine, aproape că nu mai interesează pe nimeni care este adevărul în domeniul teologic. Interesul fundamental a devenit tolerarea neadevărului sau a confuziei cu privire la adevăr. Unii nici nu vor să ştie care este adevărul. Ei nu înţeleg de ce ar trebui să-l caute. Alţii, chiar dacă îl cunosc, îl sacrifică sau îl ignoră de dragul unor interese personale efemere. Cu toate acestea, Biblia este singura sursă validă pentru cunoaşterea adevărului absolut despre Dumnezeu, despre existenţă, despre moralitate, despre sensul, despre scopul şi despre destinul posibil al vieţii omului etc.

Motivul 3: CREŞTERE SPIRITUALĂ

Nu există creştere spirituală sănătoasă (nici la nivel de persoană, nici la nivel de biserică) fără studierea Bibliei conform unei metode corecte. Mulţi creştini se păcălesc, considerând că ce aud de la alţii în predici tematice sau ce citesc în cărţi care comentează Biblia, ar putea înlocui cu succes studiul personal al ei. Dar dezamăgirea apare de fiecare dată când constată că proba vieţii le demonstrează imaturitatea lor spirituală.

Creşterea spirituală a unui creştin se face în timp, cu aprobarea şi cu participarea lui în procesul de studiere a Bibliei. Nu există reţete realiste pentru creştere spirituală instant!

Motivul 4: MATURIZARE SPIRITUALĂ

Consecinţa naturală a cunoaşteri lui Dumnezeu şi a creşterii spirituale în urma studierii Bibliei este în primul rând maturizarea spirituală. Nici ea nu se realizează dintr-o dată, ci va constitui un proces care se desfăşoară în timp ce continuăm să studiem Scripturile. Dar acest proces este din nefericire inexistent în viaţa multor oameni care se numesc creştini. Desigur că ei ar dori ca trecerea timpului să rezolve de la sine cunoaşterea lui Dumnezeu, apoi creşterea şi maturizarea lor spirituală. Dar fără studierea Bibliei conform unei metode corecte, acest lucru nu se va întâmpla niciodată.

Motivul 5: DISCERNĂMÂNT TEOLOGIC

Discernământul teologic înseamnă abilitatea de a face diferenţa între adevăr şi eroare în domeniul doctrinelor creştinismului. Pentru a nu fi depistată uşor, eroarea teologică nu ni se prezintă niciodată singură. Ea ni se serveşte împreună cu adevărul; căci altfel am putea să o recunoaştem uşor şi există toate premisele să o respingem. Însă când ea ni se oferă amestecată cu adevărul, avem toate şansele ca nici să n-o observăm... Şi acest fapt se întâmplă pentru că există şi se aplică acea tehnică a îndreptării atenţiei spre ceea ce, incontestabil, este adevărat. Scopul urmărit dar nedeclarat este acela de a ne determina să considerăm apoi şi să vedem totul ca fiind adevăr, adică şi eroarea teologică. Cel care nu poate fi păcălit de o astfel de tactică, este creştinul care are discernământ teologic. El ştie să recunoască adevărul şi poate depista uşor eroarea, pentru că are această deprindere în urma studierii corecte a Bibliei. Astfel, discernământul teologic ne fereşte de tot felul de rătăciri de la credinţă şi chiar de acea stare periculoasă a pierderii credinţei care vine în urma îmbrăţişării ereziilor.

Motivul 6: REZISTENŢĂ ÎN LUPTA SPIRITUALĂ

Suntem martorii şi chiar obiectul unui atac tot mai insistent din partea ereziilor de tot felul. Lupta spirituală se duce astăzi mai mult cu cei care vin cu Biblia dar o interpretează greşit, decât cu cei care nici nu vor să o ia în considerare. Însăşi viaţa creştinului este o permanentă luptă. Această luptă se desfăşoară pe două planuri. Este vorba despre lupta cu noi înşine pentru a ne disciplina spiritual şi lupta cu ce este în exteriorul nostru. Acolo se află spiritele rele şi oamenii de care acestea se folosesc. Războiul se duce având ca miză mintea omului. Dacă ea este fără apărare, va ajunge uşor să cedeze în faţa erorilor. Însă când studiem Biblia, mintea noastră primeşte cele mai bune consolidări pentru lupta care se dă. În consecinţă, ea va avea rezistenţă în lupta despre care vorbim, în acest teribil conflict de idei.

Motivul 7: FORMAREA CARACTERULUI

Caracterul creştinului nu se formează instant, ci este o consecinţă naturală a creşterii şi a maturizării spirituale care se realizează în timp. În exterior, caracterul se pune în evidenţă printr-o conduită demonstrată prin anumite fapte. Existenţa sau absenţa caracterului creştinesc arată cine studiază şi cine nu studiază corect Biblia. Procesul este relativ simplu de enunţat, dar mai greu de aplicat: studierea Bibliei, cunoaşterea lui Dumnezeu, creştere spirituală, maturizare spirituală, discernământ teologic, rezistenţă în lupta spirituală. Nimeni nu poate să progreseze în ce priveşte caracterul lui dacă nu a început cândva cu studierea Bibliei. Este adevărat că fiecare om are un anumit caracter influenţat şi modelat în timp de mediul în care a trăit şi de persoanele cu care a venit în contact; dar caracterul cristic nu se formează decât prin studierea Bibliei care ne vorbeşte despre Cristos!

Motivul 8: EVANGHELIZAREA EFICACE

Cea mai eficace evanghelizare este determinată nu întâi de vorbe, ci de fapte! Vorbele doar explică ulterior acele fapte. Iar faptele trebuie să fie demonstraţia unui caracter deja format în asemănare cu modelul suprem - Isus Cristos. Despre El vorbesc atât Scripturile Vechiului Testament, cât şi cele ale Noului Testament. Deci pentru a fi eficienţi în evanghelizare, studierea Bibliei nu este facultativă, ci obligatorie. Cine nu studiază corect Biblia, nu va putea să-L cunoască nici pe Dumnezeu, nici pe Fiul Său, nu va creşte şi nu se va maturiza spiritual, nu va avea rezistenţă în lupta spirituală care se dă permanent şi în consecinţă nu va avea un caracter asemănător lui Cristos. Astfel, evanghelizarea va avea de suferit, pentru că se va încerca substituirea faptelor cu vorbele. Dar nimic nu convinge mai puternic şi nimic nu vorbeşte mai tare pentru cauza lui Cristos ca faptele unui creştin observate de necreştini. Iar pentru ca aceste fapte să fie observate, este nevoie în primul rând de timp. În acest timp, creştinul trebuie să promoveze o prietenie transparentă cu toţi cei pe care intenţionează să-i „evanghelizeze”. El va deveni astfel vulnerabil şi va arăta necreştinilor (iniţial fără vorbe) ce a produs Cristos în viaţa lui. Impactul faptei va fi mult mai mare şi va deschide uşa vorbei! Cei „evanghelizaţi” cu fapta se pot converti în urma unei discuţii pe care tocmai ei o vor solicita. Acea discuţie dă ocazia creştinului să explice necreştinului că sursa faptei lui este Cristos care a făcut-o posibilă prin el; şi astfel, vorba urmează faptei (cel mai bine la cererea necreştinului). Aceasta este evanghelizarea care se poate realiza doar dacă la baza ei s-a pus studierea Bibliei. Fapta este rezultatul unui caracter format după modelul lui Cristos şi va fi posibilă pentru cine îşi trăieşte viaţa studiind corect Biblia.

CONCLUZIEEvanghelizarea lumii şi dinamica Bisericii lui Cristos depind în ultimă instanţă de ceea

ce facem noi cu Biblia ca şi creştini. Cuvântul lui Dumnezeu scris este hrana spirituală pentru creştin, nu pentru necreştin! Iar necreştinul va fi de regulă sensibilizat nu de versete biblice, ci de faptele bune pe care le vede în viaţa creştinilor. Versetele trebuie convertite în fapte! Aşa se explică de ce Fiul lui Dumnezeu Şi-a învăţat urmaşii să trăiască frumos şi la vedere ca o fortăreaţă clădită pe un munte, de unde poate să fie uşor observată. Astfel, impactul faptelor creştinilor asupra necreştinilor va fi remarcabil. În aceeaşi ordine de idei, bisericile secolului întâi au fost învăţate de apostoli să arate necredincioşilor fapte demne de Numele pe care îl purtau! Scripturile erau prezentate necreştinilor cu viaţa celor care erau creştini; şi abia apoi cu vorba. Au fost iniţial “epistole vii” pentru semenii lor. Să nu ne mire deci dinamica bisericii primare, ci să îi urmăm exemplul, schimbând accentul de pe vorbă pe faptă! Ne va lua timp, dar merită. Totul începe cu studierea Bibliei şi se termină cu apariţia noilor creştini (discipoli ai lui Cristos) care la rândul lor vor relua procesul care începe cu studierea Scripturilor. Materialul pe care tocmai îl citiţi acum, este o unealtă pentru învăţarea şi însuşirea unei metode corecte de studiere a Bibliei în mod individual, într-un grup şi chiar cu întreaga biserică locală din care cineva face parte.

PATRULATERUL DINAMICII BISERICII

CARACTER CRISTIC

Romani 8:29; Iacov 2:17–20

PLAN DIVINMODEL – ISUS CRISTOS

CONDUITĂFAPTE

MATURIZARE SPIRITUALĂ

Efeseni 4:11–15

DARURI SPIRITUALEPERFECŢIONARE

ECHIPARESLUJIRE

CREŞTERESPIRITUALĂ

Efeseni 4:15

CREDINCIOŞIEADEVĂR

DRAGOSTESTABILITATE

EVANGHELIZARE – CONVERTIRE

Matei 5:14–16Efeseni 5:1–9; Filipeni 2:12–16

LUMINĂIMPACT

RĂSPUNSCUVÂNTUL – SURSA VIEŢII

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU

Osea 6:6Ioan 17:3; Efeseni 1:17

BIBLICĂCARACTERUL LUI

VIAŢA ETERNĂ ÎNŢELEPCIUNE

UCENICIZARE –PRIMII PAŞI

Matei 28:19–20II Timotei 2:2

BOTEZULÎNVĂŢĂTORUL

DISCIPOLULÎNVĂŢĂTURA

CUNOAŞTEREA BIBLIEIDeuteronomul 6:1–9

II Timotei 3:15; I Petru 2:2–3

TEXTULCITIRE REPETATĂ

“LAPTE”MEMORARE

STUDIEREA BIBLIEI

Neemia 8:1–18 Neemia 9:1–5; Iacov 1:25

METODĂINTERPRETARE

APLICAREEXPERIMENTARE

Ordinea în care se desfăşoară acest proces, este următoarea:

I. LATURA ORIZONTALĂ DE JOS: (1) Ucenicizare – Primii paşi. (2) Cunoaşterea Bibliei. (3) Studierea Bibliei.

II. LATURA VERTICALĂ DIN DREAPTA:(3) Studierea Bibliei. (4) Cunoaşterea lui Dumnezeu. (5) Creştere spirituală.

III. LATURA ORIZONTALĂ DE SUS:(5) Creştere spirituală. (6) Maturizare spirituală. (7) Caracter cristic.

IV. LATURA VERTICALĂ DIN STÂNGA:(7) Caracter cristic. (8) Evanghelizare – Convertire. (1) Ucenicizare – Primii paşi.(Apoi procesul se reia cu cei care-l vor parcurge însoţiţi de creştinul care “cunoaşte drumul”)

Ce trebuie să facă orice creştin autentic pentru a trăi în ascultare de Cristos. Ce rezultă din citirea Bibliei şi din studierea ei în viaţa spirituală a creştinului autentic.

Impactul creştinului asupra necredincioşilor, în urma contactului lui cu Biblia.

TEST

Pentru Lecţia 1

1. Care sunt cele două obiective majore în care merită să ne investim viaţa noastră efemeră trăită pe acest pământ?

2. Care este ordinea priorităţilor în legătură cu cele două obiective majore în care merită să ne investim viaţa?

3. De ce trebuie să ne ocupăm mai întâi de Cuvântul lui Dumnezeu şi abia apoi de oameni (semenii noştri)?

4. Din ce anume rezultă calitatea vieţii noastre spirituale şi impactul pe care-l putem avea între semenii noştri?

5. Care este prima noastră acţiune corectă faţă de Biblie atunci când am devenit creştini?

6. În afară de citirea ei sistematică, ce altceva trebuie să mai facem cu Biblia pentru a avea ca rezultat: cunoaşterea lui Dumnezeu, creştere spirituală, maturizare spirituală, formarea unui caracter cristic, eficacitate în evanghelizare şi apariţia unor noi creştini autentici care să reia procesul?

7. Pentru a vedea oameni convertiţi la creştinismul biblic, care sunt cele două condiţii absolut obligatoriu de îndeplinit din partea noastră?

8. Care este cel mai bun mod de a face evanghelizare? Ce poţi preciza despre raportul dintre vorbă şi faptă în acest sens?

Lecţia 2

FORMAREA UNEI METODE CORECTE DE STUDIU BIBLICRecapitularea Lecţiei 1

În prima lecţie, am parcurs un fel de introducere în cursul de Studiu Biblic intitulat generic DAV („Dumnezeu a vorbit”). În cadrul acestei introduceri, am prezentat câteva idei sau concepte de bază de la care plecăm ca de la nişte premise. În Logică există următoarea idee importantă: pentru ca o concluzie să fie adevărată, este obligatoriu ca premisa ei să fie adevărată sau corectă. Sper că eşti convins(ă) de corectitudinea premiselor de la care am plecat încă din lecţia introductivă a acestui curs de studiu biblic. Este ca atunci când se construieşte o casă. Temelia ei este foarte importantă! Ce punem acolo, la baza construcţiei, va determina în timp calitatea şi rezistenţa întregii lucrări. Ideea fundaţiei unei construcţii a determinat folosirea în limbajul curent a unor expresii şi cuvinte ca: „idee fundamentală”, „concept de bază”, „fundament”, „fundamental” etc.

Să privim acum în mod recapitulativ la bazele pe care este construit acest curs de studiu biblic. Ele vor fi prezentate mai jos sub forma unei sinteze a Lecţiei 1.

Există două obiective majore în care merită să ne investim viaţa noastră efemeră trăită pe acest pământ. Acestea sunt: (1) Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) şi (2) Oamenii – ambele având ca şi caracteristică faptul că rămân pentru eternitate.

Ordinea priorităţilor în legătură cu cele două obiective majore în care merită să ne investim viaţa, este următoarea: întâi Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia), apoi oamenii; iar când sunt urmărite în paralel, ea este aceeaşi.

Ocupându-ne cu prioritate e Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia), îi oferim posibilitatea să-şi producă efectul întâi asupra vieţii noastre.

Calitatea vieţii noastre spirituale şi impactul pe care-l putem avea în mod personal între semenii noştri, rezultă din modul în care ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu.

Prima acţiune corectă a noastră în raport cu Biblia este să o citim într-un mod care să ne faciliteze o cunoaştere cât mai eficace a conţinutului cărţilor ei. În acest stadiu, doar ne familiarizăm cu Biblia. Cea mai bună metodă în acest scop este citirea repetată (de treizeci de ori) a unor fragmente de aproximativ cinci capitole. Aceasta a fost numită „Metoda 30”. Este recomandabil ca timp de cincisprezece zile, acelaşi text de aproximativ cinci capitole să fie citit de două ori pe zi: o dată dimineaţa şi o dată seara.

Împreună cu citirea ei, studierea Bibliei determină în mod direct şi decisiv mai multe efecte care pot culmina cu apariţia unor noi creştini, aşa cum sugerează tabelul de mai jos:

8. Ucenicizare (Asistare în dezvoltare spirituală)7. Evanghelizare – Convertire 6. Formarea caracterului5. Maturizare spirituală4. Creştere spirituală3. Cunoaşterea lui Dumnezeu2. Studierea Bibliei1. Citirea Bibliei („Metoda 30”)

Dacă dorim să vedem oameni convertiţi la creştinismul biblic, citirea şi studierea Bibliei din partea noastră nu este facultativă, ci obligatorie!

Cea mai eficace evanghelizare este realizată nu întâi de mesajul vorbelor, ci de cel al faptelor noastre. În evanghelizare, fapta câştigă (sau pierde) vorbei dreptul de a fi luată în considerare.

Cunoaşterea lui Dumnezeu, creşterea spirituală, maturizarea spirituală şi formarea caracterului – nu se realizează instant, ci constituie un proces de durată, timp în care creştinul avansează în citirea şi studierea Bibliei.

Prima lecţie a fost o pledoarie pentru conceptul de studiu biblic. Dacă ai înţeles importanţa şi necesitatea acestuia pentru viaţa ta, eşti pe drumul bun! În această a doua lecţie, vei învăţa despre formarea unei metode corecte de studiere a Bibliei. Dar înainte de a începe lecţia propriu-zisă, gândeşte-te la ideea de studiu biblic. Ce-ţi sugerează ea? Ce înseamnă pentru tine studiu biblic? Ce faci atunci când spui că studiezi Biblia? Cu ce asociezi în mintea ta conceptul de studiu biblic? Te rog să scrii răspunsul la aceste întrebări. După ce ţi-ai notat răspunsul, poţi să parcurgi prin citire restul lecţiei.

„SEMNIFICAŢII” ATRIBUITE ÎN MEDIUL EVANGHELIC CONCEPTULUI DE STUDIU BIBLIC

1. Studiul biblic este asociat în mintea multor creştini cu ideea venirii în clădirea unei biserici pentru a asculta o predică în care se face referire la mai multe texte biblice (pe o anumită temă) decât în alte ocazii. În acest caz, oamenii care pretind că studiază Biblia, confundă „a studia” (Biblia) cu „a audia” (o predică, un mesaj, o prelegere).

2. Alţi creştini consideră că fac studiu biblic citind unele cărţi care comentează Biblia sau care conţin un pretins studiu biblic al unei cărţi din Biblie ori al unei teme biblice. Aceştia confundă verbul „a studia” cu verbul „a lectura”.

3. Există şi categoria celor care, din anumite motive, citesc în mod repetat cam aceleaşi texte biblice. Ei constată după un timp că există o anume asemănare între ele. Acest fapt îi determină să le grupeze şi apoi să formuleze nişte concluzii – un fel de mini-teologii personale. Deşi susţin că studiază Biblia, aceşti oameni confundă conceptul de „a studia” cu cel de „a asocia” (texte biblice) şi de „a concluziona” în mod arbitrar şi speculativ în raport cu Biblia.

4. Mai pot fi întâlniţi şi creştini care încearcă să-şi pregătească un mesaj pentru predică; şi se orientează spre un anume text biblic pe care-l citesc şi-l recitesc, ajungând astfel să observe anumite lucruri (idei) în el. Acelea vor constitui ulterior materia primă din care vor face predica sau chiar un aşa-zis studiu biblic cu biserica. Aceşti oameni confundă ideea de „a studia” cu cea de „a observa”. (Studiul este mult mai mult decât observare.)

5. Alţii fac parte din categoria celor care vor să se folosească de Biblie pentru a justifica anumite fapte pe care le fac sau unele teorii (teologice) pe care le susţin. Ei caută insistent acel gen de texte biblice despre care spun că le-ar confirma corectitudinea faptelor şi/sau concepţiilor lor. Vor susţine apoi că punctul lor de vedere este bazat pe Biblie, pentru că el a rezultat din „studierea” ei. Aceştia sunt cei care confundă „a studia” Biblia cu „a (o) manipula”.

6. Mai sunt şi unii oameni care se adună într-o cameră şi discută într-un mod civilizat despre anumite teme biblice. Fiecare participă la discuţie expunându-şi politicos punctul de vedere; iar în final, cel care conduce sau coordonează întâlnirea (pe post de moderator), încearcă să sintetizeze ce s-a discutat. Aceştia sunt cei care confundă verbul „a studia” cu verbul „a discuta” sau cu verbul „a opina” (a-ţi prezenta opinia sau părerea personală).

7. O altă categorie de oameni este constituită din creştini care după au citit Biblia şi au remarcat marile ei teme, încearcă să le organizeze, punându-le într-un sistem coerent. Ei fac un fel de teologie sistematică rudimentară. Aceştia confundă „a studia” cu „a sistematiza”.

Pentru că există mai multe posibile „definiţii” ale conceptului de studiu biblic, constatăm că suntem în dificultate. Aceasta rezultă din faptul că nu ştim exact care definiţie este cea corectă şi nici măcar dacă între toate acestea există cel puţin una care să fie

corectă… Tu ce crezi? Se pare că propoziţia care se constituie într-o concluzie cu privire la fiecare caz, deja te-a determinat să înţelegi răspunsul. Oricum, scrie-l în acel caiet de notiţe pentru acest curs.

Poate că deja ai practicat până acum cel puţin o activitate dintre cele enumerate mai sus şi ai considerat sau ai fost învăţat(ă) să crezi că poate fi numită „studiu biblic”. Deci scrie răspunsul tău, oricare ar fi acesta.

Pentru următoarea parte a lecţiei, îţi solicit o maximă atenţie! Dacă deja ai început să înţelegi valoarea unei concepţii corecte legată de ideea de studiu biblic, te rog să urmăreşti cu atenţie evoluţia istorică a acestui concept şi mai ales efectele pe care le-a generat el asupra grupării religioase protestante.

În mediul protestant numit mai nou „evanghelic”, este cunoscut faptul că Învăţătorul suprem al creştinului şi al Bisericii este Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu. Însuşi Fiul lui Dumnezeu l-a prezentat, printre altele, ca fiind Învăţătorul care urma să-L înlocuiască supă Înălţarea Sa.

Ca Învăţător divin, Spiritul Sfânt diferă de un cadru didactic din învăţământul omenesc prin faptul că nu-şi predă oral lecţiile de la o catedră, într-o sală cu elevi încadraţi într-un învăţământ obligatoriu. Însă în acelaşi timp, Spiritul Sfânt se aseamănă cu un învăţător omenesc prin faptul că face slujba de pedagog. În această funcţie, El se foloseşte de un “Manual” în care Şi-a publicat informaţiile („lecţiile”) pe care le oferă celor interesaţi să-I cunoască “materia” şi să şi-o însuşească. Aceşti oameni dispuşi să se lase învăţaţi de Spiritul Sfânt, sunt creştinii autentici.

“Manualul” Învăţătorului divin numit Spiritul Sfânt este Biblia! El este Cel care a inspirat pentru scrierea cărţilor ei pe fiecare dintre redactorii umani de care s-a folosit în acest scop. Cele şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei sunt în totalitate şi în exclusivitate opera Sa. Scripturile Vechiului şi Noului Testament sunt inspirate de Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu începând cu Geneza şi terminând cu Revelaţia!

Până aici, totul pare clar şi de acceptat. Însă lucrurile încep să se complice atunci când acest “Manual” (Biblia) nu mai este interpretat şi înţeles la fel de cei care îl citesc, deşi toţi susţin că au cele mai bune intenţii. Trebuie precizat însă că intenţia bună nu este suficientă pentru garantarea unui bun rezultat. Între intenţie şi rezultat există totdeauna o metodă bună sau rea, corectă sau eronată. Nu doar intenţia bună, ci metoda bună adăugată intenţiei bune va garanta şi un bun rezultat. Deci rezultatul depinde totdeauna şi de metodă, nu doar de intenţie, fie ea chiar foarte bună!

Atunci când cinci oameni creştini ţin în mână aceeaşi Biblie şi totuşi fiecare îi înţelege un anumit text diferit de toţi ceilalţi, ceva este în neregulă. Undeva este cel puţin o greşeală de fond… Acea greşeală este legată de metoda lor de abordare a Bibliei. Niciodată nu vom putea avea rezultate identice, dacă metoda de abordare a Bibliei nu va fi aceeaşi pentru toţi cei implicaţi în înţelegerea ei. Aşa se explică acea frecventă diferenţă care există între teologi (şi nu numai între ei) şi apoi între teologiile lor…

Părinţii creştinilor evanghelici au fost reformatorii protestanţi. Între aceştia s-au remarcat Martin Luther şi Jean Calvin.

Când Luther a pus Biblia în mâna omului de rând (prin traducerea acesteia în limba germană), el nu i-a oferit odată cu aceasta şi o metodă corectă de abordare sau de studiere a ei. Deşi intenţia lui ca traducător a fost bună, rezultatul nu a fost la fel de bun. Cititorul Bibliei a avut în sfârşit libertatea de-a o citi pentru sine. Dar el nu a fost învăţat ce să facă nici cu Biblia şi nici cu această libertate. De fapt, creştinul protestant al secolului al XVI-lea a fost surprins destul de nepregătit pentru acest eveniment!

Este cunoscut faptul că libertatea fără reguli, creează anarhie! Când eşti liber să citeşti Biblia pentru tine dar nu ai nici o regulă în abordarea ei, eşti în cea mai periculoasă situaţie! Aceasta a fost una dintre premisele apariţiei tuturor erorilor de interpretare a Bibliei din istoria creştinismului.

Anarhia teologică apărută după declanşarea Reformei religioase a condus în timp la apariţia unei mulţimi de confesiuni protestante, fiecare având “teologia” ei diferită de a celorlalte. Abordările diferite ale Bibliei au produs rezultate diferite şi au determinat mai departe apariţia unor confesiuni (crezuri şi grupări care susţin acele crezuri) diferite…

Nici Calvin nu a oferit o metodă justificată de abordare a Bibliei, deşi a fost declarat ulterior teologul Reformei religioase protestante. El este primul care a realizat o sistematizare în teologia vremii între protestanţi. Iar influenţa teologiei calviniste a fost ulterior atât de puternică, încât lumea evanghelică este astăzi împărţită în două grupuri: cei care sunt de acord cu ea şi care o promovează ca şi crez al lor, iar alţii care o resping ca pe o gravă erezie...

Situaţia se complică şi mai mult atunci când constatăm că ulterior au mai scris şi alţii teologii sistematice, iar aceste teologii sunt în contradicţie cel puţin parţială unele cu altele…

Este adevărat că fiecare teologie sistematică luată singură, este coerentă. Cu alte cuvinte, conceptele ei nu se contrazic între ele şi totul este în armonie în respectivul sistem. Însă dincolo de un asemenea sistem, atunci când pe piaţa ideilor teologice există un altul (reprezentând o altă teologie sistematică) care are în interior tot coerenţă şi armonie, apare o întrebare legitimă: De ce nu coincid rezultatele? Şi astfel trebuie să revenim asupra problemei de fond, accentuând încă odată importanţa metodologiei în obţinerea rezultatului, indiferent de bunele intenţii care nu pot fi contestate.

De exemplu, „teologia sistematică” a lui Calvin se fundamentează pe cinci concepte care se armonizează perfect între ele şi par să aibă o logică de fier. Acestea sunt următoarele:

1. Depravare totală (omul fiind văzut ca atât de păcătos, încât până şi voinţa lui este coruptă; şi în consecinţă, ea nu mai este liberă).

2. Alegere necondiţionată (prin care se susţine că Dumnezeu a ales în mod suveran care să fie destinul etern al oamenilor, fără condiţia ca El să fi cunoscut anticipat ce vor face ei; şi astfel, există o predestinare a unora pentru mântuire, iar a altora pentru iad).

3. Har irezistibil (termenul referindu-se la faptul că cei aleşi şi deci predestinaţi “mântuirii” sunt salvaţi independent de propria lor voinţă şi indiferent de dorinţa lor, când Spiritul Sfânt îi atrage spre Cristos fără ca ei să mai poată opune rezistenţă).

4. Ispăşire limitată (ceea ce înseamnă că Isus Cristos n-a murit pentru toţi oamenii; ci lucrarea Sa pe cruce este limitată la numărul celor predestinaţi pentru salvare).

5. Păstrarea sfinţilor în har sau Perseverenţa sfinţilor (însemnând că cei aleşi care sunt predestinaţi să fie salvaţi prin acţiunea Spiritului Sfânt, nu vor mai fi niciodată pierduţi – „odată mântuiţi, ei sunt pentru totdeauna mântuiţi”; în consecinţă, astăzi se susţine ideea că nu există cădere din har, iar mântuirea odată însuşită, nu se mai poate pierde, indiferent ce ar face omul după ce a primit-o).

Dar acestei teologii i se opune o alta care este la fel de coerentă în interiorul ei şi care are tot cinci concepte fundamentale armonizate între ele prin aceeaşi logică de fier. Este vorba despre ceea ce numim „teologia arminiană” – denumire care provine de la numele celui care a lansat-o. Acesta a fost un teolog olandez numit Jacob Herman, dar care s-a supranumit Arminius (nume latin). Cele cinci concepte ale teologiei lui sunt următoarele:

1. Voinţă liberă (considerând că Dumnezeu oferă omului harul care-i face voinţa capabilă să coopereze cu El cel puţin cu privire la “mântuirea” lui; astfel, această mântuire poate fi acceptată sau respinsă prin libera alegere a omului).

2. Alegere condiţionată (însemnând că decizia suverană a lui Dumnezeu de “a alege” pe unii pentru mântuire şi de “a respinge” pe alţii în iad are la bază condiţia preştiinţei Acestuia, în baza căreia El cunoaşte dinainte că unii oameni vor accepta salvarea pe care le-a oferit-o, iar alţii o vor respinge).

3. Ispăşire universală (prin care se înţelege că moartea lui Cristos pe cruce este suficientă pentru toţi oamenii, dar este eficientă doar pentru cei care cred în El şi I-o acceptă pentru ei personal).

4. Har care poate fi obstrucţionat (conceptul referindu-se la faptul că oamenii se pot opune harului salvator al lui Dumnezeu, făcându-l astfel fără efect şi deci inutil pentru ei).

5. Har din care se poate cădea (ceea ce înseamnă că Dumnezeu poate oferi Har sfinţilor ca să nu cadă, dar acest Har nu li se impune şi nu-i ţine cu forţa. Există posibilitatea căderii din Har pentru cei care decid acest lucru cu privire la ei; iar în acest caz, partea slabă este omul şi nu harul lui Dumnezeu).

Parcă te văd cum deja ai votat în mintea ta cu una ori cu cealaltă teologie… Te previn: nu te grăbii! Încă nu şti care este corectă şi nici chiar dacă vreuna dintre cele două teologii este total corectă… Majoritatea protestanţilor de astăzi au o teologie care are două caracteristici: (1) este de împrumut şi (2) este neverificată! Eşti unul dintre aceştia?

Prin expunerea acestor două sisteme teologice, nu am făcut altceva decât ţi-am demonstrat unde s-a ajuns la scurt tip după Reforma religioasă protestantă, în lipsa unei metode corecte de studiere a Bibliei. Acum cred că deduci relativ uşor o altă evidentă concluzie: dacă nu avem o metodă corectă de studiu biblic, nu putem determina cine este corect şi cine greşeşte în teologie! De regulă, suntem tentaţi să întrebăm care sistem teologic este corect, sau să ne însuşim automat pe unul ori pe celălalt – fără să mai facem nici o verificare (!). Greşim în ambele situaţii! În lipsa unei verificări şi mai ales neavând o metodă de verificare a unei teologii, nu ne rămâne decât să facem una dintre cele două greşeli amintite mai sus.

Cine a învăţat să-şi verifice teologia de împrumut, a înţeles mai întâi că trebuie să avem o metodă justificată de studiere a Bibliei. Apoi, cu această metodă se lucrează pe fiecare dintre cele şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei. Vor rezulta astfel adevăruri teologice care formează o teologie biblică descoperită personal şi nu preluată de la alţii. Această teologie poate fi apoi structurată pe subiecte şi poate lua forma unei teologii sistematice. Constatarea jenantă pentru noi, românii, este aceea că încă nu avem aşa ceva. România nu are o teologie sistematică autohtonă. Formarea acestei teologii cere o metodă justificată de studiu biblic şi un timp relativ lung de muncă serioasă cu această metodă aplicată întregii Biblii! Este mult mai comod cu teologie din import. Dar în acelaşi timp este cel mai riscant. Te provoc să fii unul dintre cei care elimină acest mare şi grav risc!

Unul dintre motivele pentru care avem nevoie de o metodă corectă de abordare a Bibliei prin studiul ei, este şi acela că numai aşa putem să ne verificăm crezul. Avem o disperată nevoie tocmai de ceea ce le-a lipsit nu numai reformatorilor protestanţi, ci şi multora dintre urmaşii lor! Vestea bună este că această metodă corectă de studiu biblic există de când există şi Biblia, chiar dacă ea n-a fost observată şi nici promovată de către cei mai mulţi dintre noi până acum – şi în consecinţă, rezultatele vorbesc…

Am ajuns cu lecţia în cel mai important punct al ei. Urmează să ne întrebăm: „Ce metodă vom promova pentru a studia corect Biblia?” Cu alte cuvinte, cum să procedăm în stabilirea metodei de studiere a Bibliei, astfel încât aceasta (metoda) să fie bună sau corectă. Ce face o metodă de studiu biblic să fie corectă şi, pe de altă parte, ce anume face ca alta să fie greşită? Acestea sunt întrebări de maximă importanţă pentru un început de drum în domeniul Hermeneuticii Biblice Aplicate.

Ca să te ajut să încerci să răspunzi la aceste întrebări, voi folosi două ilustraţii care fac parte din aceeaşi demonstraţie. Voi lua întâi cazul clasic al studierii unei celule şi apoi pe cel al studierii unui astru (unei stele).

Primul caz: dorim să studiem celula; şi ne întrebăm cum să procedăm corect în acest scop. După multe dezbateri, ajungem la următoarea concluzie: „Trebuie să luăm în considerare specificul obiectului nostru de studiu (de studiat) – şi anume, faptul că celula: (1) este foarte mică, (2) nu are lumină proprie şi (3) poate fi manevrată de om în spaţiu. Deci trebuie să construim acea metodă care să ţină cont de aceste caracteristici ale celulei; altfel nu vom avea şanse să o studiem corect!” Astfel s-a putut inventa cândva microscopul, ca instrument absolut necesar unei metode corecte de studiere a celulei în prezenţa unei surse de lumină!

Al doilea caz: dorim să studiem o stea de pe cer. Punem aceeaşi întrebare: „Ce metodă ne poate asigura un studiu corect al ei?” Iar răspunsul va fi în esenţă acelaşi: „Trebuie să ne formăm metoda de studiu ţinând cont de caracteristicile esenţiale ale obiectului pe care urmează să-l studiem.” Deci ne vom întreba imediat care sunt caracteristicile esenţiale ale unei stele. Şi astfel vom putea observa că o stea: (1) este un corp de foarte mari dimensiuni, (2) are lumină proprie şi (3) nu poate fi manevrată în spaţiu de mâna omului. Dacă aceasta este situaţia, vom fi corecţi în demersul nostru atunci când vom construi o metodă de studiu care să ţină cont de aceste caracteristici. Aşa se explică inventarea telescopului ca instrument indispensabil în metodologia corectă de studiere (pe timp de noapte) a stelelor de pe cer.

Acum te rog să încerci să formulezi în cuvintele tale ce ai înţeles că ţi-au comunicat aceste două ilustraţii. Este în avantajul tău să te întorci la citirea restului lecţiei numai după ce ai făcut ce ţi se sugerează din când în când.

Am plecat de la întrebarea „Ce face o metodă de studiu biblic să fie corectă?” Iar ilustraţiile de mai sus au fost prezentate pentru a te ajuta la anticiparea unui răspuns corect. Îl formulez într-o primă variantă: „Pentru ca o metodă de studiu biblic să fie corectă, ea trebuie să se formeze ţinând cont de caracteristicile fundamentale ale Bibliei.”

Să pornim cu dreptul în direcţia bună precizând că orice studiu biblic se realizează corect atunci când există mai întâi:

Obiectul de studiu sau acel obiect care urmează să fie studiat. O metodă de studiu care rezultă în mod obligatoriu din caracteristicile

fundamentale ale obiectului de studiu şi care se bazează pe ele în formarea ei. Cel puţin o persoană care face studiul obiectului conform metodei stabilite

anterior. Rezultate evidente şi concludente.

Putem acum să formulăm o a doua variantă mai generalizatoare de răspuns la întrebarea pusă mai sus: Pentru ca o metodă de studiu să fie corectă, trebuie ca ea să se nască din natura obiectului de studiu.

Am ajuns astfel al o nouă întrebare majoră: „Care este deci natura Bibliei?” Cu alte cuvinte, „Care sunt acele caracteristici fundamentale ale Bibliei în baza cărora ne vom construi metoda de studiu biblic?” Te provoc să încerci să răspunzi la această întrebare! Nu te descuraja! Chiar faptul că încerci formularea unui răspuns, este dovada că ai învins descurajarea. Revino la lecţie după ce ai încercat un posibil răspuns.

Te rog să reţii acum un lucru foarte important: Metoda de studiu biblic pe care urmează să ţi-o prezint, nu provine de la vreun om; ci rezultă de la sine tocmai din caracteristicile fundamentale ale Bibliei! Urmăreşte cu maximă atenţie prezentarea lor; şi observă faptul că aceste caracteristici ale Bibliei reprezintă tocmai specificul pe care a decis Dumnezeu să îl imprime Cuvântului Său. El a stabilit ca Biblia să aibă cel puţin opt caracteristici fundamentale. Eu le-am formulat şi le-am prezentat mai jos sub forma unor axiome:

1. Revelaţia de Sine specială a lui Dumnezeu (Biblia) ne-a fost dată prin intermediul artei numite literatură.

2. În textele cărţilor ei, Biblia conţine idei exprimate în propoziţii şi/sau fraze care formează paragrafe.

3. Când Dumnezeu ne-a oferit Biblia formată din cărţi, El a făcut ca fiecare carte biblică să aibă o anumită temă generală distinctă.

4. Biblia conţine mesaje adresate iniţial unor destinatari care au existat într-un context istoric special.

5. Biblia conţine două mari categorii de adevăr: adevăr descriptiv şi adevăr prescriptiv.

6. Biblia stabileşte norme morale prin intermediul adevărului ei prescriptiv.7. Orice poruncă a Bibliei se încadrează într-un principiu.8. Prin intermediul principiilor din spatele poruncilor concrete, Biblia este

permanent utilă pentru orice creştin.Pe care dintre aceste caracteristici fundamentale ale Bibliei le cunoşteai de când ai venit

în contact cu ea şi până ai citit cele opt puncte de mai sus? Bifează-le în caietul tău de notiţe. Eu nu voi citi niciodată ce ai scris acolo! Deci nu trebuie să ai reţineri. Este doar un mod de autoevaluare pe care este necesar să o faci din când în când spre binele tău.

Odată cu enunţarea acestor opt caracteristici fundamentale ale Bibliei, am făcut un uriaş pas înainte! Putem spune că am rezolvat cea mai mare problemă a celor mai mulţi creştini evanghelici în legătură cu studiul biblic.

Urmează să facem acum şi al doilea mare pas care constă în articularea unei metode de studiu biblic. Desigur, acum ne va fi relativ uşor. Suntem astfel pregătiţi să observăm cum se formează aproape de la sine o metodă de studiu biblic structurată în etape care provin tocmai din acele caracteristici fundamentale ale Bibliei prezentate mai sus. Deci trebuie să remarci că suntem acum constrânşi să studiem Biblia numai într-un anume fel şi nu altfel. Vom promova o metodă strict determinată. De ce? Pentru că Biblia ne-a fost dată de Dumnezeu având caracteristicile enumerate mai sus şi nu altele. Rezultă că orice abordare a Bibliei care nu respectă felul în care ne-a dat-o Dumnezeu, este una eronată şi va conduce în mod inevitabil la o metodologie greşită de studiu biblic! Această metodologie eronată va asigura apoi condiţiile apariţiei unor erezii…

Gândeşte-te acum la pretinsele „metode” de studiu biblic pe care le cunoşti (inclusiv cele despre care ai citit în prima parte a lecţiei). Câte dintre ele sunt formate în baza caracteristicilor fundamentale ale Bibliei? Ar trebui să ştii deja răspunsul corect: nici una!!!

Metoda ce studiu biblic care rezultă din caracteristicile fundamentale ale Bibliei, a fost intitulată sugestiv O METODĂ JUSTIFICATĂ DE STUDIERE A BIBLIEI.

Este foarte important să înţelegi bine conceptul de JUSTIFICARE legat de metoda de studiu biblic despre care vorbim. Se poate spune că O metodă de studiu este justificată doar atunci când ea este formată pe baza naturii obiectului de studiu.

Orice metodă de studiu propusă trebuie să-şi justifice dreptul la utilizare. Altfel spus, trebuie să ne întrebăm: „De ce să folosesc această metodă de studiu şi nu alta?” Iar răspunsul care ne va satisface, va conţine următoarea precizare importantă care trebuie să fie şi adevărată: „Această metodă provine direct şi exclusiv din caracteristicile fundamentale ale obiectului de studiu; deci este justificată, pentru că îşi demonstrează astfel dreptul legitim la utilizare!” Acest gen de răspuns se poate da şi în legătură cu metoda de studiu biblic pe care o poţi vedea în coloana din dreapta a tabelului de mai jos intitulat „Schema de principiu a metodei justificate de studiu biblic DAV”.

Fiecare dintre cele opt etape ale metodei rezultă dintr-o caracteristică fundamentală a Bibliei. Coloana din stânga este baza justificării celei din dreapta care constituie metoda de studiu – ceea ce trebuia aflat şi era de demonstrat în această lecţie!

SCHEMA DE PRINCIPIU A METODEI JUSTIFICATE DE STUDIU BIBLIC DAV

Nr.CARACTERISTICIFUNDAMENTALE

ALE BIBLIEI

ETAPELE STUDIERII BIBLIEIDeterminate de

Caracteristicile ei Fundamentale

1.

Revelaţia de Sine specială a lui Dumnezeu (Biblia) ne-a fost oferită prin

intermediul artei numite literatură.

ABORDAREA LITERARĂ A BIBLIEIAflarea tipului de literatură în care se

încadrează textul de studiat şi a regulilor acelei forme literare biblice.

2.În textele cărţilor ei, Biblia conţine idei exprimate în propoziţii şi/sau fraze care

formează paragrafe.ABORDAREA ANALITICĂ A BIBLIEI

Delimitarea şi intitularea paragrafelor.

3.

Când Dumnezeu ne-a dat Biblia formată din cărţi, El a făcut ca fiecare carte

biblică să aibă o anumită temă generală distinctă.

ABORDAREA SINTETIZATOARE A BIBLIEI

Aflarea şi intitularea temei generale a cărţii.

4.

Biblia conţine mesaje adresate iniţial unor destinatari care au existat într-un

context istoric special.

ABORDAREA EXEGETICĂ (CONTEXTUAL-ISTORICĂ) A BIBLIEI

Punerea şi evaluarea mesajului textului în contextul istoric iniţial al apariţiei lui.

5.

Biblia conţine două mari categorii de adevăr:

adevăr descriptiv şi

adevăr prescriptiv.

ABORDAREA ADEVĂRURILOR BIBLIEI

Separare între adevărul descriptiv şi cel prescriptiv în cadrul textului sau al cărţii de

studiat.

6.Biblia stabileşte norme morale prin

intermediul adevărului ei prescriptiv.

ABORDAREA PRESCRIPTIV–NORMATIVĂ A

BIBLIEIClasificarea adevărului descriptiv al Bibliei

prin cel prescriptiv al ei.

7. Orice poruncă a Bibliei se încadrează într-un principiu.

ABORDAREA PRINCIPIAL-TEOLOGICĂ

A BIBLIEIAflarea şi formularea principiului (-ilor)

teologic(e) al(e) textului de studiat.

8.Prin intermediul principiilor din spatele

poruncilor concrete, Biblia este permanent utilă pentru orice creştin.

ABORDAREA RELEVANT-APLICATIVĂ A BIBLIEIAplicarea principiului(-ilor) teologic(e) în formele specifice şi relevante contextului

nostru.

Odată cu următoarea lecţie, putem începe studierea propriu-zisă a Bibliei. Vom aplica cele opt etape de studiu biblic la fiecare dintre cele zece forme literare ale Bibliei. Pentru început, vom parcurge prima etapă (Abordarea literară a Bibliei) pentru Naraţiunea Istorică. Astfel vei putea înţelege practic cum se face corect un studiu biblic; şi îţi vei însuşi metodologia lui. Curând vei descoperi în Cuvântul lui Dumnezeu mari comori spirituale; şi vei realiza în timp că acest lucru nu ar fi fost posibil niciodată dacă nu ai fi folosit o metodă justificată de studiu biblic! Sper că aştepţi cu nerăbdare Lecţia 3. Dar până atunci mai ai de făcut Testul Lecţiei 2.

TESTPentru Lecţia 2

1. Enumără verbele care sugerează atitudini sau activităţi ale unor oameni care pretind că studiază Biblia.

2. Pentru a obţine un bun rezultat, care este lucrul absolut obligatoriu de care avem nevoie în afară de intenţiile bune?

3. Care este cauza faptului că cinci oameni citesc acelaşi text din aceeaşi versiune a Bibliei şi totuşi nu-l înţeleg la fel?

4. Ce anume a determinat apariţia atâtor confesiuni în cadrul mişcării religioase protestante?

5. De ce avem nevoie de o metodă corectă de abordare a Bibliei în studiu?

6. Ce face o metodă de studiu biblic să fie corectă?

7. Care sunt cele opt caracteristici fundamentale ale Bibliei? Este foarte important să le revezi în cadrul lecţiei şi să le scrii mai jos, copiindu-le de-acolo în cazul în care nu le-ai memorat.

8. Explică se înseamnă faptul că o METODĂ de studiere a Bibliei este JUSTIFICATĂ.

Lecţia 3 ABORDAREA LITERARĂ A BIBLIEI

Naraţiunea Istorică – Partea IRecapitularea Lecţiei 2

În cadrul acestei prime părţi a oricărei noi lecţii, fiecare student(ă) va avea ocazia să-şi verifice nivelul însuşirii celei pe care tocmai a parcurs-o. Verificarea va facilita reţinerea organizată şi schematică a principalelor puncte ale lecţiei anterioare. Citirea Recapitulării nu este facultativă, ci recomandată ca lectură obligatorie.

Lecţia 2 s-a concentrat asupra formării unei metode corecte de studiere a Bibliei. În cadrul prezentării ei, au apărut următoarele idei importante:

Verbul „a studia” a fost şi încă mai este confundat cu alte verbe care descriu anumite acţiuni sau activităţi legate de atitudinea oamenilor faţă de Biblie. Astfel, în timp ce oamenii pretind că „studiază” Biblia, în realitate ei „audiază”, „lecturează”, „asociază”, „concluzionează”, „speculează”, „observă”, „manipulează”, „discută”, „opinează” şi „sistematizează” etc.

Un acelaşi text biblic poate fi interpretat şi înţeles diferit de cinci oameni, doar atunci când ei nu abordează Biblia în acelaşi mod. Acest fapt ne demonstrează în mod convingător importanţa metodologiei în obţinerea rezultatului. Între intenţie şi rezultat, există o metodă. Totdeauna, un bun rezultat este garantat şi de o bună metodă, nu doar de bunele intenţii.

Apariţia multitudinii de confesiuni sau „ramuri” ale protestantismului a fost cauzată la origine de lipsa unei metode corecte unice de abordare a Bibliei în studiu. Nici Martin Luther şi nici Jean Calvin nu au putut oferi protestanţilor vremii lor o metodă unică şi corectă de studiere a Bibliei; apoi nici nu au putut controla sau anula efectele acestei lipse. Protestantul obişnuit al secolului XVI nu era pregătit pentru libertatea pe care a adus-o Reforma religioasă în legătură cu Biblia.

Avem nevoie de o metodă corectă de studiere a Bibliei, din cel puţin două motive serioase: (1) pentru a putea să ne verificăm crezul şi (2) pentru a fi capabili să determinăm cine este corect şi cine greşeşte din punct de vedere teologic – ceea ce înseamnă că putem avea astfel discernământ teologic.

Ceea ce va face o metodă de studiu să fie corectă, este faptul că ea va fi formată în mod determinativ şi exclusiv pe baza naturii obiectului de studiu. Cu alte cuvinte, caracteristicile fundamentale ale obiectului de studiu vor determina metoda de studiu pe care i-o vom aplica.

Caracteristicile fundamentale ale Bibliei sau natura ei, reprezentând felul în care ne-a dat-o Dumnezeu, sunt în număr de opt:

1. Revelaţia de Sine specială a lui Dumnezeu (Biblia) ne-a fost oferită prin intermediul artei numite literatură.

2. În textele cărţilor ei, Biblia conţine idei exprimate în propoziţii şi/sau fraze care formează paragrafe.

3. Când Dumnezeu ne-a dat Biblia pe cărţi, El a făcut ca fiecare carte biblică să aibă o anumită temă generală distinctă.

4. Biblia conţine mesaje adresate iniţial unor destinatari care au existat într-un context istoric special.

5. Biblia conţine două mari categorii de adevăr: adevăr descriptiv şi adevăr prescriptiv.

6. Biblia stabileşte norme morale prin intermediul adevărului ei prescriptiv.


9. Prin intermediul poruncilor din spatele poruncilor concrete, Biblia este permanent utilă pentru orice creştin.

Se poate spune despre o METODĂ de studiere a Bibliei că este JUSTIFICTĂ, numai atunci când este formată în mod determinativ pe baza celor opt caracteristici fundamentale ale Bibliei care au fost prezentate mai sus!

Partea teoretică a lecţiei

Începând cu această lecţie, vom inaugura un tipar care va fi respectat în prezentarea tuturor celorlalte. El implică parcurgerea unei lecţii în trei etape. Prima este aceea a Recapitulării lecţiei anterioare. A doua este constituită din Partea teoretică a noii lecţii, iar a treia reprezintă un exemplu de aplicare (pe un text biblic) a părţii teoretice deja prezentate.

În cadrul părţii teoretice la care ne aflăm, vom începe studierea Bibliei cu luarea în considerare a primei caracteristici fundamentale a ei. Îţi aminteşti care este aceea? Te rog să încerci să o scrii din memorie în acel caiet de notiţe. Abia apoi continuă citirea lecţiei.

Răspunsul tău corect trebuia să fie acesta: Revelaţia de Sine specială a lui Dumnezeu (Biblia) ne-a fost oferită prin intermediul artei numite literatură.

De ce trebuie să plecăm de la această caracteristică; şi, de fapt, unde vrem să ajungem? Ca să răspund la această dublă întrebare, îţi amintesc o idee importantă prezentată în a doua lecţie. Acolo am stabilit că atunci când dorim să studiem corect Biblia, trebuie să avem o metodă justificată de studiere a ei; iar metoda justificată de studiu biblic este aceea care se formează în mod determinativ şi exclusiv pe baza naturii Bibliei, adică numai pe caracteristicile ei fundamentale. Prima dintre aceste caracteristici este cea deja enunţată mai sus. Între cele opt caracteristici fundamentale ale Bibliei, aceasta determină parcurgerea unei prime etape de studiu biblic. Am numit-o ABORDAREA LITERARĂ A BIBLIEI. În cadrul

acestei etape vom afla atât forma literară în care se încadrează textul de studiat (oricare ar fi acela) şi regulile acelei literaturi biblice, cât şi regulile hermeneutice specifice ei.

Etapa 1 – ABORDAREA LITERARĂ A BIBLIEIAflarea tipului de literatură în care se încadrează textul de studiat

şi a regulilor acelei literaturi biblice

A. JustificareAceastă etapă a studiului biblic este cerută şi justificată de următoarea caracteristică

fundamentală a Bibliei: Revelaţia de Sine specială a lui Dumnezeu ne-a fost oferită prin intermediul artei numite literatură.



ALE BIBLIEI



1.Revelaţia de Sine specială a lui

Dumnezeu (Biblia) ne-a fost oferită prin intermediul artei numite literatură.






3.




Aflarea şi intitularea temei generale a cărţii. 4. Biblia conţine mesaje adresate iniţial

unor destinatari care au existat într-un context istoric special.



5.






studiat.






7.Orice poruncă a Bibliei se încadrează

într-un principiu.



teologic(e) al(e) textului de studiat.ABORDAREA

8. Prin intermediul principiilor din spatele poruncilor concrete, Biblia este

permanent utilă pentru orice creştin.

RELEVANT-APLICATIVĂ A BIBLIEIAplicarea principiului(-ilor) teologic(e) în formele specifice şi relevante contextului

nostru.

B. ExplicarePentru a fi înţeleasă în final din punct de vedere teologic, Biblia trebuie abordată în

primul rând ca literatură. Aceasta este consecinţa faptului că Dumnezeu a decis să ne ofere Revelaţia Sa specială (Biblia) în forma literaturii antice.

Literatura biblică diferă aproape total de literatura contemporană. Este vorba despre acele forme literare pe care le găsim în textele cărţilor biblice. Dintre ele, doar forma literară numită „naraţiune istorică” mai are astăzi corespondent în literatură. Acest fapt vorbeşte de la sine despre imperativul cunoaşterii acelor forme literare şi a regulilor lor care au fost stabilite în istorie de oameni. Dumnezeu doar s-a folosit de acele forme literare specifice vremurilor antice. Desigur, dacă revelaţia divină s-ar fi scris în vremea noastră, Dumnezeu ar fi folosit formele literare de azi, iar noi ne-am fi considerat privilegiaţi… Însă pentru a proceda corect cu Biblia, acum suntem în situaţia în care trebuie să parcurgem etapa enunţată şi justificată mai sus.

Înainte de a prezenta specificul formelor literare ale Bibliei, este necesar să precizăm că acestea sunt în număr de zece (cinci pentru Vechiul Testament şi cinci pentru Noul Testament) aşa cum se poate citi mai jos:

CELE ZECE FORME LITERARE DISTINCTE ALE BIBLIEI

A. În Vechiul Testament B. În Noul Testament1. Naraţiunea istorică 6. „Evanghelia”2. Legea mozaică 7. Parabola3. Poetica evreiască 8. „Faptele apostolilor”4. Înţelepciunea evreiască (Scrieri sapienţiale) 9. Epistola5. Profeţia 10. Apocalipsa

Datorită faptului că Biblia nu este formată din acelaşi fel de literatură, prima întrebare pe care trebuie să şi-o pună fiecare cititor al unui text biblic, este aceasta: „În ce fel de literatură se încadrează textul pe care-l citesc (şi pe care doresc să-l studiez)?” Când a găsit răspunsul la această întrebare, va fi pregătit să facă următorul pas, întrebându-se pentru început prin ce se caracterizează acea formă literară biblică şi care-i sunt regulile. După găsirea răspunsului, va putea trece la partea practică a studiului biblic.

Lecţia noastră va continua cu prezentarea răspunsului la a doua întrebare, luând în considerare faptul că citim un text despre care am aflat că se încadrează la forma literară numită Naraţiune istorică.

NARAŢIUNEA ISTORICĂ

1. DefiniţieCa formă literară distinctă a unor texte din cărţile Bibliei, Naraţiunea istorică este

recunoscută în acel text biblic unde avem o povestire sau o relatare despre ceva sau despre cineva care a făcut ori a spus ceva, cândva, undeva (într-un anumit context). Am formulat astfel cea mai generală şi mai simplificată definiţie a acestui fel de literatură biblică. În continuare vom putea înţelege care este natura naraţiunilor istorice ale Bibliei, adică acele detalii semnificative despre specificul lor.

2. Caracteristici şi reguli hermeneutice pentru naraţiunile istorice bibliceOrice naraţiune are trei componente din care se formează: (1) Personaje, (2) Acţiuni şi

(3) Context(ul în care se desfăşoară acţiunea personajelor).În cartea „Biblia ca literatură”, Gordon D. Fee oferă câteva sfaturi de pe poziţia sa de

autoritate în materie de interpretare a Vechiului Testament. În cadrul capitolului intitulat „Naraţiunile Vechiului Testament” (pag. 105-108), autorul face următoarele precizări:

„1. Naraţiunile Vechiului Testament nu sunt simple povestiri despre oameni care au trăit în vremurile respective. Ele sunt în primul rând relatări despre ce a făcut Dumnezeu pentru şi/sau prin acei oameni […] Dumnezeu este eroul (principal al) povestirii.

2. Naraţiunile Vechiului Testament nu sunt alegorii sau povestiri cu semnificaţii simbolice ascunse. Naraţiunile nu răspund tuturor întrebărilor noastre despre un anumit subiect.

3. Naraţiunile Vechiului Testament nu ne învaţă întotdeauna în mod direct […] Ele ne oferă un gen de cunoaştere «nemijlocită» a lucrării lui Dumnezeu în lumea Sa; şi, deşi această cunoaştere este mai repede secundară decât primară, ea este totuşi reală şi îţi poate modela comportamentul […].

Deşi naraţiunile istorice ale Vechiului Testament nu ne învaţă în mod direct, ele ilustrează de multe ori ceea ce este afirmat direct şi categoric în altă parte a Bibliei. Este un fel de învăţare implicită care, conjugată cu învăţăturile explicite corespunzătoare din Scriptură, este deosebit de eficientă pentru formarea acelei experienţe educative pe care Spiritul Sfânt o poate folosi în mod pozitiv.

4. Nu ni se spune totdeauna la sfârşitul unei naraţiuni istorice biblice dacă ce s-a întâmplat este bun sau rău. Se presupune că suntem capabili să apreciem singuri cele relatate, pe baza a ceea ce Dumnezeu ne-a învăţat în mod direct şi categoric în Scriptură.

5. Nu orice naraţiune istorică individuală sau episod al unei naraţiuni are în mod necesar şi o morală proprie […]. Există un curent sau o mişcare de ansamblu în naraţiunea cărţii, un fel de suprastructură care marchează ideea, de obicei una singură. Astfel, naraţiunile sunt (parţial) asemănătoare parabolelor – în sensul că întregul este cel care transmite mesajul, şi nu elementele care-l compun luate în mod individual. […] Nu are sens să încerci să descoperi semnificaţia fiecărui eveniment izolat într-o naraţiune. Ea trebuie evaluată ca unitate (întreagă) şi nu pe bucăţi.”

Ajuns în acest stadiu al dezbateri despre naraţiunile istorice ale Vechiului Testament, profesorul Fee lansează ideea introducerii unei importante reguli. Aceasta se poate numi „Regula nivelurilor”. Renunţăm acum la citatele corespunzătoare acestui subiect, pentru că el va fi oricum prezentat detaliat spre finalul lecţiei. Gordon Fee continuă:

6. ”Trebuie să acordăm o mare atenţie acestei mişcări de ansamblu a unei naraţiuni istorice şi contextului ei, pentru a-i descifra integral sensul. Ceea ce este implicit în naraţiune, poate fi la fel de semnificativ ca şi ceea ce este explicit.

Implicit nu înseamnă secret! Ne vom confrunta cu tot felul de probleme dacă încercăm să descoperim în naraţiunile istorice ale Bibliei sensuri despre care credem că Dumnezeu «le-a ascuns» acolo. Nu asta înseamnă cuvântul implicit, ci faptul că mesajul poate fi înţeles din ceea ce se spune, deşi nu este exprimat în multe cuvinte. Obiectivul nostru nu este să vânăm lucruri care nu pot fi înţelese de toată lumea. Ci trebuie să observăm tot ceea ce naraţiunea istorică spune efectiv – direct şi indirect, dar niciodată într-un mod obscur sau numai nouă personal! Dacă nu eşti capabil să convingi pe alţii cu privire la ceea ce crezi că exprimă textul în mod implicit astfel încât ei să înţeleagă ideea comunicată de text, este aproape o certitudine că îl interpretezi greşit. […] Probabil că inventezi o nouă povestire…

7. Naraţiunile biblice consemnează ce s-a întâmplat, nu neapărat ce ar mai trebui să se întâmple sau să se repete de atunci încoace cu fiecare cititor al lor. De aceea, nu orice naraţiune are şi o morală proprie.

8. Ceea ce fac oamenii în naraţiunile istorice biblice nu constituie neapărat un exemplu bun pentru noi. Adesea este tocmai contrariul. Majoritatea personajelor din naraţiunile Vechiului Testament sunt departe de a fi perfecte, iar acţiunile lor la fel.

Poate cel mai folositor avertisment pe care-l putem face în legătură cu lectura naraţiunilor şi referitor la învăţăturile din ele, este următorul: Nu fi un cititor imitator, care ce citeşte în Biblie (că a făcut „X”, „Y” sau „Z”), aceea face (automat) şi el! […] Tu poţi oricând să înveţi foarte mult din aceste naraţiuni (ca din toate naraţiunile Bibliei), dar nu ai voie niciodată să presupui că Dumnezeu aşteaptă să faci exact (şi mai ales tot) ce au făcut personajele Bibliei sau că ţi se vor întâmpla şi ţie aceleaşi lucruri care li s-au întâmplat lor. […] Personajele biblice sunt uneori pozitive, alteori negative; uneori înţelepte, alteori nesăbuite; uneori sunt pedepsite, alteori li se acordă milă şi iertare; uneori o duc bine, alteori trăiesc o viaţă grea. Datoria ta este să descoperi Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine din naraţiunile despre ei, nu neapărat să încerci să faci tot ceea ce Biblia relatează că au făcut personajele naraţiunilor istorice. […]

9. Naraţiunile istorice ale Bibliei sunt valoroase pentru noi tocmai pentru că demonstrează într-un mod atât de viu implicarea lui Dumnezeu în lume şi ilustrează principiile şi chemarea Lui.”

La rândul lui, în cartea „Cum să interpretăm Biblia”, Alfred Kueen vorbeşte în capitolul intitulat „Interpretarea unui text narativ” despre naraţiunile istorice ale Bibliei:

„Contrar istorisirilor din literatura noastră, povestirile Bibliei sunt foarte discrete în descifrarea personajelor şi a motivelor care le inspiră diferitele lor acţiuni. Adesea, autorul ne lasă să ghicim noi motivele şi scopurile personajelor, rezumându-se doar la câteva indicii minore (un cuvânt, un detaliu, o acţiune, un gest). […] (Walke, citat de Longman, pag. 91).

Cel mai frecvent, un personaj este descris indirect: prin cuvintele lui, prin gândurile lui, printr-o faptă pe care o face el sau prin reacţiile altora (vezi Daniel 6:5). […] Locuitorii din Listra l-au considerat pe Barnaba ca fiind Zeus; iar pe Pavel, zeul Hermes (Fap. Ap. 14:12).

Conform reprezentărilor acestor doi zei în mitologie, se poate deduce că Barnaba era un om solid, iar Pavel mic de statură. Reţineţi cum sunt caracterizaţi unii dintre fraţii lui Iosif prin propriile lor reacţii (Ruben: Gen. 37:21-22; Iuda: Gen. 43:3,8; 44:16,18). (pag 216).

Destul de frecvent, istorisirea ne prezintă un bărbat sau o femeie care se află la o răscruce a vieţii lor. […] Acolo se decide adesea sensul istoriei. De exemplu, hotărârea lui Avraam părăsind Haranul şi îndreptându-se spre Moria, opţiunea lui Iosif în faţa avansurilor soţiei lui Potifar, alegerea pe care o face Moise refuzând să fie numit fiul fiicei faraonului, decizia lui Rut când a preferat să rămână cu Naomi, opţiunea lui David când o vede pe Bat-Şeba, decizia lui Daniel şi a celor trei prieteni ai lui de a nu face compromisuri, opţiunea discipolilor lui Isus de a lăsa totul pentru a merge după El etc. În toate aceste cazuri, povestitorul prezintă personajul principal supus unui test; iar încercarea nu este totdeauna benefică celui încercat. În funcţie de evoluţia eroului principal, istorisirea devine pentru noi un model de urmat sau un avertisment. (pag. 217).

Orice detaliu menţionat într-o scriere, răspunde unei intenţii clare a autorului. Detaliile ne pot orienta cercetările, ajutându-ne să descoperim semnificaţia pe care autorul a intenţionat să o dea istorisirii sale. Sub acest raport, adesea suntem frapaţi de numeroasele repetiţii existente în textele narative. […] O analiză literară identifică în aceste repetiţii o trăsătură specifică stilului narativ ebraic, menit să atragă atenţia cititorului asupra unor aspecte importante. (pag. 219).

În cartea „The Art of Biblical Narative” (New York, 1981, pag. 95-113), R. Alter a identificat şi a prezentat cinci tipuri de repetiţie. Dintre acestea, amintim aici doar două:

- repetiţia de tip „laitmotiv” – reprezentată de un cuvânt sau un grup de cuvinte care se repetă de mai multe ori ca urmare a importanţei lui (lor) strategice pentru acea istorie (de exemplu, cuvântul casă în 2Samuel 7).

- repetiţia sub formă de „scenă-tip” – este aceea care se găseşte în texte care se aseamănă prin conţinut şi structură: aceeaşi secvenţă a unei acţiuni atrage atenţia asupra unei intenţii comune mai multor evenimente (de exemplu, cinci cazuri de femei sterile care până la urmă au născut oameni de o valoare deosebită după intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în viaţa lor).

O altă caracteristică a naraţiunilor istorice ale Bibliei este aceea că ele sunt lipsite de anumite elemente pe care, în mod cert, un autor modern le-ar fi semnalat. […]

Semnificaţia unei istorisiri poare fi abordată din patru puncte de vedere sau perspective:1) Semnificaţia pentru persoanele implicate în povestire;2) Semnificaţia pentru martorii oculari şi pentru contemporanii lor;3) Semnificaţia pentru destinatarii cărţii;4) Semnificaţia pentru noi înşine.” (pag. 220)

„Pentru a descoperi această semnificaţie, va trebui să revenim adesea asupra scopului întregii cărţi. […] Istoria asupra căreia ne oprim, este o verigă a unui lanţ mai lung. Ea se află la locul ei, într-un punct bine determinat, asemenea unui element al unei demonstraţii.” (pag. 221).

„Uneori trebuie să remarcăm faptul că povestirile au fost scrise din perspectiva împlinirii lor.” (pag. 222).

REGULA NIVELURILOR NARAŢIUNILOR ISTORICE ALE BIBLIEI

Naraţiunile istorice biblice individuale se regăsesc în unul dintre cele patru niveluri prezentate mai jos:

A. Naraţiunea imediată sau cea care este în discuţie.

B. Naraţiunea complexă formată din mai multe naraţiuni imediate.

C. Naraţiunea majoră (Istoria biblică a Israelului).Punctele majore ale acestui nivel (al treilea) al naraţiunii biblice sunt următoarele:(1) Chemarea lui Avraam.(2) Genealogia avraamică prin patriarhii viitorului popor evreu.(3) Sclavia evreilor în Egipt.(4) Ieşirea evreilor din Egipt şi intrarea în „Ţara promisă”.(5) Neascultarea de Dumnezeu a poporului evreu şi consecinţele acestei neascultări.(6) Ocrotirea lui Dumnezeu şi avertismentele Lui pentru poporul evreu.(7) Distrugerea ţării evreilor şi deportarea lor.(8)Revenirea evreilor din exil.

D. Naraţiunea ultimă (Planul lui Dumnezeu cu omenirea începând cu actul Creaţiei).

În acest ultim nivel (cel superior) al naraţiunii istorice biblice, se pot include următoarele puncte de referinţă:

(1) Creaţia iniţială.(2) Căderea omului în păcat.(3) Forţa şi omnipotenţa păcatului între oameni.(4) Necesitatea salvării omenirii din păcat şi de la consecinţele acestuia.(5) Întruparea şi sacrificarea lui Cristos pentru a face posibilă salvarea oamenilor.

Naraţiunea imediată trebuie privită şi înţeleasă în cadrul naraţiunii complexe din care face parte împreună cu celelalte naraţiuni imediate.

Naraţiunea complexă va fi privită şi explicată în cadrul naraţiunii majore (a istoriei poporului evreu) de care aparţine şi în care este inclusă.

Naraţiunea majoră (istoria biblică a evreilor) va fi corect înţeleasă şi interpretată în cadrul (contextul) naraţiunii ultime, privind la planul de salvare făcut de Dumnezeu pentru om şi văzând astfel rolul special al poporului evreu în cadrul acestui plan general divin.

REGULA LUI POYTHRESS PENTRU NARAŢIUNILE ISTORICE ALE BIBLIEI

Conform lui Beniamin Fărăgău în comentariul pe cartea EXODUL (prima parte, „Eu voi locui în mijlocul lor”, pag. 10-15), orice naraţiune biblică bine compusă, se prezintă respectând schema (nepublicată a) lui Poythress. Acesta a articulat-o ca având următoarele puncte:

(1) Cadrul (contextul) naraţiunii.(2) Incidente preliminare.(3) Incidente care declanşează conflictul.(4) Declanşarea conflictului.(5) Complicarea conflictului.(6) Intensitatea maximă a conflictului.(7) Scăderea în intensitate a conflictului.(8) Rezolvarea conflictului.(9) Rezultatul rezolvării conflictului.

(10) Concluzia naratorului sau morala naraţiunii.


1. Scrie din memorie prima caracteristică fundamentală a Bibliei.

2. Care este lucrul absolut necesar atunci când vrem să studiem Biblia?

3. Cum se formează metoda justificată de studiere a Bibliei?

4. Cum a fost intitulată etapa de studiu biblic determinată de prima caracteristică fundamentală a Bibliei?

5. Care sunt cele două obiective care trebuie atinse în cadrul primei etape de studiu biblic?

6. Cum se justifică prima etapă de studiu biblic numită „Abordarea literară a Bibliei”?

7. De ce trebuie să abordăm Biblia în primul rând ca literatură?

8. Enumără şi numeşte cele cinci forme literare existente în cadrul textelor Vechiului Testament.

9. Enumără şi numeşte cele cinci forme literare existente în textele Noului Testament.

10. Care este prima întrebare pe care trebuie să şi-o pună fiecare cititor al unui text biblic atunci când vrea să studieze Biblia?

11. Defineşte, conform cursului, naraţiunea istorică biblică?

12. Care sunt cele trei componente din care se formează o naraţiune?

13. Care sunt cele patru perspective din care poate fi privită o naraţiune istorică biblică?

14. Enumără şi numeşte cele patru niveluri ale naraţiunilor istorice ale Bibliei.

15. Explică relaţia dintre cele patru niveluri ale naraţiunilor istorice biblice.

16. Numeşte cele zece puncte ala schemei lui Poythress pentru naraţiunile istorice ale Bibliei.

Lecţia 4Etapa 1 – ABORDAREA LITERARĂ A BIBLIEI

Aflarea tipului de literatură în care se încadrează textul de studiatşi a regulilor acelei literaturi biblice

JustificareAceastă etapă a studiului biblic este cerută şi justificată de următoarea caracteristică

fundamentală a Bibliei: Revelaţia de Sine specială a lui Dumnezeu ne-a fost oferită prin intermediul artei numite literatură.



ALE BIBLIEI










3.





4.Biblia conţine mesaje adresate iniţial unor destinatari care au existat într-un




5.






studiat.







într-un principiu.


A BIBLIEI

Aflarea şi formularea principiului (-ilor) teologic(e) al(e) textului de studiat.




nostru.

Partea practică a lecţiei

Pentru partea practică sau aplicativă a lecţiei, vom lucra pe textul cărţii profetului IONA. Această carte biblică nu este profeţie (ca formă literară), ci naraţiune istorică.

După cum deja am văzut în partea teoretică a lecţiei, orice naraţiune istorică este asociată cu ideea de CONFLICT. Ea relatează desfăşurarea unor evenimente şi/sau fapte ale unor personaje – toate justificându-se prin existenţa unui conflict cu care au legătură în mod direct sau în mod indirect.

IDEEA DE CONFLICT ÎN CARTERA BIBLICĂ I O N A

Conflictul major al cărţii IONA este între Dumnezeul sfânt şi omul păcătos.Există trei conflicte concrete în cartea biblică IONA:

(a) Conflictul dintre sfinţenia lui Dumnezeu şi păcătoşenia oamenilor din oraşul antic Ninive.

(b) Conflictul dintre Dumnezeu şi profetul Iona.(c) Conflictul dintre aşteptările lui Iona (cu privire la oamenii din

Ninive) şi decizia lui Dumnezeu (de a-i ierta în urma pocăinţei lor).Primele două conflicte sunt principale, iar al treilea este secundar, având legături cu al

doilea şi chiar cu primul.

SCHEMA LUI POYTHRESS APLICATĂ LA CARTEA BIBLICĂ I O N A

sau

Cele două conflicte majore ale cărţii IONAAnalizate din perspectiva schemei lui Poythress

Aparenta complicaţie a cărţii biblice IONA provine la acest nivel (al primei etape de studiu) din faptul că ea conţine punctele schemei lui Poythress prin complementaritatea a două conflicte şi nu într-unul singur. Nici un conflict nu acoperă toate cele zece puncte ale acestei scheme. Dar puse împreună (şi chiar suprapunându-se în anumite puncte ale schemei), ele ni se prezintă la nivelul întregului text al cărţii IONA ca formând o naraţiune istorică bine compusă! Acest adevăr este ilustrat de următorul tabel:

Punctele Schemei lui Poythress Cazul Ninive Cazul Iona

1. Cadrul (contextul) naraţiunii. X

2. Incidente preliminare. X

3. Incidente care declanşează conflictul. X

4. Declanşarea conflictului. X

5. Complicarea conflictului. X

6. Intensitatea maximă a conflictului. X X

7. Scăderea în intensitate a conflictului. X X

8. Rezolvarea conflictului. X

9. Rezultatul rezolvării conflictului. X

10. Concluzia naratorului sau morala naraţiunii. X

A. CAZUL NINIVE(Conflictul dintre Dumnezeu şi oamenii din oraşul antic Ninive)

Ajutaţi şi de tabelul deja prezentat, putem observa că în ce priveşte cazul oamenilor din Ninive (conflictul lor cu Dumnezeu), primele cinci puncte ale schemei lui Poythress nu au elemente textuale care să le corespundă. Priveşte încă odată această schemă prezentată în tabelul de mai sus! Nu ni se spune nimic despre cadrul în care se prefigurează conflictul dintre Dumnezeu şi oamenii din oraşul antic Ninive (deşi îl putem deduce), nici despre cele care au declanşat conflictul. De asemenea, nu ni se prezintă nici declanşarea conflictului şi nici complicarea lui… Cartea Iona începe cu relatarea stadiului în care conflictul oamenilor din oraşul antic Ninive cu Dumnezeu ajunsese la apogeu, ceea ce corespunde punctului şase din schema lui Poythress (Intensitatea maximă a conflictului). Concret, textul cărţii IONA ne prezintă acest conflict având următoarele aspecte corespunzătoare celor cinci puncte rămase din schema lui Poythress:

6. Intensitatea maximă a conflictului dintre Dumnezeu şi oamenii din oraşul antic Ninive – deja atinsă. Dumnezeu decisese că nu-Şi mai poate permite să-i tolereze şi că trebuie să-i pedepsească; iar această pedeapsă era iminentă (1:1-2)

7. Scăderea în intensitate a conflictului dintre Dumnezeu şi oamenii din oraşul antic Ninive – se întâmplă atunci când locuitorii acestui oraş decid să se întoarcă de la faptele lor rele şi decid să le şi elimine din stilul lor de viaţă (3:5-9).

8. Rezolvarea conflictului dintre Dumnezeu şi oamenii din oraşul antic Ninive – s-a realizat în momentul în care ei s-au dezis de păcatul în care trăiau, iar Dumnezeu a decis imediat să nu-i mai pedepsească, ci să-i ierte (3:10).

9. Rezultatul rezolvării conflictului dintre Dumnezeu şi oamenii din oraşul antic Ninive – a fost evident în primul rând prin supravieţuirea lor. Acest principal rezultat poate fi coroborat cu unul secundar, referitor la profetul Iona – care a fost nemulţumit de decizia lui Dumnezeu. Altfel spus, rezolvarea conflictului despre care vorbim, a avut ca rezultat salvarea oamenilor din oraşul antic Ninive de la o distrugere certă; dar în acelaşi timp, avem prezentată supărarea lui Iona pentru evoluţia sau deznodământul situaţiei (4:1-2).

10. Concluzia naratorului sau morala naraţiunii – este formată de cuvintele lui Dumnezeu adresate profetului Iona, vorbind cu el despre oraşul antic Ninive care tocmai fusese salvat de la distrugere. Naratorul nu trage el personal o concluzie, ci consideră că este mai bine să încheie naraţiunea cu morala pe care o cuprindea în ea întrebarea pusă de Dumnezeu profetului Iona: „[…] Mie să nu-Mi fie (oare) milă de Ninive […]?” În esenţă, cuvintele lui Dumnezeu pe care naratorul le prezintă ca pe o concluzie moralizatoare, spun că atunci când omul regretă păcatul şi recunoscându-l se dezice de el (se pocăieşte), Dumnezeu este pregătit să ierte, dezicându-Se şi El de intenţia (anterioară) de a pedepsi. În acest caz, Dumnezeu va manifesta milă şi nu mânie; pentru că mânia lui Dumnezeu este declanşată de promovarea păcatului, iar mila Sa de abandonarea acestuia de către om (4:10-11).

B. CAZUL IONA(Conflictul dintre Dumnezeu şi profetul Iona)

Dacă în primul caz lipseau din text corespondentele elementelor primelor cinci puncte din schema lui Poythress, în cazul conflictului dintre Dumnezeu şi profetul Iona, ele există. Însă lipsesc cele de la ultimele trei puncte ale schemei.

Să încercăm acum să determinăm ce corespunde fiecărui punct din schemă (dintre cele şapte) pentru cazul Iona, în baza textului biblic.

1. Cadrul naraţiunii – reprezintă contextul în care păcatul oamenilor din oraşul antic Ninive atinsese limita stabilită de Dumnezeu înaintea pedepsirii lor. El dorea să le comunice această tristă realitate, oferindu-le astfel o ultimă şansă prin trimiterea profetului Iona între ei cu un mesaj foarte clar şi categoric (1:1-2).

2. Incidentele preliminare – au corespondent în decizia lui Iona de a refuza îndeplinirea misiunii la care îl trimisese Dumnezeu (1:3).

3. Incidentele care declanşează conflictul dintre Dumnezeu şi profetul Iona, sunt următoarele:

(a) Furtuna de vânt provocată de Dumnezeu pe marea unde călătorea Iona.(b) Corabia în pericol de scufundare.(c) Uneltele marinarilor sunt aruncate în mare.(d) Iona se culcă şi adoarme – parcă total absent (sau poate intenţionat!).(e) Comandantul ambarcaţiunii îl trezeşte pe Iona, îi face reproşuri şi-l provoacă să

se roage lui Dumnezeu pentru salvarea de la naufragiu. (f) Oamenii din corabie trag la sorţi şi descoperă astfel că furtuna cu implicaţiile ei

pentru călătoria lor, venea din cauza lui Iona. (1:4-7)

4. Declanşarea conflictului dintre Dumnezeu şi profetul Iona – se realizează având următoarele aspecte:

(a) Călătorii din corabie îl „anchetează” pe Iona.(b) Călătorii din corabie îi fac reproşuri profetului Iona.(c) Călătorii din corabie îi cer o soluţie profetului Iona. (1:8-11)

5. Complicarea conflictului dintre Dumnezeu şi profetul Iona – se realizează având următoarele corespondente textuale:

(a) Profetul Iona oferă soluţia pentru situaţia disperată în care se aflau: aruncarea lui în mare.

(b)Marea era din ce în ce mai agitată.(c) După ce se roagă lui Dumnezeu, călătorii îl aruncă pe Iona în mare. (1:12-16)

6. Intensitatea maximă a conflictului dintre Dumnezeu şi profetul Iona – este dată de momentul în care, fiind aruncat în apă, profetul Iona este înghiţit de un peşte trimis de Dumnezeu, în stomacul căruia urma să stea trei zile şi trei nopţi (1:17).

7. Scăderea în intensitate a conflictului dintre Dumnezeu şi profetul Iona – s-a produs în timp ce el stătea în stomacul peştelui. Atunci Iona a început să cedeze; şi în consecinţă, s-a rugat de-acolo lui Dumnezeu (2:9).

Aşa cum am anticipat, următoarele trei puncte din schema lui Poythress nu au corespondent textual în cazul conflictului dintre Dumnezeu şi profetul Iona. Cel puţin din ce ne relatează cartea IONA, conflictul nu s-a rezolvat – ceea ce ne face să nu avem ce spune nici despre Rezolvarea conflictului, nici despre Rezultatul rezolvării conflictului şi nici despre Concluzia naratorului cu privire la acest conflict. Totuşi, noi putem trage concluzia şi putem formula morala cu privire la cazul profetului Iona – dar nu o vom face acum.

CONCLUZIIDupă ce am trecut astfel demonstrativ cu textul cărţii biblice IONA prin prima etapă a

Metodei justificate de studiere a Bibliei, observăm că am putut descoperi în textul ei multe lucruri care altfel ne-ar fi rămas probabil pentru totdeauna necunoscute!

Pentru că am stabilit cu privire la acest text biblic că este Naraţiune istorică, a trebuit să urmărim în el dezvoltarea conflictului (conflictelor) şi participarea personajelor la acest conflict. Aşa am putut constata că Personajele principale ale cărţii biblice IONA sunt: Dumnezeu, profetul Iona şi oamenii din oraşul antic Ninive. Între acestea apar şi cele două conflicte majore ale textului cărţii.

Conform demonstraţiei de mai sus, conflictul lui Dumnezeu este atât cu oamenii din oraşul antic Ninive, cât şi cu profetul Iona. Pe o anumită zonă a relatării, aceste două conflicte se suprapun. Pentru a înţelege esenţialul în acest stadiu al studiului biblic pe cartea IONA, trebuie să observăm rezumativ următoarele:

1. Iniţial a existat un conflict între Dumnezeu şi oamenii din oraşul antic Ninive. Când cartea IONA îşi începe relatarea, este evident faptul că acest conflict era deja început şi chiar ajunsese la maximă intensitate.

2. Se configurează apoi un al doilea conflict – între Dumnezeu şi profetul Iona – din momentul în care Iona refuză să se ducă la Ninive pentru a-şi îndeplini misiunea încredinţată lui de Dumnezeu.

3. În timp ce conflictul dintre Dumnezeu şi oamenii din oraşul antic Ninive se rezolvă, conflictul dintre Dumnezeu şi profetul Iona rămâne deschis (nerezolvat).

4. Singurele puncte comune (prin care trece fiecare caz de conflict) din schema lui Poythress sunt punctele (6) şi (7).

Pornind să rezolve un caz (Ninive), Dumnezeu întâlneşte un altul (Iona). Primul se rezolvă; însă al doilea rămâne nerezolvat (nu din cauza lui Dumnezeu, ci din vina profetului Iona!).

Atunci când are de-a face cu oameni care-L mânie prin faptul că păcătuiesc, Dumnezeu nu foloseşte două unităţi de măsură pentru evaluarea situaţiei lor. El utilizează aceeaşi unitate de măsură, indiferent dacă cei care păcătuiesc sunt din poporul evreu (chiar profeţi) sau fac parte dintre celelalte popoare! În ambele cazuri este la fel de deranjat şi are aceeaşi reacţie legitimă faţă de păcatul lor. Se pare că profetul Iona a trebuit să înveţe acest adevăr despre Dumnezeu din experienţa lui personală… Dar indiferent ce a înţeles profetul Iona din tot ce s-a întâmplat cu el în cazul relatat de această carte biblică, noi vom avea un mare avantaj dacă vom reţine şi vom învăţa următoarele adevăruri care ies în relief odată cu parcurgerea primei etape de studiu:

1. Dumnezeu este deranjat de păcatul omului.2. Dumnezeu intră in conflict cu orice om care păcătuieşte.3. Reacţia legitimă (naturală, normală) a lui Dumnezeu faţă de păcatul omului este

mânia Sa, iar omul trebuie să plătească pentru el prin pedeapsă şi în final chiar prin moarte.4. Înainte de a pedepsi pe om pentru păcatul lui, Dumnezeu îi oferă şansa de a se

întoarce de la păcat şi de a se dezice de el prin regret, mărturisire şi abandonare.5. Cazul oraşului antic Ninive ne ilustrează că orice conflict cu Dumnezeu se poate

rezolva doar atunci când omul decide să recunoască, să regrete şi să abandoneze păcatul în care trăieşte. Atunci mânia lui Dumnezeu este înlocuită cu mila şi cu iertarea Lui.

6. Cazul profetului Iona ne ilustrează că indiferent cine este cel care păcătuieşte, conflictul lui cu Dumnezeu nu se rezolvă dacă omul nu se întoarce de la păcatul prin care a generat acel conflict.

7. Mânia lui Dumnezeu este provocată de promovarea păcatului omului, iar mila şi iertarea Sa sunt declanşate de faptul că omul abandonează păcatul. Prin libera lui alegere, omul este lăsat „să schimbe macazul” de la una la cealaltă!


1. Descrie pe scurt cele trei conflicte care sunt prezentate de cartea biblică IONA.

2. Cartea biblică IONA are o particularitate în legătură cu ideea de conflict specifică naraţiunilor istorice. Care este aparenta complicaţie a cărţii biblice IONA din acest punct de vedere?

3. Care sunt punctele din schema lui Poythress unde „cazul Ninive” are corespondent textual?

4. Care sunt punctele din schema lui Poythress unde „cazul Iona” are corespondent textual?

5. În care dintre punctele schemei lui Poythress se suprapun cele două conflicte majore existente în cartea biblică IONA?

6. Reprodu cele şapte adevăruri descoperite în urma parcurgerii primei etape de studiu pe cartea biblică IONA.

7. Există cărţi întregi care intră în categoria literară a celor narativ-istorice. Acestea sunt: Genesa, Iosua, Judecători, Rut, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Regi, 1 şi 2 Cronici, Ezra, Neemia, Estera, Iona şi Hagai.

O altă parte dintre cărţile Vechiului Testament este reprezentată de cele care conţin mari porţiuni narativ-istorice; Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul, Ieremia, Isaia, Ezechiel, Daniel.

Alege una dintre cărţile biblice enumerate în prima listă (complet narativ-istorice) şi citeşte-o de mai multe ori de la început până la sfârşit. Astfel te vei familiariza cu conţinutul ei.

8. Scrie mai jos despre ce personaje se vorbeşte în textul acelei naraţiuni istorice şi care este cadrul (contextul) în care se desfăşoară acţiunea personajelor.

9. Scrie pe scurt despre conflictul sau despre conflictele existente în naraţiunea istorică biblică aleasă. Între cine şi cine are (au) loc acel(e) conflict(e) din relatarea cărţii?

10. Scrie mai jos cele zece puncte ale schemei lui Poythress şi găseşte pentru fiecare dintre ele ce corespunde din textul analizat. Poţi face un tabel asemănător cu cel de mai jos, dar el trebuie să aibă cele zece puncte ale schemei lui Poythress, nu doar pe cele trei.

Punctele schemei lui Poythress Corespondent în textul biblic Referinţa

1. […]

2. […]

3. […]

Lecţia 5

Etapa 2 în studierea BiblieiABORDAREA ANALITICĂ A BIBLIEI

Delimitarea şi Intitularea Paragrafelor – Partea I


fundamentală a Bibliei: În textele cărţilor ei, Biblia conţine idei exprimate în propoziţii şi/sau fraze care formează paragrafe.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.






într-un principiu.







nostru.

Recapitularea Lecţiei 4

În cadrul Lecţiei 3, am început studiul propriu-zis al Bibliei. Am parcurs astfel prima etapă a Metodei justificate de studiere a Bibliei. Aceasta se numeşte ABORDAREA LITERARĂ A BIBLIEI şi presupune Aflarea tipului de literatură în care se încadrează textul de studiat şi a regulilor acelei literaturi biblice. Nu Dumnezeu este Cel care a stabilit regulile pentru formele literare ale Bibliei, ci oamenii au făcut acest lucru. El doar s-a folosit de literatura vremii în care S-a revelat omenirii, pentru a face ca prin intermediul acestei arte, Revelaţia Sa specială (Biblia) să poată fi păstrată şi să aibă rezistenţă în timp.

Biblia conţine zece forme literare sau zece feluri distincte de literatură. Cinci dintre ele se găsesc în Vechiul Testament, iar celelalte cinci le vom întâlni în Noul Testament:

1) Naraţiunea istorică. 2) Legea mozaică. 3) Poetica evreiască (Psalmii etc.). 4) Înţelepciunea evreiască (Scrierile sapienţiale). 5) Profeţia. Acestea sunt cele cinci forme literare în scrierile Vechiului Testament.

6) „Evanghelia”. 7) Parabola. 8) Faptele Apostolilor”. 9) Epistola. 10) Apocalipsa. Acestea sunt cele cinci forme literare în scrierile Noului Testament.

Am explorat pentru început forma literară numită Naraţiunea istorică şi am prezentat despre aceasta următoarele informaţii şi reguli necesare parcurgerii primei etape a studiului biblic:

Naraţiunea istorică este o povestire sau o relatare despre ceva care s-a întâmplat sau despre cineva care a făcut ori a spus ceva, cândva, undeva (într-un anumit context).

Naraţiunile istorice ale Bibliei sunt în primul rând relatări, nu doctrine. Naraţiunile consemnează ce s-a întâmplat – nu neapărat ce ar trebui să se întâmple sau să se repete de atunci încoace cu fiecare cititor al lor.

Toate naraţiunile istorice ale Bibliei sunt selective în informaţii şi, deci, incomplete. Nu avem în ele toate detaliile pe care le-am dori.

Nici o naraţiune istorică a Bibliei nu a fost scrisă în primul rând pentru noi, ci despre cineva sau despre ceva. Datoria noastră este să descoperim ce are de spus textul acum pentru noi, din contextul naraţiunilor despre cei din alte timpuri.

Naraţiunile istorice ale Vechiului Testament cu exemplele pe care le prezintă, trebuie evaluate în raport cu etica Bibliei prezentată în textele ei doctrinare (ale Noului Testament în general).

Orice naraţiune istorică a Bibliei are trei elemente din care se formează: (1) Personaje. (2) Acţiuni. (3) Context(ul în care se desfăşoară acţiunea personajelor).

Naraţiunile istorice biblice individuale se regăsesc făcând parte din patru niveluri cu funcţie diferită în fiecare dintre ele:

(a) Nivelul naraţiunilor imediate. (b) Nivelul naraţiunii complexe (care îl include pe primul împreună cu toate celelalte

care sunt la acest nivel). (c) Nivelul naraţiunii majore – istoria biblică a Israelului (incluzând şi explicând

celelalte două niveluri).

(d) Nivelul naraţiunii ultime – planul general al lui Dumnezeu prin care a conceput din eternitate să ofere omenirii posibilitatea salvării prin Fiul Său, Isus Cristos. Acest ultim nivel al naraţiunilor istorice biblice include pe cel anterior (istoria biblică a evreilor) şi a tuturor celorlalte naţiuni legate de istoria salvării.

Deci toate naraţiunile de la nivelul (a) se includ în nivelul (b). Cu alte cuvinte, nivelul (b) (naraţiunea complexă) este formată din suma naraţiunilor individuale de la nivelul (a). La rândul lor, toate naraţiunile complexe de la nivelul (b) formează naraţiunea majoră (c) adică istoria biblică a poporului evreu. Altfel spus, naraţiunea majoră (c) care reprezintă istoria biblică a evreilor ca naţiune, este formată din toate naraţiunile complexe de la nivelul (b). Dar în final, totul are sens şi ni se clarifică atunci când privim la planul divin făcut pentru salvarea oamenilor de la despărţirea eternă de Dumnezeu. Acesta este ultimul nivel al tuturor naraţiunilor istorice ale Bibliei. În el se include precedentul nivel (c) şi ni se oferă astfel o panoramă completă explicativă cu privire la raţiunea pentru care Dumnezeu a decis ca istoria să decurgă aşa.

De exemplu, naraţiunea individuală (primul nivel) referitoare la naşterea şi apoi abandonarea lui Moise după primele lui trei luni de viaţă pe apele Nilului, pare greu de înţeles dacă nu este pusă şi evaluată în cadrul naraţiunii complexe (al doilea nivel) care arată că tocmai prin decretul faraonului de exterminare a bărbaţilor poporului evreu, Moise ajunge să crească în palatele Egiptului şi să fie principalul om în procesul de formare a poporului evreu ca naţiune liberă. Apoi, toate naraţiunile istorice complexe (de la al doilea nivel) îşi găsesc explicaţia şi sensul sau raţiunea existenţei lor în cadrul istoriei poporului evreu (al treilea nivel) care le include. La rândul ei, istoria biblică a evreilor (al treilea nivel al naraţiunilor istorice biblice) este inclusă în planul general al lui Dumnezeu pentru salvarea lumii de la iad (al patrulea nivel al naraţiunilor biblice). Deci planul etern al lui Dumnezeu prevedea că din poporul evreu urma să vină în lume Salvatorul ei. Acest fapt face ca în cadrul acestui plan divin să fie inclusă obligatoriu istoria biblică a naţiunii lui Israel formată din toate naraţiunile istorice complexe legate de poporul evreu şi care la rândul lor sunt compuse din acele naraţiuni istorice individuale pe care le citim în Vechiul Testament. Astfel, orice naraţiune istorică biblică individuală are sens şi o semnificaţie specială doar dacă este privită şi evaluată ca făcând parte din ceva mult mai complex care se dezvoltă la celelalte niveluri superioare ei în cadrul planului lui Dumnezeu cu omul.

O naraţiune istorică bine compusă, se prezintă conform schemei lui Poythres1. Cadrul naraţiunii. 2. Incidente preliminare. 3. Incidente care declanşează

conflictul. 4. Declanşarea conflictului. 5. Complicarea conflictului. 6. Intensitatea maximă a conflictului. 7. Scăderea în intensitate a conflictului. 8. Rezolvarea conflictului. 9. Rezultatul rezolvării conflictului. 10. Concluzia naratorului sau morala naraţiunii.

Deci atunci când există o naraţiune istorică, putem remarca în desfăşurarea ei cel puţin un conflict descris de povestire. La acest conflict participă anumite personaje într-un cadru (context) bine definit şi pus în evidenţă de text.

În cazul nostru, personajele care participă la conflictul prezentat de cartea IONA, sunt următoarele: Dumnezeu, oamenii din capitala imperiului asirian (Ninive) şi profetul Iona; iar în plan secundar, călătorii din corabia cu care plecase iniţial Iona.

Schema lui Poythress ne ajută să delimităm fiecare dintre cele zece etape ale unui conflict şi să determinăm referinţele lor textuale. Conform acestei scheme, structura celor două conflicte complementare din cartea IONA, este următoarea:

A. Pentru cazul Iona (Conflictul dintre Dumnezeu şi profetul Iona) Iona 1:1-2 – Cadrul naraţiunii (punctul 1 din schemă). Iona 1:3 – Incidente preliminare (punctul 2 din schemă). Iona 1:4-7 – Incidente care declanşează conflictul (punctul 3 din schemă). Iona 1:8-11 – Declanşarea conflictului (punctul 4 din schemă). Iona 1.12-16 – Complicarea conflictului (punctul 5 din schemă). Iona 1:17 – Intensitatea maximă a conflictului (punctul 6 din schemă). Iona 2:1-3:4 – Scăderea în intensitate a conflictului (punctul 7 din schemă).

B. Pentru cazul Ninive (Conflictul dintre Dumnezeu şi oamenii din Ninive) Iona 1:1-2 – Intensitatea maximă a conflictului (punctul 6 din schemă). Iona 3:5-9 – Scăderea în intensitate a conflictului (punctul 7 din schemă). Iona 3:10 – Rezolvarea conflictului (punctul 8 din schemă). Iona 4:1-2 – Rezultatul rezolvării conflictului (punctul 9 din schemă). Iona 4:10-11 – Concluzia naratorului sau morala naraţiunii (punctul 10 din schemă).

Urmărind textul integral al cărţii biblice IONA, vom încerca să remarcăm cele două conflicte, ordinea în care apar şi punctele din schema lui Poythress unde fiecare dintre ele are corespondent pe textul biblic. Astfel, am putea articula un fel de schiţă a cărţii biblice IONA din perspectiva acestei scheme, în ordinea „cronologică” a textului ei.

Conflictul lui Dumnezeu cu profetul Iona va fi notat cu „I”, iar cel cu oamenii din oraşul antic Ninive, cu „N”. Vom urmări astfel ce punct din schema lui Poythress corespunde fiecărei unităţi de text şi în acelaşi timp care dintre cele două conflicte este prezentat de text. Apoi vom pune literele şi cifrele corespunzătoare. De exemplu, când între paranteze avem N6, înseamnă că textul biblic prezintă punctul 6 din Schema lui Poythress pentru cazul Ninive. Dar când la acelaşi text avem scris între paranteze şi I1, înseamnă că în acelaşi timp el conţine elementele pentru primul punct din Schema lui poythress pentru cazul Iona.

SCHIŢA CĂRŢII BIBLICE I O N ADIN PERSPECTIVA SCHEMEI LUI POYTHRESS

În ordinea „cronologică” a textului ei

Iona 1:1-2 – Cadrul naraţiunii (I1). / Intensitatea maximă a conflictului (N6). Iona 1:3 – Incidente preliminare (I2). Iona 1:4-7 – Incidente care declanşează conflictul (I3). Iona 1:8-11 – Declanşarea conflictului (I4). Iona 1:12-16 – Complicarea conflictului (I5). Iona 1:17 – Intensitatea maximă a conflictului (I6). Iona 2:1-3:4 – Scăderea în intensitate a conflictului (I7). Iona 3:5-9 – Scăderea în intensitate a conflictului (N7). Iona 3:10 – Rezolvarea conflictului (N8). Iona 4:1-2 – Rezultatul rezolvării conflictului (N9). / Reacţia lui Iona (I7). Iona 4:3-9 – Rezultatul rezolvării conflictului „N” (I7). Iona 4:10-11 – Concluzia naratorului sau morala naraţiunii (N10 / I7).

Partea teoretică a Lecţiei 5

Orice carte a Bibliei are mai multe idei principale (fundamentale) prezentate cu ajutorul propoziţiilor şi al frazelor. Aceste idei sunt baza formării paragrafelor.

Vom defini Paragraful ca fiind acea porţiune de text care conţine o singură idee fundamentală. În textul care conţine această idee, vom găsi un singur „Subiect” şi un singur „Complement”. Este necesar ca în continuare să definim pe fiecare dintre aceşti termeni, pentru că ei nu trebuie să fie confundaţi cu cei numiţi astfel în gramatică!

DEFINIREA TERMENILORConform acestui curs de studiu biblic, „Subiectul” reprezintă ideea, lucrul, persoana

sau întâmplarea despre care vorbeşte un anumit text biblic. Ca să aflăm „Subiectul”, vom pune întrebarea „Despre cine sau despre ce se vorbeşte în text?”

Vom defini „Complementul” ca fiind format din răspunsul la întrebarea „Ce se spune despre subiect?” (Atenţie: în gramatică, aceasta este întrebarea la care răspunde predicatul, nu complementul!). Deci ordinea corectă, logică şi obligatorie pentru o procedură corectă va fi mereu întâi aflarea „Subiectului” şi numai apoi determinarea „Complementului” lui!

La modul cel mai general, vom defini Paragraful ca fiind acea subunitate sau acel fragment de text în care există o singură idee fundamentală şi numai una, exprimată de existenţa unui „Subiect” şi a unui „Complement”corespunzător acestuia.

Atunci când vorbim despre Delimitarea paragrafelor textelor cărţilor biblice, ne referim la procesul care începe cu observarea „Subiectelor” şi a „Complementelor” lor în timpul citirii de mai multe ori a textului de studiat. Acest text va fi împărţit în mai multe unităţi sau fragmente în funcţie de „Subiectele” lui şi de „Complementele” acestora. Când textul pe care îl parcurgem prin citire conţine altceva faţă de ce spunea anterior (are altă combinaţie „Subiect”-„Complement”), înseamnă că am ajuns la un nou paragraf. Observarea acestor treceri de la un paragraf la altul necesită atenţia cititorului în procesul citirii textului biblic de studiat!

DELIMITAREA ŞI INTITULAREA PARAGRAFELOR

O carte biblică, oricare ar fi ea, conţine în textul ei mai multe idei fundamentale, adică mai multe elemente concrete care oferă baza existenţei paragrafelor. Deja am precizat că un paragraf conţine o idee fundamentală exprimată prin existenţa unui „Subiect” şi a „Complementului” lui.

Numărul paragrafelor pe care le conţine o carte biblică nu este egal cu numărul capitolelor ei! De fapt, Biblia nu a fost iniţial împărţită pe capitole şi pe versete; nici pe bucăţi de texte intitulate într-un fel sau altul. În original, lipsesc atât cifrele care marchează capitolele şi versetele, cât şi titlurile date unor fragmente de text. Însă toate acestea au apărut mai târziu ca nişte instrumente utile din punct de vedere tehnic. Împărţirea cărţilor textului cărţilor Bibliei pe capitole şi pe versete ajută la identificarea şi/sau găsirea unui text mai scurt sau mai lung. Astfel, noi numim „Referinţă” acea „adresă” a unui text biblic care este formată din: numele cărţii, numărul capitolului şi numărul versetului sau al versetelor care ne interesează.

Titlurile care au fost adăugate ulterior în cărţile Bibliei, încearcă să sugereze despre ce este vorba în fragmentele de text deasupra cărora au fost puse. Totuşi, introducerea lor în textul cărţilor biblice este arbitrară! În plus, nu toate versiunile Bibliei au textul cărţilor lor împărţit la fel. Nici titlul dat unui fragment de text nu este identic în toate versiunile cu asemenea titluri. Dar ceea ce contează pentru noi în acest stadiu al studiului biblic, este faptul că intitularea paragrafelor este altceva decât această intitulare arbitrară deja existentă în majoritatea versiunilor Bibliei. Acele blocuri de text cu titluri deasupra lor nu sunt paragrafele despre care vorbim în această etapă a studiului biblic. Biblia nu este deja împărţită pe paragrafe! Mai precis, ea nu este împărţită pe paragrafe conform metodei explicate aici! De obicei, într-un bloc de text care de multe ori cuprinde un întreg capitol sau chiar mai mult de atât (deja intitulat), avem în realitate mai multe paragrafe!

IlustraţieSă ne gândim la o carte biblică asemănând-o cu un tren. Atenţie: comparaţia nu trebuie

dusă mai departe decât a fost ea propusă aici pentru a ilustra ideea din discuţie!Trenul se aseamănă cu o carte biblică prin faptul că pentru a şti din câte vagoane este

format şi care este specificul lor, trebuie să-l privim atent în anumite condiţii clar definite. Dacă îl vom privi de sus dintr-un avion care se află la mare distanţă de el, nu vom putea vedea nici câte vagoane are şi nici ce fel de vagoane sunt acelea, chiar dacă nu este în mişcare. Dacă îl vom privi staţionat într-o gară în timp ce noi suntem undeva la mare distanţă pe creasta unui munte, rezultatul va fi acelaşi. Dar dacă ne vom apropia de acel tren şi vom analiza cu atenţie din câte vagoane este format, vom descoperi că dintr-un anumit număr de vagoane, primul după locomotivă este vagon tip clasa întâi; al doilea este vagon tip

clasa a doua; al treilea este vagon-cuşetă; al patrulea este vagon de dormit; al cincilea este vagon-restaurant etc.. Deci fiecare vagon poate fi relativ repede şi uşor delimitat de celelalte şi „intitulat” (numit) altfel, în funcţie de specificul lui.

AplicaţieCartea biblică va fi şi ea privită (observată) „de aproape” şi cu atenţie prin citire

repetată, până vom vedea „vagoanele”, adică paragrafele ei. Chiar dacă un tren are vagoane identice (de exemplu, şase de tip clasa a doua), Biblia nu are nici o carte care să conţină paragrafe identice! Deci veridicitatea acelei atenţionări de la începutul ilustraţiei, se confirmă!

Fiecare paragraf va conţine o altă idee fundamentală diferită de a celorlalte. Cu alte cuvinte, orice idee fundamentală, indiferent cât de lung sau cât de scurt este formulată în textul care o conţine, va fi suficientă ca să poată forma baza unui paragraf distinct.

Paragraful se delimitează în funcţie de volumul de cuvinte, propoziţii şi/sau fraze prin care este exprimată o idee fundamentală care conţine un „Subiect” şi un „Complement”. Astfel, un paragraf poate fi constituit uneori dintr-o propoziţie, alteori dintr-o frază sau chiar din mai multe fraze; dar aproape niciodată nu va fi format dintr-un întreg capitol de text biblic!

În mod tradiţional, ce am afirmat până acum despre paragrafe, se aplică în special tipului de literatură biblică numit „Epistolă”. Dar pentru a simplifica lucrurile şi pentru a oferi o metodă generală de lucru în acest stadiu al studiului biblic, a fost necesar să reconsiderăm conceptul de paragraf. Astfel, pentru fiecare fel de literatură biblică, Paragraful va fi definit în acest curs de studiu biblic ca fiind unitatea minimă de text admisă atunci când conţine o idee fundamentală şi numai una. Vom utiliza deci termenul de „Paragraf” pentru a numi unităţile minime de text admise în care vom împărţi o carte biblică în procesul de studiere a Bibliei.

Pentru forma literară biblică numită Naraţiune Istorică, unitatea minimă de studiu (Paragraful) se constituie practic din „Episodul” sau din „Scena” care ni se prezintă prin respectiva relatare unde distingem o idee fundamentală pusă în evidenţă de un singur „Subiect” şi un singur „Complement” corespunzător acestuia.

Vom împărţi textul unei naraţiuni istorice în funcţie de episoadele sau de scenele pe care le găsim într-o carte biblică şi care conţin câte o idee fundamentală. Practic, vom pune mereu cele două întrebări cu ajutorul cărora aflăm (odată cu răspunsul la ele) atât „Subiectul”, cât şi „Complementul” acestuia. Amintim că aceste întrebări sunt: (1)„Despre ce sau despre cine se vorbeşte în text?” (pentru a afla „Subiectul”) şi (2)„Ce se spune despre «Subiect»?” (pentru a afla „Complementul”). „Subiectul” împreună cu „Complementul” lui formează baza ideatică a unui paragraf!

Delimitarea Paragrafelor unei cărţi biblice sau a unui text de studiat se va realiza în final prin reţinerea în scris a referinţelor lor (carte, capitol şi verset sau versete). Apoi le vom intitula.

Intitularea Paragrafelor înseamnă formularea unui titlu pentru fiecare porţiune sau fragment de text care conţine un „Subiect” şi un „Complement”. Acel titlu trebuie să fie cât mai scurt (de regulă, utilizând trei-patru sau cinci cuvinte).

Pentru forma literară biblică numită Naraţiune Istorică, „Subiectul” reprezintă de cele mai multe ori persoana sau personajul dintr-o scenă prezentată de textul biblic; iar „Complementul” este ceea ce se spune despre persoana-„subiect”. Episodul poate fi scurt sau mai lung, dar va putea primi un titlu dacă are „Subiect” şi „Complement”.

Trebuie să mai precizăm că uneori acelaşi „Subiect” este prezent în mai multe paragrafe consecutive, dar de fiecare dată el („Subiectul”) este însoţit de un alt „Complement” care face diferenţa între ele.

Înainte de a vedea concret cum se delimitează paragrafele în textul cărţii biblice IONA, trebuie să precizăm că este mult mai bine să lucrăm pe un text într-o limbă literară de actualitate, nefragmentat de acele titluri introduse arbitrar. Textul ideal pentru studiu biblic este acela care pe lângă eliminarea oricărui titlu, este scris pe o singură coloană şi nu are spaţii nejustificate nici între versete şi nici între capitole. În plus, notarea cifrelor capitolelor şi a versetelor trebuie să fie mai discretă, pentru a nu influenţa vizual şi în mod nejustificat fragmentarea textului unei cărţi biblice de studiat. În sfârşit, trebuie eliminate şi trimiterile (dacă acestea există). Aceste condiţii sunt respectate de BVA („Biblia în Versiune Actualizată”) care se găseşte pe Internet la adresa www.Biblia.pentruviata.ro (Proiectul BVA). Textul cărţii biblice IONA este prezentat mai jos în forma în care acesta apare în versiunea amintită mai sus (BVA).

IONA

1 Domnul vorbise lui Iona, fiul lui Amitai, prin Cuvântul Său, astfel: 2”Ridică-te şi du-te la Ninive. Acolo să strigi împotriva acestui mare oraş; pentru că lucrurile rele care se fac în el, au ajuns până la Mine!” 3Dar Iona şi-a planificat să fugă la Tarşiş, departe de faţa Domnului. S-a dus la Iafo, unde a găsit o corabie care pleca la Tarşiş. Încercând să se depărteze de faţa Domnului, a plătit preţul călătoriei şi a urcat în corabie, ca să meargă la Tarşiş împreună cu marinarii. 4Însă pe acea mare, Domnul a provocat o furtună de vânt care sufla cu o mare intensitate. Astfel, corabia risca să fie distrusă. 5De frica naufragiului, fiecare dintre marinari a strigat, invocând ajutorul zeului lui. În acelaşi timp, ei au aruncat în mare uneltele din corabie, pentru a o face mai uşoară. Iona coborâse în cala corabiei, unde se culcase şi adormise profund. 6Comandantul ambarcaţiunii s-a apropiat de el şi i-a zis: „Cum îţi permiţi să dormi?! Scoală-te şi strigă invocând ajutorul Dumnezeului tău! Poate că El Se va gândi la noi (să ne salveze); şi astfel nu vom muri!” 7Apoi marinarii au zis: „Haideţi să tragem la sorţi, ca să aflăm cine (dintre noi) este responsabil pentru venirea acestui dezastru împotriva noastră!” Iar tragerea lor la sorţi a arătat că Iona era acela! 8Atunci ei i-au zis: „Spune-ne din cauza cui a venit peste noi această calamitate? Care este meseria şi provenienţa ta? Din ce ţară vi şi care este poporul din care faci parte?” 9El le-a răspuns: „Sunt evreu. Dumnezeul faţă de care am reverenţă este Domnul. El este Acela care a făcut cerul, marea şi pământul uscat!” 10După ce au aflat de la Iona că fugea de faţa Domnului, acei bărbaţi s-au speriat foarte tare şi l-au întrebat: „De ce ai făcut acest lucru?” 11În acest timp, marea era din ce în ce mai agitată. Ei i-au pus o altă întrebare, zicând: „Ce să-ţi facem pentru ca

http://www.Biblia.pentruviata.ro/

marea să se liniştească faţă de noi?” 12El le-a răspuns: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare. Şi astfel, ea nu va mai fi împotriva voastră. Eu sunt conştient că din cauza mea a venit această puternică furtună împotriva voastră!” 13Acei bărbaţi vâsleau încercând să se întoarcă la mal; dar nu reuşeau să avanseze în direcţia dorită, pentru că marea era tot mai agitată şi nu le permitea acest lucru. 14Atunci s-au adresat Domnului, strigând: „Doamne, nu ne lăsa să murim din cauza acestui bărbat! Şi să nu ne faci responsabili de moartea acestui om; pentru că, Tu, Doamne, faci ce vrei!” 15După ce au zis aceste cuvinte, l-au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare.; şi ea s-a liniştit faţă de ei. 16Atunci acei bărbaţi au avut o mare frică de Domnul. I-au oferit o jertfă şi au făcut jurăminte. 17Domnul a trimis un peşte mare să-l înghită pe Iona; şi el a stat astfel în stomacul peştelui trei zile şi trei nopţi. 2 Iona s-a rugat Domnului – Dumnezeului lui – din stomacul peştelui. 2Relatând ulterior ce s-a întâmplat acolo. El a zis: „În situaţia mea care era fără rezolvare, L-am chemat pe Domnul. Şi (surprinzător!) El mi-a răspuns!” „Am strigat după ajutor (Doamne); şi Tu m-ai ascultat! 3Am fost aruncat de Tine în adânc – în inima mărilor…Am fost înconjurat de curenţii de apă; şi toate valurile Tale treceau peste mine. 4Ziceam că nu accepţi să mă mai vezi; şi niciodată nu voi mai putea să privesc Templul Tău sfânt. 5Apele care erau în jurul meu ameninţau să-mi ai viaţa. În adâncul care mă înconjura, algele se înfăşuraseră în jurul capului meu. 6Coborâsem până la baza munţilor; şi zăvoarele pământului intenţionau să mă ţină încuiat pentru totdeauna. Dar Tu, Doamne – Dumnezeul meu – mi-ai salvat viaţa din mormânt! 7Când sufletul meu era disperat, mi-am amintit de Domnul; şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în sfântul Tău Templu! 8Cei care se ataşează de idolii fără valoare, îşi anulează accesul de mila divină! 9Dar eu Îţi voi oferi jertfe strigând de bucurie! Şi îmi voi respecta promisiunile făcute cu jurământ! Salvarea vine de la Domnul!” 10Domnul a vorbit peştelui; şi acesta a făcut ce i-a spus El, vărsându-l pe Iona pe mal. 3 Domnul a venit a doua oară la Iona prin intermediul Cuvântului Său, zicându-i : 2„Ridică-te, du-te la acel mare oraş numit Ninive şi proclamă acolo mesajul pe care ţi-l voi da!“ 3Iona a plecat la Ninive conform (poruncii) Cuvântului Domnului. Oraşul Ninive avea o mărime remarcabilă. El putea fi parcurs (cu pasul) în timp de trei zile. 4Iona a intrat în oraş; şi în timp ce mergea prin el în prima zi, striga: „După următoarele patruzeci de zile, Ninive va fi distrus!“ 5Atunci oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au anunţat un post; şi începând de la cel mai mare până la cel mai mic, s-au îmbrăcat (toţi) cu saci. 6Când regele din Ninive a auzit despre această decizie, s-a ridicat de pe tronul lui, şi-a dat jos roba pe care o purta, s-a acoperit (şi el) cu un sac şi a stat în cenuşă. 7Apoi a dat ordin să se anunţe în Ninive următoarea decizie: „Din porunca regelui şi a marilor lui conducători, nici un om să nu guste nimic şi să nu bea apă deloc. Această interdicţie este valabilă nu numai pentru oameni, ci şi pentru orice animal din cireadă sau din turmă: nici unul să nu pască şi să nu bea apă! 8Oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu forţă către Dumnezeu,

întorcându-se de la stilul lor violent în care îşi trăiesc viaţa şi de la faptele de oprimare pe care le-au comis! 9Aceasta este unica noastră şansă; şi trebuie să beneficiem de ea. Poate că astfel Îl vom determina pe Dumnezeu să regrete decizia luată şi să Se răzgândească. Dacă se va întâmpla aşa, El Îşi va opri mânia violentă; şi astfel nu vom mai muri!“ 10Dumnezeu a văzut că faptele lor demonstrau întoarcerea de la modul rău în care trăiseră. Atunci El a regretat planul care prevedea să aducă răul asupra lor; şi a renunţat să-l mai pună în aplicare. 4 Iona a devenit foarte supărat din cauza acestei decizii; şi s-a mâniat. 2El s-a rugat Domnului astfel: „Ah, Doamne, nu se întâmplă oare acum exact ce spuneam eu încă de când eram în ţara mea? Acesta este de fapt motivul pentru care am încercat să fug la Tarşiş. Eu ştiam că eşti un Dumnezeu răbdător, milos, reţinut în ce priveşte mânia şi bogat în compasiune. Desigur, Tu eşti pregătit (oricând) să-Ţi anulezi decizia de a face rău. 3Iar acum, Doamne, Te rog să-mi iei viaţa. Ar fi mai bine să mor, decât să trăiesc (în aceste condiţii)!” 4Domnul i-a răspuns: „Oare faci bine că te mâni?” 5Atunci Iona a ieşit din oraş şi s-a aşezat în partea de est a acestuia. Şi-a făcut un adăpost şi a stat acolo la umbra lui, aşteptând să vadă ce se va întâmpla cu oraşul. 6Domnul Dumnezeu a făcut să crească o plantă care făcea umbră deasupra capului lui Iona, ca să-l facă să scape de mânie. Iona a fost foarte bucuros văzând această plantă. 7Însă în următoarea dimineaţă, înainte să răsară soarele, Dumnezeu a trimis un vierme care a afectat planta făcând-o să se usuce. 8Când a început să lumineze soarele, Dumnezeu a trimis un vânt uscat care bătea din partea de est. Iona a fost afectat de soarele care i-a produs insolaţie, făcându-l să leşine. El şi-a dorit (încă odată) să moară; şi a zis: „Mai bine să mor, decât să trăiesc!“ 9Atunci Dumnezeu a vorbit cu Iona, zicându-i: „Oare procedezi bine când te mânii din cauza (uscării) acestei plante?” El a răspuns: „Da, este corect să mă mânii, chiar până la moarte!” 10Atunci Domnul i-a zis: „Ţi s-a făcut milă de această plantă pentru apariţia căreia nu ai muncit. Şi nici nu ai făcut-o tu să crească! Ci a răsărit într-o noapte; şi apoi tot într-o noapte s-a uscat. 11Dar oare Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, acest mare oraş, în care trăiesc mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni incapabili să distingă dreapta de stânga lor împreună cu o mulţime de animale?!”

Partea Practică a Lecţiei 5

A. DELIMITAREA PARAGRAFELOR

Citind textul cărţii biblice IONA de mai multe ori, putem observa că dacă punem întrebarea „Despre cine sau despre ce se vorbeşte în text?” (pentru a afla „Subiectul”), răspunsul pe care ni-l oferă textul este diferit în funcţie de blocul de text în care o formulăm.

Astfel, în prima parte a cărţii biblice IONA, aflăm că se vorbeşte despre Iona, apoi despre o furtună pe mare, despre călătorii din corabia în care era şi Iona, despre un peşte etc.

Iar atunci când punem şi cealaltă întrebare care ne ajută să descoperim „Complementul” („Ce se spune despre «subiectul» deja aflat?”), vom observa că despre Iona (ca „Subiect”) se spune că refuză să asculte de Dumnezeu; despre furtună (ca „Subiect”) se poate afirma că a avut o cauză pentru care s-a declanşat etc.

Atunci când delimităm un paragraf în cadrul textului unei cărţi biblice, îi stabilim limitele textuale. Vom preciza aceste limite sub forma referinţelor. Dar mai întâi trebuie să observăm despre cine sau despre ce se vorbeşte în text(„Subiectul”) şi apoi ce se spune despre „Subiect” („Complementul” acestuia). Aceste două elemente, prin spaţiul sau întinderea lor pe textul unei cărţi biblice, vor oferi limitele paragrafelor acesteia.

Deci, practic, procesul parcurge trei etape:

Observarea şi reţinerea în scris a „Subiectului”.

Observarea şi reţinerea în scris a „Complementului” (împreună cu „Subiectul” lui deja aflat).

Observarea întinderii pe text a „Subiectului” şi a „Complementului” lui, pentru a putea stabili în final referinţa paragrafului.

Prezentăm în continuare exemplificativ paragrafele cărţii biblice IONA, conform metodei deja descrise teoretic.

„SUBIECTUL”(Despre cine sau despre ce se

vorbeşte în text?)

„COMPLEMENTUL”(Ce se spune despre „Subiect”?)

REFERINŢA(Delimitarea Paragrafului)

Iona Refuză misiunea Iona 1:1-3Furtuna Cauzată Iona 1:4-9Călătorii Încearcă (soluţii) Iona 1:10-14

Iona Aruncat în mare Iona 1:15-16Iona În peşte Iona 1:17-2.9

Peştele Eliberează (dă afară) pe Iona Iona 2:10Iona Acceptă să facă misiunea Iona 3:1-4

(Oamenii din) Ninive Se pocăiesc Iona 3:5-9Iona Nu este de acord Iona 3:10-4:4Iona O problemă nerezolvată Iona 4:5-8

Dumnezeu Oferă explicaţii Iona 4:9-11

TEST Pentru Lecţia 5

1. Care este baza formării paragrafelor?

2. Cum se defineşte la modul cel mai general un paragraf?

3. Care este definiţia paragrafului în cazul Naraţiunii Istorice biblice?

4. Ce anume ne indică faptul că în textul de studiat tocmai am trecut (prin citire) de la un paragraf la altul?

5. Care sunt elementele definite tehnic pe care trebuie să le conţină în mod obligatoriu un paragraf?

6. Formulează întrebarea care trebuie pusă pentru a afla „Subiectul” în cadrul Delimitării Paragrafelor unei cărţi biblice.

7. Formulează întrebarea care ajută la găsirea „Complementului” unui „Subiect” atunci când lucrăm la Delimitarea Paragrafelor unei cărţi biblice.

8. Ce înseamnă „Referinţă” biblică?

9. Prin ce se deosebeşte un paragraf biblic de altele?

10. Enunţă cele trei etape care trebuie parcurse pentru Delimitarea Paragrafelor unei cărţi biblice.

11. Conform modelului oferit de lecţie în ultima ei parte, fă un tabel cu delimitarea paragrafelor pentru cel puţin trei capitole dintr-un alt text biblic narativ-istoric. Acest exerciţiu va demonstra cât de bine ai învăţat să delimitezi paragrafele naraţiunilor istorice ale Bibliei.

Lecţia 6

Etapa 2 în studierea BiblieiABORDAREA ANALITICĂ A BIBLIEI

Delimitarea şi Intitularea Paragrafelor – Partea II


fundamentală a Bibliei: În textele cărţilor ei, Biblia conţine idei exprimate în propoziţii şi/sau fraze care formează paragrafe.



ALE BIBLIEI










3.





4.





5.






studiat.







într-un principiu.







nostru.


În cadrul lecţiei anterioare care s-a ocupat cu parcurgerea Etapei 2 de studiu biblic (Abordarea analitică a Bibliei), am descoperit noi concepte şi am învăţat ce înseamnă Delimitarea unui paragraf într-o carte biblică. Esenţialul acelei lecţii este redat mai jos sub forma următorului rezumat:

A doua Etapă a studiului biblic numită Abordarea Analitică a Bibliei care presupune practic Delimitarea şi Intitularea Paragrafelor, este cerută şi justificată de existenţa următoarei caracteristici fundamentale a Bibliei: În textele cărţilor ei, Biblia conţine idei exprimate în propoziţii şi/sau fraze care formează paragrafe.

Paragraful unui text biblic este format în baza existenţei ideilor fundamentale pe care acesta le conţine în acele propoziţii şi/sau fraze din care este format.

Paragraful poate fi definit cel mai simplu ca fiind acel fragment de text care conţine o singură idee fundamentală şi numai una, evidenţiată de existenţa unui „Subiect” şi a unui „Complement” corespunzător acestuia.

Paragraful unei Naraţiuni Istorice Biblice este unitatea textuală minimă de studiu care se constituie practic din „Episodul” sau „Scena” care ni se prezintă prin respectiva relatare, în care distingem o idee fundamentală pusă în evidenţă de un singur „Subiect” şi un singur „Complement” corespunzător acestuia.

Din punct de vedere tehnic, elementele pe care trebuie să le conţină în mod obligatoriu un paragraf, sunt „Subiectul” şi „Complementul” corespunzător lui.

Pentru a afla „Subiectul „ unui paragraf în proces de delimitare, trebuie să folosim întrebarea „Despre ce sau despre cine se vorbeşte în text?” Răspunsul la această întrebare este tocmai „Subiectul„ căutat.

Întrebarea care ne ajută la aflarea „Complementului” unui „Subiect” deja aflat când lucrăm la delimitarea unui paragraf biblic, este aceasta: „Ce se spune despre „Subiect?”

Nici un paragraf nu este identic cu altul care se află în aceeaşi carte biblică. Orice paragraf biblic se deosebeşte de altele prin faptul că are o altă idee fundamentală exprimată de o pereche „Subiect”-„Complement” care nu se repetă în acea carte biblică. Atunci când în textul de studiat am remarcat că apare o altă idee fundamentală evidenţiată de existenţa

altei perechi „Subiect”-„Complement”, înseamnă că am ajuns la un nou paragraf. Un paragraf biblic poate fi format din unul sau mai multe versete.

„Referinţa biblică” este „adresa” unui text din Biblie. Această „adresă” cuprinde cartea, capitolul şi versetul (versetele) unde vom găsi un anume text biblic.

Cele trei etape care trebuie parcurse în cadrul procesului Delimitării Paragrafelor unui text biblic sunt:

(a) Aflarea „Subiectului”; (b) Aflarea „Complementului” corespunzător „Subiectului” deja aflat; (c) Observarea şi reţinerea în scris a Referinţei paragrafului.

INTITULAREA PARAGRAFELOR

Partea teoretică A Lecţiei 6

După observarea „Subiectelor” şi a „Complementelor” acestora – proces care a făcut posibilă Delimitarea pe text a Paragrafelor –, Intitularea acestora este doar sinteza dintre un „Subiect” şi „Complementul” lui. Această sinteză trebuie să se realizeze sub forma unei propoziţii scurte (de aproximativ cinci cuvinte) care, deci, va rezuma paragraful.

Utilizând din nou ilustraţia cu trenul, putem spune că atunci când ne apropiem de el şi reuşim să intrăm în fiecare vagon din garnitura lui, vom descoperi specificul fiecăruia. Astfel vom constata că există ceva special în aspectul fiecărui vagon. Acest fapt va face ca fiecare dintre vagoane să fie unic în felul lui. Apoi am putea coborî din tren şi avem astfel posibilitatea să „intitulăm” fiecare vagon într-un mod diferit.

Tabelul în care vom reţine apoi în scris toate „vagoanele” (Paragrafele) cu titlul, lor ne va ajuta să vedem tot „trenul”, adică textul căruia tocmai i-am delimitat şi i-am intitulat paragrafele.

Partea PracticăA Lecţiei 6

În continuare sunt prezentate trei variante (a, b şi c) de Intitulare a Paragrafelor. Fiecare variantă de intitulare conţine într-o formulare diferită, cele două elemente absolut necesare pentru intitularea unui paragraf (“Subiectul” şi “Complementul” acestuia). Apoi, în paralel cu „Subiectul” şi „Complementul” din care am formulat acele variante de titlu, vom scrie într-un tabel doar una dintre variantele de intitulare a fiecărui paragraf.

EXEMPLE DE INTITULARE PENTRU FIECARE PARAGRAF

PARAGRAFUL 1 – Iona 1:1-3a. Iona se opune misiunii primite.b. Iona refuză să facă misiune.c. Iona nu acceptă misiunea încredinţată.

PARAGRAFUL 2 – Iona 1:4-9

a. Furtuna are o cauză specială.b. Refuzarea misiunii cauzează furtuna.c. O furtună cauzată de neascultare.

PARAGRAFUL 3 – Iona 1:10-14a. Călătorii încearcă să-şi salveze viaţa.b. Călătorii încearcă soluţii salvatoare.c. Călătorii încearcă o soluţie de compromis.

PARAGRAFUL 4 – Iona 1:15-16a. Iona este aruncat în mare.b. Iona în mare înseamnă (aduce) rezolvare.c. Cu Iona în ea, marea se linişteşte.

PARAGRAFUL 5 – Iona 1:17-2:9a. Iona ajunge în stomacul unui peşte.b. Iona este înghiţit de un peşte.c. Iona se roagă dintr-un peşte.

PARAGRAFUL 6 – Iona 2:10a. Peştele îl eliberează pe Iona.b. Peştele îl dă afară pe Iona.c. Peştele “expulzează” pe Iona din stomac.

PARAGRAFUL 7 – Iona 3:1-4a. Iona acceptă să facă misiunea.b. Iona nu se mai opune misiunii.c. Iona îşi îndeplineşte îndatorirea misionară.

PARAGRAFUL 8 – Iona 3:5-9a. Oraşul Ninive recurge la pocăinţă.b. Oamenii din Ninive se pocăiesc.c. Pocăinţa – soluţia salvatoare pentru Ninive.

PARAGRAFUL 9 – Iona 3:10-4:4a. Iona dezaprobă decizia lui Dumnezeu.b. Iona nu este mulţumit de rezultate.c. Iona nu agrează iertarea oraşului.

PARAGRAFUL 10 – Iona 4:5-8

a. Rămâne o problemă nerezolvată: cazul Iona.b. Iona – o problemă încă nerezolvată.c. Dumnezeu se ocupă de problema Iona.

PARAGRAFUL 11 – Iona 4:9-11a. O explicaţie oferită lui Iona.b. Dumnezeu îi dă explicaţii lui Iona.c. Iona primeşte explicaţia cazului Ninive.

TABELUL TITLULUI PARAGRAFELOR Pentru cartea biblică I O N A

„Subiect” „Complement” Referinţă TITLUL PARAGRAFULUIIona Refuză misiunea 1:1-3 Iona se opune misiunii primite.

Furtuna Cauzată 1:4-9 Furtună cauzată de neascultare.Călătorii Încearcă (soluţii) 1:10-14 Călătorii încearcă salvarea vieţii lor.

Iona Aruncat în mare 1:15-16 Iona este aruncat în mare.Iona În peşte 1:17-2:9 Iona este înghiţit de un peşte.

Peştele Eliberează pe Iona 2:10 Peştele îl eliberează pe IonaIona Acceptă să facă misiunea 3:1-4 Iona şi îndeplineşte misiunea.

Ninive Se pocăiesc (oamenii) 3:5-9 Oamenii din Ninive se pocăiesc.Iona Nu este de acord 3:10-4:4 Iona nu agreează iertarea oraşului.Iona O problemă nerezolvată 4:5-8 Iona - o problemă încă nerezolvată.

Dumnezeu Oferă explicaţii 4:9-11 Dumnezeu dă explicaţii lui Iona.


1. Care caracteristică fundamentală a Bibliei cere şi justifică a doua etapă de studiere a ei numită „ABORDAREA ANALITICĂ A BIBLIEI – Delimitarea şi intitularea paragrafelor”?

2. Ce facem practic atunci când spunem că „abordăm analitic” Biblia?

3. Ce înseamnă „Delimitarea paragrafelor” unui text biblic?

4. Cum procedăm practic ca să „Intitulăm” un paragraf al unui text biblic?

5. Cum trebuie să fie titlul unui paragraf biblic?

6. Conform exemplului oferit de tabelul de mai sus, fă un altul în care vei prezenta Intitularea acelor paragrafe deja delimitate în urma rezolvării ultimului punct al testului anterior.

Lecţia 7Etapa 3 în studierea Bibliei

ABORDAREA SINTETIZATOARE A BIBLIEIAflarea şi intitularea Temei Generale a cărţii


fundamentală a Bibliei: Când Dumnezeu ne-a dat Biblia formată din cărţi, El a făcut ca fiecare carte biblicăsă aibă o anumită temă generală distinctă.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.












nostru.


A doua Etapă de studiu biblic pe care tocmai am parcurs-o în Lecţia 4 (intitulată ABORDAREA ANALITICĂ A BIBLIEI – Delimitarea şi intitularea paragrafelor) este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: În textele cărţilor ei, Biblia conţine idei exprimate prin propoziţii şi/sau fraze care formează paragrafe. Cu alte cuvinte, atunci când suntem angajaţi în procesul studiului Bibliei, trebuie să parcurgem şi această etapă (numită aici „a doua”). Dacă dorim să realizăm un studiu biblic corect, acest stadiu (această etapă) nu este ceva opţional; ci felul în care Dumnezeu ne-a oferit Biblia (vezi fraza scrisă cu italice) face obligatorie trecerea prin Etapa 2.

Atunci când spunem că abordăm analitic Biblia, înseamnă că suntem implicaţi în procesul analizei din perspectiva părţilor ei componente, încercând să determinăm care şi câte sunt acelea într-un text de studiat.

Delimitarea paragrafelor unui text biblic înseamnă stabilirea limitelor unui fragment de text în care am remarcat o idee fundamentală evidenţiată de existenţa unui singur „Subiect” şi a „Complementului” lui corespunzător.

Intitularea paragrafului unui text biblic se face prin exprimarea concisă a „Subiectului” şi a „Complementului” acestuia sub forma unui titlu.

Titlul unui paragraf biblic trebuie să fie format din cât mai puţine cuvinte (aproximativ cinci) şi să conţină obligatoriu „Subiectul” şi „Complementul” lui corespunzător – elemente deja aflate şi formulate în cadrul procesului Delimitării paragrafelor.

Partea Teoreticăa lecţiei 7

Munca de Delimitare şi de Intitulare a paragrafelor unei cărţi biblice reprezintă analiza părţilor ei componente.

Revenind la ilustraţia cu trenul, putem spune că în etapa precedentă de studiu, deja am văzut din câte „vagoane” este el format şi care este „specificul” fiecărui „vagon”.

După ce am observat care sunt ideile fundamentale pe care le conţin paragrafele, trebuie să reasamblăm aceste părţi componente rezumative (titlurile paragrafelor) pentru a putea realiza apoi sinteza numită TEMA GENERALĂ A CĂRŢII. Această Temă Generală va exprima în mod rezumativ ideea care leagă toate paragrafele cărţii sau de care se leagă toate aceste paragrafe.

Vom proceda ca atunci când după ce urcăm în fiecare vagon al trenului, vom constata că toţi călătorii intenţionează să se deplaseze pe ruta Bucureşti – Braşov. Astfel vom fi justificaţi să scriem pe acel tren exact acest traseu sau această destinaţie, chiar dacă din alte puncte de vedere (de exemplu, vârsta sau convingerile politice ale călătorilor din ele) nici un vagon nu seamănă unul cu altul.

Putem spune deci că fiecare carte a Bibliei se aseamănă cu un tren. Paragrafele corespund vagoanelor; iar Tema Generală a cărţii ar corespunde traseului comun al acestora sau destinaţiei spre care se îndreaptă toate, fapt care le şi justifică să facă parte din aceeaşi garnitură a trenului.

Uneori nu este uşor să determinăm numitorul comun al paragrafelor unei cărţi biblice; dar este absolut necesar să vedem „direcţia” spre care „se îndreaptă” paragrafele ei. Această direcţie este tocmai TEMA GENERALĂ A CĂRŢII. Ea va putea fi determinată doar dacă avem Titlurile paragrafelor (“vagoanele” intitulate). Deci pentru a putea parcurge etapa a 3-a de studiu biblic (ABORDAREA SINTETIZATOARE A BIBLIEI – Aflarea şi Intitularea Temei Generale a cărţii), nu putem sări peste a doua (ABORDAEREA ANALITICĂ A BIBLIEI – Delimitarea şi intitularea paragrafelor)!

Pentru a putea fi corectă, orice interpretare de text dintr-o carte biblică trebuie să se armonizeze cu Tema generală a respectivei cărţi – deci să fie pe linia generală a acelui numitor comun al tuturor paragrafelor.

Atunci când dăm o interpretare eronată unui fragment de text dintr-o carte biblică, este ca şi când am afirma că un vagon din trenul cu destinaţia Braşov, se deplasează în direcţia Constanţa... Uneori, interpretarea unui text biblic este atât de greşită, încât am putea s-o ilustrăm astfel: deşi trenul împreună cu toate vagoanele lui merge la Braşov, afirmăm despre unul dintre ele că va ajunge în Italia, făcând parte din garnitura acestuia...

Toate interpretările greşite ale textelor Bibliei suferă cel puţin de dezacordul cu Tema generală a cărţilor din care fac parte.

Este imposibil să ştim dacă interpretarea unui text biblic este pe direcţia bună sau corectă atât timp cât nu-i cunoaştem acea “direcţie” sau “destinaţie”, numită Tema Generală a Cărţii.

Cartea formează un întreg. Textul sau paragraful este o parte din acel întreg. Fiind guvernat de coerenţă totală, întregul se deplasează într-o direcţie sau spre o anumită destinaţie. Deci nici o parte din acest întreg nu merge în altă direcţie şi nici nu are altă “destinaţie”.

O altă ilustraţiePentru a putea înţelege mai bine conceptul de Temă Generală a Cărţii, să luăm ca

ilustraţie o orchestră. Fiecare instrument participă cu ceva la realizarea aceleiaşi piese muzicale. Pentru a putea înţelege ce cântă un anumit instrument şi de ce cântă ceea ce cântă,

trebuie să ascultăm ansamblul tuturor instrumentelor participante la realizarea acelei piese muzicale. Întregul explică detaliul; şi detaliul este relevant în contextul lui!

AplicaţieAcest “ansamblu” de instrumente cântând piesa, reprezintă pentru noi paragrafele care

conduc împreună la cristalizarea Temei generale a cărţii sau la conturarea imaginii de ansamblu a unei cărţi biblice. Şi după cum putem interpreta corect semnificaţia muzicală a partiturii unui instrument auzind piesa cântată de tot ansamblul instrumentelor, tot aşa vom putea interpreta corect un text sau un paragraf biblic atunci când vom ţine cont de ceea ce “se cântă” în general, adică atunci când vom lua în considerare Tema Generală a Cărţii.

Însă până la interpretarea propriu-zisă a unui paragraf, va fi necesar să aflăm ce “piesă” cântă împreună paragrafele pe care tocmai le-am intitulat în etapa anterioară a studiului. Concret, vom lista paragrafele şi vom încerca apoi să înţelegem ce anume le leagă sau care este numitorul lor comun.

Fiecare paragraf poate fi considerat un instrument care participă împreună cu celelalte la realizarea unei piese muzicale. Oare cum se va putea numi piesa pe care cele unsprezece “instrumente” (paragrafe) o cântă?

Lăsând ilustraţia cu orchestra, trebuie să realizăm că totuşi lucrăm cu idei sau concepte exprimate în cuvinte care sunt aranjate în propoziţii şi/sau fraze (în acest caz, sunt titlurile paragrafelor). Ele nu se percep şi nu se interpretează cu urechea, ci în baza raţionamentelor, folosindu-ne de mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ne vom întreba: Care este persoana, ideea, lucrul sau întâmplarea în jurul căreia (căruia) se pot aduna paragrafele? Iar ca să răspundem corect la această întrebare, avem două posibilităţi:

a) Privim cu atenţie paragrafele (titlurile lor) şi le revedem până reuşim să observăm care este acel „fir roşu” care „trece” prin toate.

b) Începem cu ipoteze (presupuneri, presupoziţii) şi vom verifica pe rând pe fiecare până vom ajunge la acea Temă generală care reprezintă un numitor comun al tuturor celor unsprezece paragrafe.

De exemplu, presupunem că Tema Generală a Cărţii biblice IONA este Dragostea lui Dumnezeu. Ce se poate spune despre această încercare?

În primul rând, nu acest gen de teme trebuie să urmărim atunci când avem de-a face cu Naraţiunea istorică. Tema Generală a unei Naraţiuni Istorice nu este în primul rând sau în mod obligatoriu de natură teologică!

În al doilea rând, vom începe să verificăm ipoteza noastră. Concret, vom privi la fiecare paragraf; şi vom verifica dacă fiecare vorbeşte concret într-un fel sau altul despre dragostea lui Dumnezeu. Aşa ne vom da seama că Dragostea lui Dumnezeu nu este un concept afirmat în toate cele unsprezece paragrafe şi care să reprezinte un numitor comun al lor. De fapt, ea pare să fie doar dedusă, dar nu este deloc afirmată direct în textul cărţii Iona. Mai repede ar fi vorba aici despre mânia Lui, ilustrată de apariţia celor două conflicte majore... Totuşi, nici acest concept nu reprezintă TEMA GENERALĂ a cărţii.

Această metodă de descoperire a Temei Generale a unei cărţi biblice presupune multiple încercări şi necesită timp alocat acestora – mai ales în cazul unei cărţi lungi.

Avantajul celeilalte metode constă tocmai în economia de timp. Însă va fi nevoie de o atenţie mai mare şi de un efort intelectual mai accentuat.

Oricum, fără să determinăm Tema Generală a Cărţii, nu avem o bază obiectivă pentru înţelegerea şi interpretarea corectă ulterioară a textelor ei.

Partea Practică A Lecţiei 7

AFLAREA ŞI INTITULAREA TEMEI GENERALE A CĂRŢII BIBLICE I O N A

În tabelul de mai jos am reprezentat paragrafele cărţii biblice IONA prin titlul şi referinţa lor.

Nr. TITLUL PARAGRAFULUI Referinţa1 Iona se opune misiunii primite. Iona 1:1-32 Furtună cauzată de neascultare. Iona 1:4-93 Călătorii încearcă salvarea vieţii lor. Iona 1:10-144 Iona este aruncat în mare. Iona 1:15-165 Iona este înghiţit de un peşte. Iona 1:17-2:96 Peştele îl eliberează pe Iona. Iona 2:107 Iona îşi îndeplineşte misiunea. Iona 3:1-48 Oamenii din Ninive se pocăiesc. Iona 3:5-99 Iona nu agreează iertarea oraşului (Ninive). Iona 3:10-4:410 Iona – o problemă încă nerezolvată. Iona 4:5-811 Dumnezeu îi oferă explicaţii lui Iona Iona 4:9-11

Privind atent la titlurile paragrafelor cărţii IONA, putem observa că ceea ce „le leagă”, este format din două elemente fundamentale. Acestea sunt:

1) Iona. 2) Misiunea lui (Iona) la Ninive.

Toate paragrafele fac parte din întregul dezvoltat în jurul celor două „elemente” enunţate mai sus. Tot ce observăm că se relatează în această carte biblică, este în legătură cu faptul că a existat acel profet Iona care primise o misiune din partea lui Dumnezeu. Orice paragraf al

cărţii biblice IONA îşi justifică existenţa în ea printr-o legătură directă sau indirectă cu misiunea acestui profet despre care relatează textul.

Prezentăm mai jos trei variante de formulare a Temei Generale a Cărţii IONA. Oricare dintre ele cuprinde într-o formulare concisă, cele două „elemente”.

1. Misiunea lui Iona la Ninive.2. Iona – misionar pentru Ninive.3. Iona în misiune la Ninive.


1. Prezintă în cuvinte proprii acea caracteristică fundamentală a Bibliei care cere şi justifică a treia etapă a studiului biblic prezentat în cursul DAV.

2. Care este ilustraţia cu ajutorul căreia putem înţelege mai bine procesul numit „Aflarea şi intitularea Temei generale a cărţii” şi care aspecte ale ei (ale ilustraţiei) sunt relevante pentru acest stadiu al studierii Bibliei?

3. Care este prima condiţie care trebuie respectată pentru a putea parcurge a treia etapă de studiu biblic în cadrul cursului DAV?

4. Conform Etapei la care am ajuns în studiul biblic, care este una dintre condiţiile unei bune interpretări a oricărui text biblic?

5. Ce trebuie să se întâmple înainte de a putea determina dacă interpretarea unui text biblic merge în direcţia corectă?

6. Descrie cele două metode care se pot folosi pentru aflarea Temei Generale a unei cărţi biblice după ce deja avem titlurile paragrafelor acestora.

7. Conform metodei descrise în Lecţia 5, află şi intitulează tema generală a altei cărţi biblice. Este indicat să fie aleasă una scurtă, de preferinţă tot naraţiune istorică.

Lecţia 8Etapa 4 în studierea Bibliei

ABORDAREA EXEGETICĂ (CONTEXTUAL-ISTORICĂ) A BIBLIEIPunerea şi evaluarea mesajului textului biblic în contextul istoric al apariţiei lui – Partea I


fundamentală a Bibliei: Biblia conţine mesaje adresate iniţial unor destinatari care au existat într-un context istoric special.



ALE BIBLIEI










3.







ABORDAREA EXEGETICĂ (CONTEXTUAL-ISTORICĂ) A BIBLIEIPunerea şi evaluarea mesajului textului biblic

în contextul istoric iniţial al apariţiei lui.

5.






studiat.ABORDAREA


PRESCRIPTIV–NORMATIVĂ A BIBLIEI

Clasificarea adevărului descriptiv al Bibliei prin cel prescriptiv al ei.





8.

Prin intermediul principiilor din spatele poruncilor concrete, Biblia este

permanent utilă pentru orice creştin.


nostru.


Lecţia 5 a însemnat parcurgerea Etapei 3 în studierea Bibliei. În forma ei cea mai concisă, această etapă este formulată în schema de mai sus astfel: „ABORDAREA SINTETIZATOARE A BIBLIEI (Aflarea şi intitularea Temei Generale a cărţii). În cadrul acestei Lecţii, am vehiculat câteva idei care facilitează studierea corectă a Bibliei.

A treia Etapă a studiului biblic DAV (ABORDAREA SINTETIZATOARE A BIBLIEI – Aflarea şi intitularea Temei Generale a cărţii) este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: Când Dumnezeu ne-a dat Biblia formată din cărţi, El a făcut ca fiecare carte biblică să aibă o anumită temă generală distinctă. Cu alte cuvinte, faptul că Dumnezeu a făcut ca fiecare carte a Bibliei să aibă o Temă Generală distinctă, ne justifică cerinţa aflării acelei Teme a cărţii textului studiat!

Putem înţelege mai bine procesul presupus de Etapa 3 a studierii Bibliei ilustrând-o cu garnitura unui tren. Din ilustraţia cu trenul, aspectele relevante pentru demonstraţia noastră sunt: (1) specificul fiecărui vagon (Titlul fiecărui paragraf al unei cărţi biblice) şi (2) direcţia de deplasare sau destinaţia vagoanelor acelui tren (Tema Generală a acelei cărţi biblice).

Pentru a putea parcurge a treia etapă a studiului biblic DAV, este absolut necesar să parcurgem mai întâi Etapa 2 de studiere a Bibliei. Nu putem să aflăm şi să intitulăm Tema Generală a unei cărţi biblice dacă nu avem mai întâi paragrafele ei deja delimitate şi intitulate corespunzător conform Etapei 2 a metodei de studiu biblic DAV.

Una dintre condiţiile unei bune interpretări a oricărui text biblic este armonizarea lui cu Tema Generală a cărţii din care face parte. Acest fapt înseamnă că semnificaţia pe care o vom stabili acelui text nu trebuie să vină în contradicţie cu Tema Generală a cărţii de care aparţine şi nici să fie paralelă cu ea; ci va fi absolut necesar să se potrivească în întregul din care face parte împreună cu celelalte texte ale acelei cărţi biblice.

Înainte de a putea determina dacă interpretarea unui text biblic merge în direcţia corectă, trebuie să aflăm acea direcţie pe care ne-o oferă Tema Generală a cărţii textului studiat. Concret, vom delimita şi vom intitula paragrafele acelei cărţi biblice şi apoi vom determina în ce direcţie se îndreaptă toate – aflând astfel Tema Generală a cărţii textului de interpretat.

Cele două metode care se pot folosi pentru aflarea Temei Generale a unei cărţi biblice sunt: (a) determinare prin formularea unor ipoteze – ceea ce înseamnă încercări repetate de verificare a armonizării uneia sau a alteia dintre variante cu toate paragrafele cărţii biblice; (b) determinare prin observarea numitorului comun al tuturor paragrafelor acelei cărţi biblice.

Partea teoreticăa Lecţiei 8

Am făcut un pas important în studierea Bibliei atunci când am reuşit să auzim textul cu urechile primilor destinatari şi mai ales atunci când l-am citit cu mintea destinatarilor iniţiali ai lui.

Mentalitatea pe care o are cineva este determinantă pentru modul în care va înţelege, va interpreta şi va aborda practic un anumit concept sau o anumită idee cu care vine în contact. Putem vorbi astfel despre prejudecăţi. Ele sunt reprezentate de acele concluzii sau chiar “convingeri” deja formate în baza unor informaţii pe care mintea le-a primit şi le-a analizat. În accepţiunea lor pozitivă, prejudecăţile se mai pot numi şi pre-concepte. Acestea sunt un fel de filtru al gândirii, constituind o bază interpretativă a altor informaţii cu care vine în contact mintea omului.

IlustraţieÎn cadrul războiului din fosta Iugoslavie, mesajul “Vin americanii!” a avut o semnificaţie

pentru sârbi şi alta pentru albanezi. Pentru primii, mesajul era sinonim cu “Vin inamicii; vai de noi!” Însă pentru albanezi, acelaşi mesaj a fost interpretat ca însemnând “Vin prietenii să ne ajute! Suntem salvaţi!” Deci pentru că erau în contexte (sociale şi mai ales politice) diferite şi aveau mentalităţi diferite, sârbii şi albanezii au interpretat şi au tradus diferit acelaşi mesaj. Totul a fost determinat de prejudecăţile celor implicaţi în receptarea acelui mesaj.

AplicaţieAplicând studiului biblic ce am afirmat şi am ilustrat mai sus, vom constata că un text

biblic (având un mesaj concret), va putea fi corect interpretat şi înţeles de către cititorii de astăzi exact ca în contextul lui iniţial, într-un singur caz: atunci când ei vor înţelege şi când îşi vor însuşi felul de gândire al cititorilor iniţiali ai textului. Iar acel mod de gândire poate fi uneori doar dedus privind la contextul istoric al primilor destinatari.

Trebuie să cunoaştem coordonatele istorice ale timpului în care a fost redactat şi apoi citit textul biblic iniţial.

O definiţie necesarăConform unei definiţii clasice, Istoria (ca disciplină care se predă în şcoli) este ştiinţa

care se ocupă cu observarea şi înregistrarea în scris a dezvoltării în timp a societăţii

omeneşti din cele mai vechi timpuri până în prezent, din punct de vedere: economic, social, politic şi cultural.

Când am ajuns cu textul biblic în etapa care ne cere să-l evaluăm în contextul lui istoric iniţial, suntem determinaţi mai întâi să reconstituim acest context. Practic, ne vom documenta în legătură cu cele patru aspecte prin care se defineşte istoria: economicul, socialul, politicul şi culturalul. Nu totdeauna vor fi relevante în acest sens toate cele patru aspecte. Dar este obligatoriu să reconstituim contextul istoric iniţial al textului. Nu avem voie să căutăm aplicaţii sau să susţinem că ştim ce a vrut să spună autorul primilor destinatari până nu am determinat ce a însemnat textul respectiv atunci şi acolo (în acele condiţii de tip social, politic, economic şi cultural). Pentru a putea atinge acest obiectiv, vom face apel la manuale de istorie, la dicţionare şi la enciclopedii biblice sau la manuale şi comentarii biblice de calitate.

Preocuparea noastră cu semnificaţia textului pentru atunci şi acolo este o muncă exegetică. Simplificând definiţia Exegezei biblice, putem afirma că ea este ştiinţa care se ocupă cu „atunci” şi cu „acolo” în legătură cu orice text al Bibliei. Disciplina pe care se fundamentează Exegeza pentru reconstituirea contextului unui text biblic, este numită Istorie. Iar uneltele Exegezei biblice, împrumutate direct de la ştiinţa numită Istorie, sunt formate din cele patru aspecte ale ei: aspectul economic, aspectul social, aspectul politic şi aspectul cultural. Acestea patru ne ajută să înţelegem condiţiile sau cadrul în care oamenii acelui timp istoric şi-au format o anumită mentalitate determinată direct de contextul istoric special în care trăiau. Acea mentalitate a determinat apoi interpretarea şi înţelegerea într-un anume fel a mesajelor care le-au fost trimise de anumiţi redactori umani de care Spiritul Sfânt s-a folosit în acest sens.

Orice autor al textelor (cărţilor) Bibliei a ţinut cont de acea mentalitate specifică destinatarilor lui şi chiar a înţeles-o, mai ales pentru faptul că el era contemporan cu ei. În baza acelei mentalităţi, el a încercat apoi să comunice anumite idei folosind termeni, concepte şi expresii care aveau relevanţă pentru contextul lor. Cu alte cuvinte, autorii textelor biblice au vorbit aceeaşi “limbă” pe care o foloseau în comunicare şi destinatarii lor. Ei aveau în comun acelaşi cod pentru descifrarea semnificaţiei mesajului transmis.

Problema noastră acum este aceea că ne lipseşte “codul”. Trăind într-un timp istoric diferit de al lor, uneori înţelegem altceva, folosind alt “cod” pentru descifrarea semnificaţiei unui acelaşi text biblic. Trebuie deci să ne dăm seama că într-un fel gândeau şi înţelegeau viaţa (chiar la modul general) nişte oameni din societatea secolului X sau XI înainte de Cristos, altfel gândeau cei din secolul întâi după Cristos; şi altfel gândim noi, la distanţă de peste douăzeci de secole după Cristos. Chiar dacă venim în contact cu un text biblic tradus în limba noastră maternă şi înţelegem semnificaţia cuvintelor folosite acolo, nu totdeauna ştim automat ce a vrut textul să comunice destinatarilor lui iniţiali.

Munca exegetică cerută în această etapă de studiu biblic are ca primă fază aducerea în faţa noastră a elementelor caracteristice timpului istoric în care a fost scris un anume text biblic. Apoi, în baza acelor elemente, ne vom putea forma acea mentalitate aproximativă cu care vom încerca să “decodăm” semnificaţia originală a textului de studiat.

De exemplu, trebuie să înţelegem mai întâi elementele culturale ale vremii lui Ioan şi mai ales conceptele filosofice ale gnosticismului pentru a realiza ce a vrut să spună el atunci când a vorbit în epistole (şi apoi în Evanghelia pe care a scris-o) despre întruparea Fiului lui

Dumnezeu. Dacă nu ştim cum gândeau oamenii secolului întâi influenţaţi de filosofia greacă, nu putem să înţelegem de ce a insistat apostolul Ioan atât de mult pe ideea divinităţii lui Isus (nu a lui Cristos) şi pe cea a faptului că El a avut trup (corp material) sau că va reveni “în trup”.

Să luăm şi un exemplu din Vechiul Testament: Dumnezeu spune evreilor înainte de a pleca eliberaţi din sclavia Egiptului că îi va face un popor de preoţi pentru El. În acel cadru istoric, conceptul de preot era “decodat” altfel decât astăzi, pentru că şi contextul nostru este diferit de al lor. Noi gândim în termeni negativi cu privire la preoţi în general. Sunt văzuţi ca nişte farisei, practicând ipocrizia – de aici şi expresia “Să faci ce zice preotul, nu ce face el...” Dar în contextul de atunci, preot însemna un om privilegiat şi apreciat în societate. În Egipt, preoţii erau prima autoritate după faraon. Ştim că atunci când poporul egiptean şi-a vândut terenurile agricole obligaţi de foamete, singurii care nu a fost determinaţi să procedeze astfel au fost preoţii. Textul biblic spune că faraonul de-atunci promulgase o lege care prevedea că proprietăţile preoţilor nu pot fi înstrăinate de la aceştia prin vânzare. În schimb, preoţii au fost privilegiaţi, oferindu-li-se hrana de care aveau nevoie în timpul foametei din zona Egiptului.

Deci atunci când Dumnezeu a spus “Îmi veţi fi preoţi”, El nu S-a referit iniţial doar la familia lui Aaron, ci S-a adresat poporului, incluzându-i pe toţi. Cuvintele Lui, în acel context istoric ce determina o anume semnificaţie a lor, se traduceau prin: “Veţi fi privilegiaţii Mei” între toate popoarele lumii.

Privind textul din contextul destinatarilor lui iniţiali, de cele mai multe ori vom avea surpriza să descoperim că multe părţi ale lui devin astfel mai clare, sau ni se prezintă cu o altă semnificaţie care corespunde pentru cei de atunci şi de acolo.

Însă înainte de a pune mesajul unui text biblic în contextul lui istoric iniţial pentru a-l înţelege din perspectiva primilor destinatari, va fi absolut necesar să reconstituim acel context. Deci haideţi să descoperim împreună contextul istoric al cărţii biblice IONA!


CONTEXTUL ISTORIC INIŢIALAL TEXTULUI CĂRŢII BIBLICE I O N A

ŞI CONTEXTUL ISTORIC SPECIAL AL PRIMILOR EI DESTINATARI

Societatea în care trăia Iona şi în care a apărut cartea lui necesită analiza din punct de vedere istoric cel puţin din perspectiva a două aspecte: cel politic şi cel religios. Al doilea se încadrează la pilonul cultural al istoriei ca ştiinţă. Deci vom analiza în continuare contextele politic şi cultural (religios).

A. CONTEXTUL ISTORIC INIŢIAL AL CĂRŢII I O N ADIN PUNCT DE VEDERE POLITIC

Evenimentele descrise de cartea IONA au avut loc după ce Israelul se dezbinase şi era deja împărţit în două regate (de Nord şi de Sud).

După dezbinarea şi divizarea regatului iniţial, profetul Iona a trăit şi a activat în Regatul de Nord care a rămas cu vechiul nume (Israel). Celălalt Regat (de Sud) s-a numit Iuda.

În regatul de Nord au existat patru mari dinastii, completate în ultima parte de cinci regi care nu mai făceau parte dintr-o singură dinastie. Ei totuşi pot fi consideraţi ca formând împreună „Dinastia ultimilor regi”, aşa cum sunt numiţi în lucrarea „Diagrame şi Tabele ale Vechiului Testament”, scrisă de John H. Walton, Editura Logos, 1993, pag. 59-60.

DINASTIILE REGATULUI DE NORD NUMIT „ISRAEL”

I. DINASTIA LUI IEROBOAM (1Regi 12 – 15) – 931-909 (22 de ani)1. Ieroboam (931-910).2. Nadab (910-909).

II. DINASTIA LUI BAEŞA (1Regi 15 – 16) – 909-885 (24 de ani)1. Baeşa (909-886).2. Ela (886-885).3. Zimri (885 - 7zile).

III. DINASTIA LUI OMRI (1Regi 16 – 22; 2Regi 1 – 9) – 885-841 (44 de ani)1. Omri (Tihni) (885-854).2. Ahab (854-853).3. Ahazia (853-852).4. Ioram (852-841).

IV. DINASTIA LUI IEHU (2Regi 10 – 15) – 841-752 (89 de ani)1. Iehu (841-814).2. Ioahaz (814-798).3. Ioas (798-782).4. Ieroboam II (782-753). – În timpul lui apare Iona ca profet!5. Zaharia (753-752).

V. DINASTIA ULTIMILOR REGI (2Regi 15-17; 18-25) – 757-722 (30 de ani)1. Şalum (752 – numai o lună).2. Menahem (752-742).3. Pecahia (742-740).4. Pecah (740-732).5. Osea (732-722).

REZUMATCitind despre aceşti regi (vezi textele), putem înţelege că din punct de vedere politic,

situaţia era dificilă, mai ales în timpul regilor contemporani cu Iona. Rezumând ce se poate spune despre acest context, putem afirma următoarele:

1. Toţi regii au avut un comportament dezaprobat de Dumnezeu.

2. Iona şi-a făcut apariţia ca profet în timpul regelui Ieroboam II.

3. Până la Ieroboam II trecuseră cel puţin 150 de ani de la dezbinarea regatului unit al Israelului.

4. Până la apariţia lui Iona ca profet, fuseseră deja 12 regi în Regatul de Nord (Israel).

Pentru că Iona a trăit între 784 şi 722 î. Cr. (62 de ani), este important să analizăm mai detaliat situaţia politică a acestei perioade care poate fi numită “Perioada ultimilor şapte regi” ai Regatului de Nord.

ANALIZA DETALIATĂ A ULTIMILOR ŞAPTE REGIAI REGATULUI DE NORD (ISRAEL)

CONTEMPORANI CU PROFETUL IONA(2Regi 14:23 – 15:31; 17:1-41)

1. IEROBOAM II – a domnit 41 de ani

2. ZAHARIA – a domnit 6 luni

3. ŞALUM – a domnit numai o lună - a fost asasinat de Menahem

4. MENAHEM – a domnit 10 ani - a comis crime oribile - a plătit bani lui Pul (regele Asiriei) ca să nu-l invadeze

5. PECAHIA – a domnit 2 ani - a fost asasinat de Pecah în palat

6. PECAH – a domnit 20 de ani - a făcut ce este rău înaintea lui Dumnezeu

- a fost omorât în complotul organizat de viitorul rege, Osea.

7. OSEA – a domnit 9 ani - a plătit taxe lui Salmanasar (regele Asiriei)

- după un timp a refuzat să mai plătească acele taxe - a fost arestat de Salmanasar care l-a ţinut în închisoare.

ALTE DATE IMPORTANTEPENTRU CONTEXTUL ISTORIC AL CĂRŢII I O N A

Samaria (capitala Regatului de Nord, numit “Israel”) a fost cucerită în anul 722 î. Cr. de către Salmanasar V, regele Asiriei (2Regi 14:23 – 15:31).

Imperiul Asirian a dăinuit până în anul 612 î. Cr., când a fost cucerit de către imperiul neo-babilonian.

De la invadarea şi cucerirea Samariei de către asirieni (722 î.Cr.) şi până la invazia neo-babilonienilor asupra Asiriei (612 î. Cr.) sunt 110 ani.


1. Prezintă în cuvinte proprii acea caracteristică fundamentală a Bibliei care cere şi justifică a treia Etapă a studiului biblic prezentat de cursul DAV.

2. Care este cerinţa practică principală a Etapei 4 în studierea Bibliei conform cursului DAV?

3. Oferă un exemplu propriu din care să reiasă cum acelaşi mesaj poate fi interpretat un în moduri diferite atunci când el este receptat de diferite persoane în contexte istorice diferite şi cu mentalităţi diferite.

4. Ce trebuie făcut înainte de evaluarea unui text biblic în contextul lui istoric iniţial?

5. De unde ne vom lua informaţiile de tip istoric pentru reconstituirea contextului iniţial al unui text biblic sau al destinatarilor iniţiali ai lui?

6. Cum se poate defini Exegeza biblică în cel mai concis mod?

7. Care este disciplina pe care se fundamentează Exegeza pentru reconstituirea contextului iniţial al redactării şi citirii unui text biblic?

8. Care este definiţia clasică a Istoriei ca disciplină care se predă în şcoli?

9. De ce de multe ori semnificaţia atribuită de noi unui text biblic aici şi acum diferă de aceea pe care i-o acordau cei de atunci şi de acolo (cititorii iniţiali ai lui)?

10. Treci cu textul biblic pe care ai lucrat la Testele lecţiilor anterioare, şi prin Etapa 4 de studiu biblic, făcând rezumatul contextului istoric al apariţiei şi receptării lui iniţiale.

Lecţia 9

Etapa 4 în studierea BiblieiABORDAREA EXEGETICĂ (CONTEXTUAL-ISTORICĂ) A BIBLIEI

Punerea şi evaluarea mesajului textului biblic în contextul istoric al apariţiei lui – Partea II





ALE BIBLIEI










3.









5.





adevăr prescriptiv. studiat.












nostru.


A patra Etapă a studiului biblic prezentat de cursul DAV numită ABORDAREA EXEGETICĂ (CONTEXTUAL-ISTORICĂ) A BILBIEI – Punerea şi evaluarea mesajului biblic în contextul istoric iniţial al apariţiei lui este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: Biblia conţine mesaje adresate iniţial unor destinatari care au existat într-un context istoric special.

Conform cursului DAV, cerinţa practică principală a Etapei 4 în studierea Bibliei este Punerea şi evaluarea mesajului biblic în contextul iniţial al apariţiei lui.

Înainte de punerea şi evaluarea unui text biblic în contextul lui istoric iniţial, trebuie să reconstituim acel context.

Pentru reconstituirea contextului iniţial al unui text biblic sau al destinatarilor iniţiali ai lui, ne putem lua informaţiile de tip istoric din următoarele surse:

a) Contextul biblic al textului de studiat (cartea) sau alte texte biblice care conţin date istorice relevante. b) Dicţionare biblice. c) Manuale biblice. d) Manuale de istorie. e) Enciclopedii biblice. f) Comentarii biblice.

Cea mai concisă definiţie a Exegezei biblice este preocuparea cu „atunci” şi cu „acolo” în legătură cu un text biblic. Exegeza biblică reface condiţiile iniţiale ale apariţiei şi transmiterii unui text de la redactor (expeditor) la destinatar(i).

Disciplina pe care se fundamentează Exegeza biblică pentru reconstituirea contextului iniţial al redactării şi al citirii unui text biblic, este ISTORIA. Alte discipline ajutătoare în acest sens sunt GEOGRAFIA şi ARHEOLOGIA.

Definiţia clasică a Istoriei ca disciplină predată în şcoli este aceasta: Istoria este ştiinţa care se ocupă cu cercetarea modului în care au trăit oamenii din cele mai vechi

timpuri şi până astăzi, din punct de vedere cultural, politic, economic şi social. Pentru orice perioadă a existenţei umanităţii, cei patru piloni pe care se sprijină Istoria ca ştiinţă sunt: cultura, politica, economia şi domeniul socialului.

De multe ori semnificaţia atribuită de noi unui text biblic aici şi acum diferă de cea acordată de oamenii de atunci şi de acolo pentru că noi trăim într-un timp istoric diferit de al lor.

Timpuri istorice diferite înseamnă automat şi contexte istorice diferite. Având în vedere faptul că totdeauna contextul oferă sens oricărui lucru şi că fără context nu există semnificaţie pentru nimic, rezultă că:

a) Sensul sau semnificaţia unui lucru ori a unui mesaj se schimbă atunci când i se schimbă contextul în care apare sau în care este pus.

b) Un lucru, o idee, un mesaj sau un concept fără nici un context definit, nu poate avea nici o semnificaţie clar determinată.

Partea Teoretică a Lecţiei 9

IMPORTANŢA RAPORTĂRII LA CONTEXTAtunci când studiem Biblia şi am ajuns cu studiul ei în punctul în care parcurgem a patra

Etapă a studiului biblic DAV, trebuie să plecăm de la premisa foarte importantă conform căreia Dumnezeu S-a revelat oamenilor în istoria lor. Toate cuvintele pe care le citim în Biblie au fost rostite şi/sau scrise într-o perioadă de aproximativ 1600 de ani (1500 î. Cr. – 100 d. Cr.), deşi ele fac referire la un timp istoric chiar mai lung. Totdeauna contextul istoric al apariţiei unui text biblic este determinant pentru înţelegerea semnificaţiei corecte pe care a avut-o întâi pentru cititorul lui iniţial.

Uneori chiar Biblia oferă datele contextului istoric de care avem nevoie pentru înţelegerea semnificaţiei unui text biblic pentru atunci şi acolo! De exemplu, contextul istoric biblic al epocii regelui David (cărţile 1 Samuel, 2 Samuel, 1 Cronici) ne ajută să înţelegem o mare parte din Psalmii pe care i-a scris. Apoi, istoria cărţii Regilor este foarte importantă pentru a descifra semnificaţii şi pentru a obţine sensul mesajelor din cărţile profeţilor etc.

Există şi multe alte surse externe Bibliei din care ne putem informa pentru a reconstitui contextul istoric iniţial al unui text biblic. Între acestea sunt unele extrem de valoroase provenite din Arheologie. Ele ajută semnificativ pentru refacerea unor contexte istorice atât pentru textele cărţilor Vechiului Testament, cât şi pentru cele ale Noului Testament. Amintim aici pe cele legate de descoperirile de la Qumran, lângă Marea Moartă. Acelor manuscrise descoperite în peşterile din apropie li e pot adăuga scrierile rabinilor din perioada primului secol după Cristos, apoi pe cele ale istoricilor Philon din Alexandria şi Iosefus Favius (în special cartea intitulată „Antichităţi iudaice”).

Să dăm cuvântul lui Alfred Kuen. În cartea lui intitulată în limba română „Cum să interpretăm Biblia”, la Capitolul 9 (Contextul istoric), vorbind în special despre importanţa Istoriei, Geografiei şi Arheologiei pentru înţelegerea unor contexte istorice biblice, autorul spune:

„Cărţile profetice rămân «pecetluite cu şapte peceţi» pentru cel care nu cunoaşte istoria popoarelor menţionate mai sus. De aceea recomandăm călduros studierea acestor cărţi ale profeţilor Domnului cu ajutorul unei bune Introdiceri biblice care să precizeze: situaţia istorică exactă a împărăţiei în care profetul şi-a exercitat mandatul (Iuda sau Israel), forţele

ostile care constituiau o ameninţare pentru poporul lui şi desfăşurarea evenimentelor în timpul misiunii de profet.

Unele capitole din cartea profetului Daniel sunt de neînţeles dacă nu apelăm la o carte de Istorie. […].

De asemenea, cunoaşterea lumii greco-romane ne va ajuta să înţelegem mai uşor Evangheliile şi cartea Faptele Apostolilor (pag. 129-130).

Geografia Ţării Sfinte poate şi ea să clarifice o serie întreagă de aluzii enigmatice pentru noi. De exemplu, vântul de răsărit (care usca totul, pentru că venea dinspre deşert), ploaia timpurie şi ploaia târzie (două anotimpuri ploioase: primăvara şi toamna). […]

În Deuteronom 27:11-14 ni se relatează că trebuia ca nişte evrei să se urce pe Muntele Garizim pentru a rosti binecuvântarea şi alţii pe Muntele Ebal pentru a pronunţa blesteme. Geografia ne evidenţiază faptul că aceşti munţi sunt la foarte mică distanţă unul de celălalt. […]

Urmăriţi pe o hartă distanţa parcursă de Ilie între Beer-Şeba şi Muntele Horeb (Sinai); apoi de acolo până la Damasc; şi veţi înţelege semnificaţia reală a relatării biblice.

Evaluaţi în kilometri drumul parcurs de prizonierii regatului lui Iuda până la Babilon, calculaţi timpul minim necesar acestei deplasări; şi veţi înţelege de ce îşi pierduseră orice speranţă de a se mai putea întoarce vreodată în ţara lor. Sau apreciaţi distanţa de la Susa la Ierusalim pe care a trebuit să o facă Neemia (fără mijloacele de transport de astăzi) când a iniţiat proiectul refacerii Ierusalimului.” (pag. 131-132).

„Săpăturile efectuate pe Muntele Garizim au scos la suprafaţă un mare altar, zidit din pietre necioplite, probabil distrus în anul 128 î. Cr. de către regele iudeu Hyrcan. Acest fapt explică de ce femeia samariteancă zicea Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte; iar voi, iudeii, ziceţi că Ierusalimul este locul de închinare. Ioan foloseşte Aoristul, adică timpul acţiunii îndeplinite odată pentru totdeauna. Arheologii au mai demonstrat că de la fântâna lui Iacov se vedeau perfect ruinele acestui altar situat pe coasta nordică a muntelui. Acest fapt explică discuţia despre munte.

Reacţiile iudeilor redate în faptele Apostolilor 21:27-36 pot fi mai bine înţelese în lumina inscripţiilor găsite în anii 1871 şi 1938. Acolo era evident că accesul străinilor în spaţiul rezervat iudeilor era interzis şi se pedepsea cu moartea. Aceste inscripţii sunt în perfectă concordanţă cu ce relatează Iosefus Flavius în „Antichităţi iudaice”.

În anul 1968, în partea de nord a Israelului s-a descoperit mormântul unui tânăr care fusese crucificat. Un cui de aproximativ 16 cm lungime care îi străpunsese cele două calcanee, încă le ţinea împreună; dar oasele antebraţului fuseseră străpunse exact deasupra încheieturii mâinii. Oasele gambelor erau rupte în două, între genunchi şi glezne, exact ca ale celor doi tâlhari crucificaţi împreună cu Isus. Faptul că dintre miile de oameni crucificaţi pe atunci au fost găsite doar aceste rămăşiţe, demonstrează că ele au fost plasate în mormântul unei familii bogate, exact cum se procedase şi cu Domnul Isus Cristos.

Osuare din Ierusalim şi Ierihon datând din secolul întâi, atestă practica evreiască a dublei înmormântări. Iniţial, corpul era depus pe o bancă de piatră în mormânt. După aproximativ un an, când carnea mortului putrezise, oasele erau solemn îngropate la locul lor definitiv. Ce se afla la originea acestui obicei? Fariseii credeau în înviere (Fap. Ap. 23:8); şi în consecinţă, doreau să păstreze oasele defunctului. Carnea nu trebuia păstrată. Chiar dacă mortul era depus într-un sarcofag, rudele lui aveau grijă să lase nişte crăpături prin care carnea, devenită lichidă în procesul putrefacţiei, să se poată scurge. De ce? Pentru că în conformitate cu opinia fariseilor (preluată din filosofia greacă gnostică), păcatul locuieşte în carne; şi aceasta nu trebuie să participe la înviere.” [...] (pag.123-127).

„Când autorii biblici scriau pentru cititorii care nu cunoşteau aceste obiceiuri, ei le explicau (vezi de exemplu Marcu 7:3-4). Însă în multe cazuri, aceştia nu dau explicaţii; pentru că aluzia era la fel de clară pentru destinatarii scrierilor lor cum sunt pentru noi gesturile din viaţa cotidiană (de exemplu, a da mâna cu cineva, a ridica drapelul etc. – gesturi care ar trebui lămurite unor oameni aparţinând altor vremuri şi implicit altor culturi).” (pag. 132).

„Cultura include şi limba pe care oamenii o vorbesc. Limba este influenţată de contextul cultural în care trăieşte cel care o foloseşte. Deşi foloseau limbajul lor de toate zilele, autorii biblici se exprimau de multe ori într-un mod diferit de vorbirea actuală […] De exemplu, a-ţi îngropa tatăl se referea la toate îngrijirile acordate părinţilor până în clipa morţii lor, ceea ce putea dura câţiva ani.” (pag. 135).

„Scopul urmărit prin toate aceste cercetări este să dea cuvintelor, frazelor şi obiceiurilor, sensul pe care îl aveau ele pentru autor şi pentru primii lui destinatari. Astfel se urmăreşte ca cititorul de azi să înţeleagă ceea ce ei înşişi puteau înţelege cu ajutorul noţiunilor existente în mediul lor cultural.” (pag. 136).


B. CONTEXTUL ISTORIC INIŢIAL AL CĂRŢII I O N ADIN PUNCT DE VEDERE RELIGIOS

După cum vom putea constata citind istoria Regatului de Nord, în perioada celor patru dinastii şi a ultimilor cinci regi, “Israelul” a practicat închinarea la zeii păgânilor, conform modelului oferit de Ieroboam I.

În total, Biblia prezintă 16 zei la care evreii din regatul numit Israel s-au închinat în tot acest timp. Lista de mai jos prezintă numele fiecărui zeu la care aceşti evrei s-au închinat, precizând al cui zeu era şi textul biblic unde se vorbeşte despre închinarea israeliţilor la el.

ZEII LA CARE S-AU ÎNCHINAT EVREIIDIN REGATUL DE NORD (“ISRAEL”)

ADRAMALEC – zeul războiului şi al dragostei (2Regi, 17:31). ANAMELEC – zeu despre care se spunea că cerea sacrificarea copiilor (2Regi 17:31). ASTARTEEA – zeiţă considerată ca fiind soţia zeului Baal (2Regi 13:6). AŞIMA – zeul hitiţilor (2Regi 17:30). ASTARTEEA IŞTAR – zeiţa fertilităţii (patrona naşterea şi înmulţirea oamenilor),

fiind în acelaşi timp regina cerului (2Regi 23:13). BAAL – “patrona” ploaia, vântul, norii şi productivitatea agricolă (2Regi 23:13). BAAL-ZEBUB – zeul Ecronului (2Regi 1:2). CHEMOŞ – era considerat zeul împărţitor al pământului (2Regi 23:13). MOLOH – zeul naţional al Moabului; despre el se spunea că cerea sacrificii umane

(2Regi 23:10). NEBO – zeul care “patrona” înţelepciunea (filosofia), literatura, artele în general

(1Cronici 5:8).

NERGAL – zeu despre care se susţinea că patronează moartea şi locuinţa ei (2Regi 17:30).

NIBHAZ – zeul celor din Ava ( aparţinând de Asiria) (2Regi 17:31). NISROC – zeul oraşului Ninive (capitala Asiriei) (2Regi 19:37). RIMON – zeu care “patrona” fulgerul, tunetul şi ploaia (2Regi 5:18). SUCOT-BENOT – concubina lui Marduck, zeiţa războiului (2Regi 17:31). TARTAC – zeu din Ava (aparţinând de Asiria) care “patrona” înmulţirea oamenilor

(2Regi 17:31).

PROFEŢII REGATULUI DE NORD (“ISRAEL”)

În timp ce evreii din Regatul de Nord (“Israel”) se închinau la tot mai mulţi zei ai păgânilor (“idoli”), Dumnezeu le-a trimis profeţi care să-i avertizeze din partea Lui despre direcţia greşită în care mergeau conduşi de regii lor.

Până în vremea profetului Iona, Dumnezeu trimisese deja cinci profeţi. Contemporani cu Iona au mai existat încă doi profeţi trimişi de Dumnezeu, iar după el a mai fost trimis de Dumnezeu un singur profet. În total, profeţii trimişi de Dumnezeu pentru Regatul de Nord (“Israel”) au fost în număr de nouă.

Cei cinci profeţi care au activat înainte de perioada profetului Iona, au fost: Ahia, Iehu, Ilie, Mica şi Elisei.

Cei doi profeţi contemporani cu Iona au fost Amos şi Osea.

Ultimul profet pe care l-a trimis Dumnezeu “Israelului” şi care a activat după Iona, s-a numit Obed.

Dintre toţi cei nouă profeţi care au existat în Regatul de Nord (“Israel”), doar doi dintre ei şi-au scris profeţiile. Aceştia au fost Amos şi Osea. Vom reveni la mesajul lor după ce vom trece în revistă dinastiile “Israelului” şi profeţii pe care Dumnezeu i-a folosit în timpul lor.

DINASTIILE ŞI PROFEŢII REGATULUI DE NORD

I. Dinastia IEROBOAM I (931-909) – Profet: AHIA. II. Dinastia BAEŞA (909-885) – Profet: IEHU.

III. Dinastia OMRI (885-841) – Profeţi: ILIE, MICA, ELISEI.

IV. Dinastia IEHU (841-752) – Profeţi: OSEA, IONA, AMOS

V. Dinastia ULTIMILOR REGI (752-722) – Profet: OBED

PROFEŢII CONTEMPORANI CU IONA

AMOS (787-755) – 32 de ani.OSEA (755-714) – 41 de ani.

Având în vedere că singurii profeţi din regatul “Israel” care şi-au scris profeţiile sunt Amos şi Osea, cărţile lor constituie singura bază informativă biblică despre contextul religios al acestui timp istoric. Deci, pentru înţelegerea aspectelor de ordin religios, cunoaşterea mesajului acestor cărţi este obligatorie!

Prezentăm în continuare câte o listă de observaţii pentru fiecare dintre ele. Aceste liste nu sunt exhaustive.

OBSERVAŢII PE CARTEA BIBLICĂ A PROFETULUI O S E A

sau

Ce spune Dumnezeu despre “Israel” prin profetul Osea

adulter spiritual, concretizat prin părăsirea Domnului şi prin închinarea la zeii păgânilor (1:2).

închinarea la Baal – vezi şi 2Regi 3:2 – (2:8, 13). evreii vor renunţa cândva la Baal, dar nu de bunăvoie, ci de nevoie (2:17). Israel va rămâne multă vreme fără rege (3:4). din cauza păcatului (lipsa de: adevăr, îndurare şi cunoştinţă de Dumnezeu), Israelul

va fi pedepsit (4:1-3). “Poporul piere din lipsă de cunoştinţă!” (4:6). preoţii păcătuiesc grosolan (4:6-10). prin prostituţia cu idolii, “poporul fără minte aleargă spre pieire” (4:11-19). preoţii şi împăraţii sunt primii ameninţaţi de pedeapsă (5:1). există totuşi şansa reabilitării poporului faţă de Dumnezeu (6:1-3). mai presus de orice, Dumnezeu cere bunătate şi cunoştinţă de El (6:6). “preoţii se dedau la mişelii” (6:9). Israel aleargă la egipteni şi la asirieni pentru ajutor (7:11) (vezi şi 2Regi 17:3-4). deşi Dumnezeu i-a avertizat pe evreii din “Israel”, ei nu strigă către El din inimă, ci se

răzvrătesc şi gândesc rău împotriva Lui (7:14-15). “Israel a lepădat binele cu scârbă” (8:3). Samaria (capitala Regatului de Nord) s-a închinat la un viţel (8:5; vezi şi 2Regi

17:30-31). s-au închinat la altare idoleşti (8:1). “au plătit bir Asiriei” (8:9). “Israel” a avut ocazia să verifice autenticitatea profeţiilor făcute de Dumnezeu prin

profeţii Lui (9:7). “Israel” îşi expune întregul popor dezastrului invadatorilor asirieni (9:13)

Dumnezeu anunţă în mod categoric că va veni sclavia (9:17). ...şi totuşi există şanse reale de redresare pentru popor (10:12). “cu cât proorocii îi chemau, cu atât ei se îndepărtau” (11:2). “asirianul va fi stăpânul lor” (11:5). minciuna şi înşelătoria constituiau o practică frecventă generalizată (11: 12). “Cum a păcătuit cu Baal, a murit (poporul) – păcatul a adus moartea - iniţial cea

spirituală - (13:1). Dumnezeu constată: “Ai fost împotriva Mea, împotriva Celui care te putea ajuta!”

(13:9). şi totuşi, Dumnezeu face apel la întoarcere, precizând: “Ai căzut prin nelegiuirea ta.”

(14:1).

OBSERVAŢII PE CARTEA BIBLICĂA PROFETULUI A M O S

Sau

Ce spune Dumnezeu despre “Israel” prin profetul Amos

Israel păcătuieşte grosolan (2:7-8). oamenii din popor sunt foarte nedrepţi în afaceri (3:10). Dumnezeu anunţă asediul în termeni foarte clari (3:11). păcatul poporului a atras după el blesteme (calamităţi), dar “Israel” nu l-a abandonat

(4:4-8). Dumnezeu spune prin profet, poporului: “Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul

tău!” (4:2). “Căutaţi-Mă şi veţi trăi!”[...] “Căutaţi pe Domnul şi veţi trăi!” (5:4-7). “În vremuri ca acestea, înţeleptul trebuie să tacă; căci sunt vremuri rele (5:13). “Ziua Domnului va fi întuneric” (5:18). Dumnezeu prevesteşte foame şi sete după cuvintele Lui (sărăcie de revelaţie din

partea Sa) (8:11). Dumnezeu cere corectitudine şi dreptate (5:24). Dumnezeu anunţă că va fi El Însuşi împotriva lui Ieroboam (II) (7:9) mesaj reprezentativ pentru cartea Amos: “Domnul, Dumnezeu are ochii pironiţi spre

împărăţia aceasta vinovată, ca s-o nimicesc de pe faţa pământului; totuşi, nu voi nimici de tot casa lui Iacov, zice Domnul.” (9:8).

SINTEZA MESAJULUI CĂRŢILOR PROFEŢOLORA M O S ŞI O S E A

După cum putem observa, ambele cărţi vorbesc despre aceeaşi situaţie şi fac referire aproximativ la acelaşi timp în care se afla poporul din regatul de Nord (“Israel”). Sinteza mesajului cărţilor Osea şi Amos poate fi formulată astfel:

1. Dumnezeu acuză idolatria poporului “Israel” şi avertizează cu privire la pedeapsa care va veni în consecinţă dacă vor continua să păcătuiască şi să nu se pocăiască.

2. Deşi Dumnezeu este mâniat pe ei, evreii din Regatul de Nord Îi pot da ocazia să-Şi modifice atitudinea schimbând mânia Sa cu mila pentru ei, dacă la rândul lor se vor schimba întorcându-se de la păcat şi făcând ce este bine şi drept.

CONCLUZIETot ce am făcut până aici (în ultimele două lecţii) se numeşte Reconstituirea contextul

istoric al textului cărţii biblice IONA. Dintre cei patru piloni pe care se sprijină Istoria ca ştiinţă, pentru reconstituirea contextului textului cărţii biblice IONA, relevanţi au fost doi: pilonul politic şi cel cultural-religios. Având acest context deja reconstituit, urmează să privim textul cărţii biblice IONA în cadrul lui, pentru a-i înţelege semnificaţia pe care a avut-o pentru cititorii sau destinatarii lui iniţiali. Acesta este scopul practic al următoarei lecţii.


1. Care este perioada istorică (în ani) în care au fost scrise iniţial textele cărţilor Bibliei?

2. Care este prima posibilă sursă de informaţii pentru reconstituirea contextului istoric al apariţiei şi citirii unui text biblic?

3. Care este importanţa contextului cultural pentru limba unui scriitor biblic?

4. Care este scopul urmărit prin toate investigaţiile de tip istoric în vederea reconstituirii contextului iniţial al unui text biblic?

5. Câţi zei au adoptat evreii din Regatul de Nord („Israel”) după ce au abandonat închinarea faţă de Dumnezeul adevărat? Încearcă să şi numeşti aceşti zei.

6. Câţi profeţi a trimis Dumnezeu în total poporului din Regatul de Nord („Israel”) şi cum se numesc aceştia?

7. Care este numele celor doi profeţi contemporani cu evenimentele descrise de cartea profetului Iona? Ei sunt singurii profeţi care şi-au scris profeţiile pentru Regatul de Nord („Israel”).

8. Care este esenţa mesajului profeţilor Amos şi Osea, în baza căruia putem reconstitui contextul istoric religios al cărţii biblice IONA?

Lecţia 10

Etapa 4 în studierea BiblieiABORDAREA EXEGETICĂ (CONTEXTUAL-ISTORICĂ) A BIBLIEI

Punerea şi evaluarea mesajului textului biblic în contextul istoric al apariţiei lui – Partea III





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.






într-un principiu.







nostru.

Recapitularea lecţiei 9

Textele cărţilor Bibliei au fost scrise într-o perioadă de aproximativ 1600 de ani (1500 î. Cr. – 100 d. Cr.).

Prima posibilă sursă de informaţii pentru reconstituirea contextului istoric ala al apariţiei şi al citirii unui text biblic, este însăşi Biblia.

Limba este influenţată de contextul cultural în care trăieşte cel care o foloseşte.

Scopul urmărit prin toate investigaţiile de tip istoric în vederea reconstituirii contextului iniţial al unui text biblic, este acela al obţinerii semnificaţiei originale a acestuia, pentru cititorul lui de astăzi.

Contextul istoric din punct de vedere cultural-religios este foarte relevant pentru reconstituirea cadrului în care poate fi corect înţeles şi interpretat textul cărţii biblice IONA.

Contextul cultural-religios al cărţii biblice IONA are două aspecte majore: închinarea idolatră a evreilor din Regatul de Nord („Israel”) şi existenţa activă a profeţilor lui Dumnezeu trimişi la ei.

În timp ce evreii din Regatul de Nord („Israel”) s-au închinat la şaisprezece zei ai popoarelor păgâne, Dumnezeu le-a trimis nouă profeţi ca să-i avertizeze cu privire la gravitatea faptelor lor, îndemnându-i la revenirea la închinarea monoteistă faţă de Dumnezeul adevărat.

Cei doi profeţi contemporani cu profetul Iona, sunt Amos şi Osea. Între toţi ceilalţi de care S-a folosit Dumnezeu în Regatul de Nord („Israel”), ei sunt singurii care şi-au scris profeţiile.

Esenţa mesajului profeţilor Osea şi Amos în baza căruia putem reconstitui contextul istoric religios al cărţii biblice IONA, este dată de următoarele două puncte:

(a) Acuzaţia lui Dumnezeu cu privire la idolatria poporului şi avertizarea cu privire la iminenţa pedepsei în cazul continuării în neascultare de El.

(b) Existenţa unei singure şanse de schimbare a situaţiei: întoarcerea de la păcatul idolatriei spre Dumnezeul adevărat, dându-I ocazia să Îşi modifice atitudinea faţă de ei schimbând mânia cu mila Sa iertătoare.


PERSONAJUL IONA ŞI MESAJUL CĂRŢII LUI ÎNCONTEXTUL ISTORIC

AL DESTINATARILOR EI INIŢIALI

Am ajuns la stadiul studiului biblic în care avem deja conturată imaginea contextului istoric al cărţii pe care o studiem. Acum trebuie ca în acest context să introducem şi să privim textul în şi din contextul în care a fost receptat iniţial.

Primii “destinatari” ai textului cărţii lui Iona au fost oamenii care au făcut parte succesiv din trei generaţii:

1. Generaţia dinaintea ameninţării asiriene.2. Generaţia din perioada de continuă ameninţare din partea Asiriei.3. Generaţia celor care au fost cuceriţi şi deportaţi în Asiria.

Fiecare generaţie de evrei din Regatul de Nord aparţinând acestor perioade istorice, a putut citi cartea IONA şi s-a raportat la mesajul ei în mod diferit, pentru că fiecare a trăit în condiţii istorice diferite, chiar dacă ele s-au succedat.

Din punct de vedere religios, contextele celor trei generaţii coincid. Toţi au trăit în aceeaşi stare de neascultare faţă de Dumnezeu. Însă din punct de vedere politic, social şi economic, cele trei contexte diferă unele faţă de altele. Acest fapt a făcut ca mesajul cărţii IONA şi chiar personajul Iona să fie în mod sigur tratate diferit de fiecare generaţie a cititorilor iniţiali.

Chiar dacă Iona nu a scris nici o profeţie, cartea care relatează misiunea lui la Ninive trebuie să fi avut o greutate deosebită pentru evrei, mai ales pentru cei din a treia generaţie; pentru că tocmai asirienii (la care se dusese Iona cu cincizeci de ani în urmă) au venit apoi şi i-au dus în captivitate!!!

Să încercăm acum să ne punem în locul fiecărei generaţii şi să observăm cum am fi tratat noi mesajul cărţii IONA şi chiar pe Iona despre care vorbeşte această carte; pentru că aşa au procedat, cu aproximaţie, şi primii destinatari ai textului ei.

Partea practică a Lecţiei 10

A. MESAJUL CĂRŢII ŞI PERSONAJUL IONA CA PROFETÎN PERIOADA DE DINAINTEA AMENINŢĂRII ASIRIENE

(în timpul regilor evrei Ieroboam II, Zaharia şi Şalum – 40 de ani)

1. Cartea IONA era neglijată (ca mesaj), ignorată şi tratată cu puţin interes sau chiar cu dezinteres.

2. Iona, era considerat un profet nesemnificativ, de neglijat, “un nimeni”...3. Mesajul cărţii nu spunea nimic important sau demn de luat în considerare pentru

generaţia afundată în idolatrie dar încă nepedepsită, ci doar avertizată de Dumnezeu prin profeţi. Probabil că singurul lucru care ar fi contat pentru cititorii cărţii din prima generaţie era atitudinea lui Iona care dorise moartea celor din Ninive. Faptul că Dumnezeu îi iartă pe cei care se întorc de la păcatele lor (ilustrat de cazul Ninive), nu a fost luat în considerare de acea generaţie de evrei care nu doreau să renunţe la păcat.

B. MESAJUL CĂRŢII ŞI PERSONAJUL IONA CA PROFETÎN PERIOADA DE CONTINUĂ AMENINŢARE A “ISRAELULUI”

DIN PARTEA ASIRIEI (prin Pul şi Tiglat-Pileser – 32 de ani)

1. Cartea IONA, pe lângă cele ale profeţilor Osea şi Amos, începe să devină importantă, mai ales pentru relatările ei... Asirienii supravieţuiseră pentru că Iona se dusese cândva (cu aproximativ 50 de ani în urmă) să le vorbească din partea lui Dumnezeu.

2. Iona, care trăia în această perioadă, trebuie să fi fost o persoană din ce în ce mai criticată şi mai acuzată de contemporani. Probabil că cel mai frecvent reproş pe care-l primea Iona, era acesta: “Dacă nu te duceai la Ninive, acum eram liniştiţi, pentru că aceşti asirieni erau morţi demult!...” (vezi Osea 9:8)

3. Mesajul practic al cărţii IONA (Dumnezeu are milă de cine se întoarce de la păcat spre El şi-i oferă iertare) a devenit unul nesuferit pentru evrei, în special datorită faptului că el era relatat în carte ca funcţionând tocmai pentru duşmanii lor. Ideea că Dumnezeul evreilor iartă chiar şi pe păgâni dacă se dezic de păcatul lor, nu i-a determinat pe evreii acelei generaţii să-şi schimbe atitudinea şi faptele pentru a beneficia şi ei de aceeaşi milă divină.

C. MESAJUL CĂRŢII ŞI PERSONAJUL IONA CA PROFETÎN PERIOADA CUCERIRII ŞI DEPORTĂRII EVREILOR DIN “ISRAEL”

ÎN ASIRIA (cel puţin 9 ani)

1. Cartea IONA trebuie să fi fost cea mai nesuferită carte scrisă de sau despre profeţi. Probabil că nu putea fi citită de aproape nimeni cu plăcere, ci este posibil să fi fost blamată în “Israel”.

2. Şi totuşi, putem presupune, nu fără acoperire, că asirienii au obligat pe evreii din captivitate să citească din această carte ca să-i ridiculizeze...

3. Se spune că Iona a murit chiar în anul când a fost cucerită Samaria (capitala Regatului de Nord numit “Israel”). Există cel puţin patru variante imaginate cu privire la felul în care ar fi putut muri profetul Iona:

a. Iona a murit de moarte bună (de bătrâneţe) sau în urma unei boli.b. Iona a murit asasinat de evreii care-l contestau şi care nu-l mai sufereau.c. Iona a murit în urma asediului asirian, în luptă.d. Iona a murit de inimă rea (fiindu-i necaz de felul cum au evoluat lucrurile în legătură

cu asirienii la care fusese să le vorbească în urmă cu aproximativ 50 de ani).

Aşa după cum Dumnezeu anunţase, (vezi Deuteronom 28:36-37, 63-65) evreii au continuat să se închine la idoli, cel puţin la începutul perioadei de captivitate. Totuşi, în contextul acestei generaţii de evrei, versetul 8 din capitolul 2 trebuie să fi avut mare greutate pentru ei. Istoria recentă le demonstrase că au trăit exact adevărul acestui text care spune că “Cei care se lipesc de idoli deşerţi, îndepărtează îndurarea de la ei.” (Vers. Cornilescu 1923 - 1925)

Se pare că în perioada în care evreii au fost luaţi captivi în Asiria, cei care au avut cea mai mare apreciere faţă de cartea lui Iona, au fost tocmai asirienii! Acolo ei puteau citi (chiar cu translator, dacă era nevoie) cu mare plăcere cum au supravieţuit ca naţiune în urmă cu cincizeci de ani...

SCOPUL CĂRŢII I O N APENTRU CITITORI EI INIŢIALI

După ce am privit mesajul cărţii IONA în contextul istoric iniţial al apariţiei ei, suntem din ce în ce mai convinşi de scopul pe care textul acesteia l-a avut atunci şi acolo. Acest scop, deşi nu este enunţat direct, se deduce din tot ce am observat până acum. Pus în cuvinte, ar putea fi formulat astfel: să atenţioneze din partea lui Dumnezeu pe evreii din “Israel” care trăiau afundaţi în idolatrie, demonstrându-le că:

1. Pentru păcatul omului, Dumnezeu are mânie şi recurge la pedeapsă.2. Pentru dezicerea omului de păcatul lui, Dumnezeu are milă şi iertare; iar aceste două

lucruri se întâmplă nu numai păgânilor, ci şi evreilor, cum a fost cazul profetului Iona.


1. Câte generaţii au format grupul primilor destinatari ai cărţii biblice IONA?

2. Ce se poate spune despre contextele istorico-religioase ale celor trei generaţii de cititori iniţiali ai cărţii biblice IONA?

3. Prezintă pe scurt contextul istoric distinct din punct de vedere politic al celor trei generaţii de cititori iniţiali ai cărţii biblice IONA.

4. Pentru care dintre generaţiile de primi cititori a avut cartea biblică IONA o „greutate” şi o importanţă mai mare? Explică de ce.

5. Care este scopul iniţial (exegetic) al cărţii biblice IONA în acord cu informaţiile de tip istoric relevante în acest sens?

6. Stabileşte cu aproximaţie care trebuie să fi fost pentru cititorii lui iniţiali, semnificaţia textului al cărui context istoric de redactare şi citire l-ai aflat rezolvând unul dintre punctele testului lecţiei anterioare.

Lecţia 11

Etapa 5 – ABORDAREA ADEVĂRURILOR BIBLIEISeparare între adevărul descriptiv şi cel prescriptiv

în cazul textului sau al cărţii de studiat

JustificareAceastă etapă a studiului este cerută şi justificată de următoarea caracteristică

fundamentală a Bibliei: Biblia conţine două mari categorii de adevăr: adevăr descriptiv şi adevăr prescriptiv.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.



BIBLIEI

Clasificarea adevărului descriptiv al Bibliei prin cel prescriptiv al ei.


într-un principiu.







nostru.


Grupul primilor destinatari ai cărţii biblice IONA a fost format din trei generaţii (în ordinea de mai jos):

(a) Generaţia celor care au trăit înainte de ameninţarea Asiriei. (b) Generaţia celor din perioada de continuă ameninţare din partea Asiriei. (c) Generaţia celor care au fost cuceriţi şi deportaţi în Asiria.

Toate contextele istorico-religioase ale celor trei generaţii de posibili cititori ai cărţii biblice IONA, sunt identice. Numitorul lor comun este conducerea politică apostată a regatului. Regii au fost cei care au dat exemplu de îndepărtare faţă de Dumnezeul adevărat şi au condus poporul în idolatrie. Evreii s-au închinat atunci în total la şaisprezece zei. Nici un rege din Regatul de Nord („Israel”) nu a fost plăcut lui Dumnezeu. El a trimis în toată această perioadă nouă profeţi care au prezentat poporului avertizările Sale şi i-a chemat pe oameni lui „Israel” să revină la adevărata închinare.

Perioada de „linişte” politică în care a apărut cartea biblică IONA este înainte de ameninţarea asiriană şi trebuie asociată cu aceea a guvernării regilor Ieroboam II, Zaharia şi Şalum. Aceasta a durat aproximativ patruzeci de ani.

Perioada istorică a celei de-a doua generaţii de posibili cititori ai cărţii biblice IONA este legată de următorii treizeci şi doi de ani în care Asiria a fost o permanentă ameninţare pentru „Israel” prin Pul şi prin Tiglat-Pileser. Atunci evreii din Regatul de Nord au fost conduşi de regii Menahem, Pecahia, Pecah şi Osea.

Din punct de vedere politic, a treia generaţie de posibili cititori evrei ai cărţii biblice IONA a fost fără regi proprii. Evreii din regatul de Nord („Israel”) au fost duşi în captivitate în Asiria. Acolo ei nu au mai avut dreptul să se autoguverneze prin conducere politică autonomă. Aceasta a fost înlocuită cu guvernarea oprimantă a regilor asirieni şi mai târziu a celor babilonieni.

Cartea profetului IONA a avut cea mai mare importanţă pentru a treia generaţie de evrei dintre primii ei cititori. Când aceştia citeau ce se întâmplase în cazul misiunii profetului Iona în urmă cu cel puţin cincizeci de ani, deveneau foarte deranjaţi de implicaţiile pe care ei tocmai le trăiau. Logica omenească le spunea că aceşti asirieni ar fi trebuit deja să dispară de-atunci de pe faţa pământului, dacă profetul Iona nu s-ar fi dus să le transmită acea avertizare din partea lui Dumnezeu.

Ţinând cont de informaţiile de tip istoric relevante pentru cadrul apariţiei şi citirii iniţiale a cărţii biblice IONA, se poate deduce că scopul acesteia a fost atenţionarea evreilor idolatri din „Israel” cu privire la două aspecte:

(a) Dumnezeu Se mânie împotriva cel care păcătuieşte (indiferent că acela este păgân sau evreu ca profetul Iona) şi are pregătită pedeapsa pentru el.

(b) Dacă omul avertizat de Dumnezeu se pocăieşte, El îi va acorda milă şi îl va ierta; iar acest lucru se întâmplă indiferent că este asirian sau evreu.


“Descriptiv” şi “Prescriptiv” sunt termeni care trebuie bine înţeleşi şi corect utilizaţi în sistemul de studiu biblic pe care-l promovăm în acest curs de Hermeneutică.

ADEVĂRUL DESCRIPTIV

Formula “Adevărul descriptiv al Bibliei” se referă la acele lucruri prezentate explicit sau implicit în textele biblice prin relatare sau povestire. Adevărul descriptiv este ceea ce ni se descrie (ni se relatează, ni se povesteşte) că s-a întâmplat într-un anumit context în care de regulă apar şi personaje. De asemenea mai pot exista ca adevăr descriptiv şi păreri sau concluzii ale acestor personaje etc. Este important să reţinem încă din acest stadiu al studiului biblic, faptul că există fragmente de texte biblice unde acele personaje nu-L reprezintă pe Dumnezeu şi nici nu vorbesc din partea lui Dumnezeu ca profeţii; ci îşi exprimă unele păreri sau fac unele remarci pe care redactorul textului doar le povesteşte. Astfel putem să citim despre idei sau fapte care sunt sau care nu sunt corecte din perspectiva lui Dumnezeu. Totul trebuie luat ca relatare, nu ca doctrină!

Orice naraţiune istorică a Bibliei intră în categoria adevărului descriptiv. Şi pentru că

aproximativ 40% din textele Bibliei sunt naraţiune istorică, vom avea în acest procent texte din Biblie care conţin adevăruri descriptive. Aceste adevăruri doar prezintă ce s-a întâmplat, fără a da obligatoriu calificative pentru acele întâmplări descrise. Implicaţia este aceea că nu ni se permite să confundăm descrierea cu prescrierea! Altfel, vom cădea în capcana propriei noastre greşeli.

ADEVĂRUL PRESCRIPTIV

Adevărul prescriptiv al Bibliei reprezintă tot ce se încadrează în categoria poruncilor, a îndemnurilor, a dorinţelor exprimate într-un fel sau altul, a instrucţiunilor şi a cerinţelor.

La modul general, orice prescriere arată (din partea cuiva calificat şi autorizat în acel domeniu) ce şi cum să faci sau să nu faci. Deci prescrierea ţine de aspectul practic sau aplicativ. Tot ce este prescriere în Biblie, s-a cerut (cel puţin primilor destinatari) pus în aplicare într-un anume fel.

Adevărul biblic prescriptiv se găseşte atât în Vechiul Testament, cât şi (mai ales!) în Noul Testament. Orice poruncă a lui Dumnezeu din Vechiul Testament se încadrează la adevăr prescriptiv. Dumnezeu a prescris multe legi şi reguli evreilor. Este adevărat că forma completă şi definitivă a adevărurilor prescriptive din Vechiul Testament se află în Noul Testament; dar trebuie să reţinem că putem găsi adevăr prescriptiv de un anumit fel chiar şi în Vechiul Testament.

Adevărul biblic prescriptiv sub forma lui de revelaţie completă se găseşte în mod special în epistolele Noului Testament. În aceste scrieri, autorii lor au pus învăţătura Domnului Isus Cristos în forma aplicativă (mai ales în a doua parte a epistolelor) pentru fiecare situaţie specifică în care s-au aflat bisericile locale cărora le-au scris.


LISTA ADEVĂRURILOR CĂRŢII BIBLICE I O N A

Ne aflăm în etapa în care trebuie să observăm adevărurile pe care le conţine textul (în cazul nostru, cartea biblică IONA integral) şi apoi să împărţim adevărurile descoperite în două categorii: categoria adevărului descriptiv şi categoria adevărului prescriptiv.

Până acum am arătat că în categoria adevărului descriptiv intră tot ce ni se prezintă (că s-a întâmplat) prin descriere sau prin povestire.

Atunci când forma literară a unei cărţi biblice este naraţiunea istorică, vom avea în primul rând de-a face cu adevăruri descriptive. Istoria este în general descrierea unor fapte sau a unor lucruri întâmplate în timp. Şi totuşi, într-o naraţiune istorică nu vom avea totdeauna sută la sută adevăruri descriptive. Acest fapt ne determină ca în etapa premergătoare separării adevărurilor descriptive de cele prescriptive posibil existente într-un text, să listăm toate adevărurile pe care le-am descoperit în etapele precedente. Apoi, analizând fiecare adevăr şi folosindu-ne de bunul simţ al unei observaţii sănătoase din punct de vedere intelectual, vom putea determina în ce categorie de adevăr va fi aşezat fiecare (descriptiv sau prescriptiv). Acest lucru îl realizează următoarea parte a lecţiei.

Adevărurile descoperite în Etapa 1 de studiu

1. Dumnezeu este deranjat de păcatul omului.

2. Dumnezeu intră in conflict cu orice om care păcătuieşte.

3. Reacţia legitimă (naturală, normală) a lui Dumnezeu faţă de păcatul omului este mânia Sa, iar omul trebuie să plătească pentru el prin pedeapsă şi în final chiar prin moarte.

4. Înainte de a pedepsi pe om pentru păcatul lui, Dumnezeu îi oferă şansa de a se întoarce de la păcat şi de a se dezice de el prin regret, mărturisire şi abandonare.

5. Cazul oraşului antic Ninive ne ilustrează că orice conflict cu Dumnezeu se poate rezolva doar atunci când omul decide să recunoască, să regrete şi să abandoneze păcatul în care trăieşte. Atunci mânia lui Dumnezeu este înlocuită cu mila şi cu iertarea Lui.

6. Cazul profetului Iona ne ilustrează că indiferent cine este cel care păcătuieşte, conflictul lui cu Dumnezeu nu se rezolvă dacă omul nu se întoarce de la păcatul prin care a generat acel conflict.

7. Mânia lui Dumnezeu este provocată de promovarea păcatului omului, iar mila şi iertarea Sa sunt declanşate de faptul că omul abandonează păcatul. Prin libera lui alegere, omul este lăsat „să schimbe macazul” de la una la cealaltă!

Adevărurile descoperite în Etapa 2 de studiu

PARAGRAFUL 1 (Iona 1:1-3) – Iona se opune misiunii primite.8. Dumnezeu cheamă oameni la conlucrarea cu El.9. Dumnezeu încredinţează misiuni oamenilor.

10. Omul poate refuza misiunea încredinţată de Dumnezeu. 11. Dumnezeu cheamă omul la lucrare pentru El, dar nu-l obligă la îndeplinirea ei. 12. Omul îşi poate permite să sfideze pe Dumnezeu, ignorându-I poruncile sau cerinţele. 13. Dumnezeu îi dă omului ocazia să aleagă între a-L asculta şi a nu-L asculta. 14. Din natura lui, omul este predispus mai mult la neascultare decât la ascultare de Dumnezeu.

PARAGRAFUL 2 (Iona 1:4-9) – Refuzarea misiunii cauzează furtuna.15. Dumnezeu nu stă indiferent faţă de neascultarea slujitorilor Săi.16. Dumnezeu poate declanşa o furtună pe mare pentru a-Şi arăta dezaprobarea faţă de

neascultarea slujitorului Său.17. Prin consecinţele ei, neascultarea de Dumnezeu îi poate afecta chiar şi pe cei din

jurul tău, care, practic sunt nevinovaţi...

PARAGRAFUL 3 (Iona 1:10-14) – Călătorii încearcă să-şi salveze viaţa.18. Omul încearcă toate posibilităţile pentru a scăpa de moarte, de fiecare dată când ea îl

ameninţă.19. Omul are abilitatea de a căuta (şi de a găsi) explicaţia efectelor nedorite din natură

etc., pentru a încerca să elimine cauza care le-a determinat apariţia.20. Când nu asculţi de Dumnezeu şi acest fapt îi afectează şi pe cei din jurul tău, nu doar

în faţa Lui trebuie să răspunzi pentru faptele tale, ci şi în faţa lor.21. În disperare de cauză, chiar şi păgânii se pot ruga adevăratului Dumnezeu.

PARAGRAFUL 4 (Iona 1:15-16) – Iona este aruncat în mare.

22. Când cel vinovat de neascultare faţă de Dumnezeu nu mai rămâne în anturajul celorlalţi, pedeapsa lui Dumnezeu încetează să-i mai afecteze şi pe ei.

23. Prin faptele Lui deosebite făcute în istorie, Dumnezeu Îşi poate câştiga un mare respect şi o faimă deosebită chiar între păgâni.

PARAGRAFUL 5 (Iona 1:17-2:9) – Iona este înghiţit de un peşte.24. Dumnezeu poate să-Şi realizeze planurile folosindu-Se chiar şi de un peşte.25. Omul poate recurge la rugăciune chiar şi atunci când Dumnezeu este în conflict cu el.26. Dumnezeu poate asculta (şi chiar rezolva!) cererea omului care nu-L ascultă pe El!...27. Dumnezeu apreciază pe omul care apelează la El după ajutor şi nu-i respinge cererea

formulată în rugăciune.28. Pentru a-i oferi omului încă o şansă, Dumnezeu este gata să-i prelungească viaţa

chiar în condiţii foarte ciudate.29. Când Dumnezeu are de făcut ceva prin intermediul unui om, acela nu va muri nici în

valurile mării, şi nici chiar în stomacul unui peşte, deşi nu-i va fi uşor să trăiască astfel.

PARAGRAFUL 6 (Iona 2:10) – Peştele îl eliberează pe Iona.30. Dumnezeu poate vorbi chiar şi vieţuitoarelor regnului animal; iar ele respectă şi

împlinesc porunca Lui fără s-o comenteze...31. Dumnezeu răspunde rugăciunilor aşa cum consideră că este cazul şi la timpul stabilit

de El.

PARAGRAFUL 7 (Iona 3:1-4) – Iona îşi îndeplineşte îndatorirea misionară.32. Dumnezeu îţi poate oferi din nou şansa de a lucra pentru El, chiar dacă iniţial L-ai

refuzat.33. Omul acceptă uneori să facă lucrarea lui Dumnezeu de nevoie, nu de bunăvoie!!!34. Deşi Dumnezeu nu obligă, El poate convinge şi poate determina pe om să înţeleagă

(uneori pe pielea lui) faptul că oricât de greu ar fi să-L asculţi pe Dumnezeu, este mult mai greu şi mult mai rău dacă nu-L asculţi!

PARAGRAFUL 8 (Iona 3:5-9) – Oamenii din Ninive se pocăiesc.35. Păgânii por fi uneori chiar mai receptivi faţă de mesajul lui Dumnezeu decât oamenii

din poporul Său, care-L cunosc...36. Pentru rezolvarea conflictului cu Dumnezeu, soluţia cea mai bună este întoarcerea

omului de la viaţa de păcat şi abandonarea acestui mod de viaţă.37. Există posibilitatea întoarcerii de la păcat la ascultarea de Dumnezeu chiar în frunte

cu toată conducerea politică a unui popor.

PARAGRAFUL 9 (Iona 3:10-4:4) – Iona nu agrează iertarea oraşului.38. Când vezi că Dumnezeu iartă şi pe alţii, eşti tentat să vrei ca bunătatea Lui să se

aplice numai ţie (mai ales dacă acei “alţii” sunt potenţialii tăi duşmani).39. Dumnezeu regretă atunci când trebuie să pedepsească pe cineva. Lui nu-I place să

pedepsească oamenii şi va absolvi de pedeapsă pe cei care renunţă la trăirea în păcat.40. Uneori, slujitorul lui Dumnezeu s-ar putea să nu agreeze ce face Dumnezeu.41. Dumnezeu iniţiază comunicarea cu omul; şi prin dialog încearcă să-l trezească la

realitate pe cel care se mânie văzând că de bunătatea divină beneficiază şi alţii.

PARAGRAFUL 10 (Iona 4:5-8) – Dumnezeu se ocupă de problema Iona.42. Dumnezeu creează condiţii favorabile slujitorilor Săi, chiar şi atunci când aceştia nu

le merită.43. Omul nu poate beneficia la infinit de favoarea pe care i-o acordă Dumnezeu, mai ales

dacă insistă în trăirea în neascultare de El.

PARAGRAFUL 11 (Iona 4:9-11) – Iona primeşte explicaţia cazului Ninive.44. Dumnezeu nu pedepseşte pe oameni până nu-i avertizează şi până nu le oferă şansa

de a se salva prin întoarcerea de la păcatul în care trăiesc.45. Atunci când consideră că este cazul, Dumnezeu poate fi gata să Se explice şi să-Şi

justifice acţiunile în faţa unui om ca Iona.

Privind acum cu atenţie adevărurile descoperite în cartea IONA (s-ar putea să nu fie singurele!), putem constata că toate se încadrează în categoria celor descriptive. Chiar şi porunca pe care Dumnezeu i-a adresat-o lui Iona (sau peştelui) ne este prezentată tot sub formă descriptivă. Deci nu avem nici un adevăr strict prescriptiv în cartea IONA. Totuşi, în următoarea Etapă a studiului biblic (nr. 6) vom face apel la acele adevăruri prescriptive din Noul Testament care corespund adevărurilor descriptive găsite în cartea IONA.


1. Explică în cuvinte proprii la ce se referă conceptul de „adevăr descriptiv” în cadrul studiului biblic DAV.

2. Care este atenţionarea pe care trebuie să o reţinem despre adevărurile biblice descriptive?

3. Care dintre cele zece forme literare pe care le conţin textele Bibliei, este „materia primă” pentru adevărul descriptiv al ei?

4. Defineşte „adevărul prescriptiv” conform cursului de studiu biblic DAV.

5. În care categorie de texte se găseşte cea mai mare parte a adevărului prescriptiv al Bibliei?

6. Unde găsim forma completă şi definitivă a adevărurilor prescriptive ale Bibliei?

7. Explică modalitatea tehnică de abordare a adevărurilor Bibliei după ce au fost observate într-un text de studiat şi după ce au fost listate.

8. Enumără adevărurile pe care le conţine textul naraţiunii alese pentru aplicaţii în testele anterioare.

9. Priveşte pe rând adevărurile descoperite prin rezolvarea exerciţiului anterior şi stabileşte din ce categorie face parte fiecare (a celor descriptive sau a celor prescriptive).

Lecţia 12

Etapa 6 – ABORDAREA PRESCRIPTIV-NORMATIVĂ A BIBLIEIClasificarea adevărului descriptiv al Bibliei

prin cel prescriptiv al ei – Partea I


fundamentală a Bibliei: Biblia stabileşte norme morale prin intermediul adevărului ei prescriptiv.



ALE BIBLIEI










3.





4.




în contextul istoric iniţial al apariţiei lui.Biblia conţine două mari categorii de ABORDAREA ADEVĂRURILOR

5.adevăr:



BIBLIEISeparare între adevărul descriptiv şi cel

prescriptiv în cadrul textului sau al cărţii de studiat.






într-un principiu.







nostru.


Studiul biblic DAV defineşte „adevărul (biblic) descriptiv” ca fiind acel adevăr care apare în Biblie sub formă de relatare sau povestire a unor întâmplări cu diferite persoane care uneori îşi exprimă în mod subiectiv propriile lor păreri sau fac unele comentarii în mod arbitrar.

Adevărurile biblice descriptive sunt doar relatare sau povestire cu privire la ce s-a întâmplat, nu doctrine! Ele deci nu prescriu nimic nimănui, ci doar prezintă cititorului o parte de istorie biblică.

Dintre cele zece forme distincte de literatură pe care le conţine Biblia, cea care oferă „materia primă” pentru adevărul descriptiv, este în primul rând Naraţiunea istorică. Aproximativ patruzeci la sută din Biblie este formată din acest fel de literatură.

„Adevărul prescriptiv” este definit în cursul de studiu biblic DAV ca reprezentând tot ce se încadrează în categoria poruncilor, a îndemnurilor, a dorinţelor, instrucţiunilor şi cerinţelor exprimate de autor pentru destinatari lui iniţiali.

Cea mai mare parte a adevărului prescriptiv al Bibliei se află în Noul Testament.

Forma completă şi definitivă a adevărurilor prescriptive se găseşte în învăţăturile Domnului Isus (relatate în ”Evanghelii”) şi în cele pe care apostolii le-au aplicat mai târziu pentru diferite situaţii specifice în care erau bisericile secolului întâi. Aceste învăţături practice date de apostoli diferitelor biserici locale, se găsesc în epistolele Noului Testament.

După ce observăm adevărurile conţinute de un anume text biblic pe care-l studiem, trebuie să le reţinem în scris listându-le şi observând din care categorie de adevăr face parte fiecare dintre ele: categoria adevărului descriptiv sau cea a adevărului prescriptiv. Astfel

vom realiza ceea ce anticipa subtitlul Etapei 6 de studiul biblic: Separare între adevărul descriptiv şi cel prescriptiv în cadrul textului sau al cărţii de studiat.


Adevărul descriptiv al Bibliei ne oferă descrieri despre Dumnezeu, despre om, despre lumea spirituală etc.; dar, de regulă, nu ne şi precizează dacă atitudinile şi/sau faptele unui om sunt bune sau rele. Această precizare o realizează adevărul prescriptiv. Suntem astfel determinaţi să corelăm adevărul descriptiv găsit în Biblie cu cel prescriptiv al ei pe aceeaşi temă. De fapt, conform lui Walter A. Henrichsen, în general, studierea Bibliei se face prin: a) Observare; b) Interpretare; c) Corelare şi d) Aplicare (pentru detalii, vezi Walter A. Henrichsen, Cercetaţi Scripturile, - Ghid de Interpretare a Bibliei – Editura Logos, Cluj, 1995).

Corelarea adevărului prescriptiv cu cel descriptiv are ca scop stabilirea calificativelor pentru cel descriptiv. Aceste calificative sunt oferite deci de adevărul prescriptiv pentru cel descriptiv. De exemplu, Biblia ne descrie cum au procedat fetele lui Lot ca să aibă urmaşi după ce au rămas fără soţi şi nu aveau alt bărbat în zonă decât pe tatăl lor. De unde ştim dacă ce au făcut ele este bun sau rău, corect sau greşit?

Unii cititori ai Bibliei au fost greşit învăţaţi să imite tot ce găsesc scris în textele ei descriptive. Motivul invocat cu seninătate (şi ignoranţă!) este acela că tot ce citim în Biblie că au făcut oamenii despre care se scrie acolo, trebuie să facem şi noi, „ca să împlinim Scriptura”. Faptele lor ar fi astfel standardul pentru noi… Nu acesta este modul corect în care trebuie să ne raportăm la Biblie (la textele ei descriptive)!

Când am ajuns în posesia unor adevăruri pe care textele Bibliei le conţin, trebuie să stabilim întâi din ce categorie de adevăr face parte fiecare: descriptiv sau prescriptiv. (Noi deja am parcurs această etapă atunci când am stabilit că adevărurile cărţii IONA se încadrează toate la clasa sau în categoria celui descriptiv). Apoi ne vom ocupa de cele descriptive (în cazul în care descoperim că avem asemenea adevăruri în textul de studiat), pentru a le găsi corespondentul prescriptiv.

Găsirea corespondentului prescriptiv pentru un adevăr descriptiv implică o cunoaştere serioasă a Bibliei – mai ales a Noului Testament, unde se află cea mai mare parte din adevărul prescriptiv al Bibliei. Aceste texte prescriptive care corespund temei adevărului descriptiv, ne vor arăta în cazul faptelor făcute de un anume personaj, dacă ce se spune acolo că a făcut el sau ea este ceva bun (un exemplu pozitiv) sau ceva rău (exemplu negativ).

Această clasificare pe care o face adevărul prescriptiv celui descriptiv al Bibliei rezolvă o problemă fundamentală în abordarea corectă a Scripturilor. Am ajuns deci în punctul în care va trebui să vedem cum Biblia se explică singură! Numai aşa vom putea să înţelegem că în cazul fetelor lui Lot, ce au făcut ele nu ne oferă un exemplu bun. De unde ştim? Cel puţin dintr-un text prescriptiv ca cel din 1Corinteni 5, unde incestul este condamnat şi înfierat!

Trebuie să facem aici o precizare importantă: vom urmări totdeauna să luăm ca normă morală acea formă finală, completă şi definitivă a unui adevăr biblic chiar prescriptiv. Un exemplu ne va fi edificator: porunca Domnului Isus Cristos dată discipolilor Săi de a merge cu Evanghelia doar la poporul evreu. Textual, Biblia ne prezintă acest adevăr prescriptiv

astfel: “Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 10:5b-6 – versiunea Cornilescu, 1923-1925). Dar nu aceasta a fost forma finală şi definitivă de evanghelizare. Nu trebuie să înţelegem din acest adevăr prescriptiv faptul că Domnul Isus Cristos le-ar fi cerut acelor discipoli să evanghelizeze doar poporul lor. Privind mai atenţi, vom descoperi ceva interesant: chiar pentru discipolii lui Isus de-atunci, porunca a fost modificată ulterior (după Înviere). Forma finală a acestui adevăr prescriptiv viza toate naţiunile lumii: “Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia tuturor oamenilor.”

În cadrul textelor ei, Biblia „se deplasează” de la “nivelul de începător” la “nivelul de avansat”. În termeni consacraţi fenomenului, putem vorbi despre progresia revelaţiei în Scripturi. Dumnezeu a descoperit treptat şi progresiv ce trebuie să ştie omul despre lucrurile spirituale cu care se ocupă în principiu revelaţia Bibliei. Aşa ne explicăm, de exemplu, de ce Dumnezeu nu i-a reproşat lui Avraam minciunile pe care le-a spus despre soţia lui în Gherar şi în Egipt. Revelaţia divină nu ajunsese nici măcar în stadiul promulgării legii mozaice care prevedea, printre altele, “Să nu minţi.” Dar dacă vom privi la acest subiect (al minciunii) din perspectiva adevărurilor prescriptive ale Noului Testament, vom vedea că în această privinţă interdicţia este şi mai categorică în forma ei completă, cea mai avansată şi definitivă (Revelaţia vorbind despre minciună şi mincinoşi).

Un alt aspect legat de adevărul descriptiv al Bibliei este acela că uneori el doar ne descrie nişte fapte din care putem înţelege anumite trăsături de caracter ale unei persoane. Cel mai bun exemplu este persoana lui Dumnezeu. El ni se prezintă pe paginile Bibliei şi prin ce a făcut, nu doar prin ce a spus. Iar atunci când avem de-a face cu acel tip de adevăr descriptiv care ne prezintă aspecte ale caracterului lui Dumnezeu prin diferite acţiuni, fapte şi/sau atitudini ale Sale, ne vom abţine de la a mai căuta corespondent prescriptiv în Noul Testament sau în vreo altă carte a Vechiului Testament. De ce? Tocmai pentru că bunul simţ ne determină să acceptăm aprioric că tot ce face şi tot ce spune Dumnezeu este corect (deci intră în clasa adevărurilor descriptive pozitive). Nu trebuie să avem dubii cu privire la faptele sau vorbele lui Dumnezeu. Avem de multe ori doar probleme cu răspunsul la întrebarea “De ce procedează El astfel?” Însă ştim că Dumnezeu nu greşeşte. Deci nu este cazul să determinăm dacă Dumnezeu dă un exemplu bun sau rău prin ceea ce spune sau face! Totdeauna El face numai ce este bine şi corect, chiar dacă noi nu avem perspectiva Lui ca să înţelegem că aşa stau lucrurile în ce-L priveşte. Niciodată nu este cazul să suspectăm caracterul lui Dumnezeu de ceva negativ! Deci ne vom rezuma la a face observaţiile în legătură cu acest caracter al lui Dumnezeu scos în evidenţă de faptele şi de vorbele Sale. Astfel vom putea preciza pentru fiecare carte biblică studiată şi pentru fiecare text biblic analizat, ce ne revelează el despre caracterul lui Dumnezeu. Aşa vom obţine în timp informaţii pe care ulterior le putem ordona într-un sistem. Iar pentru că şansa de a-L iubi pe Dumnezeu se va amplifica direct proporţional cu nivelul la care am ajuns în cunoaşterea Lui, vom fi bucuroşi să descoperim cine este Dumnezeu din faptele Sale înregistrate pe paginile Bibliei.

Atunci când adevărurile descriptive biblice conţin în ele concepte care aparţin moralei sau eticii umane, ştim că Dumnezeu, într-un fel sau altul, le-a calificat prin faptul că a inspirat pe redactorii umani ai Bibliei să scrie din partea Lui ce este bine şi ce nu este bine să facă omul. În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că faptele omului nu sunt totdeauna de urmat. Exceptând persoana Fiului lui Dumnezeu, nici un om nu a fost vreodată perfect.. Există deci posibilitatea ca unele descrieri să nu conţină în ele un exemplu pozitiv şi în consecinţă nu reprezintă ceva demn de imitat.


Pentru ca să ştim cu certitudine ce recomandă Dumnezeu referitor la anumite fapte relatate pe paginile Bibliei sau care este părerea Lui despre felul în care pot fi calificate, vom privi la adevărul prescriptiv care corespunde situaţiei respective. Acolo Dumnezeu deja arată din ce clasă sau categorie face parte adevărul descriptiv despre care este vorba. Astfel, pentru a parcurge etapa a şasea din acest studiu biblic, vom reveni asupra adevărurilor pe care le-am descoperit în fiecare paragraf al cărţii IONA.

Adevărurile descriptive pe care le putem găsi într-un text biblic, se pot referi la: a) anumite lucruri ; b) unele fenomene din natură, c) Dumnezeu; d) îngeri (buni sau răi); e) om (caracterul lui). Apoi, în mod exemplificativ, vom preciza corespondentul prescriptiv din Noul Testament, indicând referinţa, textul propriu-zis şi cel puţin două variante de exprimare a conţinutului fiecărui text prescriptiv.

Dar mai întâi vom vedea despre ce sau despre cine vorbeşte fiecare adevăr al paragrafului; şi îl vom pune apoi în categoria unde se încadrează.

PARAGRAFUL 1 (Iona 1:1-3) – Iona se opune misiunii primite Dumnezeu este deranjat de păcatul omului. Dumnezeu intră în conflict cu omul care păcătuieşte. Reacţia legitimă (normală, naturală) a lui Dumnezeu faţă de păcat este mânia; iar

pentru omul păcătos, consecinţa este pedeapsa din partea Lui şi în final moartea. Înainte de a pedepsi pe om pentru păcatul lui, Dumnezeu îi oferă şansa de a se

întoarce de la păcat la ascultarea de El. Dumnezeu cheamă oameni la conlucrarea cu El. În mod suveran, Dumnezeu încredinţează misiuni oamenilor. Omul poate refuza misiunea încredinţată de Dumnezeu. Deşi Dumnezeul suveran cheamă omul la lucrare pentru cauza Sa, nu-l obligă la

îndeplinirea ei. Dumnezeu îi dă omului ocazia să aleagă între a-L asculta şi a nu-L asculta. Din natura lui, omul este înclinat mai mult spre neascultare decât spre ascultarea de

Dumnezeu.Se poate observa uşor că dintre cele zece adevăruri descriptive ale primului paragraf, opt

ne vorbesc despre Dumnezeu, iar două fac referire la om.Să încercăm mai întâi să grupăm adevărurile descriptive despre Dumnezeu ale acestui

prim paragraf şi să spunem apoi ce scoate fiecare în evidenţă despre caracterul Lui Dumnezeu. Apoi vom face acelaşi lucru cu adevărurile descriptive referitoare la om.

Adevărul descriptiv despre Dumnezeu

în Paragraful 1 din cartea IONA

Interpretarea adevărului sau

Ce atribut al lui Dumnezeu revelează faptele Sale

Dumnezeu este deranjat de păcatul omului. -sfinţenia

Dumnezeu intră în conflict cu orice om care păcătuieşte. -sfinţenia

Reacţia lui Dumnezeu faţă de păcatul

omului este mânia; iar pentru omul păcătos, consecinţa este pedeapsa din

partea Lui şi în final moartea.

-sfinţenia-dreptatea

Înainte de a pedepsi pe om pentru păcatul lui, Dumnezeu îi oferă şansa de a se întoarce de la păcat şi de a se

dezice de el.

-dreptatea, corectitudinea-bunătatea, dragostea, mila

Dumnezeu cheamă oameni la conlucrarea cu El.

-generozitatea-spiritul de cooperare

Dumnezeu încredinţează misiuni oamenilor

-suveranitatea,-bunăvoinţa, bunătatea

Deşi Dumnezeul suveran cheamă omul la lucrare pentru cauza Sa, nu-l

obligă la îndeplinirea ei.

-respectul faţă de libertatea omului,

-dreptatea, cinstea, bunătateDumnezeu îi dă omului ocazia să aleagă între a-L asculta şi a nu-L

asculta.

-dreptatea, corectitudinea,-cinstea, bunătatea.

Primele patru adevăruri descriptive care ilustrează o parte dintre atributele lui Dumnezeu, se leagă de cazul conflictului dintre Dumnezeu şi oamenii din Ninive (vezi Etapa 1 de studiu pentru Conflictele cărţii IONA).

Următoarele patru adevăruri descriptive ale paragrafului 1 din cartea IONA ilustrează alte caracteristici sau atribute ale lui Dumnezeu, dar acestea sunt legate de cazul conflictului dintre Dumnezeu şi profetul Iona (Pentru Conflictele cărţii IONA, vezi Etapa 1 de studiu – Abordarea literară a Bibliei).

CONCLUZII

1. În prima parte a paragrafului 1, cartea IONA ne prezintă patru adevăruri descriptive legate de Dumnezeu. El este astfel ilustrat de trei ori ca fiind sfânt (şi drept) şi o dată milos (bun).

2. În a doua parte a listei adevărurilor descriptive ale Paragrafului 1 din cartea IONA, vedem ilustrate prin fapte alte trăsături de caracter sau alte atribute ale lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu ni Se prezintă ca fiind generos cu omul şi invitându-l să I se alăture în derularea planului Său. Apoi, El este suveran şi în acelaşi timp nu abuzează de suveranitatea pe care o are în Univers. Acest fapt se verifică atunci când observăm că nu obligă omul la a-L asculta, ci-l lasă liber să decidă singur (în mod plenar) între a-L asculta şi a nu-L asculta. În acest caz, dreptatea şi corectitudinea lui Dumnezeu sunt ilustrate încă odată! El nu-Şi permite să ignore sau să calce în picioare libertatea de voinţă cu care l-a înzestrat pe om. Şi pentru că această libertate de alegere îi este asigurată omului chiar şi după căderea în păcat a proto-părinţilor umanităţii (realitate deja foarte evidentă din textul cărţii biblice IONA), Dumnezeu este Cel care i-o respectă fără excepţie. În consecinţă, cei care nu acceptă ideea că omul mai are voinţa liberă după căderea în păcat a primilor doi oameni din Eden, ar fi bine să facă un raţionament simplu: dacă omul n-ar avea voinţa liberă, Dumnezeu în suveranitatea Lui, Şi-ar permite să nu-i respecte liberul arbitru de fiecare dată când situaţia cere acest lucru. Dar din moment ce Dumnezeu respectă fără excepţie libertatea omului de a decide pentru el personal, logica sănătoasă ne spune că această libertate nu i-a fost luată omului după căderea în păcat a Evei şi a lui Adam. În mod evident, voinţa omului a rămas şi va fi liberă!

3. În acest prim paragraf, cartea IONA ne prezintă atât sfinţenia şi dreptatea sau corectitudinea lui Dumnezeu, cât şi bunătatea sau mila Lui. Acestea sunt atributele care stau la baza celorlalte şi care le explică.

Adevărul descriptiv despre omîn Paragraful 1 din cartea IONA

Interpretarea adevăruluisau

Ce trăsături de caracter pun în evidenţă faptele

Omul poate refuza misiunea încredinţată de Dumnezeu,

permiţându-şi să-L sfideze prin ignorarea poruncilor Sale.

-voinţă liberă,-neascultare

Prin natura lui, omul este înclinat (predispus) mai mult spre

neascultare decât spre ascultarea de Dumnezeu.

-natură spirituală pervertită (potenţial păcătos),-tendinţă spre păcat

CONCLUZII

1. Ambele cazuri (adevăruri descriptive) din tabelul anterior prezintă fapte ale omului în raportul lui cu Dumnezeu

2. Al doilea adevăr descriptiv enunţat, explică realitatea primului; iar amândouă se explică prin faptul că există acel liber arbitru care din perspectiva noastră este perceput ca fiind un rău necesar. Da, este rău faptul că omul alege mai repede să nu asculte de Dumnezeu; dar este necesar să aibă voinţa liberă, pentru că Dumnezeu a creat pe om nu ca pe un robot, ci ca pe o fiinţă asemănătoare Lui: cu raţiune, cu voinţă (liberă!) şi cu sentimente.


1. Care este scopul corelării adevărului biblic descriptiv cu cel prescriptiv al Bibliei?

2. Ce este absolut obligatoriu şi necesar să facem cu adevărurile pe care le observăm în textele cărţilor bibliei?

3. Care este rolul adevărului prescriptiv în raportul lui cu cel descriptiv?

4. Dă un exemplu de adevăr descriptiv dintr-o naraţiune istorică biblică unde nu avem descris un comportament omenesc pozitiv demn de urmat. De unde şti că aceasta este situaţia despre acel adevăr descriptiv?

5. Ce înseamnă „Progresia revelaţiei în Scripturi”?

6. Ce anume ne revelează adevărurile biblice descriptive care vorbesc despre anumite persoane?

7. În a doua lecţie a acestui curs de studiu biblic au fost prezentate cele două sisteme teologice formate din câte cinci puncte fiecare: Calvinismul şi Arminianismul. Atunci ai fost avertizat să nu te grăbeşti să îţi însuşeşti pe nici unul dintre acestea înainte de a descoperi singur prin studierea corectă a Bibliei, care dintre ele este corect. Acum ai ajuns deja la un stadiu în care poţi răspunde parţial la această întrebare. Cu alte cuvinte, cel puţin cu privire la unul dintre cele cinci puncte ale celor două sisteme teologice, textul cărţii biblice IONA oferă o bază solidă pe care să ne construim răspunsul. Privind cele două tabele de mai jos, încearcă să observi în ele şi apoi să precizezi care este punctul celor două teologii în care textul cărţii biblice IONA face lumină. Apoi, în baza textului biblic deja studiat până acum, determină care dintre cele două sisteme teologice este aprobat de Biblie şi care nu este susţinut de ea în acel punct. Totuşi nu te grăbi să tragi o concluzie definitivă cu privire la cele două sisteme teologice. Fiecare dintre celelalte patru puncte ale lor vor putea fi verificate biblic în cadrul altor lecţii de studiu biblic.

JOHN CALVIN (JEAN CALVIN) – teolog francez (1509-1564) – şi Calvinismul

CELE CINCI PUNCTE ALE CALVINISMULUI

Nr. FORMULARE EXPLICARE

1Depravare totală

După căderea omului în păcat, noi am moştenit vina păcatului adamic, iar voinţa noastră este acum total coruptă şi în consecinţă ea nu mai este liberă. Noi suntem lipsiţi de “liberul arbitru”.

2Alegere necondiţionată

În suveranitatea Lui, Dumnezeu a ales din eternitate pe unii oameni pentru salvare, iar pe alţii pentru iad – fără condiţia ca El să fi cunoscut dinainte ce vor face ei în viaţă. Astfel există predestinarea unora pentru “mântuire”, iar a altora pentru iad. Omul nu are dreptul să conteste deciziile lui Dumnezeu...

3Ispăşire limitată Cristos n-a murit pentru toţi oamenii; ci lucrarea Sa realizată

pe cruce pentru salvarea oamenilor este limitată la numărul celor predestinaţi pentru “mântuire” (salvare de la iad).

4Har irezistibil

Cei aleşi şi deci predestinaţi mântuirii, sunt salvaţi independent de propria lor voinţă şi indiferent de dorinţa lor, când Spiritul Sfânt îi atrage spre Cristos fără ca ei să mai poată opune rezistenţă.

5

Păstrarea sfinţilor în har

sau

Perseverenţa sfinţilor

Cei aleşi care sunt predestinaţi să fie salvaţi irezistibil prin acţiunea Spiritului Sfânt, nu vor fi niciodată pierduţi, indiferent ce vor face ei după ce au fost “mântuiţi”. În consecinţă, nu există cădere din har, iar “mântuirea”, odată însuşită, nu se mai poate pierde niciodată...

ARMINIUS (JACOB HERMAN) – teolog olandez (1560-1609) – şi ArminianismulCELE CINCI PUNCTE ALE ARMINIANISMULUI

Nr. FORMULARE EXPLICARE Dumnezeu oferă omului harul care-i face voinţa capabilă de a

1 Voinţă liberă

coopera cu privire la “mântuirea” lui şi în ce priveşte apoi viaţa creştină. Astfel, această “mântuire” poate fi acceptată sau respinsă în mod plenar (prin liberă alegre) de către om. Responsabilitatea pretinsă omului de Dumnezeu demonstrează existenţa voinţei libere cu care l-a dotat şi care a rămas după căderea lui în păcat.

2Alegere condiţionată

Decizia suverană a lui Dumnezeu de “a alege” pe unii pentru “mântuire” şi de a respinge pe ceilalţi (predestinându-i iadului) are la bază condiţia preştiinţei Acestuia. În baza ei, Dumnezeu cunoaşte dinainte (anticipat) că unii oameni vor accepta plenar salvarea pe care El le-a oferit-o tuturor, iar alţii o vor respinge.

3 Ispăşire universală Moartea lui Cristos pe cruce este suficientă pentru toţi oamenii, dar este eficientă doar pentru cei care cred în El şi i-o acceptă în mod personal prin credinţă.

4 Har care poate fi obstrucţionat

Acţionând în baza propriei lor voinţe libere cu care sunt dotaţi de Dumnezeu, oamenii se pot opune harului salvator al lui Dumnezeu, făcându-l astfel fără efect şi deci inutil pentru ei.

5 Har din care se poate cădea Deşi Dumnezeu poate oferi har sfinţilor ca să nu cadă, acest har nu li se impune şi nu-i ţine cu forţa. Există posibilitatea căderii din har pentru cei care decid acest lucru cu privire la ei; iar în acest caz, partea slabă este omul şi nu harul lui Dumnezeu.

Lecţia 13


prin cel prescriptiv al ei – Partea II





ALE BIBLIEI










3.





4.





5.






studiat.













nostru.


Este absolut obligatoriu şi necesar ca după ce am văzut adevărurile pe care le conţine un text biblic, să stabilim categoria din care face parte fiecare dintre ele.

Acelea care conţin relatări şi descrieri ale unor evenimente sau ale unor personaje, sunt adevăruri descriptive. Ele se găsesc în general în forma literară biblică numită Naraţiune Istorică.

Cele care conţin porunci, îndemnuri, cerinţe şi dorinţe exprimate din partea lui Dumnezeu pentru oameni sau evaluări al lui cu privire la anumite fapte ale lor, reprezintă adevăruri prescriptive.

Atunci când „corelăm” adevărul biblic descriptiv cu cel prescriptiv al Bibliei, le punem în legătură (sau în paralel) unul cu altul, cu scopul determinării calificativelor celui descriptiv. Cu alte cuvinte, adevărul prescriptiv va arăta cum califică el pe acela descriptiv: pozitiv şi, deci, bun de urmat; sau negativ şi de evitat în practica vieţii.


Adevărurile descriptive pe care le putem găsi într-un text biblic, se pot referi la: a) anumite lucruri ; b) unele fenomene din natură, c) Dumnezeu; d) îngeri (buni sau răi); e) om (caracterul lui). Apoi, în mod exemplificativ, vom preciza corespondentul prescriptiv din Noul Testament, indicând referinţa, textul propriu-zis şi cel puţin două variante de exprimare a conţinutului fiecărui text prescriptiv. Dar mai întâi vom vedea despre ce sau despre cine vorbeşte fiecare adevăr al paragrafului; şi îl vom pune apoi în categoria unde se încadrează.

În lecţia precedentă, atât în cazul adevărurilor despre Dumnezeu, cât şi în cel al adevărurilor despre om, nu am făcut altceva decât să le observăm şi să le interpretăm faptele prezentate de ele. Cu alte cuvinte, a trebuit să răspundem la întrebări care încep cu “Ce înseamnă că [...]?” sau “Ce implică faptul că [...]?”



Ce trăsături de caracter pun în evidenţă faptele

Omul poate refuza misiunea încredinţată de Dumnezeu,

permiţându-şi să-L sfideze prin ignorarea poruncilor Sale.

-voinţă liberă,-neascultare

Prin natura lui, omul este înclinat (predispus) mai mult spre

neascultare decât spre ascultarea de Dumnezeu.

-natură spirituală pervertită (potenţial păcătos),-tendinţă spre păcat

Acum vom privi la aceste adevăruri descriptive care se referă la om şi vom încerca să le găsim corespondentul lor prescriptiv. Cu alte cuvinte, vom arăta cum califică Biblia faptele respective şi ce recomandă ea cu privire la ele. Iar pentru ca să ştim ce subiecte sau ce concepte urmărim să găsim în textele prescriptive ale Bibliei, vom privi în tabelul de mai sus la “Interpretarea adevărului sau Ce trăsături de caracter ale omului revelează faptele” şi le vom lua de-acolo. Astfel, avem trei caracteristici ale omului:

1) Voinţă liberă; 2) Neascultare; 3) Natură spirituală pervertită.

Prima caracteristică nu este cauzată de el. Ea a fost aşezată de Creator în structura fiinţei lui. Deci Dumnezeu este “responsabil”, deşi nu va fi niciodată şi culpabil! Însă în legătură cu celelalte două caracteristici ale omului evidenţiate de adevărurile descriptive ale acestui prim paragraf, putem spune cu certitudine că-l reprezintă pe om şi că el este responsabil de apariţia lor. Creat cu voinţa liberă, omul a decis în grădina Eden să nu-L mai asculte pe Creator. Neascultarea a deschis uşa păcatului, iar păcatul a adus degradarea şi pervertirea naturii spirituale a omului. Rezultatul este naturala şi permanenta înclinaţie a omului spre neascultare de Dumnezeu.

Am arătat în partea introductivă a acestei etape că vom elimina totdeauna de la căutarea corespondentului prescriptiv, toate adevărurile descriptive care ne prezintă ce a făcut sau ce a spus Dumnezeu. El totdeauna face şi spune ce este bine, în acord cu înţelepciunea Sa şi în totală concordanţă cu planul Lui. Dumnezeu nu a greşit atunci când l-a creat pe om cu voinţa liberă. Deci nu se pune problema unei evaluări ulterioare a faptelor lui Dumnezeu. Însă problema pe care ne-o pune felul în care acţionează Dumnezeu uneori, este legată de capacitatea noastră limitată în a înţelege “De ce...”!

Indiferent că vom găsi sau nu vom găsi un răspuns mulţumitor la întrebări legate de faptele lui Dumnezeu, Biblia cuprinde răspunsuri şi evaluări clare cu privire la faptele, vorbele şi atitudinile omului. Aceste evaluări se găsesc în general în Noul Testament, în partea practică a epistolelor. Deci va trebui să ne întrebăm: “Ce spun epistolele Noului Testament despre neascultare?” Fiind un subiect întâlnit destul de des pe paginile Bibliei (în special ilustrat prin fapte relatate – deci sub formă de adevăr descriptiv), încă din Vechiul

Testament Dumnezeu a avut de spus ceva chiar sub forma adevărului prescriptiv (vom reveni şi vom demonstra acest lucru).

Am spus despre voinţa liberă a omului că nu este originată sau cauzată de el. Dar este folosită în mod exclusiv de om; şi, de fapt, în baza acesteia a ajuns el responsabil pentru propriile-i fapte. Omul alege frecvent între două sau mai multe posibilităţi şi rămâne la aceea la care vrea el. Voinţa lui liberă este o parte din emblema asemănării cu Dumnezeu prin creaţie. Însă de multe ori această alegere nu este cea mai bună. Şi pentru că are acest imens privilegiu de a semăna cu Creatorul privind modul plenar de decizie, omul este în acelaşi timp şi responsabil în faţa Lui pentru ceea ce alege să facă în viaţa trăită pe pământ. Dacă libertatea implică responsabilitate, atunci voinţa liberă a omului îl aduce în postura de responsabil direct şi exclusiv pentru faptele lui. Acest fapt ne determină să gândim serios cu privire la deciziile noastre şi mai ales cu privire la consecinţele sau implicaţiile lor. Suntem liberi să decidem cum să trăim, dar nu avem libertatea de a decide consecinţele propriilor noastre alegeri. Aceste consecinţe sunt deja stabilite de Dumnezeu; şi El deja ni le-a comunicat clar.

Voinţa liberă conduce la anumite decizii privind fapte concrete. Faptele sunt acceptate (aprobate) sau condamnate de Dumnezeu, pentru că ele pot să însemne ascultare sau neascultare de El. Orice faptă implică un act de voinţă. Atunci când noi vrem (şi dacă mai şi putem), facem ceea ce dorim. Aşa ne-a creat Dumnezeu să funcţionăm ca fiinţe umane. Nu trebuie să ne comande nimeni “pornirea” sau “executarea”. În ultimă instanţă, chiar dacă susţinem că “am fost obligaţi de circumstanţe” să acţionăm într-un anume fel, tot noi suntem cei care am decis să facem ceea ce am făcut, gândind la ele. Nu circumstanţele au avut comanda sau „butonul”, ci noi! El este numai la noi. Chiar şi un sclav din Antichitate avea voinţa liberă! În baza ei putea oricând să spună “Nu!” stăpânului lui. Însă faptul că spunea “Da!” nu se datora lipsei de libertate a voinţei, ci lipsei curajului de a suporta apoi consecinţele deciziei opuse. Deci indiferent că sclavul asculta sau nu asculta de stăpân, el era cu voinţa liberă, chiar dacă nu avea statut de om liber. Această voinţă i-ar fi permis oricând să nu-l mai asculte pe stăpân şi să plece de la el atunci când dorea. Tocmai aşa au şi procedat unii sclavi mai curajoşi care fugeau de la stăpânii lor. Faptul că ceilalţi nu procedau la fel, nu arăta lipsa voinţei lor libere, ci lipsa curajului; pentru că exista pericolul de a fi prins şi pedepsit (uneori chiar cu moartea). Sclavii alegeau între ascultarea de stăpân şi neascultarea de el, între rămânerea sub autoritatea lui şi ieşirea de sub această autoritate. Ştiau ce consecinţe are fiecare decizie; şi majoritatea era formată din cei care, având aceeaşi voinţă liberă, decideau să asculte de stăpânii lor. Era o simplă demonstraţie a existenţei voinţei lor libere!

Am făcut această clarificare cu privire la voinţa liberă a omului pusă în evidenţă încă din primul paragraf al cărţii IONA, pentru că orice faptă a omului făcută de el în stare de conştienţă, este legată de un act de voinţă. Ascultarea şi neascultarea de Dumnezeu se realizează prin decizii în baza actelor de voinţă ale omului. Iar faptul că Dumnezeu pretinde omului responsabilitate pentru propriile-i fapte, vorbeşte de la sine despre libertatea lui de voinţă în luarea deciziilor. Dacă libertatea implică responsabilitate, înseamnă implicit că responsabilitatea pretinsă este dovada clară a existenţei libertăţii de voinţă. Omul decide liber şi răspunde pentru deciziile lui. Iar pentru că fiecare răspunde de propriile-i fapte, înseamnă că fiecare a şi decis liber şi în mod exclusiv personal. Aceasta este, de fapt, şi învăţătura Bibliei. Faptul că Dumnezeu trage la răspundere pe om pentru faptele lui chiar şi după căderea în păcat a primilor doi oameni, demonstrează că voinţa omului a rămas liberă în continuare. Deci vom considera orice faptă a omului ca fiind un act de voinţă proprie lui, indiferent dacă ea reprezintă o dovadă de ascultare sau de neascultare de Dumnezeu.


Vom proceda acum la prezentarea adevărului prescriptiv cu privire la fiecare dintre cele două adevăruri descriptive ale primului paragraf din cartea IONA. Ambele sunt legate de voinţa liberă a omului cu care a fost înzestrat de Dumnezeu prin actul Creaţiei.

Primul adevăr descriptiv despre om din cartea IONA, în Paragraful 1:Omul poate refuza misiunea încredinţată de Dumnezeu,

permiţându-şi să-L sfideze prin ignorarea poruncilor Lui.

Trăsături “de caracter” ale omului puse în evidenţă de fapte:

1) Voinţa liberă;2) Neascultarea.

CORESPONDENTE PRESCRIPTIVE BIBLICE PENTRU “NEASCULTARE”

PRIMUL CORESPONDENT PRESCRIPTIV: 1 Samuel 15:22-23“Samuel a zis: «Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de

glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea; şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi [...]».” (Versiunea Cornilescu, BISI).

Variante de exprimare a conţinutului textului

a) Sacrificiile pentru Dumnezeu nu pot rezolva neascultarea omului, ci o fac şi mai gravă în ochii Lui.

b) Din punctul lui Dumnezeu de vedere, neascultarea echivalează cu practicile din ocultism.

c) Cel care nu ascultă de Dumnezeu, este în aceeaşi categorie cu cel care este implicat în practici oculte condamnate de El.

Comentariu asupra textului, aplicat cărţii IONA

Dacă Dumnezeu consideră neascultarea de Cuvântul Său ca fiind un lucru extrem de grav, înseamnă că orice neascultare de care se face vinovat cineva faţă de El, Îi justifică mânia. Chiar noi, oamenii, am fi mâniaţi să vedem pe cineva care pretinde că este slujitorul lui Dumnezeu, ocupându-se cu practici oculte. Ştim că, de exemplu, un pastor practicând vrăjitoria, este o contradicţie grosolană de termeni! Dar când aceeaşi persoană nu ascultă de Dumnezeu în legătură cu alte lucruri aparent minore, greşim considerându-l mai puţin

vinovat faţă de El. Dacă am vedea orice neascultare de Dumnezeu ca pe o practică ocultă sau ca pe o închinare în faţa zeilor inventaţi de om, atunci am fi mult mai atenţi la felul cum ne raportăm la poruncile lui Dumnezeu exprimate în Cuvântul Său!

Când profetul Iona a decis să nu asculte de Dumnezeu, el s-a pus automat în categoria celor la care fusese trimis. Iona nu ea mai bun decât cei din Ninive, ci poate chiar mai rău. Şi prin urmare, până ca oamenii din Ninive să fie pedepsiţi, pedeapsa Lui Dumnezeu a venit peste Iona. Cum ar fi putut tolera Dumnezeu ca profetul Lui să intre în categoria ghicitorilor şi a închinătorilor la idoli fără să ia atitudine împotriva lui? Iar pentru că Iona trăia după ce cuvintele (citate mai sus) din 1Samuel 15:22-23 existau scrise şi erau cunoscute în Israel, putem concluziona că Dumnezeu a fost total justificat să nu tolereze neascultarea lui.

Dumnezeu deja spusese încă din Vechiul Testament că neascultarea de El este ceva rău, negativ, echivalent cu practicile din ocultism... Păcatul este definit ca fiind orice neconformare cu ceea ce Dumnezeu pretinde de la noi. Orice neascultare atrage după sine mânia lui Dumnezeu şi apoi pedeapsa pe care El o administrează celor neascultători de poruncile Sale.

AL DOILEA CORESPONDENT PRESCRIPTIV: Efeseni 5:6“Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui

Dumnezeu peste oamenii neascultători.” (Versiunea Cornilescu, BISI)


a) Lucrurile care fac pe oameni neascultători faţă de Dumnezeu sunt cele care-I produc şi mânie.

b) Mânia lui Dumnezeu se manifestă împotriva oamenilor neascultători.c) Oamenii neascultători de Dumnezeu au parte de mânia Lui.


Se pare că tiparul este mereu acelaşi: păcatul înşeală vigilenţa omului, venind cu un mesaj care nu conţine adevărul. Fiind acceptat, păcatul îl pune automat pe om în categoria celor neascultători de Dumnezeu. Iar reacţia pe care o are Dumnezeu, conform textului, este mânie manifestată concret în pedeapsă. Din contextul textului citat reiese că lucrurile din cauza cărora vine mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor neascultători sunt adulterul şi lăcomia de avere. Oare să fi caracterizat şi pe profetul Iona vreunul dintre aceste păcate? Ştim că poporul din care provenea Iona, trăia în idolatrie, închinându-se în total la şaisprezece zei ai popoarelor păgâne. Dumnezeu a numit “adulter” (spiritual) această închinare greşit orientată a evreilor. Chiar dacă Iona nu se închina acelor zei, neascultarea lui l-a adus în aceeaşi categorie cu cei care practicau idolatria. În timp ce Iona fusese trimis de Dumnezeu să strige împotriva oamenilor din Ninive, atât poporul evreu cât şi Iona erau vinovaţi de acelaşi păcat. Împotriva oamenilor din Israel, Dumnezeu a decis să strige prin profeţii Amos şi Osea, iar împotriva lui Iona El a vorbit aproape direct, fără intermediari umani... Este cazul să ne amintim acel adevăr care spunea: “Înainte de a pedepsi pe om pentru păcatul lui, Dumnezeu îi oferă şansa de a se întoarce de la păcat şi de a se dezice de el.” Aceasta este partea pozitivă în legătură cu neascultarea omului de Dumnezeu.

AL TREILEA CORESPONDENT PRESCRIPTIV: Coloseni 3:5-6“De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima,

pofta rea şi lăcomia care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.” (Versiunea Cornilescu, BISI)


a) Mânia lui Dumnezeu vine peste oamenii neascultători care trăiesc practicând curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia.

b) Fiii neascultători care trăiesc în curvie, necurăţie, patimi, pofte rele şi lăcomie, vor suporta mânia lui Dumnezeu.

c) Dumnezeu are mânie faţă de oamenii neascultători.


Textul din Coloseni 3:5-6 este asemănător cu cel din Efeseni 5:6, dar şi diferit de acesta. Pentru a vedea atât asemănările cât şi deosebirile, să privim comparativ mesajul acestor două texte puse în paralel în tabelul de mai jos:

Efeseni 5:6Nimeni să nu vă înşele cu

vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri (curvie,

stricăciune, lăcomie de avere) vine mânia lui Dumnezeu peste

oamenii neascultători.

Coloseni 3:5-6De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ:

curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o

închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui

Dumnezeu peste fiii neascultării.

Efesenilor, apostolul Pavel le spune să nu se lase înşelaţi de “vorbe deşarte” care i-ar provoca la neascultare de Dumnezeu. Atunci când scrie colosenilor, el le spune să scape de neascultare. Şi într-un caz, şi în celălalt, situaţia este critică: mânia lui Dumnezeu planează asupra lor. Există atâtea forme de neascultare de Dumnezeu, câte păcate se pot face sau imagina vreodată... Dar apostolul Pavel insistă în ambele cazuri pe: adulter, necurăţie (stricăciune morală) şi lăcomie (echivalentă cu închinarea la idoli).

Nu ni se spune că Iona ar fi curvit, că ar fi fost implicat în vre-o stricăciune morală de vre-un fel sau altul şi nici că ar fi fost lacom de avere. Problema lui în cazul trimiterii la Ninive a fost împotrivirea faţă de îndeplinirea misiunii încredinţate de Dumnezeu. Dar indiferent ce păcat face un om şi indiferent cine este acel om, respectivul păcat este o neascultare de Dumnezeu şi atrage după el mânia divină.

AL PATRULEA CORESPONDENT PRESCRIPTIV: Evrei 4:11“Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi

pildă de neascultare.” (Versiunea Cornilescu, BISI)

Variante de exprimare a conţinutului textuluia) Neascultarea nu trebuie urmată.b) Pentru a nu repeta neascultarea, trebuie să mergi pe alt drum faţă de cei care nu au

ascultat de Dumnezeu.c) Respectând sfatul şi procedând practic la ce îndeamnă el, eviţi neascultarea.


În capitolul trei şi patru al epistolei către evrei, se vorbeşte despre generaţia evreilor care din cauza necredinţei, nu au putut să intre în ţara promisă de Dumnezeu ca să se odihnească. Toţi cei care nu au crezut, au murit în deşert în timpul celor patruzeci de ani... Aceia au fost ani de înmormântări! Cu excepţia lui Iosua şi a lui Caleb, toţi evreii acelei generaţii necredincioase au murit şi au fost îngropaţi în deşert. Este numai unul dintre cazurile care ilustrează ce înseamnă să nu asculţi de Dumnezeu şi să ai de-a face cu mânia Lui. Iar creştinii evrei erau atenţionaţi să nu repete greşeala înaintaşilor lor, pentru că “dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare [...]?” (Evrei 2:2-3a).

Iona ştia nu doar despre neascultarea acelei generaţii de evrei despre care vorbeşte textul amintit. El mai cunoştea ce s-a întâmplat în cazul lui Core, Datam şi Abiram, ce s-a întâmplat în cazul Mariei (sora lui Moise), ce s-a întâmplat în cazul celor doi fii ai lui Aaron, ce s-a întâmplat cu Acan, ce s-a întâmplat cu evreii din timpul Judecătorilor etc. Toţi au fost neascultători de Dumnezeu şi au suportat consecinţele propriei lor neascultări. Chiar şi Moise a trebuit să moară ca toţi cei fără credinţă din popor (deşi nu fusese chiar ca ei!) înainte să intre în ţara spre care condusese poporul timp de patruzeci de ani... I-a fost suficient să nu facă exact cum a spus Dumnezeu – deci să-şi permită o mică neascultare – ca să aibă de-a face cu mânia şi cu pedeapsa Dumnezeului despre care el ştia foarte bine că este şi sfânt, nu doar bun!

Iona a trebuit să trăiască pe propria-i piele faptul că cine nu învaţă din istorie, ajunge s-o repete. Iar această istorie era tocmai istoria propriului lui popor.

CONCLUZII

1. Atunci când Biblia vorbeşte în textele ei prescriptive despre neascultare, totdeauna o prezintă ca pe ceva negativ. Deci este vorba despre un exemplu care nu trebuie să fie urmat sau imitat, chiar dacă este dat de oameni cum ar fi: Avraam, Isaac, Iacov, regele Saul, regele David, regele Solomon sau Iona! Nici neascultarea lui Iona de Dumnezeu nu este ceva pozitiv!

2. În ce priveşte pe oamenii din Ninive care erau într-o anumită stare de neascultare de Dumnezeu, putem doar să afirmăm că sunt o ilustraţie a unui exemplu negativ care se transformă pe parcurs într-unul pozitiv. Această transformare din partea a doua a textului cărţii IONA demonstrează adevărul ilustrat până acum: mânia lui Dumnezeu este provocată de păcatul omului, iar mila Sa de cazul în care omul abandonează păcatul. Omul, prin libera lui alegere, este lăsat “să schimbe macazul” de la una la cealaltă.

3. Prin cazul lui iniţial de neascultare pe care l-a creat, profetul Iona a ilustrat un exemplu negativ care se explică prin faptul că omul este conceput şi păstrat de Dumnezeu să funcţioneze cu voinţa liberă. Ea îl face responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru orice neascultare de care se face vinovat.

4. Al doilea adevăr descriptiv vorbind despre om în Paragraful 1 din cartea IONA vine ca o concluzie sau ca o explicaţie a primului. Formulate într-o singură frază, aceste două adevăruri ilustrate de primul paragraf al cărţii IONA ar putea suna astfel: “Omul îşi poate permite să-L sfideze pe Dumnezeu ignorându-I poruncile, pentru că este înclinat mai mult spre neascultare decât spre ascultarea de El.”

5. Ascultarea sau neascultarea de Dumnezeu se realizează la origine printr-un act de voinţă personală liberă, care-l face pe om direct şi exclusiv responsabil de deciziile lui.

Ne oprim aici cu această lecţie, precizând că până acum trecut prin Etapa 6 de studiu biblic doar cu primul Paragraf al cărţii biblice IONA. În următoarele lecţii vom analiza celelalte paragrafe şi vom remarca faptul că sunt ilustrate în ele alte atribute ale lui Dumnezeu şi alte trăsături de caracter ale omului puse în evidenţă de faptele lui.


1. La ce se pot referi adevărurile descriptiv pe care le putem găsi într-un paragraf al unui text biblic?

2. Une se găsesc în Biblie (în care parte a ei) acele evaluări (sub formă de adevăr prescriptiv) cu privire la atitudinile, vorbele şi faptele omului?

3. Conform evidenţelor existente în primul paragraf al cărţii biblice IONA, ce se poate spune despre voinţa omului?

4. Deşi adevărul descriptiv existent în naraţiunile istorice biblice doar ilustrează anumite posibile doctrine, ce anume ne face să stabilim normele morale în baza cărora trebuie să ne trăim viaţa de creştini?

5. Găseşte cel puţin un corespondent prescriptiv al unui adevăr descriptiv pe care l-ai observat în paragrafele cărţii pe care ai ales-o pentru exerciţii în lecţiile anterioare dintre cele cu forma literară numită Naraţiune istorică. Conform modelului Lecţiei 11, urmăreşte să prezinţi:

a) Adevărul descriptiv (împreună cu ce comunică el despre om):

b) corespondentul prescriptiv al acelui adevăr descriptiv;

c) Variante de exprimare (în cuvinte proprii) a conţinutului textului unde se află acel adevăr prescriptiv.

Lecţia 14


prin cel prescriptiv al ei – Partea III





ALE BIBLIEI



1.








3.





4.





5.






studiat.












nostru.


Adevărurile biblice descriptive care se regăsesc în textul cărţilor Bibliei, pot vorbi despre: Dumnezeu, oameni, îngeri, diferite lucruri sau fenomene, întâmplări etc. Toate acestea sunt prezentate sub formă de relatări despre cineva sau despre ceva. Ele nu sunt automat doctrine.

Evaluările cu privire la atitudinile, vorbele şi faptele omului se găsesc de regulă în a doua parte a Bibliei, în cadrul epistolelor, mai ales în partea practică a lor. Aceste evaluări ale adevărurilor descriptive sunt făcute de adevărurile prescriptive pe care le găsim acolo.

Primul paragraf al cărţii biblice IONA ne ilustrează faptul că voinţa liberă a omului este una dintre caracteristicile lui care îl face asemănător cu Dumnezeu prin creaţie. Tocmai această voinţă liberă este bază pentru responsabilitatea pe care Dumnezeu o pretinde permanent de la om.

Normele morale în baza cărora trebuie să ne trăim viaţa de creştini, sunt stabilite nu de adevărurile descriptive, ci de corespondentele lor prescriptive din Biblie.

Partea practică a lecţiei(Continuarea lecţiei anterioare)

PARAGRAFUL 2 (Iona 1:4-9) – Refuzarea misiunii cauzează furtuna (pe mare)

Adevărurile paragrafului

Dumnezeu nu stă indiferent faţă de neascultarea slujitorului Său.

Dumnezeu poate declanşa o furtună pe mare pentru a-Şi arăta dezaprobarea faţă de neascultarea slujitorului Său.

Prin consecinţele ei, neascultarea ta de Dumnezeu îi poate afecta negativ (chiar şi) pe cei din jurul tău.

Acest paragraf conţine două adevăruri descriptive referitoare la Dumnezeu şi un adevăr descriptiv referitor la om.

Dar în acelaşi timp se poate vedea că neascultarea omului de Dumnezeu este conceptul care apare în toate cele trei adevăruri.

De fapt, ce se spune despre Dumnezeu sau despre unele atribute ale Sale ilustrate, iese în evidenţă tocmai din cauza existenţei neascultării omului.

Deci, chiar şi într-un mod indirect, toate cele trei adevăruri descriptive ale acestui paragraf îl vizează pe om cu neascultarea lui de Dumnezeu.




Ce atribut al lui Dumnezeurevelează faptele Sale

Dumnezeu nu stă indiferent faţă de neascultarea

slujitorului Său.- sfinţenie, dreptate,

Dumnezeu poate declanşa o furtună pe mare pentru a-Şi arăta dezaprobarea faţă de

neascultarea slujitorului Său.

- omnipotenţă, suveranitate,- dreptate, justeţe,

- corectitudine, sfinţenie

Adevărul descriptiv despre omîn Paragraful 2 din cartea

IONA


Ce trăsături de caracter ale omului revelează faptele

Prin consecinţele ei, neascultarea ta faţă de Dumnezeu îi poate

afecta negativ (chiar şi) pe cei din jurul tău.

- înclinaţie spre neascultare- potenţială inconştienţă

- natură pervertită

REZUMAT

Pentru că despre conceptul de neascultare de Dumnezeu am vorbit deja în Paragraful 1, considerăm că este bine ca acum doar să rezumăm ce am afirmat acolo.

1. Dumnezeu a creat pe om cu voinţa liberă.2. Voinţa omului a rămas liberă chiar şi după căderea lui în păcat.3. Libertatea de voinţă a omului i-a adus acestuia şi responsabilitatea pentru deciziile lui.

El trebuie să răspundă în faţa Creatorului de ceea ce face cu libertatea de voinţă cu care a fost înzestrat. Responsabilitatea demonstrează existenţa şi realitatea libertăţii de voinţă.

4. Orice faptă a omului, bună sau rea, are la bază un act de voinţă personală.5. Viaţa unui om este marcată permanent de deciziile lui şi se desfăşoară în raport cu

consecinţele acestor decizii. Consecinţele despre care vorbim vin de la sine în baza legilor morale pe care le-a promulgat Dumnezeu în Universul pe care l-a creat.

6. Decizia de a nu asculta de Dumnezeu nu este înţeleaptă şi aduce consecinţe neplăcute asupra celui care o ia.

7. Neascultarea de Dumnezeu este calificată de textele prescriptive ale Bibliei ca fiind ceva negativ (chiar dacă este promovată de către un slujitor al lui Dumnezeu) şi, deci, nu constituie un model demn de urmat niciodată.

8. Cartea IONA, cel puţin prin adevărurile descriptive conţinute de primele două paragrafe ale ei, ilustrează tot ce am afirmat de la punctul 1 până la punctul 6 al acestui rezumat.

PARAGRAFUL 3 (Iona 1:10-14) – Călătorii încearcă să-şi salveze viaţa

Adevărurile paragrafului Omul încearcă toate posibilităţile pentru a scăpa de moarte(a fizică), de fiecare dată când

ea îl ameninţă.

Omul are abilitatea de a căuta explicaţia efectelor nedorite, pentru a le elimina cauza care le-a determinat apariţia.

Când nu asculţi de Dumnezeu şi acest fapt îi afectează şi pe cei din jurul tău, nu doar în faţa lui Dumnezeu trebuie să răspunzi pentru faptele tale, ci şi în faţa lor.

În disperare de cauză, chiar şi păgânii se pot ruga adevăratului Dumnezeu.

Toate adevărurile descriptive din acest paragraf vorbesc despre om şi ne prezintă alte caracteristici ale lui.

Încercând să le descoperim, trebuie să parcurgem din nou ceea ce se numeşte “Interpretare”.

Cu alte cuvinte, va trebui să determinăm cum se numesc sau cum se califică atitudinile sau faptele omului din acest paragraf.

Deci va trebui ca pentru fiecare dintre cele patru adevăruri descriptive din Paragraful 3 al cărţii IONA, să punem întrebarea: “Ce înseamnă acest fapt (lucru)?” şi să găsim răspunsul la ea.

Începem astfel să ne obişnuim cu un sistem de lucru:

Întâi am privit atent la paragrafe şi am văzut adevărurile pe care le conţin.

Apoi am privit atent la adevărurile paragrafelor şi am observat dacă sunt descriptive sau prescriptive.

În al treilea rând, am încercat să vedem despre cine sau despre ce vorbeşte fiecare adevăr al unui paragraf.

În al patrulea rând, observând de exemplu care sunt unele caracteristici ale omului, a trebuit să le punem în legătură cu textele prescriptive ale Bibliei, pentru a înţelege dacă sunt un exemplu bun (şi, deci, de urmat) sau rău, negativ (care trebuie respins din practica vieţii de creştin).

Astfel am parcurs această etapă (nr. 6) de studiu biblic pentru primele două paragrafe.

Acelaşi lucru îl vom face şi cu privire la al treilea paragraf al cărţii IONA.




Omul încearcă toate posibilităţile pentru a scăpa de moarte(a fizică),

de fiecare dată când ea îl ameninţă.

- frică, autoapărare- inteligenţă

- spirit de luptător

Omul are abilitatea de a căuta explicaţia efectelor nedorite,

pentru a le depista şi elimina cauza care le-a determinat apariţia.

- capacitate de a raţiona,- logică

Când nu asculţi de Dumnezeu şi acest fapt îi afectează şi pe cei din

jurul tău, nu doar în faţa lui Dumnezeu trebuie să răspunzi

pentru faptele tale, ci şi în faţa lor.

- responsabilitate,culpabilitate- simţul dreptăţii, al responsa-bilităţii, al justiţiei, al corec-

titudinii.

În disperare de cauză, chiar şi păgânii se pot ruga adevăratului

Dumnezeu.

- religios incurabil,- conştiinţă

Acum va trebui să ne întrebăm dacă Biblia are ceva de spus prin textele ei prescriptive despre: frică, inteligenţă, caracter de luptător, raţiune, logică, responsabilitate, culpabilitate, simţul dreptăţii, simţul justiţiei, simţul corectitudinii, religiozitate (incurabilă) – toate acestea fiind caracteristici ale omului, ilustrate în acest paragraf de adevărurile lui descriptive.

Din acest punct al studiului, lăsăm cititorului posibilitatea de a lucra singur (ca în modelul anterior de la Paragraful 1) la găsirea textelor care conţin corespondentele prescriptive pentru adevărurile descriptive enunţate mai sus. Această muncă se poate realiza în bune condiţii doar dacă cel care încearcă să o facă, îşi cunoaşte bine Biblia!

Devenim astfel conştienţi de necesitatea unei bune cunoaşteri a Scripturilor. Iar în acest scop, nimic nu conduce spre un rezultat mai mulţumitor ca citirea repetată a unor fragmente sau unităţi de text. Abia când am ajuns să ne cunoaştem bine Biblia, putem să lucrăm eficace în domeniul studiului biblic.

Cine nu-şi cunoaşte Biblia suficient de bine ca să parcurgă etapa la care suntem acum în cadrul studiului, va avea tendinţa să abandoneze, mai ales când va constata că nu i se mai dă “mură-n gură” textele prescriptive gata găsite.

Chiar dacă nu ne cunoaştem suficient de bine Biblia încât să putem parcurge a şasea Etapă a studiului nostru în bune condiţii şi cu rezultate mulţumitoare, putem începe totuşi să citim Biblia conform “Metodei 30” (citirea de treizeci de ori). Şi pentru că cele mai multe texte prescriptive se află în Noul Testament, ar fi de preferat ca citirea repetată a Bibliei pentru familiarizarea cu textele cărţilor ei să înceapă cu acesta.

Planificarea citirii Bibliei prin “Metoda 30” respectă această ordine (întâi Noul Testament, apoi Vechiul Testament).

Desigur că atunci când am constatat care sunt adevărurile unui paragraf şi nu ştim unde să căutăm textele prescriptive care corespund subiectelor lor, există şi metoda apelării la Concordanţe biblice. Totuşi, unele concordanţe nu sunt exhaustive (complete), iar unele versiuni ale Bibliei nici nu au concordanţă. Chiar şi atunci când suntem în posesia unei asemenea Concordanţe biblice, va fi mult mai benefic, mai practic şi mai rapid să lucrăm cu memoria noastră, ca să nu mai vorbim despre celelalte avantaje ale cunoaşterii Bibliei prin memorarea facilitată de citirea repetată a textelor ei!

Niciodată nu este prea târziu să cunoaştem Biblia prin “Metoda 30”. Pentru cine nu este convins de adevărul enunţat în fraza precedentă, recomandăm o probă de 30 de zile. Se va citi o carte care are zece capitole (de exemplu, Ezra sau Estera). Primele cinci capitole se vor citi de două ori pe zi (de preferinţă o dată dimineaţa şi o dată seara) timp de cincisprezece zile, iar următoarele cinci în acelaşi mod, încă cincisprezece zile. Este garantat faptul că oricine va proceda astfel, după cele 30 de zile va şti “cu lux de amănunte” ce spune acea carte fără să fi făcut un efort deosebit în acest sens.

Pentru cei care nu au împărţit textul Noului Testament în fragmente de aproximativ cinci capitole în vederea citirii lui prin „Metoda 30”, oferim mai jos o variantă:

PLAN PENTRU CUNOAŞTEREA NOULUI TESTAMENTPRIN CITIRE REPETATĂUnitatea de text – 5 capitole

Frecvenţa citirii – de două ori pe ziDurata citirii repetate

a unei unităţi de 5 capitole – 15 zile

1. 1Corinteni 1-52. 1Corinteni 6-103. 1Corineni 11-164. 1Ioan 1-55. Ioan 1-56. Ioan 6:107. Ioan 11-158. Ioan 16-219. Romani 1-510. Romani 6-1011. Romani 11-1612. Filipeni 1-4 13. Marcu 1-514. Marcu 6-10

15. Marcu 11-1616. Coloseni 1-417. Fap. Ap. 1-518. Fap. Ap. 6-1019. Fap. Ap. 11-1520. Fap. Ap. 16-2021. Fap. Ap. 21-2522. Fap. Ap. 26-28

23. Luca 1-524. Luca 6-1025. Luca 11-1526. Luca 16-2027. Luca 21-2428. Galateni 1-6

29. Evrei 1-530. Evrei 6-1031. Evrei 11-14;

Filimon 1 32. Efeseni 1-633. 1Tesaloniceni 1-534. 2Tes. 1-3; 2, 3 Ioan35. 1Petru 1-536. 1Timotei 1-637. 2Timotei 1-438. 2Petru 1-3; Iuda 139. Revelaţia 1-540. Revelaţia 6-1041. Revelaţia 11-15

42. Revelaţia 16-2043. Rev. 21-22; Tit

1-344. Iacov 1-545. 2Corinteni 1-546. 2Corinteni 6-

1047. 2Corinteni 11-

1348. Matei 1-549. Matei 6-1050. Matei 11-1551. Matei 16-2052. Matei 21-2553. Matei 26-28

Este adevărat că informaţia pe care mintea noastră o primeşte chiar şi în mod repetat, este mult mai bine fixată cu cât suntem mai tineri. Deci cu cât ne vom implica în cunoaşterea Bibliei prin citire repetată mai devreme, cu atât mai bune vor fi rezultatele în timp. Pe de altă parte, nimeni nu este prea bătrân ca să excludă cunoaşterea Bibliei conform “Metodei 30”. Trebuie doar să ştie să citească, să aibă o Biblie şi să vrea să o citească zilnic cu consecvenţă.

Pentru că ne interesează in final aspectul practic al studierii Bibliei, va fi absolut necesar să ajungem la Etapa 8 a studiului, unde vom vorbi despre actualizarea Bibliei prin punerea principiilor teologice ale textelor ei în formele practice care corespund contextului nostru. Dar nu putem ajunge acolo sărind peste Etapa a 6 – a care vizează cunoaşterea Bibliei. Aşa se explică de ce numărul celor care vor studia corect Biblia va fi relativ mic...

Există întrebare care de regulă apare în mintea clor care vor să-şi cunoască bine Biblia: “În cât timp se poate citi Noul Testament conform «Metodei 30»?” Iar răspunsul este formulat în urma unor calcule matematice simple: Noul Testament împărţit în unităţi de aproximativ 5 capitole, are în total 53 de unităţi de acest fel; şi pentru că se va avansa cu două unităţi de aproximativ cinci capitole pe lună, rezultă că toate cele 53 de unităţi vor fi citite în 26,5 luni, ceea ce înseamnă aproximativ 2 ani şi 3 luni.

În mod intenţionat, următoarele paragrafe din cartea IONA vor fi prezentate cu adevărurile lor descriptive şi cu interpretarea acelor adevăruri, fără a li se arăta corespondentul lor prescriptiv din Noul Testament, adică fără a trece apoi la corelarea adevărurilor. Iar după listarea acestor adevăruri ale paragrafelor, vom merge înainte exemplificativ până la Etapa a 8-a doar cu un singur adevăr luat din primul paragraf al cărţii IONA. Astfel, pentru restul adevărurilor (descriptive ale cărţii IONA) cititorul va putea parcurge ultimele trei etape în funcţie de cât de bine cunoaşte Biblia.

Am ajuns astfel să înţelegem marea importanţă a cunoaşterea Bibliei, respectiv marele dezavantaj al slabei ei cunoaşteri din partea noastră! Abandonarea studierii Bibliei scuzându-ne că nu o cunoaştem, nu este o soluţie!

PARAGRAFUL 4 (Iona 1: 15-16) – Iona este aruncat în mare


Când cel vinovat de neascultare faţă de Dumnezeu nu mai rămâne în anturajul celorlalţi, pedeapsa lui Dumnezeu încetează să-i mai afecteze şi pe ei.

Prin faptele Lui deosebite făcute în istorie, Dumnezeu Îşi poate câştiga un mare respect şi o deosebită faimă chiar între păgâni!

Privind la primul adevăr ilustrat de acest paragraf, constatăm că este format din combinarea a două adevăruri. Unul este în legătură cu omul, iar celălalt în legătură cu Dumnezeu. Formulate separat, acestea ar putea arăta astfel:

Dumnezeu pedepseşte pe cel vinovat de neascultarea faţă de El. Pedepsirea celui vinovat poate afecta şi pe cei din anturajul lui.

Acelaşi lucru putem face şi cu al doilea adevăr descriptiv ilustrat de acest paragraf. Îl vom despărţi în două afirmaţii, pentru a separa ce se spune despre Dumnezeu de ceea ce se spune despre om.

Am procedat până acum la luarea în considerare a adevărurilor descoperite, pentru a le face Interpretarea.

Apoi va trebui să găsim corespondentul prescriptiv cu privire la tot ce se spune despre om, lăsând adevărurile despre Dumnezeu aşa cum sunt, pentru că ele doar ni-L revelează. Biblia nu are ce să-I prescrie lui Dumnezeu!

Vom formula acum şi al doilea adevăr descriptiv al Paragrafului 4 din cartea IONA în alte două adevăruri: unul despre Dumnezeu, altul despre om.

Dumnezeu Îşi câştigă respectul omului prin ceea ce El face în istoria umanităţii.

Oamenii pot aprecia pozitiv pe Dumnezeu, chiar dacă sunt păgâni.





Dumnezeu pedepseşte pe cel vinovat de neascultare de El

- dreptate, sfinţenie- justeţe, corectitudine

Dumnezeu Îşi câştigă respectul omului prin ceea ce El face în

istoria umanităţii.

- suveranitate- demn de respect

Adevărul descriptiv despre om în Paragraful 4 din cartea

IONA



Pedepsirea celui vinovat de către Dumnezeu poate afecta şi pe cei

din jurul celui pedepsit.- aparentă nedreptate

Oamenii pot aprecia pozitiv pe Dumnezeu, chiar dacă sunt

păgâni

- religiozitate, apreciere justă- recunoştinţă, sinceritate

PARAGRAFUL 5 (Iona 1:17-2:9) – Iona este înghiţit de un peşte


Dumnezeu poate să-Şi realizeze planurile folosindu-Se chiar şi de un peşte.

Omul poate recurge la rugăciune chiar şi atunci când Dumnezeu este în conflict cu el. Dumnezeu poate asculta (şi chiar rezolva favorabil!) cererea omului care nu-L ascultă

pe El!

Dumnezeu apreciază pe omul care apelează la El după ajutor şi nu-i respinge cererea formulată în rugăciune.

Pentru a-i oferi omului încă o şansă, Dumnezeu este gata să-i prelungească viaţa chiar în condiţii foarte ciudate.

Când Dumnezeu are de făcut ceva prin intermediul unui om, acela nu va muri nici în valurile mării şi nici chiar în stomacul unui peşte, deşi nu-i va fi uşor să trăiască astfel.

Aşa după cum sugerează următoarele două tabele, în Paragraful 5 al cărţii IONA sunt cinci adevăruri descriptive care vorbesc despre Dumnezeu şi doar unul care se referă la om.





Dumnezeu poate să-Şi realizeze planurile folosindu-Se chiar şi de un

peşte.

- suveranitate, înţelepciune- omnipotenţă

Dumnezeu poate asculta (şi chiar rezolva favorabil!) cererea omului

care nu-L ascultă pe El!

- receptivitate, bunăvoinţă- bunătate

Dumnezeu apreciază pe omul care apelează la El după ajutor şi nu-i

respinge cererea formulată în rugăciune.

- bunătate, bunăvoinţă,- amabilitate, receptivitate,

- sensibilitate

Pentru a-i oferi omului încă o şansă, Dumnezeu este gata să-i

prelungească viaţa chiar în condiţii foarte ciudate.

- înţelepciune, bunătate greu de înţeles de către om,

- bine-intenţionat

Când Dumnezeu are de făcut ceva prin intermediul unui om, acela nu va muri nici în valurile mării şi nici chiar în stomacul unui peşte, deşi nu-i va fi uşor să trăiască astfel.

- înţelepciune,- suveranitate,

- în control total al istoriei.

Adevărul descriptiv despre om

în Paragraful 5 al cărţii IONA



Omul poate recurge la rugăciune chiar şi atunci când Dumnezeu este în

conflict cu el.

- curaj

Atunci când trebuie să interpretăm, adică să spunem “Ce înseamnă” anumite fapte mai ales cu privire la Dumnezeu, se întâmplă uneori să nu avem adjectivul care s-ar potrivi cel mai bine situaţiei.

De exemplu, ce cuvânt sau ce expresie se va pune în dreptul adevărului care spune că Dumnezeu poate asculta pe omul care (culmea!) nu-L ascultă pe El? Ne este greu să găsim în limbajul uman ceva care să verbalizeze acest fel de-a fi al lui Dumnezeu! Şi de obicei rămânem nu numai uimiţi, ci şi “fără cuvinte” chiar la propriu!

PARAGRAFUL 6 (Iona 2:10) – Peştele îl eliberează pe Iona


Dumnezeu poate vorbi chiar şi vieţuitoarelor regnului animal; iar ele respectă şi împlinesc poruncile Lui.

Dumnezeu răspunde rugăciunilor aşa cum consideră că este cazul şi la timpul decis de El.

Ambele adevăruri se referă la faptele lui Dumnezeu, prin care ni se revelează alte lucruri despre El, aşa cum se poate observa în tabelul de mai jos.




Ce atribut al lui Dumnezeurevelează faptele Sale

Dumnezeu poate vorbi chiar şi vieţuitoarelor regnului animal; iar ele respectă şi împlinesc poruncile

Lui.

- suveranitate,- autoritate (peste Creaţie),

- omnipotenţă

Dumnezeu răspunde rugăciunilor aşa cum consideră că este cazul şi la

timpul decis de El.

- suveranitate,- omnipotenţă, omniscienţă,

- înţelepciune.

PARAGRAFUL 7 (Iona 3:1-4) – Iona îşi îndeplineşte îndatorirea misionară.


Dumnezeu îţi poate oferi din nou şansa de a lucra pentru El, chiar dacă iniţial L-ai refuzat.

Omul acceptă uneori să facă lucrarea lui Dumnezeu, dar de nevoie, nu de bună-voie... Deşi Dumnezeu nu obligă, El poate convinge şi determina pe om să înţeleagă faptul că

oricât de greu ar fi să-L asculţi pe Dumnezeu, este mult mai greu şi mult mai rău să nu-L asculţi!

Dintre adevărurile enunţate mai sus, două se referă la Dumnezeu, iar unul se referă la om. Totuşi, al treilea poate fi desfăcut în două fraze, una rămânând să se refere la Dumnezeu, iar cealaltă referindu-se la om.

Astfel, avem două adevăruri despre Dumnezeu şi două despre om.





Dumnezeu îţi poate oferi din nou şansa de a lucra pentru El, chiar

dacă iniţial L-ai refuzat.

- bunătate, cooperare,- reabilitează, reconciliant,

- iertător, cooperant.Deşi Dumnezeu nu obligă, El poate convinge şi poate determina pe om

la înţelegerea mesajului pe care ni-L transmite.

- corectitudine, cinste,- dreptate, insistenţă,

- înţelepciune în metoda de lucru.




Omul acceptă uneori să facă lucrarea lui Dumnezeu, dar de

nevoie, nu de bunăvoie...

- neînţelept (alegând răul în locul binelui).

Omul învaţă (uneori pe pielea lui) că oricât ar fi de greu să-L asculţi pe

Dumnezeu, este mult mai greu şi mult mai rău să nu-L asculţi.

- experimentează, analizează- foloseşte raţiunea cu care a fost dotat

de Creator,- voinţă liberă (lăsat să decidă între

alternative).

PARAGRAFUL 8 (Iona 3:5-9) – Oamenii din Ninive se pocăiesc!


Păgânii pot fi (uneori) chiar mai receptivi faţă de mesajul lui Dumnezeu decât oamenii din poporul Său, care-L cunosc.

Pentru rezolvarea conflictului cu Dumnezeu, soluţia cea mai bună este întoarcerea omului de la viaţa de păcat şi abandonarea acestui mod de viaţă.

Există posibilitatea întoarcerii de la păcat la ascultarea de Dumnezeu chiar în frunte cu toată conducerea politică a unui popor.

Deşi Dumnezeu este implicat în fiecare dintre afirmaţiile acestui paragraf, omul este cel prezentat în prim-plan în fiecare dintre cele trei adevăruri descriptive.

Între aceste adevăruri, primul (şi al treilea) ne surprinde, pentru că nu prezintă ceva obişnuit. Fiecare pare să fie o excepţie care întăreşte regula.




Păgânii pot fi (uneori) chiar mai receptivi faţă de mesajul lui

Dumnezeu decât oamenii din poporul Său, care-L cunosc.

- sursă de excepţii,- receptivitate spirituală

- voinţă liberă (care permite decizii surprinzătoare...)

Pentru rezolvarea conflictului cu Dumnezeu, soluţia cea mai bună

este întoarcerea omului de la păcat şi abandonarea acestui mod de

viaţă.

- voinţă liberă care conduce la totală responsabilitate,

- alegere plenară între soluţie şi absenţa ei.

Există posibilitatea întoarcerii de la păcat la ascultarea de

Dumnezeu chiar în frunte cu toată conducerea politică a unui popor.

- capacitatea de smerire,- umilinţa, pocăinţa sinceră

- speră chiar în situaţii aproape fără ieşire.

PARAGRAFUL 9 (Iona 3:10-4:4) – Iona nu agreează iertarea oraşului

Adevărurile paragrafului Când vezi că Dumnezeu iartă şi pe alţii, eşti tentat să vrei ca bunătatea Lui să se aplice

numai ţie (mai ales dacă acei “alţii” îţi sunt potenţiali duşmani). Dumnezeu regretă când trebuie să pedepsească pe cineva. Lui nu-I place să

pedepsească oamenii; şi va absolvi de pedeapsă pe cei care renunţă la păcatul lor. Uneori, slujitorul lui Dumnezeu s-ar putea să nu agreeze ce face Dumnezeu. Dumnezeu iniţiază comunicarea şi intră în dialog, vrând să-l trezească la realitate pe

omul care se mânie văzând că de bunătatea divină beneficiază şi alţii.

Două dintre adevăruri vorbesc despre Dumnezeu. Acestea sunt: al doilea şi al patrulea. Celelalte două adevăruri (primul şi al treilea) vorbesc despre om. Avem astfel ocazia să progresăm referitor la revelaţia despre Dumnezeu. Descoperim şi caracteristici noi ale omului în raportul lui cu Dumnezeu.





Dumnezeu regretă când trebuie să pedepsească pe cineva. Lui nu-I

place să pedepsească oamenii; ci va absolvi de pedeapsă pe cei care

renunţă la păcatul lor.

- milos, compătimitor,- iertător în condiţii legale (îndeplinite

de om)- drept, corect

Dumnezeu iniţiază comunicarea şi intră în dialog, vrând să-l trezească la realitate pe omul care se mânie

văzând că de bunătatea divină beneficiază şi alţii.

- iniţiator,- bun, corect, cinstit, drept

- comunică (cu amabilitate) cu omul.




Uneori, slujitorul lui Dumnezeu s-ar putea să nu agreeze ce face

Dumnezeu.

- voinţă liberă, - drept la contestare,

- răzvrătire.Când vezi că Dumnezeu iartă şi pe

alţii, eşti tentat să vrei ca bunătatea Lui să se aplice numai ţie (mai ales când acei “alţii” îţi

sunt potenţiali duşmani).

- egoism.

PARAGRAFUL 10 (Iona 4:5-8) – Dumnezeu Se ocupă de problema Iona.Adevărurile paragrafului

Dumnezeu creează condiţii favorabile slujitorilor Săi, chiar şi atunci când aceştia nu le merită.

Omul nu poate beneficia la infinit de favoarea pe care i-o acordă Dumnezeu.





Dumnezeu creează condiţii favorabile slujitorilor Săi, chiar şi atunci când

aceştia nu le merită.

- suveranitate- bunătate, generozitate

-“har”




Omul nu poate beneficia la infinit de favoarea pe care i-o acordă

Dumnezeu.

- este doar creatură dependent de Creator, limitat.

PARAGRAFUL 11 (Iona 4:9-11) – Iona primeşte explicaţia cazului Ninive


Dumnezeu nu pedepseşte pe oameni până nu-i avertizează şi până nu le oferă şansa de a se salva prin întoarcerea lor de la păcatul în care trăiesc.

Atunci când consideră că este cazul, Dumnezeu poate fi gata să Se explice şi să-Şi justifice acţiunile în faţa unui om ca Iona.





Dumnezeu nu pedepseşte pe oameni până nu-i avertizează şi până nu le

oferă şansa de a se salva prin întoarcerea lor de la păcatul în care

trăiesc.

- bunătate, dragoste, milă- compasiune

- dreptate, corectitudine,- justiţie

Atunci când consideră că este cazul, Dumnezeu poate fi gata să Se explice şi să-Şi justifice acţiunile în faţa unui om

ca Iona.

- bunăvoinţă, bunătate- logica acţiunii

- lipsa absurdităţii.


Caută cât mai multe adevăruri descriptive pentru adevărurile descriptive despre om din paragrafele prezentate în Partea practică a Lecţiei 12. Ai putea să faci un tabel ca in modelul de mai jos:

Trăsături de caracter ale

omului rezultate din adevărul descriptiv

Textul biblic sauReferinţa (din cartea

biblică IONA)

Referinţa corespondentului

prescriptiv

Lecţia 15

Etapa 7 – ABORDAREAPRINCIPIAL-TEOLOGICĂ A BIBLIEIAflarea şi formularea principiului(-ilor)

teologic(e) al(e) textului de studiatJustificare

Această etapă a studiului este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: Orice poruncă a Bibliei se încadrează într-un principiu.



ALE BIBLIEI



1.








3.





4.





5.






studiat.













nostru.


Pentru ca un studiu biblic să fie complet este suficient să formulăm fiecare adevăr al paragrafelor şi nici măcar să facem interpretarea adevărurilor descoperite (vezi tabelele) sau să găsim corespondente prescriptive pentru cele descriptive.

Pentru că ne interesează ceva practic, suntem obligaţi să parcurgem încă două etape în studiu. Una este cea la care tocmai suntem acum. Parcurgând-o, nu vom face altceva decât vom determina principii. Uneori ele sunt direct formulate; iar alteori trebuie să le formulăm noi.

Pentru a nu crea confuzii, vom preciza că termenul “principiu” se referă (cel puţin în sensul cursului nostru) la o regulă foarte cuprinzătoare şi generalizatoare sau la o metodă de lucru ori de funcţionare a ceva.

Noi vom lucra cu termenul “principiu” cu sensul de “regulă generalizatoare”. În această “regulă” se încadrează mai multe legi sau cerinţe specifice ori concrete.

De exemplu, când în epistola apostolului Pavel scrisă romanilor citim “Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie.” (12:13a), avem de-a face cu un principiu. Această cerinţă este generalizatoare. În ea se poate include suma tuturor poruncilor specifice de ajutorare către sfinţi, indiferent de numărul lor. Dar, după cum am afirmat mai sus, principiul este doar regula generală mai mult teoretică şi abstractă. Aplicarea principiului va fi sub forma concretului. De exemplu, când un creştin are nevoie de hrană şi-i oferi ceva să mănânce, poţi spune că ai aplicat principiul amintit mai sus într-o formă concretă cerută de un anume context. Dar poate că nevoia unui creştin este să-l ajuţi să traverseze şoseaua în bune condiţii atunci când din diferite motive nu poate să o facă singur. Şi atunci aplici principiul enunţat mai sus. Iar ocaziile aplicării lui sunt diverse în funcţie de context.

Putem trage deja următoarea concluzie: Cu cât un adevăr biblic prescriptiv are un caracter mai general (şi generalizator), cu atât el seamănă a principiu.

Poruncile în care ni se arată concret ce să facem şi/sau ce să nu facem, reprezintă doar una dintre formele punerii în aplicare a principiilor în care acestea (poruncile) se încadrează.


Uneori avem de-a face cu porunci (deci cu aplicarea principiilor) care vizează ceva specific primului secol.

Cum vom proceda când citim de exemplu că apostolul Pavel prescria corintenilor, printre altele, porunca de acoperire a capului femeilor creştine căsătorite? Simplu: ne întrebăm care este principiul în care se încadrează această poruncă specifică, specială (pe care apostolul a prescris-o doar corintenilor).

Şi astfel, probabil după multă muncă (acum nu mai este cazul!), vom observa că principiul era următorul: prin ceea ce face şi prin felul cum se prezintă în faţa necreştinului, creştinul trebuie să procedeze într-un mod care să elimine posibilitatea punerii unor bariere sau piedici în calea înaintării Evangheliei.

Acest principiu al eliminării barierelor sau al prevenirii lor din calea evanghelizării l-a făcut pe apostolul Pavel să ceară corintenilor ca în contextul cultural al Greciei antice şi în special în Corint, femeile creştine căsătorite să-şi acopere capul. Le-a scris numai lor această poruncă specifică, bazată pe principiul despre care am vorbit, pentru că numai în Corint era templul Afroditei cu cele o mie de “preotese”. Acestea practicau un cult al prostituţiei, iar portul lor era cu capul neacoperit şi cu părul tuns scurt sau ras. În cultura grecească, acest port devenise sinonim cu prostituţia şi constituia emblema ruşinii în Corint.

În acelaşi scop (vizând acelaşi principiu), apostolul Pavel vorbeşte nu numai despre femeie, ci şi despre bărbat. El spune că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung. Acum ştim şi de ce: în Corintul de-atunci, părul lung îl purtau bărbaţii homosexuali. Însă pentru evrei, părul lung la bărbaţi era o cinste: însemna “închinat (dat, dedicat, consacrat) Domnului”, iar capul descoperit nu însemna homosexualitate.

Desigur, apostolul Pavel care cunoştea cultura religioasă a confraţilor lui, n-ar fi recomandat evreilor ce le-a recomandat corintenilor. Şi, de fapt, nici n-a făcut-o vreodată! Principiul însă a rămas şi se putea aplica în alte forme inclusiv evreilor creştini. Iar în cazul lor, piedica în evanghelizare putea fi tendinţa de a adăuga mozaismul creştinismului şi de a stabili o condiţie din primul pentru a face posibil neevreului pe al doilea. Pentru evrei, tocmai aceasta era bariera pe care singuri o puneau în calea venirii neevreilor la Cristos. Aşa se explică apariţia epistolei scrisă evreilor. Desigur că acum este evidentă absurditatea extinderii şi aplicabilităţii poruncii cu acoperirea capului femeii la toţi creştinii de oricând şi de oriunde. Astăzi, când nu mai avem templul Afroditei şi când neacoperirea capului femeii sau părul ei tuns nu mai înseamnă simbol al prostituţiei, trebuie să ne întrebăm care sunt pentru noi formele concrete ale aplicării principiului din spatele acelei porunci specifice Corinului antic.

Acest principiu era simplu: “Nu puneţi bariere înaintării Evangheliei între cei necredincioşi!” Iar formele concrete de aplicare a acestui principiu vor fi astăzi specifice contextului nostru şi, desigur, vor fi altele faţă de cele ale Corintului secolului întâi. Dar despre acestea putem vorbi în etapa următoare care tocmai de acest aspect se ocupă (“Aplicaţii relevante contextual”).

În etapa la care ne aflăm, este necesar să precizăm că atunci când textul de studiat are adevăruri descriptive, ne aflăm într-un aparent impas. Acesta provine din faptul că prin natura lui, adevărul descriptiv nu este o poruncă, ci doar o descriere.

Dar noi deja am făcut corelarea adevărurilor descriptive de la primul paragraf cu cele prescriptive din Noul Testament. Deci avem ceva prescris (provenind din textele cu caracter normativ ale Bibliei) pe aceeaşi temă (“neascultarea omului de Dumnezeu”). Problema se rezolvă astfel: atunci când ajungem la etapa a 7-a şi textul de studiat este descriptiv, nu vom căuta principiul teologic acolo, ci în textul (textele) prescriptiv(e); pentru că acolo se dau anumite sfaturi sau porunci!

Deci, concret, vom pleca de la textul (Paragraful) nostru, respectiv de la adevărurile lui. Apoi vom lua în considerare textul prescriptiv şi vom vedea ce se spune în el despre cel

descriptiv care este textul nostru de studiu. Iar când vom căuta principiul teologic din spatele acelor porunci sau aprecieri făcute

textului nostru descriptiv, vom privi deci la cel prescriptiv.

Uneori textul prescriptiv are o evaluare de tip principiu şi deci el nu mai trebuie căutat. Dar alteori, principiul va trebui căutat şi observat privind la poruncile concrete şi/sau specifice.

De exemplu, textele prescriptive referitoare la neascultarea de Dumnezeu sunt de regulă generalizatoare (vezi prezentarea şi analiza lor în cadrul Etapei a 6-a pentru Paragraful 1). În unele dintre ele nu ni se vorbeşte despre o formă concretă de neascultare, ci doar despre neascultare, în ea fiind incluse toate formele de neconformare a omului cu dorinţa clar exprimată de Dumnezeu cu privire la el. Deci aici avem deja principiul pe care textele prescriptive ni-l prezintă.

Dar în cazul acoperirii capului femeilor căsătorite din Corintul antic sau al capului descoperit pentru bărbaţii din acelaşi context, principiul trebuie căutat şi observat. El nu este direct enunţat în respectivul text. Noi citim acolo doar despre forme concrete de aplicare a principiului sau despre ce a însemnat concret pentru Corinteni să nu pună piedici Evangheliei.

Când avem de-a face cu porunci concrete într-un text prescriptiv, va fi obligatoriu să determinăm principiul teologic în care acestea se încadrează. Iar când textul prescriptiv ne prezintă deja un principiu, munca ne va fi uşurată, pentru că nu mai trebuie să-l deducem; ci doar îl vom reţine şi-l vom formula în cuvinte proprii.

Însă atunci când citim porunci concrete care provin dintr-un principiu, de regulă vom avea nevoie să determinăm acele forme specifice contemporane nouă în care vom putea aplica principiul pe care l-am aflat.

De exemplu, principiul eliminării barierelor din calea Evangheliei nu se va pune azi în aplicare prin acoperirea capului femeilor creştine căsătorite sau prin ne-tăierea părului lor niciodată şi nici neapărat prin părul tuns scurt la bărbaţi sau prin neacoperirea capului lor (iarna, la noi, ar fi chiar un pericol pentru sănătate!). Ci altele vor fi formele în care Evanghelia ar putea fi lăsată liberă de piedici pentru a lucra la salvarea oamenilor.

Ca o ciudăţenie pentru unii, putem remarca faptul că astăzi, în contextul nostru, pare să fie exact invers: acoperirea capului femeilor (la care s-au adăugat alte reguli aberante, cum ar fi interdicţia purtării micilor podoabe de bun gust etc.), nu elimină barierele, ci le ridică în faţa necreştinilor... Dar să revenim la subiectul nostru: neascultarea de Dumnezeu.

Neascultarea, respectiv ascultarea de Dumnezeu reprezintă un principiu atât de cuprinzător, încât ar trebui să parcurgem cu el foarte multe texte şi să găsim o mare diversitate de aplicaţii.

Dar având în vedere textul de la care am plecat (Paragraful 1 din cartea IONA), vom încerca să restrângem aplicabilitatea lui la misiunile pe care ni le încredinţează Dumnezeu şi la atitudinea faţă de iniţiativa Lui de a ne face parteneri la lucrarea de salvare a oamenilor. Tocmai acest lucru vizează etapa următoare a studiului.


1. Prezintă în cuvinte proprii acea caracteristică fundamentală a Bibliei care cere şi justifică a şaptea Etapă în studiul biblic DAV.

2. Cum definim „principiul” conform cursului DAV?

3. Ce fel de adevăr biblic prescriptiv poate fi inclus în categoria principiilor biblice?

4. Ce se poate spune despre poruncile biblice în care ni se arată concret ce să facem şi/sau ce să nu facem?

5. Care este problema pe care o pune existenţa adevărurilor biblice descriptive în cadrul Etapei 7 a cursului DAV?

6. Cum trebuie să procedăm atunci când avem de-a face cu porunci concrete într-un text biblic care conţine un adevăr prescriptiv?

7. Ce trebuie să facem atunci când găsim în Biblie porunci concrete care provin dintr-un principiu?

8. Având în vedere că anumite porunci concrete determinate strict cultural nu ne-au vizat pe noi, ce anume trebuie să facem pentru ca Biblia să aibă relevanţă şi azi, aici şi acum?

9. Dă un exemplu de adevăr prescriptiv al Noului Testament care conţine un principiu deja formulat şi căruia trebuie să-i găsim formele concrete de aplicare (prin porunci) specifice contextului nostru.

10. Prezintă o poruncă din Noul Testament şi arată care este principiul în care se încadrează ea.

11. Arată ce formă va trebui să ia porunca prezentată la punctul anterior al testului pentru ca principiul din spatele ei să poată fi aplicabil pentru noi aici şi acum.

Lecţia 16Etapa 8 – ABORDAREA

RELEVANT-APLICATIVĂ A BIBLIEI

Aplicarea principiului(-ilor) teologic(e) în formele specifice şi relevante contextului nostru


fundamentală a Bibliei: Prin intermediul principiilor din spatele poruncilor concrete, Biblia este permanent utilă.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.






într-un principiu.







nostru.


A şaptea Etapă în studiul biblic DAV este cerută şi justificată prin existenţa următoarei caracteristici fundamentale a Bibliei: orice poruncă existentă în Biblie se încadrează într-un principiu.

Conform cursului DAV, Principiul este definit ca fiind acea regulă foarte cuprinzătoare şi generală sau generalizatoare privind aspectele legate de viaţa creştinească.

În categoria principiilor teologice biblice poate fi inclus orice adevăr prescriptiv care are o formă de poruncă generală sau generalizatoare într-un anumit aspect al vieţii creştinului.

Poruncile biblice în care ni se arată concret ce trebuie şi/sau ce nu trebuie făcut, sunt forme concrete de aplicare a unor principii teologice.

Problema pe care o aduc cu ele adevărurile biblice descriptive este aceea că prin ele insele, aceste adevăruri nu exprimă în nici un fel ceva practic (aplicativ), ci sunt doar descrieri ale unor întâmplări sau ale unor personaje făcând ori spunând ceva etc. Rezolvarea problemei constă în căutarea principiului teologic nu în aceste adevăruri (descriptive), ci în corespondentul lor prescriptiv – ceea ce presupune că întâi vom căuta corespondentele prescriptive ale adevărurilor descriptive.

Atunci când avem texte cu adevăruri prescriptive în care găsim porunci concrete, trebuie să ne amintim imediat de faptul că acele porunci (care vizau pe cei din primul secol după Cristos dintr-o anumită biserică locală) sunt forma concretă de aplicare (pentru ei, cei de atunci şi de acolo) a unor principii teologice. De regulă, ele sunt formulate mai întâi teoretic în prima parte a epistolelor Noului Testament. În consecinţă, va trebui să vedem acele principii din spatele poruncilor concrete şi apoi să căutăm formele contemporane în care vom putea aplica acele principii pentru aici şi acum.


Atunci când aflăm că Biblia este permanent utilă prin intermediul sau datorită principiilor textelor ei, prima întrebare care se naşte, este aceasta: “Unde găsim aceste principii cu caracter aplicativ în Biblie?”. Iar răspunsul care deja a fost formulat de mai multe ori până acum în diferite forme în cadrul lecţiei anterioare, este acesta: “De regulă, principiile se găsesc în partea practică a scrierilor Noului Testament (în special în epistole)”.

Oricine a citit Noul Testament, a observat (sperăm) că o epistolă are patru părţi principale: (1) Introducerea; (2) o parte teoretică de teologie; (3) o parte practică sau aplicativă a teologiei prezentate; şi (4) încheierea. Acolo, în partea de aplicaţii, sunt formulate prescriptiv idei practice care prezintă concret ce să facă şi ce să nu facă cei vizaţi (destinatarii iniţiali ai unei biserici locale dintr-o anume zonă geografică şi într-un context istoric special).

Nimic din ce citim în Biblie (în special în epistole, dar nu numai) nu ne-a vizat vreodată în primul rând pe noi! Dar acest fapt nu înseamnă că ce scrie acolo n-ar fi şi pentru noi! Înţelegând acest lucru, suntem justificaţi să ne întrebăm: “Cum va fi Biblia utilă sau practică şi pentru noi, din moment ce ea a vizat iniţial prin textele ei prescriptive pe alţii?” Iar răspunsul

la această întrebare implică tocmai parcurgerea etapei de studiu biblic la care ne aflăm în acest moment. Ca să-l înţelegem şi mai ales ca să ne însuşim metoda, vom prezenta paşii care trebuie făcuţi pentru a finaliza studiul biblic pe un paragraf. Am decis să luăm în considerare primul paragraf al cărţii IONA.

Pasul 1: Scriem adevărul paragrafului pe care îl studiem. Acel adevăr a fost deja observat şi reţinut în scris în cadrul Etapei 5 de studiu.

Pasul 2: Arătăm în scris interpretarea adevărului luat în considerare sau “Ce înseamnă el”. Pentru a realiza acest lucru, ne vom întoarce la Etapa 6 a studiului biblic DAV (vezi tabelele).

Pasul 3: Scriem corespondentul prescriptiv (textele prescriptive corespunzătoare), arătând referinţa şi formularea ideatică a textului (adică îl prezentăm pe scurt în cuvinte proprii), conform aceleiaşi Etape (a 6-a) a studiului biblic DAV.

Pasul 4: Scriem principiul teologic al textului. Acesta poate fi în textul paragrafului de studiat (dacă este formulat prescriptiv) sau în textul corespondentului prescriptiv (în cazul în care textul paragrafului conţine adevăruri descriptive). Acest lucru s-a clarificat deja în Etapa 7 a studiului biblic DAV.

Pasul 5: Scriem acele forme concrete, specifice contextului nostru, în care se poate pune în aplicare principiul(-ile) teologic(e).

Deşi un principiu teologic poate avea diverse forme de aplicare datorită multiplelor contexte geografice şi culturale în care poate funcţiona, el va trebui să aibă o singură formulare pe care o realizăm în Etapa 8 a studiului biblic DAV.


APLICAREA PRINCIPIULUI TEOLOGIC AL TEXTULUIÎN FORMELE SPECIFICE ŞI RELEVANTE

CONTEXTULUI NOSTRU

Pasul 1: Adevărul paragrafului de studiatOmul poate refuza misiunea încredinţată de Dumnezeu, premiţându-şi să-L sfideze prin

ignorarea poruncilor Sale.

Pasul 2: Interpretarea adevărului (Ce înseamnă faptul că omul poate refuza misiunea încredinţată de Dumnezeu, permiţându-şi să-L sfideze prin ignorarea poruncilor Sale; şi ce trăsături de caracter ale omului scot în evidenţă faptele lui)

Conform interpretării deja făcute în Etapa 6 de studiu, adevărul enunţat arată că omul cu voinţa lui liberă poate decide să nu asculte de Dumnezeu. Deci neascultarea este caracteristica esenţială a omului în această situaţie.

Pasul 3: Corespondentul prescriptiv (Ce text prescriptiv corespunde adevărului descriptiv din cartea IONA care ilustrează neascultarea omului de Dumnezeu).

a) 1 Samuel 15: 22-23Formularea ideatică a textului: Cel care nu ascultă de Dumnezeu, este în aceeaşi categorie

cu cel care este implicat în practici oculte condamnate de El.

b) Efeseni 5:5Formularea ideatică a textului: Mânia lui Dumnezeu se manifestă împotriva oamenilor

neascultători.

c) Coloseni 3:5-6Formularea ideatică a textului: Fiii neascultători care trăiesc în: curvie, necurăţie, patimă,

poftă rea şi lăcomie, se expun mâniei lui Dumnezeu.

d) Evrei 4:11Formularea ideatică a textului: Pentru a nu repeta neascultarea altora, trebuie “să mergi

pe alt drum” decât cel pe care “au mers” ei (evreii descrişi anterior în textul epistolei).

Pasul 4: Principiul teologic al textului

Până aici deja am observat că textul paragrafului 1 din cartea IONA nu are adevăruri prescriptive. În acest caz, principiul teologic va trebui formulat luând în considerare textele prescriptive din Noul Testament care corespund tematic celor descriptive ale primului Paragraf din cartea IONA. Totdeauna, principiul teologic aplicativ se va “extrage” din adevăruri prescriptive!

Ce spun în esenţă toate textele prescriptive listate mai sus? Tocmai ce trebuie să afirmăm atunci când formulăm principiul teologic: că neascultarea omului de Dumnezeu este ceva foarte grav care trebuie respins şi/sau abandonat din practica vieţii de creştin.

Pasul 5: Formele concrete relevante, specifice contextului nostru, în care se poate aplica principiul teologic al textului.

Exemplul 1 – 1 Samuel 15: 22-23 –Neascultarea omului faţă De Dumnezeu îi descalifică jertfa (sacrificiul).

Oferim pentru lucrarea lui Dumnezeu o sumă de bani din venitul nostru, dar am înşelat statul muncind la negru şi astfel nu ne-am plătit impozitul pe venit.

Oferim o sumă de bani unui creştin aflat în dificultate financiară, dar ea provine din vânzarea necinstită a unor produse (prin înşelarea cumpărătorilor la cântar, prin vânzarea unor produse la supra-preţ etc.).

Ajutăm cu fonduri financiare substanţiale la construirea clădirii unei biserici (fiind patronul unei firme prospere), dar banii sunt obţinuţi prin evaziune fiscală.

Construim cu mari sacrificii o clădire pentru biserică, dar decidem să nu mai respectăm proiectul pe care l-am înaintat organelor statului pentru obţinerea avizelor şi a autorizaţiei de construcţie.

Cumpărăm o clădire sau un teren (uneori ambele împreună) pentru biserică, dar la întocmirea actelor de vânzare-cumpărare, minţim, nedeclarând suma reală cu care s-a făcut tranzacţia (pentru a plăti taxe mai mici).

Edităm o carte în domeniul teologic folosind la computer programe pe care le-am furat (prin copiere şi transfer în calculatorul personal) şi pentru care nu avem dreptul legal de folosire (licenţa nu este cumpărată, ci furată).

Mergem să predicăm Evanghelia, dar conducem un autoturism fără să mai avem permisul de conducere (este suspendat temporar din cauza unei infracţiuni sau a încălcării unor reguli de circulaţie).

Predicăm de la amvon, dar nu am iertat din toată inima pe fratele nostru sau persoana care ne-a greşit.

Mergem în vizită la bolnavi şi cheltuim din banii pe care-i avem; dar fiind patroni, suntem necinstiţi şi abuzivi cu subalternii noştri în salarizarea pe care o practicăm faţă de ei.

Facem acte de caritate, dar banii provin din jocuri “de întrajutorare” (gen “Caritas”) şi, deci, nu sunt obţinuţi prin muncă cinstită.

Ne sculăm zilnic devreme şi citim Biblia înainte de orice altă activitate, ne rugăm şi eventual facem studiu biblic, dar în general nu avem timp de familie şi de implicare în rezolvarea problemelor cu care se confruntă membrii ei.

Postim, dar urâm pe cei care şi-au arătat dezacordul cu noi sau care ne-au făcut cândva vreun rău.

Sacrificăm zeci de ore pentru repetiţii şi cântăm apoi la slujbele bisericii, în timp ce nu suntem supuşi autorităţii lăsate (delegate) de Dumnezeu (statului, bisericii, familiei) etc.

Lista ar putea continua cu alte exemple din care reiese că facem sacrificii pentru Dumnezeu, în timp ce suntem neascultători de El cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Sacrificiul nostru nu va rezolva neascultarea de Dumnezeu. Ci neascultarea va descalifica sacrificiul nostru. În loc să Se bucure, Dumnezeu Se va mânia. El nu agreează sacrificiile însoţite de acte de neascultare. Nu sacrificiul rezolvă neascultarea, ci pocăinţa!

Pentru a înţelege gravitatea neascultării, Dumnezeu aduce în prim-plan păcatul practicilor din ocultism, cum ar fi ghicirea şi închinarea la idoli (zei). Cel care urcă la amvon sau cel care oferă o sumă importantă de bani dar care nu ascultă de Dumnezeu, seamănă cu acela care ar veni la slujbele din clădirea bisericii şi ar începe acolo să practice ghicirea şi închinarea păgână în faţa unor statuete... Cine nu ar lua atitudine împotriva unui ghicitor care vine să-şi practice meseria în clădirea bisericii? Sau cine n-ar fi revoltat împotriva celui care, în loc să se închine lui Dumnezeu “în duh şi în adevăr”, se închină unor idoli făcuţi de mâna omului? Însă oare cine se simte deranjat de faptul că cel care urcă la amvon îşi neglijează familia sau că practică munca la negru? Se mai consideră o problemă faptul că cineva oferă o sumă de bani unei biserici când ei provin din evaziune fiscală? Sau că o soţie face mari sacrificii pentru biserică în timp ce nu se supune soţului şi trăieşte o viaţă de răzvrătire faţă de autoritatea lui

delegată de Însuşi Dumnezeu în familie? Oare de ce da şi/sau de ce nu? Ce arată şi despre noi răspunsul pe care l-am putea da?

Exemplul 2 – Efeseni 5:6 –Dumnezeu manifestă mânie faţă de neascultarea omului.

(Vezi contextul biblic al textului – Efeseni 5:3-5)

Textul formulat dintr-un singur verset spune că mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultători. Dar contextul imediat arată câteva exemple de trăire în neascultare care provoacă mânia lui Dumnezeu: adulter, necurăţie, lăcomie de avere, cuvinte porcoase, vorbe nechibzuite, glume indecente (Efeseni 5:3-5). Cu privire la aceste lucruri, circulau atunci teorii care le prezentau ca nefiind păcătoase. Totul pleca de la ce gândeau oamenii (creştini) despre ele. Iar pentru ca acei creştini din secolul întâi după Cristos să accepte neascultarea de Dumnezeu prin promovarea lor, existau vorbitori care îi înşelau cu “cuvinte deşarte”. Atenţionarea apostolului Pavel era deci absolut necesară şi total justificată.

Pentru că deja avem un exemplu despre cum se face aplicarea principiului teologic în formele specific-relevante pentru contextul nostru, nu vom mai parcurge din nou cei cinci paşi, ci vom preciza că aici avem forme concrete de neascultare de Dumnezeu specifice secolului întâi după Cristos. Acest fapt l-a făcut pe apostolul Pavel să le precizeze (în contextul textului), pentru ca destinatarii lui să ştie exact care erau tendinţele de neascultare de Dumnezeu ale vremii lor. Dar oare ele nu sunt şi ale vremii noastre?

Când femeile, prin felul în care se îmbracă, atrag privirile bărbaţilor şi-i provoacă sexual, oare nu tot adulter este? Cristos a spus că este suficient să pofteşti o femeie pe care ai văzut-o, ca să fi deja vinovat de adulter cu ea... Şi totuşi, după privirea unei asemenea femei provocatoare cu care păcătuieşti în gând, poţi merge într-o misiune creştinească fără să te fi pocăit de acest păcat, în timp ce Dumnezeu se mânie faţă de situaţia în care te afli... Sau poţi utiliza în afara întâlnirilor bisericii un limbaj obscen mascat de folosirea unor cuvinte cu două sensuri, dintre care unul murdar; şi totuşi, cu aceeaşi gură faci apoi rugăciuni fariseice la întâlnirile cu ceilalţi membrii ai bisericii, provocând probabil admiraţia oamenilor, dar declanşând mânia lui Dumnezeu...

Exemplul 3 – Coloseni 3:5-6 este aproape identic ca şi conţinut cu textul din Efeseni 5 (:3-6) şi comportă aceeaşi apreciere pe care am făcut-o mai sus. Diferenţa care totuşi există, constă în faptul că lăcomia de avere este asociată cu închinarea la idoli, ceea ce ne trimite la primul text prescriptiv pe care l-am luat pentru aplicaţii contextualizate (1Samuel 15:22-23).

Exemplul 4 – Evrei 4:11 –Nu repetaţi neascultarea evreilor (care erau în drum spre ţara promisă)

Contextul textului arată că este vorba despre acea generaţie de evrei care din cauza neascultării, au murit în deşert. Pentru evreii ieşiţi din sclavia Egiptului, cei patruzeci de ani

de şedere alternată cu deplasări prin deşertul Arabiei, au fost ani de înmormântări. Toată generaţia lui Iosua exceptându-l pe el şi pe Caleb, a murit în deşert în această perioadă de timp. Dumnezeu le-ar fi dat odihnă, ducându-i în ţara promisă; dar neascultarea lor de El i-a făcut să primească pedeapsă. Autorul epistolei avertizează destinatarii lui (evrei) să nu repete greşeala de a nu asculta de Dumnezeu.

Între eliberare şi ajungerea în ţara promisă, există un drum chiar şi pentru creştin. Pe acest drum, fiecare trebuie să fie ascultător de Dumnezeu, ca să poată ajunge la destinaţie. Şi pentru că omul este liber să aleagă între ascultare şi neascultare de Dumnezeu, autorul acestei epistole adresată evreilor se foloseşte de un episod din istoria poporului lor, pentru a-i motiva să aleagă ascultarea de Dumnezeu în viaţa lor nouă de creştini.

Orice neascultare a omului de El Îl mânie pe Dumnezeu şi poate aduce ca şi consecinţă imposibilitatea omului de a ajunge la destinaţia spre care a plecat cândva. Deci neascultarea de Dumnezeu a unei întregi generaţii de oameni trebuie să fie o lecţie pe care este bine şi necesar să o înveţe toate celelalte generaţii care vor veni după ea.

Acest al patrulea exemplu ne demonstrează că neascultarea de Dumnezeu nu numai că provoacă mânia Sa, ci constituie şi un real pericol pe drumul spre “ţara promisă”. Viaţa creştină are un început (numit renaştere spirituală sau “naştere din nou”) care corespunde eliberării evreilor din sclavia Egiptului; apoi, această viaţă a creştinului continuă pe un drum. Pe acest drum, Dumnezeu îl supune pe creştin la diferite probe sau examene. Este ca un drum cu obstacole. Cine decide să nu asculte de Dumnezeu, cade la probă. S-ar putea ca acea cădere să-i fie fatală. Deci autorul epistolei adresate evreilor este justificat atunci când avertizează cu privire la pericolul imens pe care-l reprezintă neascultarea de Dumnezeu, mai ales pentru că în istoria lor a existat cel puţin cazul amintit în care neascultarea a avut ca şi consecinţă imposibilitatea de a ajunge vreodată în ţara promisă.

Din moment ce am căzut la probă prin neascultare de Dumnezeu, trebuie să ştim că am declanşat mânia Sa. Însă vestea bună pentru noi este aceea că ne putem ridica din căderea pe care am suferit-o. Acest lucru este posibil cu o singură condiţie: dacă ne rezolvăm neascultarea prin pocăinţă. Dumnezeu nu ne iartă fără ca noi să ne pocăim! Nu exisă o altă modalitate de iertare decât prin pocăinţă. Sacrificiul suprem al lui Isus Cristos de pe cruce a dat posibilitatea iertării păcatelor; dar orice păcat care teoretic poate fi iertat, va fi şi iertat (practic, efectiv) numai atunci când cel care s-a făcut vinovat de el, îl va mărturisi lui Dumnezeu, îl va regreta şi-I va cere iertare în baza jertfei Domnului Isus Cristos!

Orice păcat este un act de neascultare. Cine nu se dezice de el prin pocăinţă, repetă greşeala evreilor ieşiţi din Egipt şi nu se poate aştepta decât la consecinţe asemănătoare cu ale lor. Dar cine ia în considerare îndemnul de a nu repeta exemplul negativ al acelei generaţii de evrei care n-a mai ajuns în ţara promisă, îşi va da tot interesul să meargă pe alt drum decât cel al neascultării de Dumnezeu. Chiar atunci când accidental se va întâmpla ca un creştin să cadă, el se va ridica imediat prin pocăinţă. Numai aşa va putea să ajungă la destinaţie!

Istoria evreilor ulterioară acestui episod ne arată că nici măcar Moise nu a putut intra în ţara promisă!... Deşi nu a căzut în neascultare la începutul drumului, a dat dovadă de neascultare de Dumnezeu aproape de finalul lui. Moise a căzut la probă tocmai când mai avea foarte puţin şi-l termina! Pare straniu ca un om de talia lui să ajungă într-o asemenea situaţie; şi totuşi ne convingem astfel că pentru oricine este posibil să ajungă la fel. Nimeni nu va fi descalificat din cauza lui Dumnezeu. Numai cel în cauză (omul) este responsabil de căderile

lui. Totuşi, indiferent de punctul în care un creştin cade în neascultare pe drumul spre cer, trebuie să ştie două lucruri foarte importante: (1) orice cădere este un real pericol; (2) ridicarea şi continuarea drumului sunt posibile doar prin pocăinţă, în baza lucrării lui Isus Cristos.

Orice cădere este şi un potenţial pericol de abandon. Cine nu mai vrea să se pocăiască, a abandonat cursa. Deşi spre aceeaşi destinaţie au plecat cândva mulţi, nu toţi vor ajunge unde şi-au propus iniţial. Cine nu respectă regulile, este descalificat. Păcatul neascultării de Dumnezeu este premisa căderii. Refuzul pocăinţei pentru acel păcat aduce imposibilitatea ridicării şi continuării drumului; iar în acest stadiu, omul este în starea de abandon. Acest trist adevăr este subliniat şi întărit şi de apostolul Petru care a experimentat la rândul lui ce înseamnă să cazi, dar şi ridicarea şi mersul mai departe pe drumul spre cer. Vom reda în continuare cuvintele lui inspirate de Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu, aşa cum sunt scrise în a doua lui epistolă, la Capitolul 2.

“În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. 2Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. 3În lăcomia lor, vor căuta ca prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme şi pierzarea lor nu dormitează. 4Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit ci i-a aruncat în Adânc unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; 5dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; 6dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire, 7şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; 8(căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite); - 9înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii; 10mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea. Ca nişte îndrăzneţi şi încăpăţânaţi ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, 11pe când îngerii care sunt mai mari în tărie şi putere, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor. 12Dar aceştia, ca nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri prin însăşi stricăciunea lor 13 şi îşi vor lua astfel plata cuvenită pentru nelegiuirea lor. Fericirea lor este să trăiască în plăceri ziua-n amiaza mare. Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste, când ospătează împreună cu voi. 14Le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit. Momesc sufletele nestatornice, au inima deprinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi! 15După ce au părăsit calea cea dreaptă, au rătăcit şi au urmat calea lui Balaam, fiul lui Beor, care iubit plata fărădelegii. 16Dar a fost mustrat aspru pentru călcarea lui de lege: o măgăriţă necuvântătoare care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei proorocului. 17Oamenii aceştia sunt nişte fântâni fără apă, nişte nori alungaţi de furtună: lor le este păstrată negura întunericului. 18Ei vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc cu poftele cărnii şi cu desfrânări pe cei ce abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire. 19Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit. 20În adevăr, dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos,

se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. 21Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. 22Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: «Câinele s-a întors la ce vărsase» şi «scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă»”.

(Versiunea Cornilescu, BISI)

Este important să observăm şi să reţinem că cei despre care vorbeşte apostolul Petru,

fuseseră “răscumpăraţi de Stăpânul” care nu este altul decât Dumnezeu; scăpaseră de “întinăciunile lumii prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru

Isus Cristos”; cunoscuseră “calea neprihănirii”;

au fost creştini, au plecat pe drumul către cer după ce au fost răscumpăraţi de Dumnezeu din sclavia păcatului aşa cum fuseseră răscumpăraţi evreii din sclavia Egiptului;

DAR...

...”se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat”;

... sunt “învăţători mincinoşi”, propagând erezii într-un mod perfid;

...promit libertatea în timp ce ei sunt sclavii stricăciunii morale;

... din punct de vedere spiritual, sunt într-o stare mai rea decât înainte de a porni pe drumul spre cer;...s-au întors la vechiul stil de viaţă pe care-l abandonaseră cândva.

Toată această stare de lucruri este cauzată la origine de decizia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu (textul spune: “s-au întors de la porunca sfântă care le-a fost dată”). Acest lucru s-a întâmplat cu unii care fuseseră creştini; deci o asemenea posibilitate există. Pentru noi, ea nu face decât să ne avertizeze cât se poate de serios cu privire la problema neascultării de Dumnezeu. Dacă aşa stau lucrurile, nu ne mai mirăm de acele cazuri contemporane asemănătoare. Însă primul despre care am vorbit este tocmai cel al profetului Iona. De la el am plecat în demersul nostru pentru a ajunge la partea finală a studiului nostru biblic.

Am prezentat astfel doar un exemplu de parcurgere integrală a celor opt etape de studiu biblic. Rămâne ca celelalte adevăruri descriptive din cartea Iona să fie trecute prin toate etapele şi fazele de studiu, pentru a putea vedea corespondentele prescriptive ale lor şi apoi, în urma determinării principiului teologic al textului, să facem aplicarea lui în formele specifice şi relevante contextului nostru.

Schematic, o lecţie de studiu biblic va putea avea următoarea formă de pregătire:

I. LITERATURA TEXTULUI (CĂRŢII) Etapa 1 de studiu – Forma literară

II. MESAJUL TEXTULUI (CĂRŢII) Etapa 2 de studiu – Paragrafele cărţii Etapa 3 de studiu – Tema generală a cărţii

III. CONTEXTUL ISTORIC ŞI SCOPUL INIŢIAL AL CĂRŢII Etapa 4 de studiu – Contextul istoric iniţial

IV. ADEVĂRURILE TEXTULUI (CĂRŢII) Etapa 5 de studiu – Descriptiv-Prescriptiv Etapa 6 de studiu – Prescriptiv-Normativ

V. TEOLOGIA CĂRŢII (TEXTULUI STUDIAT) Etapa 7 de studiu – Principiul teologic Etapa 8 de studiu – Aplicarea relevantă.

CONCLUZII

Atunci când avem de-a face cu un text biblic, el ni se prezintă într-o anumită formă literară. Apoi, textul nostru va avea un mesaj concret. Acest mesaj a fost scris din contextul redactorului uman, pentru contextul destinatarilor iniţiali ai lui. Chiar dacă nu ne-a vizat pe noi în primul rând, conţine totuşi nişte adevăruri. Observându-le, vom căuta apoi principiul teologic în care acestea se încadrează. Şi abia după acest demers vom căuta formele concrete relevante contextului nostru pentru acel principiu teologic.

Pentru ca o lecţie să-şi poată atinge scopul, nu avem voie să eliminăm vreuna dintre etapele studiului şi nici să le schimbăm ordinea!

Rămâne totuşi o posibilă problemă: calitatea prezentării unei lecţii rezultate în urma muncii de studiu biblic conform metodei acestui curs. Această prezentare sau expunere va depinde totdeauna de aptitudinile celui care o face; şi, în acelaşi timp, va depinde de homiletica pe care o practică. Aici nu ne-am propus să prezentăm un curs de homiletică, ci unul de studiu biblic în baza unei metode justificate. Este adevărat că parţial, cursul DAV are automat şi o anume tehnică homiletică, dar ea doar se deduce din metodologia studiului.

SINTEZE TEOLOGICEŞI ÎN FINAL

O TEOLOGIE AUTOHTONĂ

Având în vedere că Dumnezeu ni S-a revelat nu printr-o singură carte biblică şi nici prin cinci sau zece asemenea cărţi ci prin toate cele şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei, va fi necesar să reţinem din fiecare carte studiată, acele adevăruri care vorbesc despre El. De fapt, o carte biblică poate vorbi şi despre om, despre îngeri, despre concepte morale sau etice, despre lumea animalelor etc.

Practic, după ce vom parcurge în studiu o carte biblică, vom reveni asupra adevărurilor descoperite în ea şi le vom pune pe categorii. Astfel, vom putea preciza la sfârşitul studiului unei cărţi biblice, care sunt adevărurile pe care Dumnezeu a vrut să ni le reveleze prin intermediul ei.

Abia după ce vom parcurge astfel toate cele şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei în studiu, vom putea să ne gândim la formularea unei teologii, bazată nu pe speculaţii personale, ci pe un volum considerabil de muncă pe care Dumnezeu o va recompensa în multe feluri.

Acesta pare să fie un ideal aparent greu de realizat; şi totuşi nu imposibil. Dacă în sistemul educaţional tradiţional românesc sunt necesari optsprezece ani în vederea unei pregătiri solide pentru viaţă (Şcoala generală – 8 ani; Liceul – 4 ani; Facultatea – 4 ani; Masteratul – 2 ani), tot aproximativ optsprezece ani ar dura parcurgerea constantă în studiu a întregii Biblii conform metodei DAV.

Acum probabil că este evident avantajul celor tineri. Ei sunt mult mai capabili să muncească şi chiar să ducă la final tot acest proiect. Numai aşa se pot pune bazele unei teologii autohtone.

Noi încă nu avem o teologie sistematică autohtonă (ci doar una de împrumut, de la alte popoare) pentru că nu am avut o metodă sănătoasă de abordare a Bibliei în studiu şi pentru că nimeni din România nu a parcurs astfel toată Biblia până acum.

Teologia nu se fabrică printr-un procedeu secret şi nu apare printr-o nouă revelaţie dată cuiva, ci se descoperă în timp ce muncim abordând corect Biblia în studiu! Oare câţi dintre români vor decide să plece cu seriozitate pe acest drum neumblat şi mai ales câţi vor ajunge la capătul lui? Istoria va da sigur un răspuns la această provocatoare întrebare!


1. Care caracteristica fundamentală a Bibliei cere şi justifică a opta Etapă în studiul biblic DAV?

2. Care sunt cele patru părţi principale ale unei epistole din Noul Testament şi ce cuprinde în general fiecare dintre ele?

3. Conform Lecţiei 14, prezintă în cuvinte proprii cei cinci paşi pe care trebuie să-i parcurgem pentru a ajunge la aplicaţii ale textului biblic pentru noi, aici şi acum.

4. De unde trebuie totdeauna să extragem un principiu teologic pentru ulterioare aplicaţii în contextul nostru?

5. Povesteşte pe scurt ce ai învăţat despre neascultarea de Dumnezeu în această lecţie.

6. Rezumă în cuvinte proprii cum trebuie să procedăm cu un text biblic pentru a parcurge toate cele opt etape ale cursului DAV (vezi prezentarea succintă existentă în Lecţia 14 sub titlul CONCLUZII).

7. Găseşte acele forme specifice contextului nostru, în care se poate aplica principiul teologic pe care l-ai prezentat în Testul lecţiei anterioare.

Lecţia 17

Studierea „evangheliei”ca formă literară biblică distinctă

INTRODUCEREPentru a ne aminti punctul în care ne aflăm cu acest curs de Hermeneutică biblică aplicată

(în formă de studiu biblic conform metodei justificate DAV), trebuie să precizăm că Biblia conţine zece feluri distincte de literatură. Acestea sunt:

A. În Vechiul Testament B. În Noul Testament1. Naraţiunea istorică 6. „Evanghelia”2. Legea mozaică 7. Parabola3. Poetica evreiască 8. „Faptele apostolilor”4. Înţelepciunea evreiască (Scrieri sapienţiale) 9. Epistola5. Profeţia 10. Apocalipsa

Până acum am studiat forma literară numită Naraţiune istorică. Am trecut cu acest tip de literatură biblică prin fiecare dintre cele opt Etape ale Metodei justificate de studiu biblic cu titlul generic DAV.

Odată cu această lecţie, vom începe să parcurgem acelaşi ciclu de opt Etape ale metodei de studiu biblic DAV; astfel ne vom ocupa de forma literară numită „evanghelie”, luând ca text de aplicaţii cartea biblică MARCU.

În cadrul acesteia, vom întâlni încă o formă specială de literatură antică numită PARABOLĂ. Deşi este distinctă, această formă de literatură poate coexista în aceeaşi carte biblică unde avem un alt tip de literatură (numită „evanghlie”), aşa cum se întâmplă cu trei dintre cele patru cărţi ale Noului Testament (Matei, Marcu şi Luca). După ce vom aborda PARABOLA din perspectiva locului şi rolului pe care-l are în cadrul cărţii redactate de Marcu, o vom analiza separat ca pe oricare dintre cele zece forme distincte de literatură biblică.

Pentru început, să ne amintim care era prima Etapă a Metodei justificate de studiere a Bibliei (DAV), care este cerinţa ei practică şi cum anume se justifică în cadrul DAV:

Etapa 1 – ABORDAREA LITERARĂ A BIBLIEIAflarea tipului de literatură în care se încadrează textul de studiat

şi a regulilor acelei literaturi bibliceJustificare

Această etapă a studiului biblic este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: Revelaţia de Sine specială a lui Dumnezeu ne-a fost oferită prin intermediul artei numite literatură.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.













nostru.

Conform cerinţei din subtitlul acestei prime Etape de studiu biblic DAV, vom proceda corect dacă mai întâi vom lua în considerare Regulile (hermeneutice) elementare ale acestui fel de literatură biblică („evanghelie”). Acestea sunt prezentate în continuare:

1. Ca formă literară distinctă, „evanghelia” prezintă următoarele caracteristici:

a. Naraţiune istorică specială avându-L ca principal personaj pe Isus din Nazaret.b. Naraţiune istorică specială sub formă de memorii (amintiri) relatate în scris de un

discipol, de un apropiat şi/sau de un contemporan al lui Isus din Nazaret. (Această caracteristică ne-a fost sugerată de către Iustin Martirul, care a folosit expresia “memoriile apostolilor” pentru a defini ce sunt Evangheliile).

c. Naraţiune istorică specială asemănătoare unei biografii (deşi este incompletă) despre Isus din Nazaret. Ele ne povestesc tot ce ştim astăzi despre Isus Cristos.

d. Naraţiune istorică specială despre Isus din Nazaret, compusă din scene sau episoade special selectate pentru anumiţi destinatari şi concurând sau indicând împreună spre un scop comun.

2. Când intenţionăm să înţelegem corect Evangheliile, trebuie să ţinem cont de contextul lor special în trei direcţii (pe trei planuri), după cum urmează:

a. contextul în care era Isus când a vorbit sau a făcut ceva;b. contextul din care a scris cartea “evanghelistul” (redactorul uman);c. contextul în care erau destinatarii iniţiali ai cărţii.

3. Evangheliile conţin în cea mai mare parte a lor relatări (povestiri, naraţiuni). Nu trebuie să transformăm relatările lor despre ceva sau despre cineva, în doctrine!

4. Evangheliile trebuie evaluate prin prisma conceptului de Împărăţie (Regat, Imperiu) care domina gândirea tuturor evreilor şi în general mentalitatea contemporanilor Domnului Isus.

Chiar şi după învierea Domnului Isus Cristos, discipolii Săi au păstrat această mentalitate a reînvierii naţiunii Israel ca forţă dominantă pe pământ, al cărei rege sperau să fie El. După ce Isus a încercat să corecteze această concepţie şi apoi a plecat la cer dintre ei, discipolii au rămas tot cu speranţa că noul regat al lui Dumnezeu se va instaura în cadrul poporului evreu prin revenirea în scurt timp a lui Isus. Iniţial, ei n-au înţeles că acea revenire nu va fi în timpul generaţiei lor şi că regatul lui Isus este de altă natură decât cel la care se gândeau aproape toţi evreii secolului întâi…

5. Nu chiar orice lucru făcut de Isus şi relatat de evanghelişti ar trebui neapărat imitat de cititorii creştini. În general, „evangheliile” nu au un caracter strict normativ!

De exemplu, povestirile care relatează minuni (supra fenomenelor naturii, asupra bolilor organice ale oamenilor, asupra demonizaţilor, asupra celor morţi) , nu urmăresc neapărat să ne prezinte un precedent obligatoriu de urmat sau de imitat pentru creştini, chiar dacă El le-a făcut. Un alt exemplu ar fi moartea Lui pe cruce pentru păcatele altora, etc.

6. Învăţăturile sau poruncile care nu au relevanţă pentru noi astăzi, trebuie „traduse” şi adaptate înainte de a fi aplicate aici şi acum.

De exemplu: porunca lui Cristos dată celor din vremea Sa de a merge două mile cu cel care îi obligă să meargă cu el una. Era vorba despre contextul secolului întâi, când în legislaţia Imperiului Roman era prevăzut că un soldat din armata romană avea dreptul să oblige pe un cetăţean din imperiu (din afara armatei) să-i ducă bagajele pe o distanţă de o milă. Porunca lui Cristos pare să nu fie relevantă pentru noi, dacă ea rămâne în această formă concretă şi

specifică primului secol. “Traducerea” se va putea face prin căutarea acelor forme concrete de aplicare a principiului din spatele acestei cerinţe concrete. Principiul ar putea fi formulat astfel: “Fi mai generos decât este stabilit în convenţiile omeneşti sau în regulamente!”.

7. Aproape toate dificultăţile pe care le întâmpinăm în interpretarea Evangheliilor,

derivă din două adevăruri evidente:a) Isus nu a scris nici o Evanghelie. Fiecare dintre cele patru cărţi scrise sub forma

literară numită „evanghelie” provine de la alţii (discipoli ai Săi sau contemporani convertiţi ulterior);

b) Există patru cărţi biblice de acest fel, nu una singură; şi fiecare este scrisă de câte un „autor” (redactor uman) care a avut un anume scop al scrierii cărţii lui, prin care viza în principal un anume tip de potenţiali destinatari-cititori din secolul întâi!

8. Cărţile care se încadrează în forma literară biblică numită „evanghelie”, sunt cele intitulate (cu numele „autorilor” lor): MATEI, MARCU, LUCA şi IOAN.

Deşi am mai spus-o până acum, reafirmăm că primul lucru pe care trebuie să-l facem atunci când dorim să studiem un text biblic, este să aflăm în ce formă literară ni l-a dat Dumnezeu.

Având în vedere faptul că după ce am determinat în general tipul de literatură biblică în care se încadrează textul nostru de studiat, trebuie să avem la dispoziţie toate informaţiile necesare realizării cerinţei din subtitlul primei etape, completăm cele spuse mai sus despre „evenghelie” ca formă literară distinctă, cu unele observaţii pertinente ale unei autorităţi în materie de interpretare a Bibliei.

În cartea “Cum să interpretăm Biblia”, Alfred Kuen face unele precizări importante referitor la abordarea corectă a formei literare numită “evanghelie”. Vom urmări în continuare câteva dintre remarcile acestuia.

(1) „Evangheliile constituie o specie literară diferită de tot ce a existat în literatura antică: «documente cu caracter atât istoric, cât şi religios» (F. Bassin – Horton – Kuen, Evangiles et Actes, Ed. Emmaus, 1990).

Este important să ne amintim acest dublu caracter – istoric şi teologic – al fiecărei povestiri: aceasta nu este o dare de seamă neutră, deghizată, a celor petrecute, nici – cum pretind teologii critici – o reconstrucţie teologică pornind de la preocupările Bisericii Primare. Evanghelistul raportează nişte fapte reale şi redă cuvinte autentice; dar grija sa principală era să-i facă pe cititorii lui să înţeleagă nişte adevăruri spirituale de mare importanţă.” (paginile 222, 223).

(2) „«Numeroase probleme apărute cu ocazia lecturii Evangheliilor se datorează unor concepţii false ale cititorilor de astăzi. Una dintre principalele dificultăţi provine din faptul că cititorul modern nu este familiarizat cu forma de exprimare a învăţăturii Domnului Isus. Astfel, el caută să interpreteze literal ceea ce pentru Domnul Isus era o formă literară ne-literală. De exemplu, cititorul modern nu realizează când Domnul nostru foloseşte hiperbola (acea figură de stil care uzează de exagerare).» (R. H. Stein, Difficult sayings in the Gospels, Baker book House, Grand Rapids, 1985, pag. 123).

(3) „«Poate cea mai mare problemă cu care se confruntă cititorul modern în lectura Evangheliilor izvorăşte din faptul că el abordează textul cu nişte idei preconcepute despre ceea ce evangheliştii ar fi trebuit să facă în momentul când îşi scriau cărţile inspirate...

Pentru unii creştini, doctrina despre infailibilitatea şi ineranţa Bibliei cere ca întregul conţinut al Evangheliilor să fie dispus într-o ordine strict cronologică, aşa cum ar face-o o lucrare ştiinţifică din secolul nostru. Dacă noi credem că evangheliştii au fost inspiraţi de Dumnezeu în tot ce au scris şi că prin urmare sunt infailibili şi nesupuşi greşelii, nu ar fi posibil oare să învăţăm chiar de la ei modul în care şi-au structurat scrierile?» (op. cit., pag. 124).

Acceptarea faptului că evangheliştii au grupat adesea cuvintele şi relatările într-o manieră tematică, nu cronologică, rezolvă deja o bună parte a dificultăţilor semnalate. Multe probleme dispar «atunci când creştinul poate accepta că evangheliştii au fost autorizaţi să fie interpreţii inspiraţi ai învăţăturilor lui Isus, şi nu nişte simpli stenografi» şi că «ei au căutat să comunice adevărul infailibil al lui Dumnezeu de o aşa manieră ca cititorii lor să-l poată înţelege (mesajul intenţionat).» (op. cit., pag. 125).

Domnul Isus le-a făcut discipolilor o dublă promisiune cu privire la rolul Spiritului Sfânt: «El vă va învăţa» (adică vă va ajuta să înţelegeţi) şi «vă va aduce aminte» (faptele petrecute) (Ioan 15:26). Datorită învăţăturii Spiritului Sfânt, discipolii puteau medita, reformula sau combina cuvintele Domnului Isus. Deci rolul lor era mult mai complex decât acela al unor stenografi care se mulţumesc să repete exact ceea ce a fost spus. În această calitate, ei şi-au putut permite o regrupare a episoadelor şi cuvintelor Domnului Isus în funcţie de ideea pe care doreau s-o scoată în relief. Astfel, unele contexte evanghelice sunt mai curând «teologice» decât cronologice. De exemplu, episodul cu cei trei bărbaţi care îşi manifestă disponibilitatea de a-L urma pe Domnul Isus este plasat de Luca (9:51 şi urm.) în contrast cu hotărârea lui Cristos de a merge la Ierusalim: a-L urma pe Domnul Isus înseamnă a lua aceeaşi hotărâre ca El, a te inspira din exemplul Lui. Matei pune acelaşi episod în legătură cu potolirea furtunii: a-L urma pe Domnul Isus înseamnă a urca «în aceeaşi corabie» cu El (Matei 8:23) şi a descoperi că El este Domn (Stăpân, Suveran) peste toate momentele şi problemele vieţii.” (pag. 224, 225).

(4) “Să nu confundăm textele narative cu textele didactice. Textele narative ne spun ce s-a întâmplat, în timp ce textele didactice ne spun ce trebuie să facem noi înşine. Povestirile nu ne instruiesc întotdeauna într-un mod direct. Uneori trebuie să căutăm învăţătura pe care ne-o dă o istorisire la distanţă de câteva capitole, pentru că relatarea respectivă ilustrează ceva care a fost spus explicit în altă parte.” (pag. 225-226).

(5) „O povestire nu este însoţită neapărat de morală – asemenea unei fabule sau ca într-o parabolă. Ea poate aparţine unei înşiruiri de evenimente care capătă sens pe măsură ce se adaugă o nouă verigă, pe măsură ce se consemnează un nou eveniment. Uneori mesajul nu este oferit de un episod, ci de totalitatea relatărilor vizând acelaşi subiect.” (pag. 226).

(6) „Când ni se povestesc lucruri negative, chiar dacă nu sunt explicit numite astfel, nu trebuie să credem că acestea ne sunt date ca exemple de urmat. Numai în lumina unor principii formulate în alte pasaje biblice trebuie să judecăm orice acţiune, chiar şi fapta unui om al lui Dumnezeu apreciat cu altă ocazie. [...] Nu putem formula o doctrină sprijinindu-ne pe ceva care s-a petrecut o singură dată, sau odată într-un fel şi a doua oară altfel. [...] Un eveniment

oarecare nu este neapărat un exemplu de urmat sau o normă care trebuie respectată, dacă Sfânta Scriptură nu specifică acest lucru în mod explicit.” (pag. 226).


1. Numeşte cele zece forme literare distincte pe care le conţine Biblia în textele ei.

2. Cum se intitulează prima Etapă a Metodei justificate de studiere a Bibliei (DAV)?

3. Care este cerinţa practică a primei etape a Metodei justificate de studiere a Bibliei?

4. Cum sau prin ce anume se justifică Etapa 1 a studierii Bibliei conform cursului DAV?

5. Care sunt câteva dintre caracteristicile distinctive ale formei literare numite „evanghelie” sau cum o putem identifica în cadrul cărţilor Bibliei?

6. Care sunt cele trei tipuri de context de care trebuie să ţinem cont atunci când intenţionăm să abordăm corect un text biblic aparţinând formei literare numite „evanghelie”?

7. Dă un exemplu din care să reiasă faptul că nu chiar orice lucru făcut de Isus din Nazaret sau întâmplat cu El şi relatat de „evanghelişti” ar trebui neapărat imitat de cititorii creştini.

8. Cum trebuie să procedăm cu învăţăturile şi cu poruncile din „evanghelii” care nu au relevanţă pentru noi aici şi acum?

9. Care crezi că este dificultatea care rezultă din faptul că Isus nu a scris personal nici o carte biblică, ci alţii au scris despre ce a spus şi a făcut El cât a trăit pe pământ?

10. Ce anume crezi că va complica situaţia interpretării unui text din „evanghelii” din moment ce avem patru cărţi biblice de acest fel şi nu una singură?

Lecţia 18

Etapa 2 – ABORDAREA ANALITICĂ A BIBLIEIDelimitarea şi intitularea paragrafelor


fundamentală a Bibliei: în textele cărţilor ei, Biblia conţine idei exprimate în propoziţii şi/sau fraze care formează paragrafe.



ALE BIBLIEI



1. Revelaţia de Sine specială a lui Dumnezeu (Biblia) ne-a fost oferită prin




2.

În textele cărţilor ei, Biblia conţine idei exprimate în propoziţii şi/sau fraze care



3.Când Dumnezeu ne-a dat Biblia formată

din cărţi, El a făcut ca fiecare carte biblică să aibă o anumită temă generală

distinctă.



4. Biblia conţine mesaje adresate iniţial unor destinatari care au existat într-un




5.






studiat.












nostru.Partea teoretică a lecţiei

În etapa la care ne aflăm acum în studiu, ni se cere să căutăm răspunsul pentru două întrebări. Acestea sunt următoarele: “Despre cine sau despre ce se vorbeşte în text?” şi “Ce se spune despre «subiect»?”. Răspunzând la prima, vom afla şi vom preciza un “subiect”. Iar

prin răspunsul la a doua întrebare, vom arăta “complementul” subiectului deja aflat. Având astfel cele două elemente absolut necesare, vom putea stabili întinderea pe text a unui paragraf. Orice paragraf este constituit dintr-o unitate de text în care avem un “subiect” împreună cu un “complement”. Aceasta ar fi definiţia clasică a unui paragraf. Atunci când textul conţine altă combinaţie “subiect” – “complement”, înseamnă că am ajuns la un nou paragraf.

În general, delimitarea paragrafelor înseamnă împărţirea textul cărţii de studiat în mai multe unităţi de text în funcţie de “subiectele” şi de “complementele” acestora.

Dacă însă avem de-a face cu tipul de literatură biblică numit „evanghelie”, împărţirea textului cărţii în paragrafe va implica în final o delimitare a scenelor sau a episoadelor ei. Foarte frecvent, “subiectul” va fi Isus din Nazaret. Despre El se vorbeşte în general în textul cărţilor numite generic “Evanghelii”. Dar vom mai întâlni paragrafe în care se vorbeşte despre discipolii lui Isus sau despre cei care într-un fel sau altul au avut de-a face cu El.

Vom delimita astfel fiecare scenă a relatării cărţii scrise de Marcu, de fiecare dată când vom avea o nouă combinaţie “subiect” – “complement”.

Concret, împărţirea textului cărţii în paragrafe se face punând mereu cele două întrebări: “Despre cine sau despre ce se vorbeşte în text?” (pentru a afla “subiectul”) şi “Ce se spune despre «subiect»?” (pentru a afla “complementul”). Nu putem şti şi nici ghici câte paragrafe are o anumită carte biblică până nu am parcurs corect această a doua etapă de studiere a Bibliei conform precizărilor de mai sus. Nici nu vom putea parcurge cu succes următoarea etapă de studiu biblic dacă o vom sări pe aceasta sau dacă nu vom munci la realizarea ei! Astfel, nu ne rămâne decât să ne implicăm in partea practică a acestei Etape de studiu biblic. În acest scop, exemplul dat trebuie să ne motiveze şi să ne încurajeze la munca de delimitare şi de intitulare a paragrafelor pentru alte cărţi din literatura biblică numită EVANGHELIE (Matei, Luca, Ioan). Până atunci însă, să privim spre modelul de mai jos.

Forma ideală a textului pentru această etapă a studiului este aceea despre care am vorbit deja la studierea cărţii biblice IONA. Este bine să amintim că textul ideal pentru studiu este acela care nu are titluri şi care se prezintă aranjat pe o singură coloană. Nu va avea spaţii nejustificate între versete, iar notarea capitolelor şi a versetelor va fi făcută mai discret, pentru a nu influenţa vizual negativ fragmentarea textului. De asemenea, vor fi eliminate şi trimiterile, acolo unde ele există. Astfel, textul va fi curăţat de orice element care ar putea deruta sau influenţa negativ parcurgerea corectă a acestei Etape a studiului (Delimitarea şi intitularea paragrafelor).

Vom prezenta mai jos un exemplu de parcurgere a Etapei 2 de studiu biblic DAV doar pe porţiunea de text care corespunde primului capitol din cartea MARCU, pentru a lăsa cititorului posibilitatea să muncească singur la celelalte cincisprezece capitole.


A. DELIMITAREA PARAGRAFELOR(MARCU – Capitolul 1)

“Subiectul”sau

Despre cine sau despre ce se

vorbeşte în text

“Complementul”sau

Ce se spune despre “subiect”

Referinţasau

Delimitarea paragrafului

Ioan Botezătorul anunţat (prin Isaia) 1:1-4Evreii acceptau botezul 1:5

Ioan Botezătorul trăia modest 1:6

Ioan Botezătorulpredica (despre un

Altul) 1:7-8

Isus botezat de Ioan 1:9Ioan Botezătorul are o viziune 1:10Ioan Botezătorul aude o voce 1:11

Isus este testat de diavol 1:12-13Isus Începe să predice 1:14Isus predică esenţial 1:15Isus Îşi alege discipoli 1:16-20Isus învaţă oamenii 1:21Isus Uimeşte ascultătorii 1:22

Demonii Vorbesc dintr-un om 1:23-24Isus exorcizează un om 1:25-26

IsusÎşi impresionează

asistenţa 1:27

Isusdevine foarte

popular 1:28

IsusVindecă pe soacra

lui Petru 1:29-31

Isus Vindecă alţi bolnavi 1:32-34Isus Se roagă singur 1:35

Oamenii Îl caută pe Isus 1:36-37

IsusÎşi extinde predicarea 1:38-39

Un om leprosSolicită lui Isus

vindecarea 1:40

Isus Vindecă omul lepros 1:41-42

Isusporunceşte discreţie leprosului vindecat 1:43-44

Leprosul vindecatnu ascultă de

porunca lui Isus 1:45

B. INTITULAREA PARAGRAFELOR

“Subiectul” “Complementul” Intitularea Paragrafuluia. Isaia profeţise despre Ioan

Botezătorul

Ioan Botezătorul anunţat prin Isaiab. Ioan Botezătorul – anunţat

de Isaiac. Apariţia lui Ioan

Botezătorul a fost prevestită de Isaia.

Evreii acceptau botezul

a. Ioan botează în Iordan pe evrei.

b. Evreii acceptă botezul lui Ioan.

c. Botezul lui Ioan – acceptat de evrei.

Ioan Botezătorul trăia modest

a. Ioan Botezătorul se îmbrăca şi mânca modest.

b. Modestia – caracteristica lui Ioan Botezătorul.

c. Hrana şi îmbrăcămintea lui Ioan Botezătorul –

demonstraţie de modestie.

Ioan Botezătorul predica (despre un Altul)

a. Ioan Botezătorul predică despre Cineva superior lui.b. Ioan Botezătorul anunţă apariţia Altuia superior lui.

c. Ioan Botezătorul face reclamă apariţiei altui Lider.

Isus botezat de Ioan

a. Isus este botezat de Ioan.b. Botezul lui Isus – administrat de Ioan

Botezătorul.c. Ioan Botezătorul botează

pe Isus în Iordan.

Ioan Botezătorul are o viziune

a. Ioan Botezătorul are o viziune specială.

b. Ioan Botezătorul vede Spiritul Sfânt simbolizat.

c. Spiritul Sfânt ca porumbel – văzut de Ioan Botezătorul.

Ioan Botezătorul aude o voce

a. Ioan Botezătorul aude pe Tatăl vorbind despre Fiul.b. Tatăl vorbeşte despre Fiul în auzul lui Ioan Botezătorul.c. Fiul prezentat de Tatăl în auzul lui Ioan Botezătorul.a. Isus suportă ispitirea

Isus este testat de diavol

diavolului postind.b. Isus – testat de diavol în deşert.c. Diavolul testează pe Isus în deşert.

Isus începe să predice

a. Moartea lui Ioan Botezătorul – începutul predicării lui Isus.b. Isus începe să predice Evanghelia.c. Evanghelia – predicată de Isus.

Isus predică esenţial

a. Pocăinţa şi credinţa – fundamentul predicării lui Isus.b. Isus predică esenţa Evangheliei – pocăinţa şi credinţa.c. Evanghelia lui Isus în esenţă – pocăinţa şi credinţa.

Isus Îşi alege discipoli

a. Isus cheamă patru discipoli.b. Patru pescari – provocaţi de Isus la a-L urma ca discipoli.c. Primii patru discipoli în şcoala lui Isus.

Isus învaţă oamenii

a. Isus învaţă pe oameni în sinagogă.b. Isus – Învăţător în sinagogă.c. Oamenii din sinagogă – învăţaţi de Isus.

Isus uimeşte ascultătorii

a. Oamenii din sinagogă – uimiţi de Isus.b. Isus face o bună impresie în sinagogă.c. Ascultătorii rămân uimiţi de Învăţătorul Isus.

Demonii vorbesc dintr-un om

a. Demonii recunosc divinitatea lui Isus.b. Isus – recunoscut de demoni ca Dumnezeu.

c. Autoritatea lui Isus – recunoscută de demoni.

Isus

exorcizează un om

a. Isus exorcizează un om.b. Demonii – daţi afară de Isus.c. Demonii părăsesc un om la porunca lui Isus.

Isus Îşi impresionează asistenţa

a. Autoritatea lui Isus – motiv de uimire.b. Isus impresionează prin autoritate.c. Oamenii sunt impresionaţi de autoritatea lui Isus.

Isus devine foarte popular

a. Faptele lui Isus Îl fac foarte popular.b. Popularitatea lui Isus creşte (în jurul Galileeii).c. Isus – din ce în ce mai popular.

Isus vindecă pe soacra lui Petru

a. Isus vindecă pe soacra lui Petru.b. Soacra lui Petru – vindecată de Isus.c. Cu ajutorul lui Isus, Petru are din nou soacra sănătoasă.

Isus vindecă alţi bolnavi

a. Isus – vindecător pentru mulţi bolnavi.b. Mulţimi de bolnavi – vindecaţi de Isus.c. Vindecarea oferită de Isus multor bolnavi.

Isus Se roagă singur

a. Isus Se roagă singur dimineaţa.b. Isus începe ziua cu rugăciune.c. Rugăciunea – prioritatea lui Isus într-o zi.

Oamenii caută pe Isus

a. Isus – căutat de discipoli şi de alţii.b. Oamenii Îl caută pe Isus.c. Isus prezintă interes

pentru mulţi (oameni)

IsusÎşi extinde predicarea

a. Isus predică în noi zone.b. Noi teritorii evanghelizate de Isus.c. Predicarea lui Isus se extinde în alte zone.

Un lepros solicită vindecarea

a. Un lepros cere vindecarea de la Isus.b. Isus – solicitat pentru vindecarea unui lepros.c. Vindecarea de lepră – solicitată lui Isus.

Isus porunceşte discreţie

a. Isus porunceşte discreţie omului vindecat.b. Cel vindecat este învăţat de Isus ce să facă.c. Fostul lepros primeşte porunci de la Isus.

leprosul vindecat

nu ascultă de Isus

a. Leprosul vindecat nu ascultă de Isus.b. Isus nu este ascultat de leprosul vindecat.c. După vindecare, leprosul nu ascultă sfatul lui Isus.

Am trecut astfel prin a doua etapă a studiului biblic DAV doar cu primul capitol al cărţii MARCU, pentru că dorim să oferim numai un exemplu. Restul celor cincisprezece capitole vor fi parcurse conform acestui model de către cel care doreşte să studieze (individual, dar mai bine într-un grup!) cartea numită “Evanghelia lui Marcu”. De fapt, trecerea sub aspect practic la următoarea etapă a studiului biblic DAV va fi posibilă doar atunci când vom afla şi vom intitula toate paragrafele cărţii MARCU. Aceasta este o provocare căreia probabil relativ puţini vor încerca să îi facă faţă. Deşi nu este vorba despre un lucru greu, el cere timp si perseverenţă până la capăt. Oare câţi vor fi decişi să răspundă acestei provocări?

TEST

Treci cu unul dintre celelalte cincisprezece capitole ale cărţii biblice MARCU prin Etapa 2 de studiu biblic DAV, aranjând informaţiile pe care le găseşti în el într-un tabel conform modelului oferit în Lecţia 16 la partea ei practică.

Lecţia 19

Etapa 3 – ABORDAREA SINTETIZATOAREA BIBLIEI

Aflarea şi intitularea temei generale a cărţiiJustificare

Această etapă a studiului biblic este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: Când Dumnezeu ne-a dat Biblia formată din cărţi, El a făcut ca fiecare carte biblică să aibă o anumită temă generală distinctă.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.













nostru.


Aflarea Temei Generale a cărţii (MARCU) este posibilă în urma trecerii întregului ei text prin a doua etapă a studiului. Astfel vom avea în finalul ei titlurile paragrafelor cărţii, pentru ca apoi să vedem ce le uneşte sau ce constituie acel numitor comun al lor. Aşa şi numai aşa vom afla corect Tema Generală a cărţii.

De această dată, pentru că nu am mai dat totul deja gata făcut în Etapa 2 a studiului, nu vom prezenta nici Tema Generală a cărţii MARCU. Cine va dori să înveţe cum se ajunge la ea sau va urmări să înţeleagă unde se află descrisă şi demonstrată metodologia, va trebui să recitească şi să revadă tehnica relativ simplă prezentată deja de două ori (în cadrul Naraţiunii Istorice – cartea IONA, la Etapa 3).

Pentru că aflarea şi intitularea Temei generale a cărţii (biblice MARCU) este necesară în vederea interpretării tuturor celorlalte părţi în întregul de care aparţin, va fi absolut obligatoriu ca fiecare cursant al acestui studiu să aibă în final delimitate şi intitulate toate paragrafele acestei cărţi.

Pentru uşurarea muncii în vederea atingerii acestui obiectiv, devine evident avantajul unui grup de studiu biblic.

Cine este singur, va trebui să parcurgă astfel toate cele paisprezece capitole care au mai rămas, delimitându-le şi intitulându-le.

Însă munca într-un grup îi va împuţina volumul de text pe care va trebui să lucreze. Fiecare dintre membrii grupului poate lua un număr de capitole pentru trecerea cu ele prin Etapa 2 a cursului DAV (Delimitarea şi intitularea paragrafelor).

Apoi, în cadrul întâlnirii acelui grup, munca fiecăruia coroborată cu a celorlalţi va face posibilă parcurgerea cu succes a Etapei 3 a cursului DAV. Aceasta este şi Tema (TEST-ul) lecţiei 19.

Dacă nu ai un grup de studiu biblic, ar fi bine să îţi formezi sau să te integrezi în unul deja format.

Dacă deja ai un asemenea grup de care aparţii, îţi urez spor la studiu împreună cu ceilalţi. Dacă însă dintr-un motiv sau altul încă nu poţi face parte dintr-un grup de studiu biblic, va

trebui să efectuezi personal toată munca despre care am vorbit. Succes şi în acest caz!

Lecţia 20Etapa 4 – ABORDAREA EXEGETICĂ

(CONTEXTUAL-ISTORICĂ) A BIBLIEI

Punerea şi evaluarea mesajului textului în contextul istoric iniţial al apariţiei lui





ALE BIBLIEI



1.








3.









5.






studiat.














Parcurgerea cu succes a acestei etape de studiu biblic implică mai întâi aflarea contextului în care vom pune şi vom evalua ulterior textul de studiat.

Atunci când Domnul Isus Cristos a fost pe pământ, conceptul de “împărăţie” (regat, imperiu) era bine conturat în mintea tuturor concetăţenilor Săi. Imperiul Roman era o imagine vie a “Împărăţiei” pământeşti. Acest imperiu părea să fie idealul pentru oricine îşi dorea o “împărăţie”. Buna organizare administrativă, înflorirea economică, legislaţia, armata, politica şi cultura – erau o demonstraţie convingătoare despre un model performant de “Împărăţie” (Regat sau Imperiu).

Istoria naşterii şi consolidării Imperiului Roman are un traseu interesant şi necesar de urmărit în stadiul în care ne aflăm acum.

Imperiul Roman a început atunci când mai multe sate din peninsula italică s-au aliat. Cu timpul, au ajuns la un înalt grad de organizare. Erau conduşi de un rege; apoi au trecut la o guvernare “federală”.

Începând cu secolul V î. Cr., în Nord, au avut loc războaie cu etruscii. Acestea au continuat până în anul 265 î. Cr., când Roma devine stăpâna Peninsulei Italice. Este cucerită şi anexată Sicilia. Între anii 264 şi 241 î. Cr. Roma se luptă cu Cartagina. În anul 237 î. Cr., Roma cucereşte şi-şi anexează teritoriului deja extins, provincia Sardinia. A urmat anexarea a două provincii din Spania (în 179 î. Cr.) şi apoi a întregii Spanii. Anul 146 a adus Romei noi teritorii. Astfel, într-un singur an a reuşit să învingă şi să anexeze următoarele provincii: Macedonia, Corint, Africa de Nord, Ahaia. În 133 î. Cr., din Regatul Pergamului lăsat moştenire Imperiului la moartea regelui lui, romanii anexează teritoriul numit Asia, făcându-l provincie a Imperiului Roman. Tot în acest an sunt anexate provinciile: Pont şi Caucaz (denumit ulterior Asia Mică). În anul 118 î. Cr., vine rândul altor două provincii să fie cucerite şi anexate imperiului în plină expansiune. Acestea au fost Galia Transalpină şi Galia Cisalpină. Cirena devine provincie romană în anul 96 î. Cr., iar în anul 75 î. Cr., Bitinia este cucerită şi anexată Imperiului. În anul 63 î. Cr. a venit rândul Siriei şi al Iudeeii să devină provincii romane. Cilicia a fost anexată imperiului în anul 67 î. Cr. După anul 57 î. Cr., Galia este cucerită şi devine provincie a Imperiului Roman...

Astfel, în decurs de aproximativ 500 de ani, Roma a devenit stăpâna lumii antice!

Perioada de apogeu a Imperiului Roman a fost între 46 î. Cr. şi 180 d. Cr. În acest timp, imperiul a fost condus de şaisprezece împăraţi. A urmat perioada de declin şi de cădere a imperiului între anii 180 d. Cr. şi 476 d. Cr.

În acest timp, Imperiul Roman a fost condus de şaptesprezece împăraţi (cezari).

Având în vedere că Evanghelia lui Marcu nu a fost scrisă mai devreme de anii 55 d. Cr., până atunci Imperiul Roman avusese ca împăraţi (cezari) pe Augustus, (Augustus Gaius Iulius Caesar Octavianus – 27 î. Cr.-14 d. Cr.), pe Tiberiu (Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus – 14-37 d. Cr.), pe Caligula (37-41 d. Cr.) şi pe Claudius (41-54 d. Cr.).

Evenimentele descrise de Marcu se petrec începând cu vremea în care imperiul era condus de Augustus ( la naşterea lui Cristos) şi continuă până în vremea lui Tiberius (lucrarea publică şi moartea Lui). Cea mai mare parte a cărţii lui Marcu se referă la perioada acestui ultim cezar enumerat aici.

În momentul în care a apărut şi a început să circule Evanghelia lui Marcu, Imperiul Roman era condus de Nero (54-68 d. Cr.). Acest cezar s-a remarcat prin câteva fapte demne de reţinut. În primii ani ai domniei a fost un conducător înţelept. Apoi, în anul 59 d. Cr. a organizat omorârea mamei lui. Se spune despre el că a fost mai mult artist decât conducător de imperiu. Fiind plin de extravaganţă, şi-a permis să cheltuiască fără limită bani din trezoreria publică. A recurs la abuz de forţă, confiscând averi pentru a-şi mări bogăţiile. În anul 64 d. Cr. a dat foc Romei, acuzând ulterior creştinii de declanşarea acestui incendiu. Acestea au fost premisele primului val de persecuţie împotriva creştinilor din imperiu.

După Nero, la conducerea Imperiului Roman au mai fost: Galba (68 d. Cr.), Otho (69 d. Cr.), Vitellius (69 d. Cr.), Vespasian (69-79 d. Cr.), Titus (79-81 d. Cr.), Domiţian (81-96 d. Cr.), Nerva (96-98 d. Cr.), Traian (98-117 d. Cr.), Adrian (117-138 d. Cr.), Marcus Aurelius (138-161 d. Cr.), Antonius Pius (161-180 d. Cr.). După anul 180 a urmat perioada de declin a imperiului.

EVENIMENTELE DESCRISE DE CARTEA M A R C U ÎN CADRUL

PERIOADEI DE APOGEU A IMPERIULUI ROMAN

Nr.crt.

Împărat Perioada de guvernare

Evenimentele descrise de cartea

MARCU1 Augustus 27 î. Cr. – 14 d. Cr. X

2 Tiberius14 d. Cr. – 37 d.

Cr. X

3 Caligula37 d. Cr. – 41 d.

Cr.

4 Claudius41 d. Cr. – 54 d.

Cr.

5 Nero54 d. Cr. – 68 d.

Cr.6 Galba 68 d. Cr.7 Otho 69 d. Cr.8 Vitellius 69 d. Cr.

9 Vespasian69 d. Cr. – 79 d.

Cr.

10 Titus79 d. Cr. – 81 d.

Cr.11 Domiţian 81 d. Cr.–96 d. Cr.

96 d. Cr. – 89 d.

12 Nerva Cr.

13 Traian98 d. Cr. – 117 d.

Cr.

14 Adrian117 d. Cr. – 138 d.

Cr.

15Marcus Aurelis

138 d. Cr. – 161 d. Cr.

16 Antonius Pius 161 d. Cr. – 180

Cartea MARCU a apărut şi a început să circule începând din contextul istorico-politic al “împăratului” Nero (14 ani), după care au urmat ceilalţi cezari, aşa cum se poate vedea din tabelul de mai sus.

După această perioadă de apogeu, Imperiul Roman a intrat într-una de declin. În timp ce la Roma stabilitatea politică se clătina din ce în ce mai mult, creştinismul lua amploare în imperiu. Tertulian (160 d. Cr. – 220 d. Cr.) scria Cezarului următoarele: “Noi nu suntem decât de ieri-alaltăieri, şi totuşi am umplut imperiul vostru, oraşele, cetăţile şi insulele voastre, triburile, taberele şi castelele voastre, palatele, adunările şi senatul vostru!”

Din punct de vedere religios, pe lângă zeii panteonului roman şi al celui grec, Domiţian a fost primul cezar care s-a autointitulat “Dominus et Deus” (Domn şi Dumnezeu).

Din punct de vedere social, trebuie să remarcăm faptul că societatea era compusă din două mari clase: clasa oamenilor liberi şi clasa oamenilor sclavi.

Cartea MARCU apare prima între cele patru “Evanghelii”, după douăzeci şi cinci de ani de creştinism fără nici o scriere de acest fel. Până atunci, tot ce se ştia despre Isus din Nazaret, fusese transmis oral (povestit de la om la om), sursa primordială fiind aceia care L-au cunoscut personal cât timp a fost printre oameni.

Cartea (“Evanghelia”)

Data scrierii

MATEI 60 –65 d. Cr.MARCU 55 – 60 d. Cr.LUCA 65 – 70 d. Cr.IOAN 85 – 90 d. Cr.

Orice text din cartea MARCU trebuie mai întâi înţeles aşa cum l-ar fi înţeles destinatarii lui iniţiali. Iar pentru a realiza cum gândeau aceia, va fi necesar să reflectăm asupra contextului istoric despre care tocmai am discutat sumar mai sus. Acest context este mediul în care trăiau atunci oamenii secolului întâi.

Este deja foarte cunoscut faptul că totdeauna contextul conferă semnificaţie oricărui lucru şi oricărui cuvânt sau concept exprimat. Va fi deci necesar să ne imaginăm şi să determinăm cu aproximaţie cum a fost receptat iniţial un mesaj într-un anume context care i-a aparţinut.

Desigur că acel mesaj nu a fost receptat la fel ca azi (la atâtea secole distanţă), chiar dacă acest lucru marchează uneori o diferenţă mai mare sau mai mică între cele două moduri de receptare şi de înţelegere.

Numai atunci când ne-am pus în locul primilor destinatari şi când încercăm să înţelegem cum gândeau cei de-atunci şi de-acolo (în acel context istoric iniţial), suntem pregătiţi să trecem cu succes textul de studiat prin această Etapă (a patra) a cursului DAV. Înainte de a afla ce are de spus textul pentru aici şi acum (lucru care se va realiza abia în Etapa a 8-a), trebuie să determinăm ce a însemnat el atunci şi acolo (pentru primii destinatari sau cititori ai lui, în contextul lor istoric special)!

Pentru că demonstraţia practică pentru această etapă a fost deja făcută la forma literară numită Naraţiune Istorică (Vezi studiul cărţii biblice IONA), nu vom mai trece cu un text şi din MARCU prin această etapă, lăsând cititorului Manualului DAV posibilitatea să lucreze singur. Deja am oferit elemente ale contextului istoric iniţial al scrierii şi apariţiei cărţii MARCU, astfel încât orice creştin care îşi pune mintea la lucru, să poată răspunde corect relativ uşor la întrebarea “Ce semnificaţie a avut acest mesaj pentru cei de-atunci şi de-acolo (în acel context istoric iniţial)?” Răspunsul trebuie formulat cât mai exact în limbajul contemporan şi reţinut în scris sau sub altă formă de înregistrare. Acest rezultat va fi necesar mai târziu în cadrul studiului.


Pentru formarea unei imagini complete despre contextul istoric iniţial al cărţii biblice MARCU, va fi necesară o lectură despre acest aspect. Ea vă este oferită în continuare într-o lucrare din care deja au fost prezentate unele fragmente în partea teoretică a lecţiei. În urma lecturării acestui material, TEST-ul lecţiei va consta într-o lucrare mult mai scurtă, care să prezinte în rezumat contextul istoric special al cărţii biblice MARCU.

LUMEA NOULUI TESTAMENTDIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ

Istoria este ştiinţa care se ocupă cu cercetarea modului în care au trăit oamenii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, din punct de vedere cultural, politic, economic şi social.

Pentru orice perioadă a existenţei umanităţii, cei patru piloni pe care se sprijină istoria ca ştiinţă, sunt: cultura, politica, economia şi domeniul socialului.

CONTEXTUL ISTORIC GENERAL

AL LUMII NOULUI TESTAMENT

Lumea antică din perioada istorică despre care vorbeşte Noul Testament este caracterizată de specificul civilizaţiei romane. Însă pentru a înţelege mai bine apariţia şi dezvoltarea acestui imperiu, este necesar să facem iniţial o mică incursiune istorică în formarea lui. Ne vom referi mai jos în mod special la aspectul politic – determinant în ordinea priorităţilor pentru celelalte trei.

Alexandru Macedon pusese capăt uriaşului Imperiu Persan care existase în perioada istorică 539 – 323 î. Cr. În numai zece ani, (333 – 323 î. Cr.) tânărul general a cucerit întregul teritoriu al Imperiului Persan, extinzând graniţele noului Imperiu Grec până în Indiile de Vest. Deşi aflat încă în floarea vârstei, Alexandru Macedon a fost răpus de o boală în 323 î. Cr. , în plină campanie militară. Imperiul a fost împărţit între patru dintre generalii săi: Ptolemeu, Seleucus, Lysimachus şi Antigonus. Însă foarte curând, puterea în noul Imperiu Grec s-a polarizat între seleucizi (la nord de Israel, în Siria şi în Babilon) şi ptolemei (la Sud de Israel, în Egipt). Pentru că spre Vest de Israel era Marea Mediterană iar spre Est exista Deşertul Arabiei, pământul Israelului era singurul loc de trecere pentru armatele ptolemeilor şi ale seleucizilor. Aproximativ primii o sută de ani (323 – 200 î. Cr.), teritoriile Israelului au fost disputate între cele două mari împărăţii, ajungând până la urmă sub ocupaţie seleucidă (196 – 167 î. Cr.). Frământărilor politice şi militare li s-au adăugat cele cultural-religioase. Imediat după Alexandru Macedon, ptolemeii şi sdeleucizii au continuat şi au adâncit politica de elenizare a teritoriilor ocupate. Toate acestea au exacerbat sentimentele naţionaliste în Israel. Antioh Epifane al IV-lea (215 – 163 d. Cr.), ajuns la tronul Regatului Seleucid în 175 î. Cr., a accelerat procesul de elenizare, în speranţa calmării frământărilor politice din regat. Unitatea religioasă era considerată ca fiind una dintre cheile realizării visului său. Pe fundalul luptei dintre preoţi pentru funcţia de mare preot şi cu ajutorul lui Menelau (care cumpărase de la Antioh dreptul de mare preot cu o mare sumă de bani), monarhul seleucid a impus înlocuirea religiei iudaice cu o închinare la Zeus, al cărui reprezentant se considera el însuşi. Antioh s-a supranumit pe sine Theos Epifane („manifestarea lui Dumnezeu”). În ziua de 25 Chislev (16 dec.) 167 î. Cr., pe un altar ridicat deasupra altarului arderilor integrale din Templu, Antioh a ordonat sacrificarea unei scroafe în cinstea lui Zeus… Aceasta a fost scânteia care a aprins revolta macabeilor – revoltă pornită de preotul Matatia la Modein. Iuda, Macabeul, unul dintre fiii lui Matatia, a înfrânt armatele lui Lysias (trimisul lui Antioh Epifane). Apoi a câştigat bătălie după bătălie, până când a fost eliberat întreg teritoriul Israelului. În ziua de 25 Chislev 164 î. Cr., Templul a fost „curăţat” şi rededicat, instituindu-se Sărbătoarea Înnoirii.

Anul 163 î. Cr. a marcat începutul celor o sută de ani de existenţă a noului regat evreu sub dinastia hasmoneilor. Naţionalismul iudeilor era alimentat de speranţa venirii lui Mesia ca să restaureze scaunul de domnie al lui David. Se părea că venise acel timp istoric profeţit. În acei o sută de ani (163 – 63 î. Cr.), teritoriile regatului Israelului au ajuns la dimensiunile regatului lui David. Acest regat (recâştigat) a fost recunoscut de seleucizi în anul 142 î. Cr. şi de romani în 139 î. Cr..

După dominaţia grecească asupra lumii, a început să-şi facă simţită prezenţa pe scena istoriei un nou imperiu – cel al Romei.

Istoria naşterii şi consolidării Imperiului Roman are un traseu interesant şi necesar de urmărit în stadiul în care ne aflăm acum.

Imperiul Roman a început atunci când mai multe sate din peninsula italică s-au aliat. Cu

timpul, ele au ajuns la un înalt grad de organizare. Erau conduse de un rege; apoi au trecut la o guvernare “federală”. Desigur, anul fondării Romei este considerat de istorici ca fiind 735 î. Cr. Conform tradiţiei, cei consideraţi responsabili cu fondarea Romei, sunt Remus şi Romulus.

Începând cu secolul V î. Cr., în Nord, au avut loc războaie cu etruscii. Acestea au continuat până în anul 265 î. Cr., când Roma devine stăpâna Peninsulei Italice. Este cucerită şi anexată Sicilia. Între anii 264 şi 241 î. Cr. Roma se luptă cu Cartagina. În anul 237 î. Cr., Roma cucereşte şi-şi anexează teritoriului deja extins, provincia Sardinia. A urmat anexarea a două provincii din Spania (în 179 î. Cr.) şi apoi a întregii Spanii. Anul 146 a adus Romei noi teritorii. Astfel, într-un singur an a reuşit să învingă şi să anexeze următoarele provincii: Macedonia, Corint, Africa de Nord, Ahaia. În 133 î. Cr., din Regatul Pergamului lăsat moştenire Imperiului la moartea regelui lui, romanii anexează teritoriul numit Asia, făcându-l provincie a Imperiului Roman. Tot în acest an sunt anexate provinciile: Pont şi Caucaz (denumit ulterior Asia Mică). În anul 118 î. Cr., vine rândul altor două provincii să fie cucerite şi anexate imperiului în plină expansiune. Acestea au fost Galia Transalpină şi Galia Cisalpină. Cirena devine provincie romană în anul 96 î. Cr., iar în anul 75 î. Cr., Bitinia este cucerită şi anexată Imperiului. În anul 63 î. Cr. a venit rândul Siriei şi al Iudeeii să devină provincii romane. Cilicia a fost anexată imperiului în anul 67 î. Cr. După anul 57 î. Cr., Galia este cucerită şi devine provincie a Imperiului Roman...

Astfel, în decurs de aproximativ 500 de ani, Roma a devenit stăpâna lumii antice!

Atunci când Isus Cristos a fost pe pământ, conceptul de “împărăţie” (regat, imperiu) era bine conturat în mintea tuturor concetăţenilor Săi. Imperiul Roman era o imagine vie a unei mari “Împărăţii” pământeşti. Acest imperiu părea să fie idealul pentru oricine îşi imagina o “împărăţie”. Buna organizare administrativă, înflorirea economică, legislaţia, armata, politica şi cultura – erau o demonstraţie convingătoare despre un model performant de “Împărăţie” (Regat sau Imperiu).

Perioada de apogeu a Imperiului Roman a fost între 46 î. Cr. şi 180 d. Cr. În acest timp, imperiul a fost condus de şaisprezece împăraţi. A urmat perioada de declin şi de cădere a imperiului între anii 180 d. Cr. şi 476 d. Cr. În acest timp, Imperiul Roman a fost condus de şaptesprezece împăraţi (cezari).

Următorul tabel prezintă împăraţii (cezarii) Romei din perioada de glorie a Imperiului.

Conform informaţiilor publicate de Wikipedia – enciclopedie liberă,

„Pax Romana (Pacea romană) a fost o realitate istorică (un mod stabil de organizare a vieţii sociale), un sistem de ordine internaţională care a devenit în timp un model de structurare a raporturilor politico-militare pe spaţii geo-politice largi. Ca şi Imperiul, Pax Romana era considerată un concept politic caracterizat de universalitate şi a cărui valoare depăşea frontierele propriu-zise ale statului roman.

Pax Romana însemna în primul rând, ordine şi eficienţă politico-administrativă. Imperiul era astfel divizat în provincii senatoriale (în interior) sau în cele care depindeau direct de împărat (la frontierele constant în război). Teritorii vaste au fost urbanizate şi integrate în circuitul civilizaţiei, valorile locale fiind acceptate de romani în virtutea pragmatismului lor politic unanim recunoscut; dreptul roman a introdus în concepţia europeană ideile de drept scris, separat de religie şi „moderator“ între indivizi şi între persoane şi bunuri.

Pacea internă corespundea unei situaţii economice înfloritoare şi unui relativ echilibru social. Pe lângă ordinele senatorial şi ecvestru, Imperiul s-a bazat şi pe o puternică „clasă mijlocie“ alcătuită din: negustori, comercianţi, funcţionari, proprietari agricoli mici şi mijlocii. Numărul sclavilor a scăzut considerabil, dar a sporit cel al fermierilor şi coloniilor, alte elemente de susţinere a Imperiului prin contribuţii fiscale, de muncă şi militare.

În exterior, Imperiul a afişat, iniţial, o politică de expansiune accelerată, până la Hadrianus, în primele decenii ale secolului al II-lea d. Cr. Maxima extindere teritorială s-a atins sub Traianus, când s-au conştientizat definitiv şi cele trei ameninţări de la frontiere: germanii, dacii şi parţii (În Europa de Vest, Centrală şi de Est şi în Orientul Apropiat); tot cam în aceeaşi perioadă s-a cristalizat şi concepţia „frontierelor naturale“ (Rin, Dunăre, Eufrat), sprijinite pe fluvii şi munţi şi întărite prin sistemul limesurilor. Din secolul al II-lea d.Cr.

Nr.crt. Împărat Perioada de guvernare1 Augustus 27 î. Cr. – 14 d. Cr.2 Tiberius 14 d. Cr. – 37 d. Cr.3 Caligula 37 d. Cr. – 41 d. Cr.4 Claudius 41 d. Cr. – 54 d. Cr.5 Nero 54 d. Cr. – 68 d. Cr.6 Galba 68 d. Cr.7 Otho 69 d. Cr.8 Vitellius 69 d. Cr.9 Vespasian 69 d. Cr. – 79 d. Cr.10 Titus 79 d. Cr. – 81 d. Cr.11 Domiţian 81 d. Cr. – 96 d. Cr.12 Nerva 96 d. Cr. – 89 d. Cr.13 Traian 98 d. Cr. – 117 d. Cr.14 Adrian 117 d. Cr. – 138 d. Cr.15 Marcus Aurelis 138 d. Cr. – 161 d. Cr.16 Antonius Pius 161 d. Cr. – 180 d. Cr.

Roma a optat pentru strategia conservării câştigurilor obţinute şi pentru o defensivă activă la frontiere; structura de state şi triburi barbare aliate sau „satelite“ (Armenia, de pildă) sprijinea acţiunea şi redresarea temporară din secolul al IV-lea d.Cr. Imperiul de Apus şi în cele din urmă căpeteniile lor s-au substituit autorităţii imperiale, Roma rămânând totuşi o capitală a creştinătăţii şi un izvor de autoritate religios-politică.

Pax Romana exprima şi existenţa unei unităţi a sistemului de valori politice şi cultural-religioase în Imperiu. Prin asimilarea valorilor ne-romane, combinate cu romanizarea populaţiilor cucerite, statul multi-etnic cu centrul în Mediterana a forjat unitatea spirituală a zeci de milioane de oameni. Un aport esenţial în acest proces l-au avut şcoala, administraţia şi armata. Legislaţia, la rândul ei, a uniformizat comportamentul juridic al locuitorilor Imperiului şi a justificat concentrarea puterii în mâinile monarhilor din Roma şi Constantinopol; această legislaţie a stimulat voinţa supuşilor de a fi cetăţeni romani - ca şi mândria lor - şi a favorizat ataşamentul faţă de statul roman şi patria comună. Prin romanizarea unor popoare italice, celtice, tracice, ilire - inclusiv a geto-dacilor - s-a obţinut o omogenizare etno-culturală a Imperiului (cu excepţia Orientului), proces cu urmări decisive în apariţia popoarelor romanice moderne.

Împăraţii, asistaţi de legişti, au patronat apariţia şi dezvoltarea ideologiei imperiale, propulsând la loc de cinste conceptul de Pax Romana (pace, ordine, civilizaţie, prosperitate, respectul persoanei şi proprietăţii, toate opuse haosului, „barbariei“ şi nesfârşitului război). Ei sunt garanţii păcii. La Roma s-a ridicat un mare altar al păcii auguste (Ara Pacis Augustae), reprodus şi pe monede; cultul păcii se celebra împreună cu altele oficiale, de două ori pe an.

Pacea romană, asociată personalităţii împăratului şi strălucirii Romei Eterne, a fost şi un subiect predilect al artei oficiale. Comenzile de stat şi cele ale particularilor (mecenatul, de la Mecena, un apropiat al lui Augustus) au transformat Roma (un milion de locuitori) într-un impresionant centru arhitectural, emanând forţă şi perenitate: Casa de Aur (palatul lui Nero), edificiile Capitoliului, Mausoleul lui Augustus, Circus Maximus, Colloseumul, Forul lui Traianus, Columnele lui Traianus şi Marcus Aurelius. După modelul său se vor înălţa construcţii impunătoare la Constantinopol, Sirmium, Nicomedia, Salonic etc.”

VIAŢA POLITICĂ

SPECIFICĂ NOULUI TESTAMENT

Evenimentele şi personajele despre care vorbesc cărţile Noului Testament sunt din perioada istorică în care întreaga lume civilizată era sub dominaţia înfloritorului Imperiului Roman.

Reprezentativi pentru diferitele perioade din istoria de glorie a Imperiului, sunt conducătorii lui politici. Vom încerca o prezentare sumară a primilor cinci cezari dintre cei care au condus imperiul în perioada Noului Testament.

1. AUGUSTUS (27 î. Cr. – 14 d. Cr.)

Numele lui complet a fost Augustus Gaius Iulius Caesar Octavianus. Odată instalat la conducerea politică a Romei, imperiul a luat forma în care s-a menţinut toată această perioadă. Conducătorul statului a devenit „princeps”, adică primul dintre cetăţenii imperiului. Noua formă de guvernare era un compromis între vechea formă de republică şi dictatură. Teoretic, senatul era organul de guvernare. În anul 27 î. Cr., acesta i-a dat lui Augustus funcţia de comandant suprem al armatei statului. În anul 23 î. Cr. a mai primit şi controlul adunărilor populare şi a fost numit reprezentantul permanent al poporului. Primise de asemenea dreptul să convoace adunările senatului şi să fie primul care introduce vreun subiect de discuţie în cadrul întrunirilor acestuia. Toate aceste drepturi au fost stipulate în termeni constituţionali ai imperiului.

În timpul guvernării lui Augustus, armata a fost reformată şi era compusă din soldaţi de carieră. Cetăţenii făceau o şcoală specială pentru a putea activa în armata statului. Veteranii erau recompensaţi cu distincţii şi li se ofereau terenuri în coloniile din provincii, unde erau lideri loiali Romei pentru tot restul vieţii lor.

Augustus a făcut recensăminte ale populaţiei imperiului şi ale proprietăţilor acestora, recrutând personal pentru armată şi formând o bază reală de date pentru decretarea ulterioară a unor impozite.

În timpul guvernării lui, Augustus a întărit apărarea frontierelor, după ce a cucerit Spania şi Galia. El a mai organizat un departament de poliţie şi unul de pompieri în Roma. De asemenea, a desemnat un administrator-şef responsabil cu rezervele de cereale.

A fost interesat de situaţia morală a poporului. Considerând că religia de stat este determinantă în acest sens, a încurajat practicarea ei şi a construit mai multe temple. În provincii a fost introdusă închinarea oamenilor înaintea Romei ca stat; iar împăratul a început să fie venerat ca Dominus et Deus (Domn şi Dumnezeu).

2. TIBERIUS (14 – 37 d. Cr.)

După patruzeci şi unu de ani de guvernare, Augustus a murit: iar fiul lui adoptiv numit Tiberius Claudius Drusus Nero Germanicus a fost ales în această funcţie pe viaţă.

A fost cunoscut ca un împărat distant, orgolios, suspicios şi irascibil. Deşi lua decizii înţelepte, nu a fost agreat de popor.

În timpul domniei lui, armatele imperiului au pierdut în conflictele militare cu popoarele germanice. A descoperit apoi un complot împotriva lui şi a devenit mai suspicios şi mai crud.

3. CALIGULA (37 – 41 d. Cr.)

Gaius Caligula a fost ales de senat ca succesor al lui Tiberius. După ce a fost instalat în funcţie, a graţiat deţinuţii politici, a redus impozitele şi a organizat spectacole publice. Dar după ce a fost foarte popular în comparaţie cu Tiberius, a cerut ca oamenii să i se închine ca unui zeu.

Caligula a fost un mare risipitor al vistieriei statului la realizarea căreia participaseră Augustus şi Tiberius. Apoi, pentru a o reface, a folosit metode violente, confiscând proprietăţi private şi obligând anumite persoane la întocmirea unor testamente în care era prevăzut că după moarte, proprietăţile lor vor fi ale statului. În final, a murit asasinat de către un tribun din garda imperială.

4. CLAUDIUS (41 – 57 d. Cr.)

După asasinarea lui Caligula, garda pretorienilor l-a ales ca împărat pe Tiberius Claudius Germanicus. Deşi nu avea o construcţie fizică impunătoare, acesta a demonstrat abilităţi în conducere şi o solidă educaţie, ceea ce l-a făcut să fie un conducător mai capabil decât aşteptau mulţi dintre contemporanii lui.

Claudius a organizat o birocraţie a statului prin înfiinţarea comitetelor şi a secretarilor. A extins cetăţenia romană la locuitorii din provincii şi a ştiut să-şi folosească generalii în scopul extinderii imperiului spre nord, până la Tamisa. Astfel, Tracia a devenit provincie romană.

Acest conducător al Imperiului Roman a avut ideea să readucă religia romană în poziţia ei proeminentă în imperiu, ceea ce l-a determinat ulterior să aibă o puternică antipatie faţă de celelalte religii.

A fost sfătuit de către Palas să-l adopte pe Domitius, căruia i-a pus numele Nero Claudius Cesar. În anul 53 d. Cr., acest Nero s-a căsătorit cu Octavia care era fiica lui Claudius. Astfel el se pregătise să ia locul tatălui lui adoptiv.

5. NERO (54 – 68 d. Cr.)

În primii cinci ani de la instalarea lui în funcţia de conducător al statului, Nero a avut o perioadă de succese, avându-l ca şi consilier pe filosoful şi scriitorul Seneca.

Fiind influenţat de alţi consilieri care nu agreau influenţa mamei lui asupra deciziilor pe care le lua, a organizat un complot în urma căruia Agripina a fost omorâtă.

Istoricii spun despre Nero că a fost mai mult artist decât conducător de imperiu. Fiind plin de extravaganţă, şi-a permis să cheltuiască fără limită bani din trezoreria publică. A recurs la abuz de forţă, confiscând averi pentru a-şi mări bogăţiile. În anul 64 d. Cr. a dat foc Romei, acuzând ulterior creştinii de declanşarea acestui incendiu. Acestea au fost premisele primului val de persecuţie împotriva creştinilor din imperiu. Tradiţia spune că atunci au murit atât Petru cât şi Pavel. Aceasta a fost prima persecuţie oficială a statului împotriva creştinilor.

Excesele lui Nero l-au făcut din ce în ce mai insuportabil pentru cei din jurul lui. Ajuns în Roma după ce dejucase câteva comploturi care-l vizau pe el, a ordonat unuia dinte liberţi să-l omoare pentru a nu fi prins viu de oponenţii lui.

Toate aceste modificări politice la nivel de imperiu afectau şi teritoriile despre care vorbeşte Noul Testament. Ele erau în categoria provinciilor romane, unde funcţiona un sistem de conducere politică prin guvernatori desemnaţi de Roma. Astfel putem vorbi despre guvernele provinciale.

Provinciile pe care statul roman le guverna, se împărţeau în două categorii: teritorii care deveniseră parte din imperiu prin alianţă voluntară şi cele care au fost anexate prin cucerire.

Au existat două feluri de guvernare a provinciilor imperiului. Guvernarea prin proconsuli era pentru acele provincii relativ liniştite care erau loiale Romei. Proconsulii lor erau responsabili în faţa senatului roman pentru felul în care îşi îndeplineau atribuţiile prevăzute de funcţia în care erau instalaţi. Pentru provinciile unde populaţia avea vizibile tendinţe spre revolte sau insurecţii, exista un alt fel de guvernare provincială. Acele teritorii erau sub directa autoritate a Cezarului. De cele mai multe ori, el staţiona acolo armate care, prin prezenţa lor, descurajau orice dezordine publică, asigurând stabilitatea socială şi politică a zonei. Aceste provincii erau guvernate de prefecţi, procuratori sau propretori. Ei erau numiţi personal de către Cezar şi răspundeau direct în faţa lui de felul în care-şi îndeplineau misiunea încredinţată. În vremea când Cristos a trăit în Israelul transformat în provincii romane, o parte din aceste teritorii era sub directa autoritate a Cezarului, al cărui reprezentant era prefectul Pontius Pilat. O altă parte era administrată de Irod (încă de la naşterea lui Isus) şi ulterior de descendenţii acestuia. Statul roman a dat în administrare urmaşilor lui Irod următoarele provincii: Iudeea, Samaria şi Idumeea (lui Arhelau, cu titulatura de etnarh), Galileea şi Pereea (lui Antipa, cu titlul de tetrarh), Bataneea, Trahonitis şi Pereea (lui Filip, cu titlul de tetrarh).

Proconsulii deţineau funcţia de guvernatori ai unei provincii timp de un an, în timp ce procuratorii şi propretorii rămâneau în funcţie atât timp cât considera Cezarul că este cazul.

Statul roman n-a intervenit pentru a restrânge libertatea religioasă. Imperiul permitea statelor cucerite (transformate în provincii) să-şi păstreze suveranitatea locală şi chiar moneda proprie.

GUVERNAREA PROVINCIALĂ

A CLANULUI LUI IROD

Irod cel Mare (37 î. Cr. – 4 d. Cr.)

La vârsta de douăzeci şi unu de ani, acest Irod a început să guverneze pentru Roma în provincia „iudeilor” (aşa cum erau numiţi evreii din acea zonă).

S-a remarcat pentru început prin faptul că a numit pe Hananiel în funcţia de mare preot la Templul din Ierusalim. După un timp, în urma unor intrigi, el l-a înlocuit cu Aristobul. Dar Irod a constatat că poporul manifesta o mai mare stimă pentru acesta decât pentru el însuşi... În consecinţă, Irod a organizat un complot împotriva lui Aristobul. Şi-a folosit slujitorii care l-au omorât prin înec în timpul unui banchet organizat la Ierihon.

Deşi acest Irod a construit evreilor la Ierusalim un nou Templu mult mai impunător decât cel pe care-l făcuseră evreii la reîntoarcerea din Babilon, poporul nu l-a agreat pentru că a fost violent. Şi-a omorât atât oponenţii, cât şi pe câţiva dintre proprii lui copii.

A murit în anul 4 d. Cr., în urma unui cancer la intestine. El fusese cel care ordonase omorârea tuturor băieţilor cu vârsta de până la doi ani din Betleem şi din jurul acestei localităţi, cu speranţa că astfel Îl va elimina pe noul rege al iudeilor despre care-i relataseră magii veniţi din Est.

După moartea lui Irod cel Mare, urmaşii lui rămaşi în viaţă, s-au dus la Roma cu testamentul lăsat de tatăl lor pentru a-şi revendica în faţa cezarului dreptul la continuarea guvernării asupra teritoriilor evreilor. După mai multe discuţii, Augustus a confirmat şi a autentificat testamentul lui Irod cel Mare. Astfel, Arhelau a primit titlul de etnarh şi dreptul la guvernare în Iudeea, în Samaria şi în Idumeea. Antipa a primit titlul de tetrarh al Galileeii şi Pereeii, iar Filip a primit aceeaşi funcţie pentru teritoriile numite Trahonitis şi Auranitis.

2. Arhelau (4 d. Cr. – 6 d. Cr.)

Acest succesor al lui Irod cel Mare, guvernator al Iudeeii, al Samariei şi al Idumeeii, a fost destul de asemănător cu tatăl lui. Poporul l-a detestat şi a ajuns în final cu o contestaţie împotriva lui până la cezarul Augustus. Acesta a acceptat reclamaţia evreilor şi a decis ca Arhelau să fie exilat în Galia în anul 6 d. Cr.

3. Filip (4 d. Cr. – 34 d. Cr.)

Deşi tetrarhul Filip avea mai mulţi sirieni şi greci decât evrei în provinciile pe care le guverna, a fost iubit de aceştia pentru că a practicat dreptatea şi cinstea în raportul cu poporul. A continuat buna tradiţie a predecesorilor lui, construind diferite edificii şi cetăţi. Evanghelistul Luca menţionează în prima lui carte că era tetrarh al Ituriei şi al Trahonitei.

4. Irod Antipa (4 d. Cr. – 39 d. Cr.)

Acest „Irod” este numit în Evanghelii tetrarh al Galileeii şi al Pereeii. În timpul guvernării lui a construit pe malul Mării Galieeii un fel de capitală a teritoriului pe care-l administra; şi a numit-o Tiberiada. Pentru că acceptase fără rezerve religia iudeilor, Antipa a susţinut în faţa cezarului interesele religioase ale poporului evreu şi a protestat faţă de iniţiativa lui Pilat de a pune scuturile cu emblema romană pe zidurile fortăreţei din Ierusalim.

Irod Antipa este cel care a ordonat omorârea prin decapitare a lui Ioan Botezătorul după ce acesta în condamnase în public pentru adulterul în care trăia cu Irodiada. Tot el era în funcţia de tetrarh al acelor teritorii atunci când a fost judecat Isus şi condamnat de către Pilat.

Când Caligula a fost instalat în funcţia de cezar în anul 37 d. Cr., l-a destituit pe Antipa şi l-a pus în locul lui pe Agripa I.

5. Irod Agripa I (37 d. Cr. – 44 d. Cr.)

Acest descendent al lui Irod cel Mare fusese începând cu anul 23 d. Cr. administrator al pieţelor din Tiberiada. Dar imediat după ce Caligula a fost instalat la Roma, l-a numit pe Agripa rege al teritoriilor pe care le avusese Irod Antipa. Fiind apropiat al lui Caligula, a ştiut să-l convingă să renunţe la ideea de a instala o statuie a cezarului în templul din Ierusalim.

Acţionând cu tact după asasinarea lui Caligula, Agripa a obţinut favorul noului cezar. Astfel, Claudiu i-a extins teritoriile, dându-i suplimentar autoritate asupra Iudeeii şi asupra Samariei. Astfel el a ajuns să guverneze peste toate teritoriile care fuseseră date iniţial lui Irod cel Mare.

În această perioadă şi-a stabilit reşedinţa la Ierusalim, unde mergea regulat să se închine la templu. Este cunoscut faptul că a încercat să respecte cu stricteţe legea mozaică. Astfel, printre altele, s-a opus tuturor tentativelor de introducere a închinării păgâne în sinagogi. Acest entuziasm pentru mozaism l-a făcut să fie unul dintre primii persecutori ai creştinismului care devenea din ce în ce mai răspândit în imperiu. El este cel care l-a omorât pe Iacov şi care l-a arestat pe apostolul Petru cu intenţia de a-l executa la fel.

A avut o moarte rapidă, după ce fusese aclamat de oameni ca un zeu. În cinci zile de la acel eveniment care s-a întâmplat la Cezareea, a fost învins de o gravă boală de intestine şi a murit în anul 44 d. Cr..

ARTA RĂZBOIULUI ÎN IMPERIUL ROMAN

Puterea Romei se baza pe uriaşa armată de care dispunea Imperiul, pe disciplina ei şi pe arsenalul cu care aceasta se dotase în timp.

ARMATA ROMANĂ

(Descriere generală)

Armata romană era formată din două grupuri separate: grupul „legionarilor” şi cel al „auxiliarilor”.

„Legionarii” erau cei mai importanţi soldaţi. O legiune era formată din 5600 de infanterişti. Fiecare dintre ei era cetăţean roman şi îndeplinea un stagiu militar de până la 25 de ani.

Celălalt grup era format din „auxiliari”. Erau cei care aparţineau triburilor sau popoarelor cucerite de romani. De obicei erau primii trimişi în luptă, înaintea legionarilor. Mulţi erau arcaşi sau făceau parte din cavalerie; alţii aveau preocupări mai dure şi cu un grad mai mare de periculozitate, cum ar fi păzirea forturilor de frontieră.

Cavaleria avea un rol important. Dar călăreţii se confruntau cu o problemă. Scara de şa nu fusese încă inventată; şi astfel, cavaleriştilor le venea greu, probabil, să-şi ţină caii în frâu. Fiecare grup de 80 de soldaţi de acest fel era comandat de câte un centurion. Aceşti centurioni erau adevăraţii conducători în armata romană. Erau soldaţi duri, excelent instruiţi şi care-şi făceau bine treaba, cu scopul de a ajunge ofiţeri. Fiecare centurion avea un baston confecţionat dintr-un butuc de viţă-de-vie, ca semn al puterii sale. Cu acesta putea să lovească pe oricine nu-şi respecta îndatoririle care-i reveneau în armată.

Uneori, soldaţii aveau foarte puţine lucruri de făcut. Stăteau în barăci, făcând reparaţii şi curăţenie. Dar puteau fi atacaţi oricând. Deci era obligatoriu să fie permanent pregătiţi şi în formă. Ei mergeau peste tot pe jos şi erau obligaţi să fie gata să mărşăluiască până la 32 de kilometri pe zi, cărând un echipament de 27 kilograme, plus armele lor specifice.

Instrucţia era dură. Se confruntau cu obstacole, îmbrăcaţi în armură completă. Li se simulau bătălii şi erau antrenaţi făcând marşuri extenuante. Chiar şi tăierea copacilor intra în programul lor de instruire. Un soldat roman avea multe de cărat! Era o instrucţie îndelungată, cu o disciplină de fier. Dacă nu-şi făcea datoria conform regulamentului militar, un soldat putea fi lapidat până la moarte. Instrucţia şi disciplina au făcut ca armata romană să fie foarte eficace. Scopul era ca în toiul bătăliei să lupte ca un singur om. Majoritatea luptelor erau corp la corp şi puteau fi foarte sângeroase. Ofiţerii erau obligaţi să se asigure că nimeni nu dă înapoi în ultimul moment. Fiecare trebuia să lupte pe viaţă şi pe moarte. Se dădeau recompense pentru bravură. Aceste recompense urmăreau să încurajeze faptele eroice ale

luptătorilor. De asemenea, ei primeau medalii şi lanţuri (din materiale valoroase); iar cel care salva viaţa altui soldat, primea o coroană din frunze de stejar. Era recompensat, de asemenea, primul care ataca zidurile unui fort sau care se arunca primul la bordul unei corăbii duşmane. Puţini erau cei care primeau onoruri. Majoritatea celor care luptaseră eroic în timpul vieţii petrecute în armata romană, erau ucişi în lupte înainte de terminarea stagiului militar de 25 de ani.

Echipamentul complet al unui infanterist roman consta în : cască de bronz (coif), platoşă, gladius, două suliţe, o cantitate de grâu suficientă pentru 15 zile, un coş cu lucruri personale, o oală de gătit, un topor, un târnăcop, scut de alamă, o cazma şi doi pari de lemn pentru îngrăditura de noapte.

ORGANIZAREA ARMATEI ÎN IMPERIUL ROMAN:

Unităţi militare cu diferite funcţii în armata romană

1. Legiunea (provenind de la latinescul „legio „=armată) era unitatea militară permanentă tactică şi strategică, recrutată dintre cetăţenii romani. Până în secolul II, aceasta a avut un efectiv de 5600 de soldaţi repartizaţi în 10 cohorte. Fiecare cohortă avea 6 centurii; iar o centurie era formată din 80 de soldaţi. După reorganizarea armatei, întreprinsă de Adrian, numărul soldaţilor unei legiuni a fost ridicat la 6800 de persoane. Acestora li s-au adăugat apoi 726 de cavalerişti. Augustus a stabilit numărul legiunilor la 28. În timpul lui Septimius Severus, legiunile au ajuns la numărul de 30. Serviciul în legiune dura 20-25 de ani, la capătul cărora soldaţii primeau recompense în bani şi loturi de pământ. Începând cu Augustus, comanda unei legiuni i se încredinţa unui legat imperial de rang senatorial. Organizarea lui Augustus a rămas în vigoare până în secolul III.

2. Cohorta era denumirea pentru cel puţin trei grupuri militare în armata Imperiului. Cohortele puteau avea 500 de oameni („quingenarie”) şi atunci erau comandate de un „prefectus”, sau 1000 („miliariae”) de oameni şi atunci erau comandate de un tribun.

1) Subdiviziune tactică a armatei romane în general (10 cohorte formau o legiune).

2) Unitate auxiliară de infanterie recrutată din rândul provincialilor fără cetăţenie romană. Aceştia abandonau armamentul şi tactica de luptă proprii popoarelor din care proveneau. Asemenea centurii purtau numele tribului sau regiunilor de unde erau recrutate.

3) Cohortele pretoriene, garda personală a Cezarului (10 cohorte de câte 500 de soldaţi). Pretorienii erau recrutaţi din Italia şi din provinciile stăpânite de romani de multă vreme. Serviciul în aceste cohorte dura 16, ani iar după eliberare soldaţii primeau diplome militare. Comandatul gărzilor pretoriene, „praefectus pretorio”, de rang ecvestru, era un personaj influent şi adesea a jucat un rol decisiv în numirea conducătorilor Imperiului.

3. Alae-le au făcut parte din unităţile auxiliare de cavalerie în armata romană. Ele erau recrutate din provincii, din rândul populaţiei fără cetăţenie romană, purtând numele tribului din care au fost iniţial constituite. Mai târziu s-a răspândit practica completării efectivului din regiunile de garnizoană. Puteau fi „alae quingenarie” (500 de soldaţi) şi „alae miliariae” (1000 de soldaţi). Erau comandate de „praefecti”. Soldaţii acestor unităţi de cavalerie primeau o soldă mai mare decât infanteriştii din cohorte. După reorganizarea lui Constantin cel Mare, alae-le au rămas unităţi de pază la graniţe. La încheierea serviciului, care dura 25 de ani, soldaţii primeau diplome militare.

4. Manipul denumea o unitate tactică în armata romană compusă iniţial din 100 şi apoi din 200 de soldaţi. Douăzeci de „manipuli” formau o legiune.

5. Auxilia au fost acele formaţiuni de luptă alcătuite din soldaţi care nu erau cetăţeni romani în epoca Republicii. În ce priveşte compoziţia şi caracteristicile acestor unităţi, ele diferă de la o etapă la alta. În timpul Republicii, „auxilia” reprezentau toate trupele în afară de legiuni. În perioada Imperiului, din „auxilia” făceau parte trei categorii de unităţi: trupele auxiliare de cavalerie („alae”-le), cele de infanterie („cohortes”) şi formaţiunile etnice de luptă („numeri”). În cazul în care se aflau în subordinea legiunilor (de obicei unităţile de infanterie), ele constituiau „legionum”, iar când erau subordonate guvernatorului unei provincii (de obicei formaţiunile de cavalerie şi cele etnice), constituiau ceea ce s-a numit „auxilia provinciarum”. În cadrul „auxilia” erau incluse şi unităţile de corăbieri („classis”), după cum o dovedesc diplomele militare, unde alături de soldaţii din celelalte trupe „auxiliare” sunt menţionaţi şi „clasicii”. În „Auxilia” erau recrutate persoane mai ales din rândurile populaţiilor străine, de la care îşi luau şi numele, păstrându-şi multă vreme caracterul etnic şi specificul de luptă. Dar de cele mai multe ori, aceste „auxilia” erau cuprinse în armatele unor provincii depărtate de teritoriile de origine ale soldaţilor care le alcătuiau. Cu timpul, specificul etnic se estompa; şi prin recrutări locale se recurgea cu mai multă pregnanţă doar la serviciile prestate de „numeri”.

„Auxilia” erau comandate de ofiţeri superiori romani care aveau diferite grade. Soldaţii din „auxilia” primeau cetăţenia romană la terminarea serviciului militar („missio”) care dura aproximativ 25 de ani. Existau şi „auxilia” formate din cetăţeni romani voluntari sau străini care primiseră cetăţenia romană în timpul serviciului militar datorită unor merite deosebite.

6. Vexillatio a fost un detaşament din armata romană format din cei mai buni soldaţi, adesea veterani, în vederea executării unor misiuni speciale. Efectivul lor varia în funcţie de misiune. Erau comandaţi de un „praefectus castrum”; iar în misiune, comanda era exercitată de un „praepositus, legatus, dux” sau „centurio”, în funcţie de efectiv sau misiune.

7. Venatores a fost detaşamentul militar din cadrul spionajului pe care romanii îl făceau în zona inamicului.

FUNCŢII ŞI DENUMIRI DE CONDUCĂTORI ÎN ARMATA ROMANĂ

1. Tribuni (Latribuni) erau ofiţerii din cadrul armatei romane. Constituiau mai multe categorii (celerum, cohortis, legionum, militum şi vacantes).

Tribunii „celerum” au existat în număr de trei numai în armata regilor, unde comandau cavaleria.

Tribunii cohortis primeau comanda unui detaşament de trupe aliate în epoca Republicii. Mai târziu, împăratul putea acorda centurionilor valoroşi gradul de tribun într-o cohors vigilum, urbana, praetoria sau ca tribuni legionum, ceea ce înlesnea avansarea lor ca praefectus praetorio.

Cei mai importanţi şi de diferite grade erau însă tribunii militum. În număr de trei, comandau infanteria şi cavaleria celor trei triburi ale Romei regale. Consulul încredinţa tribunilor numirea celor 60 de centurioni din legiuni. La început, tribunii militum au fost desemnaţi de către consuli; apoi ei au fost aleşi de popor (tribunii militum a populo) şi de Cezar.

Tribunii proveneau numai din tagmele senatorială şi ecvestră. Purtau ca semn distinctiv inelul de aur.

Cei din ordinul senatorial se numeau tribuni laticlavi, cei din ordinul ecvestru erau tribunii augusticlavi. Denumiri ca acestea erau date după lăţimea benzii de purpură de la poala hainelor lor specifice. Aceşti tribuni erau sub ordinele unui legatus legionis. Aveau aceleaşi obligaţii în cadrul legiunii unde, sub Imperiu, constituiau equestres militiae (în număr de zece). Erau numiţi în această funcţie de cel puţin un an; după această perioadă de timp puteau părăsi armata pentru cariera civilă.

Tribunii depuneau jurământul imediat după terminarea recrutării şi aveau misiunea de a colecta toate obiectele de valoare găsite de soldaţi. În cadrul castrului, tribunii dispuneau de un spaţiu de locuit aparte.

După ce comandase ca praefectus o cohortă auxiliara, un tânăr din ordinul ecvestru putea avansa ca tribun legionis şi mai apoi praefectus equitum a unei „ala”. Unele cohorte auxiliare de elită, cohortes urbanae şi cohortes vigilum, puteau fi comandate de către tribuni, având acelaşi rang cu tribunus legionis.

Când se construia castra, tribunilor le revenea sarcina de a inspecta lucrările. Tribunii militum aveau în timpul serviciului ca adjuncţi pe „corniculari”. Tribunii militum judecau neînţelegerile de natură privată dintre soldaţi şi tot ei le aplicau pedeapsa disciplinară. Plângerile, testamentele soldaţilor şi sentinţele se rezolvau de către tribunii militum la tribunalul situat pe via principalis a castrului.

Ca decoraţii, tribunii puteau primi coronae, hastae purae et vexilla (una sau mai multe) şi participau la împărţirea prăzii (spolia). În cortegiul triumfal, tribunii mergeau călare alături de

„legati”, imediat după carul generalului. În cadrul castrului, corturile tribunilor se plasau în praetentura alături de ale legati-lor.

Prima cohortă a unei legiuni era comandată în mod obligatoriu de un tribun. Unii tribunii puteau îndeplini comandamente speciale pe timp limitat. Tot ei primeau parola de noapte (tessera) de la general (legatus legionis) şi o transmiteau mai departe. Tribunii militum din tagma ecvestră puteau fi şi praefectus fabrum.

În cadrul corpurilor de poliţie provinciale, au existat duoviri cu rangul de tribuni militum ca cei din armata regulată.

Tribunii vacantes se numeau cei trecuţi în rezervă, dar care se găseau totuşi la dispoziţia împăratului în caz de nevoie.

2. Actuar (Actar) a fost denumirea subofiţerilor cu funcţii de contabilitate. Ei făceau inventarele şi conduceau aprovizionarea unei unităţi militare.

3. Beneficiar a fost denumirea dată subofiţerilor cu diferite sarcini legate de paza şi întreţinerea drumurilor, de poştă, de recrutare, de încasare a taxelor de circulaţie etc. Puteau fi în slujba guvernatorului unei provincii („beneficiari consularis”), a comandantului legiunii („legati legionis”) sau a unui alt ofiţer superior („tribuni laticlavi”).

SOLDAŢII ARMATEI ROMANE

În afară de cei care luptau efectiv în diferite confruntări armate, soldaţii care activau în armata romană, aveau următoarele denumiri în funcţie de misiunea lor:

1. Accensi Velati. Aceştia au făcut parte din acea categorie de soldaţi suplimentari existenţi în armata romană din timpul Regatului. Ei erau neînarmaţi, dar îi înlocuiau pe cei căzuţi în luptă. Aveau ca sarcină şi amenajarea drumurilor pe care urmau să se deplaseze trupele. Ulterior, în perioada Republicii, aceşti soldaţi sunt cunoscuţi ca „ordonante” în slujba ofiţerilor. În timpul Principatului formau o „centurie” care se ocupa de construcţia drumurilor din Italia, dar şi un „colegiue” de privilegiaţi, fără rol militar, în care erau cuprinşi membri ai ordinului ecvestru şi chiar liberţi.

2. Aquarii au fost soldaţii a căror obligaţii constau în aprovizionarea cu apă a trupelor. Aceştia făceau parte din grupul de pompieri alături de „siphonari”.

3. Ballistrarii erau soldaţii care fabricau şi mânuiau maşinile de război (balistele).

Veteranii au fost numiţi bărbaţii din toate categoriile de trupe militare (legiuni, auxiliari, cohorte, pretorieni, flotă etc.) care erau eliberaţi din armată prin honesta missio după încheierea anilor de serviciu militar. Titlul de veteran era onorific dar implica anumite privilegii materiale. Veteranii erau împroprietăriţi în provincii, primeau gratificaţii băneşti şi beneficiau de unele imunităţi fiscale şi juridice.

VIAŢA CULTURALĂ

SPECIFICĂ NOULUI TESTAMENT

Atunci când vorbim despre aspectul cultural al unei perioade istorice, trebuie să-i prezentăm: filosofia, religia, ştiinţa, sistemul educaţional (şcoala) şi artele (inclusiv arhitectura).

În ordinea priorităţilor, totul începe cu limba. Ea este factorul determinant pentru dezvoltarea celorlalte domenii care formează cultura unei civilizaţii.

Atât seleucizii, cât şi ptolemeii au continuat extinderea folosirii limbii greceşti în întreg Bazinul Mediteranean. Astfel s-au creat premisele unui mijloc de comunicare unic într-o imensă zonă geografică. Deşi mai târziu romanii au cucerit vechiul imperiu grecesc, ei au continuat să fie cuceriţi de cultura greacă şi nu i s-au putut opune. Astfel, limba greacă a continuat să fie limba culturii Noului Testament.

Romanii au adus cu ei limba latină. Ea s-a impus în special în Italia, în Spania, în Galia, în Britania şi în Africa de nord. Fiind limba cuceritorilor romani, latina a fost adoptată iniţial în paralel cu vechea limbă, pentru ca apoi să devină treptat limba oficială a tuturor popoarelor din lumea apuseană.

Limba greacă era limba cultă a imperiului. Orice persoană educată trebuia să o cunoască. Filosofia era în general a grecilor. Cine dorea să înţeleagă gândirea filosofică a vremii, trebuia mai întâi să cunoască limba greacă. Aceasta era lingua franca (limbă universală) pentru majoritatea dintre popoarele care erau situate geografic la est de Roma.

A treia limbă ca importanţă pentru Noul Testament a fost aramaica. Aceasta era o nouă formă a vechii limbi ebraice. Aramaica s-a format prin modificarea ebraicii clasice în perioada în care evreii au fost deportaţi în Babilon. Când Isus Cristos a fost pe pământ, limba natală a evreilor era aramaica. Ea era limba vorbită şi de majoritatea popoarelor din Orientul Apropiat.

Încă din perioada cuceririlor lui Alexandru Macedon, evreii care se răspândiseră în zonele unde înflorea comerţul, au observat că Scripturile lor nu mai sunt relevante ca limbă pentru marea majoritate a acestora. Atunci au decis că problema se va rezolva dacă vor traduce aceste scrieri în limba greacă a vremii. Astfel a apărut varianta grecească a Vechiului Testament numită Septuaginta. În introducerea traducerii în limba română a Septuagintei, Cristian Bădiliţă prezintă un scurt istoric al formării ei.

În anul 331 î. Cr., Alexandru Macedon care cucerise Egiptul, construieşte acolo un oraş pe care-l numeşte Alexandria. Acesta era un port la Marea Mediterană. El a devenit ulterior capitala regatului ptolemeilor. Aici locuiau şi mulţi evrei. În acest oraş care vorbea limba greacă, monarhul Ptolemeu II Filadelfus (284 î. Cr. – 247 î. Cr.) a organizat celebra librărie

antică a Alexandriei concepută de tatăl lui. Atunci a fost momentul în care evreii au reuşit să convingă autorităţile vremii de necesitatea traducerii cărţilor Vechiului Testament în limba greacă. Tradiţia spune că monarhul a chemat de la Ierusalim şaptezeci (sau, conform altora, şaptezeci şi doi) de erudiţi evrei dintre rabinii de acolo. După ce le-a testat competenţa, i-a trimis în insula Pharos, unde au lucrat sub directa supraveghere a lui Demetrios care era bibliotecarul lui Ptolemeu II. În continuare cităm din Introdecerea lui Cristian Bădiliţă la Septuaginta:

„Aristeas descrie amănunţit prietenului Philocrates toate etapele realizării acestei opere monumentale. Demetrios din Phaleron îi prezintă lui Ptolemeu proiectul traducerii respective. Regele îşi dă imediat consimţământul. Aristeas intervine pentru eliberarea iudeilor înrobiţi de către Ptolemeu I – cerere aprobată fără ezitare. Acelaşi Ptolemeu dictează o scrisoare adresată marelui preot din Ierusalim (Eleazar) în care-l roagă să-i pună la dispoziţie şaptezeci (şi doi) de cărturari capabili (câte şase pentru fiecare trib) pentru înfăptuirea traducerii Legii iudaice. Ambasada – formată dintr-un anume Andrei, gărzi de corp şi Aristeas însuşi – pleacă la Ierusalim. Eleazar îndeplineşte toate rugăminţile lui Ptolemeu. E copleşit de daruri. Cei şaptezeci de învăţaţi vin la Alexandria. Monarhul organizează un banchet în cinstea lor. Trei zile după banchet, înţelepţii sunt transportaţi pe o insulă liniştită şi încep lucrul. De aici începe şi traducerea de mai jos, realizată după textul grec stabilit de Andre Pelletier (Sources chretiennes 89, 1962).

301După trei zile, Demetrius (din Phaleron), luându-i şi ducându-i peste cele şapte stadii de mare până la insulă, după ce i-a trecut podul şi ai înaintat către latura dinspre nord, îi adună într-o locuinţă pregătită chiar lângă ţărm (sălaş minunat şi tare liniştit), îi îmbie pe acei oameni înţelepţi să purceadă la realizarea traducerii. (Şi le spuse că) dacă vor avea nevoie de ceva, să binevoiască să-i ceară.. 302Iar aceia lucrau punând [versiunile fiecăruia] de acord prin confruntări. Şi ce era de scris în urma punerii lor de acord, era apoi copiat de către Demetrios. 303Adunarea lor ţinea până la ceasul al nouălea. După care erau lăsaţi să se îngrijească de-ale trupului, toate câte le cereau fiindu-le oferite din belşug. 304Altceva: în fiecare zi, Dorotheos le pregătea aceleaşi feluri de mâncare ca ale regelui, căci aşa primise poruncă. Tot în fiecare zi, odată cu zorii, ei se înfăţişau la palat şi, după ce-l salutau pe rege, erau lăsaţi să se întoarcă la sălaşul lor. 305Curăţându-şi mâinile în apa mării şi rugându-se lui Dumnezeu – obiceiul tuturor iudeilor – se înhămau iarăşi la citirea şi lămurirea fiecărui pasaj.306I-am întrebat şi despre aceasta, anume, de ce îşi spală mâinile în timp ce se roagă. Iar ei mi-au explicat că e o mărturie cum că n-au făcut nici un rău. Căci toată puterea de a făptui ceva se află în mâini. Ei legau toate cele, în chip frumos şi sfânt, de dreptate şi de adevăr. 307După cum am spus, în fiecare zi se adunau în locul acela tare plăcut, liniştit şi luminos şi lucrau ce aveau de lucrat. S-a întâmplat aşa încât traducerea a fost terminată în şaptezeci şi două de zile, ca şi cum ar fi fost stabilit dinainte. 308la sfârşit, Demetrios, adunând toată comunitatea evreilor în locul unde se înfăptuise traducerea, a citit-o tuturor în prezenţa translatorilor care s-au bucurat de o caldă primire din partea mulţimilor de oameni, ca unii care făcuseră un mare bine. 309La fel l-au întâmpinat şi pe Demetrios, rugându-l să trimită şi conducătorilor lor o copie a întregii Legi. 310După ce s-au citit sulurile, preoţii, cei bătrâni din grupul traducătorilor şi conducătorii comunităţii evreieşti din Alexandria, au

zis „Fiindcă traducerea a fost făcută în chip frumos şi sfânt şi cu toată atenţia, e bine ca ea să rămână aşa şi să nu sufere nici o schimbare!” 311Aceste cuvinte au fost însoţite de aclamaţiile tuturor. Apoi au cerut să se rostească un blestem, conform obiceiului lor, împotriva oricui s-ar apuca să schimbe textul, fie lungindu-l, fie prescurtându-l. Lucru foarte bun pentru a-l păstra pentru totdeauna neschimbat. 312Când a aflat de toate acestea, regele a fost foarte bucuros. El a considerat că lucrarea a fost finalizată cum nu se putea mai bine. I s-a citit şi lui întregul text şi a rămas uimit de înţelepciunea Legiuitorului. Atunci i-a spus lui Demetrios: „Cum de nici un istoric ori poet nu pomeneşte de această carte atât de veche şi de perfectă?” 313Demetrios i-a răspuns: „Pentru că Legea aceasta este sfântă şi vine de la Dumnezeu. Unii care s-au atins de ea, au fost pedepsiţi de Dumnezeu şi au renunţat la intenţiile lor.”

Al doilea autor care povesteşte episodul traducerii, precum şi instituirea unei sărbători speciale care să comemoreze evenimentul, este Philon din Alexandria (aprox. 30 î. Cr. – 45 d. Cr.). […] :

25Faptul că sfinţenia legiuirii noastre i-a uimit nu numai pe evrei, ci şi pe toate celelalte naţiuni, reiese clar din cele spuse mai înainte, dar şi din cele ce vor urma. 26Odinioară, legile erau scrise în limba chaldeeană (ebraică – n. tr.) şi au rămas aşa fără să-şi schimbe graiul, multă vreme, până nu şi-au dezvăluit frumuseţea şi altor oameni. 27Dar când, prin exerciţiul neîntrerupt, de zi cu zi, şi prin practica credincioşilor ele au ajuns cunoscute şi de ceilalţi, ducându-li-se vestea pretutindeni – căci un lucru de preţ, chiar dacă din invidie este lăsat în umbră un timp, prin voia firii străluceşte din nou la momentul potrivit – câţiva oameni, considerând că nu este cazul ca legile să fie studiate numai de către o parte a omenirii, adică de către barbari, iar grecii să fie total lipsiţi de ele, şi-au îndreptat gândul spre traducerea lor. 28Cum lucrarea era valoroasă şi de interes comun, nu a fost încredinţată unor particulari, nici unor magistraţi, care se găseau din belşug, ci unor regi; iar dintre regi, celui mai învăţat. 29Ptolemeu, supranumit Philadelphul, era al treilea după Alexandru, cuceritorul Egiptului. Prin virtuţile lui, era în fruntea tuturor, fiind cel mai de seamă nu numai între cei din vremea lui, ci chiar dintre toţi cei care au existat vreodată în vechime. Chiar şi acum, după atâtea generaţii, îi glorifică faima multe mărturii şi monumente – dovezi ale mărinimiei sale presărate prin oraşe şi teritorii. De fapt, de la el provine denumirea proverbială de „philadelphice” dată unor ambiţii supraomeneşti şi unor construcţii uriaşe. 30Pe scurt, pe cât era casa Ptolemeilor mai presus de celelalte dinastii, pe atât şi Philadelphul era de neîntrecut printre ptolemei. 31Acesta este omul care, cuprins de zel şi pasiune pentru legiuirea noastră, s-a gândit să o treacă din limba chaldeeană în cea greacă: şi imediat a trimis soli la marele preot şi rege al iudeilor – căci era una şi aceeaşi persoană – prezentându-i proiectul şi îndemnându-l să aleagă, conform competenţelor, traducători ai Legii. 32Iar marele preot, nespus de încântat, considerând că nu din întâmplare şi fără aprobare dumnezeiască are regele atâta râvnă pentru o asemenea treabă, i-a ales pe cei mai învăţaţi dintre evreii din jurul lui. Ei erau dintre aceia care, pe lângă educaţia strămoşească (paideia) o mai primiseră şi pe cea greacă. Şi astfel i-a trimis bucuros la rege. 33Ajungând acolo, aceştia au fost primiţi cu mare ospitalitate, la rândul lor

cinstindu-şi gazda cu vorbe alese şi măgulitoare. Regele le-a analizat capacitatea intelectuală punând fiecăruia întrebări, dar nu obişnuite, ci neaşteptate; iar ei răspundeau prin apoftegme, scurt şi la obiect, căci nu era momentul potrivit pentru lungi discursuri. 34După această examinare au început imediat lucru pentru a-şi realiza nobila misiune. După ce au evaluat împreună cât de complicată era sarcina de a traduce legile profetice prin oracole, fără a putea tăia, adăuga sau schimba ceva, ci respectând exact forma şi modelul original, au pornit la căutarea celui mai ferit loc din împrejurimi, în afara oraşului. Căci locurile din interiorul înconjurat de ziduri, populate cu tot felul de făpturi, erau suspecte din cauza bolilor, a morţilor şi a nelegiuirilor făcute de cei sănătoşi. 35În faţa Alexandriei se află Insula Pharos, al cărei cot îngust se întinde spre oraş, fiind înconjurat de o mare puţin adâncă la mal, cu ape joase în multe locuri, astfel încât vuietul răsunător al valurilor se potoleşte până atinge plaja. 36Considerând că din toate împrejurimile, acesta este locul cel mai potrivit pentru linişte şi singurătate, unde sufletul solitar să poată intra în comuniune cu Legea (homilesai), traducătorii s-au instalat pe insulă şi, luând Cărţile Sfinte, şi-au îndreptat cu ele mâinile spre cer, rugându-se lui Dumnezeu să-i ajute să nu greşească în încercarea lor. Iar El le-a ascultat rugăciunea, pentru ca mare parte, ba chiar întregul neam omenesc, să se poată folosi, pentru a-şi îndrepta viaţa, de aceste rânduieli înţelepte şi desăvârşite. 37Retrăgându-se deci într-un loc ferit, neavând pe nimeni altcineva în apropiere decât elementele naturii (pământ, apă, aer, cer) despre care urmau să „hierofantizeze” la începutul cărţii Genezei – căci Legile încep cu facerea lumii – ca stăpâniţi de un spirit divin, ei profeţeau, nu fiecare cu vorbele lui, ci toţi cu aceleaşi cuvinte şi expresii, ca şi cum în urechile tuturor ar fi răsunat vocea unui sufleor nevăzut. Şi, cu toate acestea, cine nu ştie că orice limbă 38 – mai ales cea greacă – are abundenţă de cuvinte şi că aceeaşi idee poate fi exprimată în mai multe feluri prin schimbarea termenilor şi prin parafrază, potrivind când un cuvânt, când altul? Şi totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat cu Legea noastră; ci, pentru aceeaşi idee (eis tauton), sensurile proprii ale cuvintelor greceşti, s-au potrivit cu sensurile proprii ale cuvintelor chaldeene, acordându-se perfect cu lucrurile exprimate. 39Aşa cum, cred eu, în geometrie şi în dialectică, noţiunile nu suportă un amalgam de interpretări ci aceea stabilită de la bun început rămâne neschimbată, tot astfel, se pare, şi aceşti traducători au găsit cuvintele potrivite cu realităţile exprimate, singurele şi cele mai în măsură să le redea cu claritate perfectă. 40Şi iată dovada cea mai evidentă: dacă nişte chaldeeni care au învăţat limba greacă sau grecii care au învăţat-o pe cea chaldeeană citesc cele două scrieri – cea chaldeeană şi cea tradusă în greacă – ei rămân muţi de admiraţie şi li se închină amândurora, cinstindu-le ca pe nişte surori sau mai repede ca pe una şi aceeaşi scriere în conţinut şi formă; iar pe cei care au realizat-o, nu-i numesc traducători, ci hierofanţi şi profeţi, pentru că datorită judecăţii fără pată, le-a fost oferit privilegiul să fie continuatorii spiritului lui Moise. 41De aceea, până în zilele noastre, în fiecare an au loc o sărbătoare şi o adunare solemnă pe insula Pharos către care se îmbarcă nu numai evrei, ci şi o mulţime de alţi oameni, pentru a cinsti locul unde traducerea a ieşit la lumină şi pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru această străveche binefacere, rămasă mereu tânără.” (Cristian Bădiliţă, Introducere la Septuaginta, Colegiul „Noua Europă”, Editura Polirom, 2004, pag. 9 – 14)

Atunci când Isus Cristos a făcut referire la diferite texte din Scripturi în discuţiile pe care le-a avut cu evreii din acea vreme, El a citat din versiunea în limba greacă a Vechiului Testament (Septuaginta). La rândul lor, apostolii, mai târziu, au folosit tot textul Septuagintei pentru a argumenta scriptural anumite concepte din creştinism.

Reiese foarte clar că limba greacă (în care au fost scrise apoi şi celelalte douăzeci şi şapte de cărţi ale Bibliei) este limba care a creat în mod excepţional spaţiul sau contextul cultural al Noului Testament.

RELIGIA ÎN TIMPURILE NOULUI TESTAMENT

Aşa cum au apărut ele pe scena istoriei, concepţiile şi practicile religioase care corespund lumii Noului Testament provin din trei surse:

Religia grecilor

Prima sursă este panteonul grec. Lumea antică era politeistă. Oamenii credeau în diferiţi zei. Fiecare îşi avea zeii lui de familie şi pe alţii comuni tuturor, cum ar fi zeul care aducea ploaia, zeul care producea fertilitatea pământului, zeul războiului etc. Apoi, regatele seleucizilor şi ale ptolemeilor i-au înălţat pe regii lor la poziţia de zei şi le-au conferit titluri cum ar fi: Domn (Kurios), Mântuitor (Soter), Dumnezeu revelat (Epifanes).

Dar cu timpul a apărut un alt fel de manifestare religioasă care a primit numele de religiile misterelor. Acesta era considerat răspunsul pentru aspiraţia omului după un contact direct cu zeitatea.

În timp ce religiile misterelor includeau multe ritualuri, probabil că nimic nu era mai caracteristic lor decât complacerea în ceea ce ei numeau extaz. Prin extaz, aceşti închinători înţelegeau cultivarea unei comuniuni magice, senzuale cu divinitatea pe care o adorau. Ei făceau aproape orice pentru a intra într-o stare semiconştientă halucinatorie hipnotică, în care credeau că se află în contact cu acea divinitate. Când cădeau într-o stare de euforie, erau aproape ca drogaţi. Ei pretindeau că sunt în unire cu zeul. Extazul trăit de aceşti închinători îi aducea într-o stare mistică inefabilă, în care funcţionarea normală a personalităţii era anihilată. Eforturile morale care formează caracterul, de fapt, încetau sau se relaxau, în timp ce latura emoţională şi intuitivă era accentuată. Evident că cel care practica închinarea într-o asemenea religie a misterelor, ajungea într-o stare în care moralitatea lui normală era dată la o parte, deoarece mintea lui devenea neutră şi simţămintele îl luau în stăpânire. Aceasta era starea pe care el o numea extaz: una de euforie, care îl făcea aproape inconştient.

Când închinătorul din religiile misterelor trăia extazul, el era ridicat emoţional deasupra nivelului experienţei sale obişnuite, într-o stare sentimentală deosebită. Extazul religios este definit ca fiind acea stare de euforie care îi permite închinătorului să experimenteze simţăminte extraordinar de plăcute. Omul se simte fantastic şi crede că aceasta este dovada că a intrat într-o legătură specială cu divinitatea. Aceste religii aveau ceva special pentru acea vreme: frăţia tuturor celor implicaţi. Astfel, diferenţa dintre sclav şi stăpânul de sclavi era

anulată. Bogaţii şi săracii, cei privilegiaţi şi cei fără drepturi erau toţi pe aceeaşi treaptă. Astfel, într-un mod ciudat, religiile misterelor au satisfăcut (chiar numai temporar, în timpul acelor practici) dorinţa de egalitate socială.

Mai exista în Grecia antică şi închinarea le forţele oculte. S-a menţinut mult timp credinţa că tot universul este populat cu spirite rele (demoni) care puteau să răspundă cererii unei persoane dacă aceasta cunoştea ritualul sau ştia formula magică. În urma cuceririi perşilor de către armatele lui Alexandru Macedon, lumea greacă a luat contactul cu misticismul oriental.

Religia romanilor

A doua sursă a aspectului religios al lumii antice a Noului Testament este panteonul roman. Religia primitivă a Romei din perioada de început a republicii a fost animismul. A fost practicată credinţa în existenţa zeilor care aveau aceleaşi funcţii ca în cazul grecilor, dar purtau alte nume. Fiecare ţăran se închina la zeii care personificau pentru el forţele cu care avea de-a face în fiecare zi. Atunci când romanii au devenit stăpânii lumii, au combinat religia lor cu cea a grecilor, rezultând panteonul greco-roman. Se pare că grecii au reuşi să se impună cu numele zeilor lor în faţa romanilor. Astfel, de exemplu, Jupiter (zeul roman al cerului) a fost echivalentul zeului grec numit Zeus; Neptun (zeul roman al mărilor) a fost identificat cu zeul grec Poseidon; Pluto (zeul roman al lumii subpământene) a cedat în faţa lui Hades etc.

Dar cu timpul, romanii au reuşit să accentueze un alt fel de închinare de natură religioasă preluată de la greci. Este vorba despre închinarea adusă statului, cu precădere cea care-l viza pe conducătorul lui.

Când Roma a ajuns din ce în ce mai puternică şi era condusă de un singur om considerat ca fiind cel mai important din tot imperiul (investit cu puteri nelimitate), a apărut ideea că el este divin. Începând cu Augustus, prin votul senatului roman, fiecare cezar era zeificat după moarte. Cu timpul, s-a ajuns până acolo încât, în secolul I d. Cr., Domiţian a pretins ca supuşii din imperiu să i se închine ca lui Dumnezeu. Refuzul creştinilor de a i se închina a cauzat declanşarea unei mari persecuţii împotriva lor.

Romanii au răspândit în imperiu şi credinţa în astrologie. Ea îşi avea originea în Babilon. Acolo, preoţii păgâni considerau că planetele sunt embleme ale zeităţilor şi că ele au un direct impact asupra destinului oamenilor. Astfel, astrologia a venit în Imperiul Roman prin intermediul grecilor care-i cuceriseră pe cei din teritoriile locuite de vechii babilonieni.

Pentru a afla ce au de spus corpurile cereşti în legătură cu destinul omului, mişcarea lor a fost împărţită în cele douăsprezece semne ale zodiacului – fiecare având repartizată câte o constelaţie distinctă. În funcţie de data naşterii cuiva, se stabilea zodia lui şi se calcula poziţia diferitelor planete în acel moment. Această poziţie era determinantă pentru ce se va putea întâmpla în viaţa acelei persoane. Astfel, i se putea „ghicii viitorul” sau destinul. Aceste date au fost organizate apoi într-un tabel care s-a numit horoscop.

Conform informaţiilor oferite de Wikipedia – enciclopedia liberă, situaţia zeităţilor romane se prezintă după cum urmează:

Principalii zei şi zeiţe ale romanilor

Iupiter este zeul luminii şi al fenomenelor cereşti: vântul, ploaia, tunetul, furtuna şi fulgerul. Este de provenienţă indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei.

Iuno este soţia credincioasă a lui Iupiter simbolizând zeiţa luminii. Ca zeiţă a Lunii, ea s-a contopit cu Diana, zeiţa vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de călăuză a mireselor la casa logodnicului ş. a.

Vesta era cea mai frumoasă zeiţă romană, luminoasă şi curată ca flacăra focului. Era asociată la început cu Janus Pater şi Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile şi era simbolul maternităţii, deşi rămânea veşnic fecioară. Purta întotdeauna văl.

Vulcanus era zeul trăsnetului şi al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viaţă. Era înfăţişat cu barbă, uneori cu o uşoară deformaţie facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleştele fierarului şi nicovala. Purta o bonetă şi o scurtă care-i lăsau liber braţul drept.

Saturn este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belşugul, bogăţia, abundenţa. Era propagatorul viţei de vie şi îngrăşătorul ogoarelor.

Minerva - zeiţă cunoscută la etrusci şi la greci. Era patroana înţelepciunii, a artelor şi a meşteşugurilor de tot felul. Împreună cu Iupiter şi Iuno formau o triadă divină.

Mercur a fost zeul comerţului şi al comercianţilor. El patrona câştigurile dobândite din schimburile negustoreşti. Avea ca pasăre sfântă cocoşul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.

Faunus este zeitatea animalelor pădurilor. Proteja oamenii împotriva lupilor; şi din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna, pe Bona Dea (Zâna bună) şi pe Ops.

Fervoarea religioasă romană creşte sensibil în epoca imperială. Cezar şi August sunt divinizaţi după moarte. Deşii succesorii lor nu împărtăşeau automat acelaşi destin, acest fapt a creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împăraţii şi intimii lor au fost adesea zeificaţi încă din timpul vieţii. Cezar a inaugurat cumulul de funcţii: pe aceea de imperator şi de şef religios (pontifex maximus).

La fel ca şi cultul vechilor zei, cultul imperial îşi avea preoţii şi ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate împăraţilor, fie singuri, fie în asociere cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea, împăraţii tind să se identifice cu zeii. Septimius Severus şi soţia sa Iulia Domna sunt adoraţi ca Iupiter şi Iunona. Cultul imperial este o inovaţie care marchează sfârşitul religiei romane tradiţionale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă

există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte şi misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creştinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le astfel un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus şi platonicienii Macrobius şi Servius la sfârşitul sec. al IV-lea vor opune totalitarismului creştin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze şi să recupereze toate credinţele trecutului, chiar şi pe acelea care, la prima vedere, repugnau raţiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credinţe până la căderea Imperiului, după care acestea îşi vor continua existenţa lor subterană la Bizanţ.

Religia mozaică

A treia sursă a aspectului religios din vremea Noului Testament este religia iudaică sau mozaismul. Ea se baza pe scrierile Vechiului Testament (în special primele cinci cărţi), considerate ca fiind revelaţie divină venită de la unicul Dumnezeu adevărat şi transmisă prin Moise. În acest sistem religios nu existau zei şi lipsea închinarea în faţa unor reprezentări ale lor.

Evreii din vremea Noului Testament aveau un loc special de închinare la Ierusalim, unde era Templul. Dar la nivel local, ei îşi practicau religia şi o predau în sinagogi. Acestea apăruseră în perioada de şedere forţată a evreilor în Babilon, după ce Templul construit de Solomon fusese dărâmat. Ele au continuat să-şi îndeplinească funcţia chiar şi după ce se reconstruise Templul în Ierusalim.

Grupările religioase în vremea Noului Testament

Originea grupărilor religioase iudaice din vremea Noului Testament trebuie căutată în perioada inter-testamentală. Atunci au apărut patru asemenea grupări distincte. Acestea sunt: gruparea fariseilor, gruparea saducheilor (mai cunoscute), gruparea esenienilor şi gruparea zeloţilor sau ziloţilor. Aspiraţia comună tuturor acestor grupări era restaurarea statului naţional evreu care să fie organizat şi condus în baza principiilor legii mozaice. Fiecare dintre cele patru grupări milita pentru o purificare a neamului în vederea venirii lui Mesia.

Fariseii propagau ideea purificării prin respectarea riguroasă a legii lui Moise.

Saducheii care formau casta preoţilor, susţineau că purificarea naţiunii iudaice trebuie făcută prin sistemul jertfelor.

Esenienii care erau asceţi, considerau că purificarea evreilor va fi făcută doar printr-o totală izolare de societatea păgână.

Zeloţii sau ziloţii militau pentru purificarea etnică a teritoriilor iudeilor printr-o revoltă care să alunge din ţară pe toţi străinii (greci, romani, sirieni etc.) care le ocupaseră patria. Ei

considerau că Mesia va veni doar după ce ei vor porni o revoltă armată împotriva celor care le mutilau ţara.

Originea fariseilor şi a saducheilor este legată de existenţa partidului „hasidimilor” (oamenilor pioşi din Israel). Acest partid era iniţial favorabil politicii de elenizare a iudeilor.

În anul 165 î. Cr., Antioh Epifane a impus evreilor cuceriţi religia grecilor. Astfel, evreii au fost forţaţi să se închine la zeităţi păgâne. Atunci a fost instalată în Templul de la Ierusalim o statuie a lui Zeus. Însă majoritatea evreilor au refuzat să se închine zeilor grecilor şi au fost persecutaţi. După trei ani de persecuţii, clanul Macabeilor au reuşit (prin conducătorul lor numit Iuda) ca printr-o luptă armată, să elibereze ţara de greci. Imediat după câştigarea independenţei şi a autonomiei, evreii au curăţat Templul şi l-au re-dedicat funcţiei lui. Cu acea ocazie s-a instituit sărbătoarea Hanuca – cea care comemorează „înnoirea Templului”.

Fariseii

În acele timpuri a apărut o grupare religioasă naţională născută din dorinţa de dedicare totală pentru Dumnezeu şi pentru Scripturi. Aceasta a fost gruparea fariseilor. Denumirea de „fariseu” se traduce cu „separat” (derivat de la verbul „paraş”, a separa), cu sensul de curat, sfânt, izolat faţă de păcat. Fariseii doreau să cunoască şi să aplice legea mozaică în cele mai mici detalii. Ei au fost cu timpul în bune relaţii cu scribii – acea categorie de evrei care se ocupau cu multiplicarea manuală a Scripturilor. Mişcarea religioasă a fariseilor a fost la începutul ei tot ce a avut mai bun Israelul în materie de religie autentică monoteistă bazată pe Scripturi. În anul 135 î. Cr., ei erau deja bine delimitaţi în cadrul iudaismului.

Teologia lor era bazată pe canonul întregului Vechi Testament. Conform împărţirii de mai târziu, acesta cuprindea trei grupuri de cărţi, numite: Legea, Profeţii şi Scrierile.

Fariseii interpretau Scripturile în mod alegoric. Ei pretindeau că în spatele cuvintelor Scripturilor cu sensul lor denotativ, există sensuri ascunse care reprezintă adevărata semnificaţie a lor. Astfel, au ajuns cu timpul să caute semnificaţii care se puteau deduce din calcule matematice făcute în legătură cu denumirile şi numele proprii. Ei se bazau pe faptul că în limba ebraică veche, literele aveau şi valoare numerică. Ajunseseră să facă astfel tot felul de speculaţii şi de teorii care i-au făcut celebri între evrei. Totuşi, ei credeau în existenţa îngerilor şi a spiritelor, în nemurirea sufletului şi în înviere. Erau nişte fanatici în practicarea Sabatul iudaic şi respectau mult mai multe reguli referitoare la Sabat decât fuseseră poruncite evreilor de Dumnezeu prin Moise. Toate acele reguli fuseseră inventate de ei prin tot felul de deducţii şi speculaţii.

Deci, cu timpul, fariseii au început să depăşească limitele scrierilor sfinte şi au inventat din ce în ce mai multe tradiţii şi interpretări ale legii mozaice, cărora le-au acordat aceeaşi autoritate ca şi Cuvântului lui Dumnezeu. Aceste adăugări la Scripturi au fost adunate în scris într-o colecţie care s-a numit Talmud. Esenţa se pierduse. Fariseii deveniseră oameni mult mai

religioşi decât ceilalţi, dar goi în interiorul lor. Ipocrizia a fost singura modalitate de a împăca (măcar aparent) religia formală cu pretenţia lor de oameni curaţi moral şi sfinţi.

Saducheii

Conform tradiţiei iudaice, saducheii erau o altă grupare religioasă a vremii Noului Testement. Susţineau că provin din urmaşii preotului Ţadoc. El fusese mare preot în vremea în care regele David conducea Israelul. Urmaşii lui Ţadoc au format ierarhia preoţiei evreieşti în timpul deportării iudeilor în Babilon; şi au revenit în ţară odată cu reconstruirea celui de-al doilea Templu.

În timpul Noului Testament, saducheii erau o clasă distinctă a oamenilor religioşi din teritoriile iudeilor. Ei oficiau slujbele la Templu, unde aveau funcţia de preoţi. Deţineau şi puterea politică. Saducheii au condus viaţa civilă în iudaism în timpul dinastiei irodiene. Fiind nişte oportunişti, au acceptat să se alieze cu Roma pentru a-şi menţine prestigiul, poziţia şi influenţa. Din rândul lor era ales (de cele mai multe ori desemnat de către conducerea politică) marele preot. Pentru că acceptau tacit dominaţia romană, saducheii erau priviţi ca semi-trădători.

Sanhedrinul (Sinedriul)

Împreună cu fariseii, saducheii formau un for de conducere religioasă care lua deciziile majore în poporul iudeu. Acesta se numea Sinedriu sau Sanhedrin. În cadrul lui, cele două grupări erau în opoziţie una faţă de cealaltă pe motive religioase. Saducheii nu recunoşteau ca fiind Scripturi decât cărţile lui Moise sau Legea (Tora).

Restul cărţilor Vechiului Testament erau acceptate numai de către gruparea fariseilor. Atunci când Isus Cristos a răspuns saduchelior legat de evidenţa învierii, El le-a oferit un text din una dintre primele cinci cărţi ale Vechiului Testament (carte numită azi Exodul). Saducheii erau adepţii interpretării literale a celor cinci cărţi acceptate, în timp ce fariseii interpretau Scripturile alegoric.

Însă diferenţele dintre cele două grupări se accentuau când se discuta despre existenţa lumii spirituale. În timp ce fariseii acceptau existenţa îngerilor şi a demonilor, saducheii o respingeau, fiind un fel de raţionalişti sau anti-supranaturalişti ai vremii. Ei erau în contradicţie şi în ce priveşte învierea. Saducheii nu credeau în existenţa acestei posibilităţi, în timp ce fariseii o acceptau.

Apostolul Pavel fusese crescut şi educat în şcoala fariseilor şi cunoştea bine diferenţele doctrinare care-i separau pe aceştia de gruparea saducheilor. El s-a folosit de această dispută atunci când fusese acuzat de Sanhedrin în faţa autorităţilor romane.

Esenienii

Iniţial, esenienii s-au aflat în partidul revoluţionar al hasidimilor. S-au separat de farisei în anul 141 î. Cr., atunci când în urma unui decret, Simon a fost desemnat ca mare preot şi guvernator al poporului evreu. Din cauza neînţelegerilor cu celelalte grupări ale iudeilor, esenienii s-au retras din viaţa publică şi au devenit o grupare pacifistă. Parţial, această mişcare s-a izolat în deşertul Iudeeii şi s-a stabilit la Qumran. Ei nu recunoşteau preoţia de la Templu. În consecinţă, au conceput în deşert o preoţie considerată curată – conform modelului oferit de marele preot Ţadoc – care aştepta să înlocuiască pe cea coruptă de la Templu, pentru ca adevăraţii preoţi să poată face slujba acolo. Viaţa în deşert era în formă de grup unde totul era deţinut în comun. Acolo nimeni nu era bogat, dar nici sărac. Îşi asigurau tot ce aveau nevoie prin lucru manual, mâncând cea mai simplă hrană. Atunci când lucrau, se îmbrăcau în haine albe. Esenienii nu se căsătoreau şi îşi recrutau membrii prin adoptare sau prin primirea de noi convertiţi. Respectau cu mare stricteţe Sabatul şi excludeau din comunitate pe oricine ar fi încălcat regulile ei.

Esenienii au fost atestaţi de recentele descoperiri arheologice de la Qumran. Acolo, în 1947, au fost găsite celebrele suluri pe care erau copiate de mână scrieri ale Vechiului Testament.

Apoi, în anul 1951 s-au făcut în zonă noi excavaţii şi au fost găsite locuinţele unei vechi mari comunităţi. Împreună cu manuscrisele Vechiului Testament, au fost găsite şi alte documente care aparţineau comunităţii: Manualul de disciplină, Documentul de la Damasc, Imnul de mulţumire şi Ordinul de bătălie. Acestea cuprindeau regulile comunităţii de la Qumran. Din studierea lor a reieşit că membrii acestei comunităţi sihastre locuiau, lucrau şi mâncau împreună. Exista un sistem de organizare religioasă cu preoţi şi laici. Grupul avea un fel de şef care era numit judecător. El era responsabil cu disciplina şi avea funcţia de lider militar în caz de război. Cei care doreau să adere la această comunitate, erau verificaţi câteva luni de zile şi apoi erau purificaţi prin botez înainte de a fi primiţi. Viaţa lor era total izolată de alte comunităţi omeneşti. În timpul special dedicat religiei, erau preocupaţi de studierea legii mozaice.

Zeloţii (Ziloţii)

Din punct de vedere religios, zeloţii aparţineau de aceeaşi grupare iniţială din care proveneau fariseii şi esenienii. Se deosebeau de aceştia prin faptul că promovau un naţionalism fanatic, militând pentru eliberarea de sub dominaţia Romei prin forţa armată. Atunci când Titus asediase Ierusalimul în anul 70 d. Cr., zeloţii au format una dintre grupările din cetate care a creat multe diversiuni împotriva romanilor. Aceste încercări de a destabiliza armata romană au contribuit la căderea cetăţii, pentru că i-au provocat pe romani să uzeze de toată forţa distructivă de care dispuneau. Deşi fuseseră la început în mişcarea oamenilor pioşi, zeloţii au păstrat teoretic perceptele morale ale legii mozaice, dar urmăreau să le impună cu forţa. Ei au fost distruşi odată cu Ierusalimul.

Templul de la Ierusalim

Primul Templu al evreilor, construit de Solomon, a fost jefuit şi ars de armatele lui Nebucadneţar (Nabucodonosor) în anul 586 î. Cr..

Al doilea templu a fost construit în perioada revenirii evreilor din captivitatea babiloniană, în urma edictului lui Cirus. Construcţia a început în anul 537 î. Cr. şi s-a terminat în anul 516 î. Cr.. Dar în anul 168 î. Cr., Antiohus Epifanes l-a jefuit şi a ridicat acolo un altar pentru Zeus, pe care a sacrificat printre altele şi o scroafă… Trei ani mai târziu, Iuda Macabeul a făcut o insurecţie armată, a alungat armatele străine şi a rededicat templul. Acest templu exista atunci când, în anul 63 î. Cr., Pompei a cucerit Ierusalimul. În anul 54 î. Cr., Crassus a jefuit templul luând din el tot ce era valoros. A venit apoi Irod cel Mare. În anul 37 î. Cr., el a cucerit cetatea şi a ars o parte dintre clădirile lui. Se pare că principala clădire a templului din Ierusalim a scăpat atunci cu foarte puţine avarii. Apoi, în anii 20-19 î. Cr., Irod a început reconstruirea Templului. Definitivarea tuturor clădirilor şi a anexelor exterioare a durat mai mult timp (până în anii 62-64 d. Cr.). Clădirea propriu-zisă a fost făcută din marmură albă, din care o mare parte era acoperită cu aur care reflecta lumina soarelui şi făcea ca Templul să aibă o mare faimă în lumea antică. Istoricul evreu Iosif Flaviu (Iosefus Flavius), în lucrarea lui intitulată Căderea Ierusalimului, are un capitol special (capitolul V) în care descrie acest al treilea templu al iudeilor care fusese reconstruit de Irod cel Mare:

„[…] acest Templu a fost construit pe un deal masiv. La început, platoul de deasupra nu era suficient pentru Sfântul locaş şi pentru altar, deoarece, terenul nu era plat, ci plin de râpe. Când regele Solomon, cel care a construit Templul a zidit şi un zid pe versantul de la răsărit, adăugându-i şi un pridvor a cărui temelie se sprijinea pe un val de pământ ridicat în acest scop, celelalte părţi ale Sfântului locaş nu erau adăpostite [încă] de ziduri protectoare. În perioadele următoare, oamenii au adăugat alte valuri de pământ şi astfel dealul a devenit un platou mai întins. Atunci au dărâmat zidul de la miază-noapte, extinzându-l atât cât era necesar pentru a putea cuprinde întreg Templul. După aceea au construit ziduri din trei părţi ale Templului, de la baza dealului, făcând o muncă mai măreaţă decât s-ar fi sperat, muncă ce a durat foarte mulţi ani şi care a secat vistieria Templului, reumplută mereu de acele triburi care erau trimise de Dumnezeu de pe întreaga suprafaţă sfântă a pământului. Atunci au înconjurat curţile de sus cu pridvoare, precum şi curtea de jos. Cea mai joasă parte a acesteia avea o înălţime de 300 de coţi, iar în unele părţi avea mai mult. Totuşi, nu era vizibilă toată fundaţia în adâncimea ei, deoarece oamenii au adus pământ, umplând văile, dorind să le aducă la acelaşi nivel cu străzile înguste ale cetăţii. În acest scop au folosit pietre de o mărime de 40 de coţi. Datorită mulţimii banilor strânşi şi datorită generozităţii oamenilor, s-a încercat o lucrare aşa mare, şi s-a reuşit mai mult decât s-ar fi sperat vreodată, ajungând să o ducă la final prin perseverenţă de-a lungul multor ani. Având în vedere lucrările care se aflau deasupra fundaţiei, ele nu erau deloc nedemne de o asemenea fundaţie, deoarece, toate pridvoarele erau duble şi stâlpii susţinători erau înalţi de 25 de coţi, susţinând pridvoarele. Stâlpii erau făcuţi din câte o singură piatră fiecare, iar piatra aceasta era marmură albă. Acoperişurile erau acoperite cu cedrii sculptaţi cu măiestrie. Măreţia naturală, şlefuirea

excepţională a pietrelor pridvoarelor făcută în vederea îmbinării lor perfecte, îţi ofereau o privelişte remarcabilă. În exterior, pridvoarele nu erau împodobite cu picturi sau sculpturi. Pridvorul curţii de afară era lat de 30 de coţi, iar lungimea lui totală, incluzând turnul Antonia, era de şase furlongs. Curţile de sub cerul liber erau pavate cu pietre de tot felul. Când treceai prin acest prim pridvor spre cea de-a doua curte, puteai vedea o despărţitură făcută din pietre de jur împrejur. Înălţimea acestei despărţituri era de trei coţi, iar construcţia ei era foarte arătoasă. Pe ea se înălţau stâlpi la distanţe egale. Aici era scrisă legea curăţiei în litere greceşti şi latineşti: «Nici un străin nu are acces la acest sanctuar!» deoarece această a doua curte a Templului se numea sanctuar şi puteai ajunge aici urcând paisprezece trepte din prima curte. Această curte avea formă pătrată şi era înconjurată cu un zid deosebit. Înălţimea zidurilor sale, deşi în exterior era de 40 de coţi, era acoperită de scări, iar în interior această înălţime era de numai 25 de coţi. Dincolo de cele paisprezece scări era o distanţă de 10 coţi – teren neted – de unde apoi începeau alte scări, fiecare dintre ele având 5 coţi [lăţime]. Aceste scări duceau la porţile din partea de miază-noapte şi miază-zi, câte patru porţi de fiecare parte – deci opt porţi în total. Dar mai erau încă două porţi în partea de răsărit, făcute ulterior, pentru că în această parte s-a făcut o despărţitură pentru femei unde era locul lor de închinăciune. […] Acest loc era destinat femeilor din ţara noastră sau din alte ţări, cu condiţia ca ele să aparţină naţiunii noastre. […] Cele nouă porţi erau acoperite cu aur şi cu argint turnat de Alexandru, tatăl lui Tiberius. […] La Locaşul sfânt care se afla în mijlocul curţii dinăuntru se putea ajunge urcând douăsprezece trepte. Privit din faţă, înălţimea Locaşului sfânt era egală cu lăţimea lui – 100 de coţi, deşi în spate era cu 30 de coţi mai îngust. Prima ei poartă era înaltă de 70 de coţi şi lată de 25 de coţi. Această poartă nu avea uşi, deoarece ea reprezenta vizibilitatea universală a cerului care nu putea fi exclus din nici un loc. În faţă poarta era acoperită cu aur peste tot şi prin ea puteai zări spre interior prima parte a Casei sfinte. Datorită mărimii porţilor se putea zări cea de-a doua poartă din interior, strălucind în faţa privirilor. Întregul locaş era împărţit în două părţi, dar numai prima era accesibilă privirilor noastre. Înălţimea acestei părţi era pe toată lungimea de 90 de coţi, lungimea ei era de 50 de coţi, iar lăţimea ei era de 20 de coţi. Poarta ce se afla la partea terminală a primei părţi a Locaşului, precum şi peretele din jurul ei erau acoperite peste tot cu aur. Deasupra ei erau nişte viţe de aur din care atârnau ciorchine de struguri de înălţimea unui om. Partea interioară a Sfântului Locaş era mai scundă decât cea din afară şi avea uşi din aur înalte de 25 de coţi şi late de 16 coţi. Dar în faţa uşilor se afla o perdea de aceeaşi lărgime cu uşile. Era o perdea babiloniană brodată cu fir albastru, cu in subţire, cu purpuriu şi cu cărămiziu, iar ţesătura ei era cu adevărat minunată. Acest amestec de culori avea o semnificaţie mistică, reprezentând imaginea universului. Cărămiziul reprezenta într-un mod enigmatic focul; inul frumos reprezenta pământul, albastrul reprezenta cerul, iar purpuriul reprezenta marea. Inul reprezintă pământul, deoarece acesta îl produce, iar purpuriul reprezintă marea pentru că ea produce purpura. Broderiile acestei perdele reprezentau într-un mod mistic cele din ceruri, cu excepţia celor douăsprezece semne care întruchipau creaturi vii.

Când intrai în Templu, vedeai că înălţimea acestei părţi a lui era de 60 de coţi, iar lungimea ei era tot atât, în timp ce lăţimea ei era de 20 de coţi. Această lungime de 60 de coţi era din nou împărţită în două. Prima parte a interiorului avea o lungime de 40 de coţi şi avea trei lucruri minunate în ea, renumite în întreaga lume: sfeşnicul, masa pentru pâini şi altarul pentru tămâiere. Cele şapte candele ale sfeşnicului reprezentau cele şapte planete. Cele douăsprezece pâini de pe masă reprezentau cercul zodiacului şi lunile anului, iar altarul tămâierii, prin cele treisprezece mirodenii bine-mirositoare ce proveneau din mare, arătau că Dumnezeu este posesorul tuturor lucrurilor atât al celor de pe uscat, cât şi al celor din mare şi că toate trebuie puse la dispoziţia Lui.

Partea cea mai dinăuntru a Templului avea o lungime de 20 de coţi. Ea era separată de cea care o preceda printr-o perdea. Aici nu era nimic. Această parte numită Locul foarte Sfânt era inaccesibilă şi inviolabilă; şi nimeni nu avea voie să o privească. Pe laturile părţii anterioare ale Templului erau multe camere cu trecere din una în alta. Ele erau aşezate pe trei etaje. Se putea ajunge la ele pe două intrări şi de la poarta Templului.

Înfăţişarea exterioară a Templului nu putea fi comparată cu nimic care să fi putut impresiona atât de mult mintea şi ochii omului. Ea acoperit peste tot cu plăci de aur de mare greutate. Şi atunci când soarele răsărea, Templul reflecta splendoarea de foc a acestuia, obligându-i pe cei care priveau la el să-şi întoarcă ochii de parcă ar fi fost chiar soarele. Dar acest Templu părea în faţa străinilor care îl priveau de la o mare distanţă ca un munte acoperit cu zăpadă, deoarece acele părţi care nu erau poleite cu aur, erau de un alb imaculat. Pe vârful lui erau ţepi ascuţiţi pentru a împiedica orice murdărire a lui de către păsările ce s-ar fi putut aşeza acolo. Dintre pietrele clădirii, unele aveau o lungime de 45 de coţi, o lăţime de 6 şi o înălţime de 5 coţi. În faţa acestui Templu stătea altarul înalt de 15 coţi, având lungimea şi lăţimea de 50 de coţi. Avea o formă pătrată, iar la cele patru colţuri avea patru coarne şi se ajungea la a el urcând o pantă lină. Pentru zidirea lui nu s-a folosit nici o unealtă de fier şi nici nu a fost vreodată atins de vreo asemenea unealtă.

Cei care sufereau de gonoree sau lepră, nici nu aveau acces în cetate; iar femeile, în timpul ciclului menstrual, nu aveau acces deloc la Templu. Bărbaţii, precum şi preoţii care nu se curăţiseră total, nu aveau acces la curtea interioară a Templului. Preoţii se abţineau mai ales de la vin, de frică să nu încalce vreuna din regulile slujbei lor. […] Marele preot îmbrăca veşmintele descrise mai sus atunci când intra în acel loc Foarte Sfânt, ceea ce se întâmpla o dată pe an.

Turnul Antonia era situat la îmbinarea a două pridvoare ale curţii Templului. Acest turn a fost înălţat pe o stâncă înaltă de 50 de coţi, deasupra unei mari prăpăstii. El a fost înălţat de Irod, demonstrându-şi astfel generozitatea care-l caracteriza. Acea stâncă a fost mai întâi acoperită cu bucăţi de pietre plate ce făceau parte din fundaţia turnului. Această clădire era concepută astfel încât să folosească atât ca podoabă, cât şi ca să împiedice escaladarea spre turn sau coborârea din el. Peste aceste pietre s-a înălţat un zid înalt de trei coţi, zid pe care s-a construit turnul Antonia având

o înălţime de 40 de coţi. […] De aici se putea vedea întregul Templu. În colţul în care se îmbinau cele două pridvoare, era o trecere prin care se putea ajunge (din turn) în ambele. De aici gărzile înarmate (pentru că în acea vreme era mereu câte o legiune romană în acel turn) patrulau prin pridvoare, la sărbătorile iudeilor, pentru a supraveghea poporul ca nu cumva să iasă vreo răzmeriţă; deoarece Templul era o fortăreaţă care păzea cetatea, aşa cum turnul Antonia era un punct de pază pentru Templu. Acolo, în turn, se aflau gărzile celor trei: ale turnului, ale Templului şi ale cetăţii. Mai era o fortăreaţă specială aparţinând oraşului de sus care era palatul lui Irod. Singurul loc din care Templul nu se putea vedea era partea de miază-noapte a oraşului, din cauza dealului pe care se înălţa turnul Antonia.”

Acesta era Templu a cărui distrugere a anunţat-o şi a plâns-o Isus Cristos. El ştia că în anul 70 d. Cr., armatele romane conduse de generalul Titus vor veni împotriva Ierusalimului, vor înconjura cetatea şi o vor ţine în încercuire până îşi va fi terminat proviziile; apoi o va dărâma şi va da foc Templului. De atunci încoace, evreii nu au mai avut Templu… În relatarea lui despre acest eveniment tragic, Iosif Flaviu spune:

Deoarece războiul pe care iudeii l-au făcut cu romanii a fost cel mai mare dintre toate, nu numai din vremurile noastre, dar, într-un fel, cel mai mare de care s-a auzit vreodată, fie dintre acelea în care oraşe s-au luptat cu oraşe, fie naţiuni împotriva altor naţiuni; deoarece unii oameni care nu erau interesaţi ei înşişi în aceste întâmplări au pus laolaltă povestiri contradictorii şi inutile, şi le-au scris intr-o manieră sofisticată; deoarece lucrurilor prezente atunci li s-a dat o semnificaţie falsă – şi asta fie dintr-un spirit de linguşire pentru romani fie dintr-un spirit de ură împotriva evreilor; şi deoarece scrierile lor conţin uneori acuzaţii alteori laude, dar nicăieri exact adevărul lucrurilor, eu mi-am propus pentru cei care trăiesc sub guvernarea romană să traduc aceste cărţi în limba greacă, cărţi pe care le-am scris mai înainte în limba propriei noastre ţări şi le-am trimis Neamurilor de Sus; eu, Iosefus, fiul lui Matia, iudeu din naştere, preot de asemenea, şi ca unul care la început a luptat împotriva romanilor şi a fost forţat să fie prezent la tot ce s-a făcut după aceea. [eu sunt autorul acestei lucrări].

[…] Oricum, nu voi cădea în extrema cealaltă, ca să mă opun acelora care îi proslăvesc pe romani, nici nu voi preamări faptele conaţionalilor mei; ci voi urmări faptele ambelor tabere cu acurateţe. Totuşi îmi voi adapta limbajul pasiunilor sub care mă aflu, a lucrurilor pe care le descriu, şi trebuie să mi se permită o toleranţă la plângerile mele faţă de necazurile suferite de propria mea ţară; căci temperamentul rebel al iudeilor e cel care a distrus-o, şi asupritorii iudei au fost cei care au adus puterea romană asupra noastră care, fără să vrea, ne-au atacat şi au cauzat incendierea sfântului nostru Templu. Titus a fost cel care l-a distrus. El însuşi, cel care de-a lungul întregului război a compătimit pe iudeii care erau supuşii răzvrătiţilor, este acela care cu bună ştiinţă a întârziat preluarea oraşului; şi i-a lăsat timp până la asediu ca să le dea autorilor ocazia să se căiască. Dar dacă cineva face o acuzaţie nedreaptă împotriva noastră când vorbim atât de pătimaş despre asupritori, sau

tâlhari, sau numai deplângem nenorocirile ţării noastre, acela să tolereze totuşi implicarea noastră emoţională; deşi ea este contrară regulilor de scriere a istoriei; căci aşa a fost să fie ca oraşul nostru Ierusalim să ajungă la un nivel de fericire mai înalt decât oricare alt oraş de sub guvernarea romană – şi totuşi, până la urmă să cadă din nou în cea mai de jos calamitate. De aceea mi se pare că toate nenorocirile omenirii de la începutul lumii, nu sunt atât de considerabile dacă sunt comparate cu cele ale iudeilor, cu atât mai mult cu cât autorii lor nu erau străini de fel. Asta mă face să nu pot să mă abţin de la a mă plânge. Iar dacă cineva e inflexibil în cenzurarea mea, fie ca el să atribuie faptele-istoriei iar lamentările-autorului .

[…] După aceasta, ar trebui să relatez despre cruzimea asupritorilor [iudeii răzvrătiţi din Ierusalim] faţă de însuşi poporul din care făceau parte, precum şi de indulgenţa romanilor în iertarea străinilor; şi cât de des Titus, din dorinţa de a păstra oraşul şi Templul, i-a invitat pe răzvrătiţi să ajungă la o înţelegere. Voi sublinia de asemenea suferinţele poporului şi nenorocirile lor, cât de mult au fost ei afectaţi de răscoală şi de foamete şi de durata ei. Nu voi omite să menţionez nenorocirile dezertorilor nici pedepsele aplicate captivilor, sau cum Templul a fost ars fără consimţământul Cezarului, şi cât de multe lucruri sfinte aparţinând Templului au fost cuprinse de flăcări, ca şi distrugerea întregului oraş cu semnele şi minunile care au precedat-o, prinderea răzvrătiţilor şi multitudinea celor care au fost luaţi sclavi. Voi mai relata de ce nenorociri au avut parte fiecare. Mai mult, (voi arăta) ce au făcut romanii rămăşiţelor zidurilor, cum au demolat cetăţile care erau în ţară şi cum a mers Titus în toată ţara şi a restabilit treburile ei, împreună cu întoarcerea în Italia, plin de triumf.

[…] În ce priveşte chestiunile interne ale iudeilor, ele au devenit continuu tot mai rele; căci ţara era plină din nou de hoţi şi impostori care înşelau mulţimea. Totuşi Felix prindea şi punea în închisoare mulţi impostori şi tâlhari aproape zilnic. El l-a prins şi pe Eleazar fiul lui Dineas cu banda lui de hoţi – a reuşit aceasta prin trădare; căci îi dăduse asigurări că nu va avea nimic de suferit; şi astfel l-a convins să vină la el, iar când acesta a venit, l-a legat şi l-a trimis la Roma. De asemenea, Felix îi purta pică lui Ionatan, marele preot, deoarece acesta în mod frecvent îi făcea observaţii cum să guverneze peste treburile iudeilor mai bine, ca nu cumva să aibă plângeri din partea mulţimii; căci el era cel care ceruse Cezarului să-l trimită procurator al Iudeii. Astfel că Felix a găsit o metodă prin care să scape de el acum când devenise supărător în continuu; căci asemenea observaţii sunt de nesuportat pentru cei care sunt dispuşi să comită nedreptăţi. Din acest motiv, Felix l-a convins pe unul dintre prietenii credincioşi ai lui Ionatan, un locuitor al Ierusalimului cu numele Doras, să pună tâlharii să-l omoare pe Ionatan, promiţându-i o mare sumă de bani pentru aceasta. Doras s-a conformat cererii şi a aranjat lucrurile astfel încât tâlharii să-l omoare în modul următor: câţiva dintre tâlhari s-au urcat în oraş ca şi cum ar fi mers să se închine lui Dumnezeu, având ascunse pumnale sub haine; şi amestecându-se prin mulţime, ei l-au ucis pe Ionatan. Această crimă nu a fost niciodată pedepsită; din această cauză tâlharii, în deplină siguranţă, urcau în continuare în oraş de sărbători

cu armele ascunse ca şi înainte; şi amestecându-se în mulţime, ucideau fie duşmani proprii, fie pe cei care erau plătiţi de alţii să ucidă, nu numai în părţile depărtate ale oraşului, ci chiar şi în Templu. Aveau îndrăzneala să ucidă acolo, fără să se gândească de ce hulă se făceau vinovaţi. Acesta mi se pare să fie motivul pentru care Dumnezeu, din ură faţă de ticăloşiile acestor oameni, a respins oraşul nostru; cât despre Templu, El nu îl mai considera suficient de pur ca să locuiască în el; ci i-a adus pe romani asupra noastră şi a aruncat foc peste oraş să-l cureţe şi a adus sclavia asupra noastră, a soţiilor şi a copiilor noştri, dorind să ne facă mai înţelepţi prin nenorocirile acestea.

[…] Aceste fapte făcute de tâlhari au umplut oraşul cu tot felul de impietăţi. Mai erau şi alţi impostori şi înşelători care convingeau mulţimea să-i urmeze în pustie şi pretindeau că ar fi făcut semne şi minuni clare, care ar fi săvârşite de providenţa lui Dumnezeu. Şi mulţi care se lăsau convinşi de ei, sufereau pedepse pentru nebunia lor; căci Felix îi aducea înapoi şi îi pedepsea. Ba mai mult, cam pe atunci a venit din Egipt unul care spunea că este profet şi care sfătuia mulţimea de oameni simpli să meargă cu el pe Muntele Măslinilor care e chiar lângă oraş la o distanţă de cinci furlong [aprox. 5 X 200m]. El mai spunea că le va arăta de acolo cum, la comanda sa, zidurile Ierusalimului vor cădea şi că le va face o intrare în oraş prin acele ziduri căzute. Când Felix a aflat de acele lucruri, el a ordonat soldaţilor săi să-şi ia armele; şi a venit împotriva lor cu un număr mare de călăreţi şi pedestraşi din Ierusalim. Aceştia l-au atacat pe egiptean şi pe oamenii care erau cu el. Ei a ucis de asemenea patru sute dintre iudei şi a mai luat două sute de prizonieri. Deşi egipteanul a scăpat din luptă, nu a mai apărut după aceea. Şi din nou tâlharii au agitat oamenii să facă război împotriva romanilor, spunând că nu trebuie să se mai supună deloc, iar dacă cineva nu era de acord cu ei, dădeau foc la sate şi le prădau.

[…]1Oamenii au ascultat acest sfat (al lui Agripa) şi s-au urcat la Templu cu regele şi cu Bernice; şi au început să reconstruiască arcadele. Conducătorii şi senatorii de asemenea s-au împărţit prin sate şi au colectat tributul ajungând curând la patruzeci de talanţi, sumă insuficientă. Şi astfel Agripa a oprit acel război care era prevestit. Mai mult, el a încercat să convingă mulţimea să se supună lui Florus până când Cezarul va trimite un succesor, dar iată că ei erau mai provocaţi şi răspândeau reproşuri la adresa regelui şi l-au scos din oraş. Ba unii dintre răzvrătiţi au făcut imprudenţa să arunce cu pietre în el. Când regele a văzut că violenţa celor care erau pentru inovaţii nu a fost oprită, şi fiind mâniat de insultele pe care le primise, a trimis pe conducătorii lor şi oamenii împuterniciţi la Florus în Cezareea ca să numească pe cine consideră capabil să adune tributul în ţară; iar el s-a retras în regatul său.

2În acest timp, câţiva dintre aceia care îndemnau poporul la luptă, au asaltat o anume cetate numită Massada. Au cucerit-o prin trădare şi au ucis pe romanii de acolo; apoi au pus pe alţii din partida lor să o păzească. În acelaşi timp Eleazar, fiul lui Anania marele preot, un tânăr îndrăzneţ care era în acel moment guvernatorul Templului, a convins pe cei care oficiau serviciul divin să nu primească nici un dar sau sacrificiu de la vreun străin. Şi acesta a fost adevăratul început al războiului cu

romanii: căci din acest motiv, ei au respins sacrificiul pentru Cezar; iar când mulţi din marii preoţi şi oamenii importanţi i-au implorat să nu omită sacrificiul [ pentru că prin tradiţie ei aduceau ofrande pentru prinţi], nu au reuşit să-i înduplece. Aceştia se bazau mult pe mulţime; căci marea parte a inovatorilor îi susţineau, dar aveau atenţia îndreptată spre Eleazar, guvernatorul Templului.

3În consecinţă, cei împuterniciţi s-au adunat şi s-au sfătuit cu marii preoţi ca şi cu mai-marele Fariseilor. Ei se gândeau că totul era în joc şi că necazurile deveneau iremediabile. Deci s-au sfătuit ce era de făcut. Prin urmare, au decis să încerce să facă tot ce puteau cu aceşti răzvrătiţi prin vorbă bună; aşa că au adunat poporul în faţa porţii de bronz care era poarta templului interior [curtea preoţilor] şi care era îndreptată către răsărit. Şi, la început, şi-au arătat indignarea faţă de această încercare de revoltă care aducea un mare război asupra ţării; după care au respins pretenţia lor ca fiind nejustificată, şi le-au spus că strămoşii lor au împodobit Templul lor în mare parte cu donaţiile oferite lor de către străini, că întotdeauna au primit ceea ce le era oferit din partea naţiunilor străine şi că fuseseră atât de departe de respingerea sacrificiului oricărei persoane [care ar fi fost cea mai înaltă formă de impietate], încât ei înşişi puseseră ofrande lângă Templu – fiind încă vizibile, rămase acolo de mult timp. Ei acum i-au supărat pe romani care vor ridica armele împotriva lor; şi astfel i-au invitat practic să aducă războiul asupra iudeilor, pentru că au emis reguli noi şi neobişnuite despre închinarea divină, existând pericolul de a avea oraşul condamnat pentru impietate prin faptul că nu au permis străinilor ci numai iudeilor să se închine sau să aducă sacrificii. Dacă o asemenea lege ar fi vreodată introdusă chiar şi numai pentru o singură persoană, aceasta ar fi abrogată ca fiind un act inuman făcut împotriva sa; iar ei nu au dreptul faţă de romani sau Cezar să interzică să le fie primite jertfele; şi nu pot decât să se teamă ca nu cumva prin respingerea sacrificiilor pentru romani, să nu li se mai permită nici iudeilor să aducă jertfe, iar oraşul ar putea pierde principatul; astfel încât mai bine ar fi să devină înţelepţi repede şi să restabilească sacrificiile ca şi mai înainte, să îndrepte ofensele [pe care le-au adus străinilor] înainte ca ele să ajungă la urechile celor insultaţi.

4Şi cum spuneau aceste lucruri, i-au adus pe acei preoţi învăţaţi în obiceiurile ţării, care au emis un raport că toţi strămoşii primiseră sacrificii de la naţiuni străine. Totuşi, nici unul dintre inovatori nu a ascultat din ce s-a spus, ba cei care slujeau în jurul Templului, nici nu au participat la serviciul divin, ci pregăteau lucrurile pentru începutul războiului. Deci cei împuterniciţi, înţelegând că revolta era prea mare ca să o mai potolească şi că pericolul din partea romanilor s-ar revărsa în primul rând peste ei, încercând să se salveze, au trimis ambasadori: pe unii la Florus, şeful căruia era Simon fiul lui Anania, şi pe alţii la Agripa între care cel mai important era Saul, Antipa şi Costobarus care erau înrudiţi cu regele. Ei doreau de la ambii să vină cu o armată în oraş şi să înăbuşe revolta înainte ca aceasta să devină prea greu de oprit. Acest mesaj teribil a fost o veste bună pentru Florus; şi pentru că planul lui era să se pornească un război, nu a dat ambasadorilor nici un răspuns. Dar Agripa era la fel de preocupat de cei care se revoltau ca şi de cei împotriva cărora războiul urma să fie făcut; şi era dornic să-i păstreze pe iudei pentru romani împreună cu Templul şi cu metropola lor; şi mai ştia că nu era în avantajul lui ca frământările să continue. De

aceea a trimis trei mii de călăreţi în ajutorul celor din Auranitis, Batanea şi Trahonitis; iar aceştia au venit sub comanda lui Darius şi a lui Filip, fiul lui Iacimus, generalul armatei sale.

[…] Totuşi sirienii erau hotărâţi împotriva iudeilor în ce priveşte mulţimea de oameni pe care aceştia i-au ucis; căci ei ucideau pe cei pe care îi prindeau în oraşe şi îi omorau nu numai din ură, ca mai înainte, dar şi ca să prevină pericolul care putea veni din partea iudeilor; astfel că tulburările din Siria erau îngrozitoare, şi fiecare oraş era divizat în două armate pornite una împotriva celeilalte, şi păstrarea uneia dintre părţi însemna distrugerea celeilalte; astfel că ziua se derula vărsând sânge iar noaptea stând în frică – care din ele va fi fost mai înspăimântătoare. Căci atunci când sirienii credeau că i-au distrus pe iudei, ei ameninţau din nou; şi fiecare tabără ucidea chiar şi numai dacă cineva era suspectat ca făcând parte din cealaltă, şi se temeau când se amestecau cu ceilalţi doar pentru că asta putea trezi suspiciuni. Mai mult, goana după câştig era un motiv de a ucide pe cei din tabăra adversă chiar şi dacă în trecut fuseseră prietenoşi şi blânzi unii cu alţii; căci, fără frică fiind, ei jefuiau de bunuri pe cei ucişi şi duceau acasă prada de la cei omorâţi, ca şi când ar fi fost obţinută într-o bătălie. Şi cei care luau cel mai mult, erau stimaţi ca oamenii cei mai onorabili, fiindcă ar fi învins un număr mai mare de duşmani. Era ceva obişnuit atunci să vezi oraşe pline de trupuri moarte, lăsate neîngropate, cele ale bătrânilor amestecate cu cele ale copiilor, toţi morţi şi împrăştiaţi peste tot; şi femei de asemenea lăsate între ei fără nici un acoperământ al goliciunii lor… Se putea vedea întreaga provincie plină de nenorociri inexplicabile, în vreme ce teroarea unor practici încă şi mai barbare ameninţa pretutindeni, mai mari decât cele ce se comiseseră deja.

[…] 6O frică teribilă i-a apucat pe răzvrătiţi – atât de mare, încât mulţi dintre ei au fugit afară din oraş, sperând să fie luaţi imediat; dar poporul văzându-i, a prins curaj; şi acolo unde oraşul era mai slab şi dădea înapoi – acolo veneau ei ca să deschidă porţile şi să-l lase pe Cestius să intre ca pe un binefăcător. Acesta, dacă ar fi continuat asediul asupra oraşului încă puţin, cu siguranţă l-ar fi capturat, dar presupun că dezgustul lui Dumnezeu faţă de oraş şi sanctuar a fost ceea ce a împiedicat ca să se pună capăt războiului chiar în acea zi.

7Apoi Cestius nu a fost conştient nici de disperarea asediaţilor şi nici de curajul celor care luptau pentru el, astfel că şi-a retras soldaţii din asediu; şi renunţând la orice speranţă de a-l cuceri, fără să fi căzut în dizgraţie şi fără absolut nici un motiv, s-a retras din oraş. Când tâlharii şi-au dat seama de retragerea lui, au prins curaj şi au urmărit pe soldaţii rămaşi în urmă, şi au distrus un număr considerabil de călăreţi şi pedestraşi. Cestius a rămas peste noapte în tabără, la Scopus; şi mergând mai departe a doua zi, practic a invitat inamicii să-l urmărească. Aceştia au continuat să-i distrugă pe cei rămaşi în urmă, au atacat ambele flancuri ale armatei romane, aruncând suliţe piezişe asupra lor. Soldaţii atacaţi nu îndrăzneau să se întoarcă spre cei care îi atacau din spate, imaginându-şi că mulţimea care îi urmărea era imensă; şi nici nu se aventurau împotriva celor ce atacau din părţi datorită greutăţii armamentului. În plus, le era teamă că vor rupe rândurile şi vedeau că iudeii care se

mişcă uşor, sunt gata să năvălească. Acesta este motivul pentru care romanii au suferit pierderi grele fără să poată să riposteze; astfel că au fost hărţuiţi şi cu formaţiile împrăştiate. Cei care ieşeau din formaţie, erau ucişi; printre ei se aflau Priscus, comandantul legiunii a şasea, Longinus, tribunul, şi Emilius Secundus, comandantul cavaleriei. Cu greu au ajuns la Gabao, fosta lor tabără, pierzând o mare parte din echipament. Cestius s-a aşezat două zile, şi era preocupat să ştie ce ar trebui să facă în circumstanţele date; dar când în a treia zi a văzut un număr încă şi mai mare de inamici, peste tot fiind înconjurat numai de iudei, a înţeles că întârzierea era în detrimentul său şi că dacă ar fi continuat să stea, ar fi avut şi mai mulţi inamici asupra sa.

[…] 9Acum, când vasele [pentru conflictul de pe lacul Ghenezaret] erau pregătite, Vespasian a pus la bordul lor atât de multe forţe câte a considerat el că sunt suficient de puternice pentru a-i învinge pe cei care erau pe apă; apoi le-a trimis în urmărirea iudeilor. Cei urmăriţi pe lac nu puteau să debarce pe vreun ţărm, căci toate erau în mâna inamicului [şi pe picior de război]; şi nici nu puteau lupta pe apă, deoarece vasele lor erau mici, bune doar pentru piraterie, prea slabe să se lupte cu vasele lui Vespasian; iar marinarii din ele erau puţini. Aşa că le-a fost frică să vină prea aproape de romani care i-au atacat în număr mare. Totuşi, cum navigau în jurul vaselor sau ajungeau chiar aproape de ele, ei aruncau cu pietre spre romani când erau la distanţă sau se luptau când ajungeau aproape. Totuşi, ei erau cei mai afectaţi în ambele circumstanţe. Căci pietrele pe care le aruncau către romani, făceau doar zgomot; pentru că loveau în armurile lor, în vreme ce suliţele romanilor puteau lovi chiar în iudei. Şi când se aventurau prea aproape de romani, ei înşişi erau cei care sufereau înainte de a le putea cauza vreo pagubă, ajungând să fie înecaţi şi vasele lor scufundate. Iar dintre cei care încercau să ajungă să lupte efectiv, mulţi erau împunşi de romani cu suliţele lor lungi. Câteodată romanii săreau în vasele lor cu săbiile; şi îi ucideau. Dar când ajungeau şi vasul, romanii îi prindeau la mijloc şi îi distrugeau în scurt timp împreună cu vasele în care erau. Cât despre cei scufundaţi, dacă aceştia scoteau capul deasupra apei, fie erau ucişi de suliţe, fie capturaţi de vasele romane; dar dacă, în situaţia disperată în care erau, încercau să înoate către inamic, romanii le tăiau fie capetele, fie braţele; şi într-adevăr erau distruşi în tot felul de maniere peste tot, până când cei puşi pe fugă au fost forţaţi să navigheze spre ţărm, înconjuraţi fiind de vase romane. Şi totuşi, mulţi s-au împotrivit când erau aproape de ţărm. Atunci, fie erau ucişi de suliţe pe lac, fie romanii săreau din vasele lor pe uscat şi omorau pe încă şi mai mulţi… Astfel se putea vedea lacul tot plin de sânge şi plin de trupuri moarte; căci nici unul din ei nu a scăpat. Şi un miros greu, îngrozitor şi o privelişte foarte tristă au fost în zilele următoare peste acel ţinut [al Ghenezaretului], iar malurile erau pline de epave şi trupuri moarte umflate. Trupurile care erau în putrefacţie de la soare au stricat aerul, încât toată nenorocirea a stârnit mila nu numai a iudeilor, dar şi a celor care îi urau şi care fuseseră autorii acestui masacru.

[…]Titus [care venise împotriva Ierusalimului] a ajuns la concluzia că cel mai bine pentru reuşita lor era să înconjoare cetatea cu un zid, după care foametea a mistuit poporul pe case şi familii întregi.

[…] Deci a dat ordine să se construiască zidul. Soldaţii au fost cuprinşi de un fel de furie divină; şi nu numai că au împărţit între ei această sarcină pe porţiuni, ci au intrat în competiţie unii cu alţii, fiecare urmărind să fie remarcat şi de superiorul lui imediat. Cezarul însuşi făcea în fiecare zi ocolul acestui „şantier” de multe ori, luând cunoştinţă de stadiul lucrărilor. […] În afară de acest zid şi ataşat de el, au fost înălţate 13 adăposturi pentru garnizoane. Totul a fost terminat în trei zile… Ceea ce în mod normal ar fi pretins o muncă de câteva luni, a fost făcut într-un interval incredibil de scurt. Apoi, la prima strajă din noapte, Titus a înconjurat zidul pentru a vedea personal cum se face acest serviciu nocturn de pază. Soldaţii aruncau cu zarul pentru a stabili cine va face plantonul de noapte şi cine va patrula pe porţiunile de zid dintre adăposturile garnizoanelor.

Astfel, orice speranţă de scăpare pentru evrei a fost retezată împreună cu libertatea de a ieşi din cetate… Atunci foametea a început să secere case şi familii întregi. Camerele de sus erau pline de femei şi de copii muribunzi, iar străzile înguste ale oraşului erau pline de trupurile moarte ale bătrânilor. Alţi copii şi tineri hoinăreau în jurul pieţelor ca umbrele, uscaţi de foame şi cădeau morţi pe unde îi apuca nenorocirea ceasului lor din urmă. Cât despre îngroparea lor, cei care erau bolnavi nu o puteau face, iar cei care erau sănătoşi şi oameni cu inimă, se vedeau incapabili în faţa unui număr atât de mare de trupuri moarte. Ei înşişi erau inhibaţi de incertitudinea propriei lor morţi. Mulţi mureau în timp ce îngropau pe alţii… Nimeni nu-i jelea pe cei morţi în aceste circumstanţe ale calamităţii – nu se auzea nici un plâns. Foametea amuţise toate sentimentele naturale. Muribunzii se uitau la cei care muriseră înaintea lor cu ochi uscaţi şi cu gura căscată. Cetatea fusese cuprinsă de o linişte adâncă şi de o noapte a morţii, în timp ce tâlharii deveniseră mai de temut decât aceste nenorociri ale foametei. Ei spărgeau casele care de-acum nu mai erau altceva decât morminte de trupuri moarte, jefuindu-le de ceea ce aveau pe ele. Furându-le hainele, plecau râzând încercându-şi vârfurile săbiilor pe trupurile moarte. Apoi, pentru a-şi demonstra buna dispoziţie, îşi treceau săbiile şi prin cei care zăceau încă vii pe pământ. Dar din mândrie, refuzau să se atingă de cei care-i rugau să-i expedieze mai repede în cealaltă lume. Aceştia erau lăsaţi să fie topiţi de foame. Fiecare murea cu ochii aţintiţi înspre Templu… La început, răzvrătiţii au dat ordin ca trupurile moarte să fie îngropate în afara cetăţii, deoarece nu se mai putea suferi mirosul greu al trupurilor moarte. Apoi, când acest lucru nu s-a mai putut face, îi aruncau de pe zid în văile de-acolo. Atunci când Titus a mers şi a inspectat acele zone, văzând corpurile moarte neîngropate în acel grad de putrefacţie, ridicându-şi mâinile spre cer, L-a chemat pe Dumnezeu ca martor că nu el i-a ucis. Romanii erau foarte fericiţi că iudeii nu mai făceau escapade, pentru că foamea îi răpunea pe tot mai mulţi, în timp cei ei (romanii) aveau grâu din belşug din Siria şi tot ce era necesar din provinciile din jur. Mulţi stăteau în faţa zidurilor cetăţii, arătându-le celor din cetate ce provizii aveau, pentru a-i sensibiliza şi pentru a-i determina să cedeze… […] În cetate, o măsură de grâu era vândută cu un talant; iar după o vreme nu se mai

puteau aduna nici ierburi. Din cauza zidurilor care înconjurau cetatea, unii oameni căutau în canale şi în maldărele de gunoi ale vitelor. Ceea ce altă dată omul nici nu putea să privească, acum devenise mâncarea lor…

Titus şi-a adunat pe cei mai curajoşi soldaţi, îndemnându-i ca în ciuda dificultăţii evidente, cei care vor să câştige reputaţie, glorie şi recompense, să lupte pentru onoarea imperiului. El le-a zis: „Primii care vor escalada zidul, vor fi cei mai răsplătiţi. Este inacceptabil ca soldaţii romani care au învăţat arta războiului, să fie inferiori în dexteritate militară sau în curaj, mai ales când te afli în pragul victoriei finale şi când Dumnezeu Însuşi este de partea ta! Toate succesele noastre de până acum au demonstrat că Dumnezeu este împotriva lor şi ajutorul Lui este cu noi. Nouă, romanilor nu ne face cinste faptul că evreii desconsideră moartea care pare să vină curând… Noi care am cucerit aproape toată lumea pe mare sau pe uscat, am fi de toată ruşinea dacă nu i-am cuceri şi pe ei! Poate că această cucerire glorioasă se va putea face fără vărsare de mult sânge. Cele mai mari recompense vor fi oferite familiilor acelora care vor muri în acest atac!”

Numărul celor ce muriseră din cauza foametei era uriaş; şi nenorocirile pe care le înduraseră era dincolo de posibilitatea de exprimare a limbii omeneşti… Oriunde apărea măcar o umbră de mâncare, imediat se isca un război pentru a o apuca. Foametea era atât de mare încât oamenii ajunseseră să mănânce lucruri de care nici cele mai scârboase animale nu s-a fi atins. Eu relatez fapte inexistente în vreo istorie omenească, lucruri nemaiauzite nici între greci şi nici între barbari. Foametea a adus naţiunea mea la o stare ce nu mai cunoştea jena sau ruşinea. Este groaznic să relatezi asemenea lucruri care par incredibile. Acestea par să fie ieşite din comun pentru posteritate. Dar sunt mulţi martori oculari de vârsta mea care pot confirma adevărul celor relatate de mine.

Era o oarecare femeie care locuia dincolo de Iordan. Se numea Maria şi era fiica lui Eleazar din satul Betezub care tradus înseamnă Casa Isopului. Ea era renumită pentru descendenţa nobilă şi pentru bogăţie. Într-o zi a fugit să se adăpostească la Ierusalim împreună cu o mare mulţime de oameni; şi asediul a prins-o acolo. A fost jefuită de tot ce avea. […] Când orice posibilitate de a face rost de mâncare a fost epuizată, în dezlănţuirea ei nebună şi-a ucis copilul sugar. Se gândea că n-avea rost să-şi păstreze copilul, deoarece chiar dacă romanii i-a fi cruţat, ar fi trebuit să meargă în sclavie. Dar chiar şi până atunci ar fi fost seceraţi de foamete; iar asediul era mai chinuitor decât ambele. După ce şi-a omorât copilul, l-a prăjit şi a mâncat jumătate din el, ascunzând cealaltă jumătate. Câţiva răzvrătiţi au pătruns în casa ei şi simţind mirosul de mâncare, au ameninţat-o cu moartea în cazul în care nu le va da ce are. Ea le-a răspuns că a păstrat şi pentru ei o porţie frumoasă din mâncarea pe care o făcuse, arătându-le ce a mai rămas din fiul ei… Atunci acei bărbaţi au rămas muţi de uimire. „Haideţi, mâncaţi – le-a zis ea – doar nu sunteţi voi mai gingaşi decât o femeie sau mai milostivi decât o mamă. Dar dacă sunteţi atât de scrupuloşi şi priviţi ca o urâciune această jertfă a mea, atunci o voi mânca eu şi pe cea de-a doua jumătate!” Atunci jefuitorii au ieşit de-acolo tremurând şi fiind mai înfricoşaţi de această privelişte decât de orice altceva. La această veste, toată cetatea s-a cutremurat… Cei chinuiţi

de foamete ar fi dorit să moară, fericindu-i pe cei care muriseră înaintea lor, pentru că aceia nu au trăit să vadă şi să audă asemenea grozăvii. […]

În a opta zi a lunii Ab, două dintre legiuni şi-au terminat întăriturile. Titus a dat ordin să fie aduşi berbecii de atac […] Dar când Titus a văzut că încercările lui de a cruţa un templu străin s-au transformat într-o asemenea pierdere pentru oamenii lui, a dat ordin să se dea foc porţilor Templului. […] Focul a durat în ziua aceea, cât şi în cea următoare, deoarece romanii nu au putut arde toate pridvoarele dintr-o dată, ci numai pe porţiuni.

În ziua următoare, Titus a dat ordin ca soldaţii să stingă focul şi să facă o cale mai accesibilă pentru legiunile de soldaţi, în timp ce el şi-a adunat comandanţii pentru a se sfătui cu ei în privinţa Templului. […]

A sosit şi ziua a zecea a lumii Ab – zi în care împăratul Babilonului arsese cetatea cu mult timp în urmă. Iudeii au început din nou atacul, hărţuindu-i pe soldaţii care stingeau focul în curtea interioară a Templului. Dar romanii i-au pus pe fugă şi i-au urmărit ajungând chiar până la Templu. Atunci, unul dintre soldaţi, fără să fi primit vreun ordin, dar mânat parcă de o furie divină, a adus foc de-acolo de unde ardea; şi fiind ridicat de un alt soldat, a pus foc ferestrei aurite prin care era o trecere spre odăile ce înconjurau Templul în partea de nord a cestuia. […]

Cât despre răzvrătiţi, ei se găseau într-o prea mare mizerie ca să mai poată stinge focul. Erau bătuţi şi omorâţi peste tot. Cei mai mulţi dintre cei care se aflau în Templu, erau slăbiţi şi neînarmaţi; şi fiecăruia i se tăia beregata acolo unde era găsit. În jurul altarului zăceau numai mormane de trupuri moarte, al căror sânge curgea în jos pe treptele din faţa altarului. Titus nu mai putea controla furia entuziastă a soldaţilor săi şi focul se întindea din ce în ce mai mult. De aceea, împreună cu comandanţii lui, a intrat în Templu, în Locul Sfânt uitându-se la frumuseţea şi bogăţia lui, constatând că era superior relatărilor pe care le auzise despre el. Atunci a încercat să-şi convingă soldaţii să stingă focul, pentru că era în stadiul în care numai acoperişul ardea; şi Casa Sfântă ar fi putut fi salvată. Dar speranţa de pradă i-a determinat pe mulţi soldaţi să continue, auzind că în Templu sunt mulţi bani şi văzând că peste tot era atâta belşug de aur… Unul dintre soldaţi a aruncat foc pe balamalele porţii şi focul s-a aprins şi în acea zonă. În acel moment, Titus a ieşit împreună cu comandanţii lui, încetând să-i mai oprească pe soldaţi.

Oricine ar fi plâns distrugerea unei asemenea capodopere ca aceasta, din moment ce ea era cea mai renumită dintre toate lucrările care s-au văzut sau despre care s-a auzit vreodată… Dar consolarea poate fi găsită în faptul că Dumnezeu prezisese şi decretase astfel soarta ei.

În timp ce Casa Sfântă ardea, a fost jefuită de tot e se putea apuca. Aproximativ 10.000 de iudei au fost omorâţi acolo. N-a fost nici o milă. Nu s-a avut în vedere nici vârsta, nici rangul. Bătrânii şi copiii, oameni de rând sau preoţi, luptători sau imploratori – toţi erau omorâţi în acelaşi fel. Focul se întindea cu trosnete; iar acest

zgomot împreună cu strigătele celor care erau omorâţi se amplifica prin ecoul pe care-l făceau dealurile înalte din jur. Pentru că Templul era mare şi focul se tot înălţa, aveai impresia că tot oraşul ardea. Legiunile romane strigau şi mărşăluiau; iar din Templu se auzeau strigăte de jale ale celor care erau înconjuraţi de sabie şi de foc. Mulţimea de tâlhari a fost alungată de romani din curtea interioară a Templului în cea exterioară şi de acolo încetate; iar restul populaţiei care s-a adăpostit în pridvorul curţii de afară, a murit arsă odată cu Templul.

Acum, romanii gândindu-se că nu mai are sens să cruţe ce mai rămăsese în jurul Templului, au ars totul. Au ars chiar şi camerele trezoreriei în care au găsit o mare cantitate de bani, precum şi un mare număr de haine şi de alte lucruri preţioase depozitate acolo. Soldaţii au ajuns la pridvoarele curţii de afară ale Templului, unde se refugiaseră 6000 de copii, femei şi bărbaţi. Şi înainte să fi primit vreun ordin, mânaţi de o nemaipomenită mânie, au dat foc acelui pridvor. Unii s-au aruncat de-acolo, nenorocindu-se, iar ceilalţi au ars de vii. Nici unul nu a scăpat.

Romanii şi-au adus maşinile de război, ridicându-le împotriva porţii de la răsărit. Acolo au adus jertfe, declarându-l pe Titus imperator şi scoţând strigăte de bucurie. Toţi soldaţii se îmbogăţiseră atât de mult de pe urma prădăciunilor făcute, încât preţul aurului din Siria a scăzut la jumătate. Pereţii Templului adăpostiseră în cavităţile lor mulţi preoţi. După cinci zile, din cauza foametei, aceştia au venit la Titus şi l-au implorat să-i lase cu viaţă. Dar el le-a spus că era cazul ca odată cu distrugerea Casei Sfinte, să moară şi aceia care slujiseră în ea. Şi a dat ordin să fie omorâţi. […] Apoi a ordonat ca tot oraşul să fie jefuit şi ars în totalitate.

La intrarea în oraş Titus a apreciat în special turnurile care erau inacceptabile oricărei forţe. Apoi a eliberat pe cei legaţi şi care fuseseră băgaţi în închisoare de către tirani. După ce a demolat tot ce mai rămăsese în oraş, a lăsat doar turnurile. Pentru că mai rămăseseră mulţi iudei în viaţă, Titus a ordonat să fie omorâţi numai purtătorii de arme, răzvrătiţii, tâlharii şi infirmii. Dintre tineri a ales pe cei mai înalţi şi frumoşi, păstrându-i pentru festivalul triumfului. Dintre cei rămaşi, cei care aveau peste 17 ani, au fost legaţi şi trimişi în minele egiptene. Titus a mai trimis dintre ei un mare număr în diferite provincii ca un dar – victime ce urmau să fie omorâte în teatrele lor de sabie sau de animale sălbatice. Cei de la 17 ani în jos au fost vânduţi ca sclavi. În timp ce Fronto – unul dintre subalternii lui Titus – îi tăia pe oameni, 11.000 dintre ei au murit de foame, unii dintre aceştia negustând nimic din ură faţă de romani.

Numărul captivilor luaţi pe întreaga perioadă a războiului s-a calculat a fi de 97.000; iar numărul celor care au murit pe întreaga perioadă a asediului a fost de 1.100.000, marea lor majoritate fiind iudei, dar nu locuitori ai Ierusalimului, ci oameni care veniseră acolo la sărbătoarea Azimilor şi care au fost înconjuraţi în cetate. Numărul acestora s-a stabilit în funcţie de numărul jertfelor care se aduceau cu acea ocazie de Paşti. Atunci, preoţii jertfesc animale de la 9 la 11. Ei aduc 256.500 de jertfe şi la fiecare jertfă se unesc aproximativ zece oameni, uneori chiar mai mulţi. Calculând zece oameni la o jertfă, numărul care rezultă este de 2.565.500 de oameni

care erau sfinţiţi şi pregătiţi să mănânce Paştele. În afară de aceştia mai erau şi cei necuraţi temporar sau permanent, cum ar fi leproşii sau străinii care veneau aici să se închine.

Deci în timpul sărbătorii, o mare mulţime de oameni a fost surprinsă în încercuirea romană. Mulţimea care a fost distrusă în cetate întrece orice dezastru pe care oamenii sau Dumnezeu l-au văzut vreodată pe faţa pământului. Cât despre cei ascunşi în caverne, când romanii şi-au dat seama unde erau, au făcut săpături în pământ, i-au prins şi i-au omorât. Simon a fost păstrat pentru ziua sărbătoririi triumfului, pentru a fi omorât atunci, iar Ioan a fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Şi astfel a fost luat Ierusalimul în al doilea an al domniei lui Vespasian, în a opta zi a lunii Elul. Acest oraş mai fusese înfrânt de cinci ori înainte, dar nu pustiit. Acum era distrus pentru a doua oară. Ierusalimul fusese cucerit de Şişak – faraonul Egiptului, apoi de Antioh, apoi de Pompei, apoi de Sosius şi în sfârşit de Irod; dar ei l-au cruţat. Însă înainte de toţi aceştia, împăratul Babilonului l-a cucerit şi l-a pustiit la 1468 de ani după construirea lui. […] De la împăratul David care a fost primul dintre iudeii care au domnit acolo, până la această dată a distrugerii oraşului în timpul lui Titus, au trecut 1179 de ani; dar de la început de tot până la ultima distrugere au trecut 2177 de ani.

[Flavius Iosefus, un preot iudeu şi Fariseu, a condus rezistenţa naţională în Galileea în timpul revoltei Israelului împotriva Romei, dar a fost prins de Iotapata; viaţa i-a fost cruţată când a prezis că Vespasian va deveni împărat şi a acceptat să furnizeze o istorie a poporului său. Lucrările sale sunt o sursă indispensabilă pentru studiul vieţii şi istoriei iudeilor din primul secol. Ele explică cititorilor (orientali sau occidentali) istoria evreilor de la Creaţie până la sfârşitul Primei Revolte Iudaice din anii 66-73 după Cristos].

Împlinirea profeţiei Domnului nostru în legătură cu Ierusalimul… este descrisă în paginile lui Iosefus cu o exactitate formidabilă. Fără exagerare, am putea pune lucrările lui pe seama Providenţei; căci sunt puţine persoane care să fi citit scrierile sale şi să nu se fi simţit mai impresionaţi ca niciodată de adevărurile solemne ale Scripturii şi de siguranţa îngrozitoare a judecăţii divine.

Şi toată profeţia aceasta privind rezultatul insolenţei împotriva lui Hristos a fost in mod clar dovedită că a avut loc după complotul lor împotriva Mântuitorului nostru. Căci nu a fost înainte, ci după acea zi până la aceasta in care Dumnezeu a întors veselia lor în plânset, le-a pustiit faimoasa cetate-mamă şi a distrus Templul sfânt în timpul când Titus şi Vespasian erau împăraţii Romei, astfel ca ei să nu-şi mai poată ţine sărbătorile şi reuniunile sfinte. Nu e nevoie să spunem că o foame după Cuvântul Domnului i-a cuprins pe toţi, ca urmare a refuzului Cuvântului Domnului atunci când L-au respins într-un glas; acum El îi respinge pe ei. (Eusebiu, Demonstratio Evangelica, X)

FILOZOFIA

ÎN LUMEA NOULUI TESTAMENT

În general, cultura unei perioade istorice sau a unei naţiuni se formează când există o limbă care să o exprime şi este determinată iniţial, cel puţin teoretic, de religie şi de filozofie. Acestea două definesc (în termenii limbii) concepţia oamenilor despre lume şi viaţă şi le determină ulterior activităţile zilnice şi un stil specific de existenţă în societate.

Felul în care oamenii interpretează existenţa lucrurilor şi a fenomenelor observate, constituie sistemul lor filosofic. Fiecare om este filosof în felul lui. Concepţia pe care o are despre lume şi viaţă reprezintă propriul lui sistem filosofic. Dar numai cei care au reuşit să articuleze un sistem de gândire coerent, structurat, puternic argumentat şi uşor transmisibil, au devenit filozofi remarcabili. După ce şi-au elaborat acele sisteme de gândire şi le-au expus altora, ele au primit în timp numele de filozofii.

Astfel, pentru perioada Noului Testament, putem vorbi despre: Platonism (filozofia lansată de Platon), Gnosticism (grecescul gnosis, cunoaştere), Scepticism, Stoicism şi Epicurism.

Filosofii lumii Noului Testament au fost în general grecii. Filosofiile lor au influenţat nu numai cultura Antichităţii, ci şi sistemele de gândire care s-au dezvoltat ulterior în lumea civilizată. Dar este demn de remarcat faptul că filosofii antici credeau şi în existenţa zeilor. Platon considera că filozofia este cel mai frumos dar pe care zeii l-au oferit vreodată oamenilor.

Platonismul

Fondatorul acestei filosofii (Platon) este filosoful atenian care a trăit în secolul IV î. Cr.. Fusese elevul lui Socrate şi a învăţat de la acesta să gândească în termeni abstracţi.

Filosofia lui Platon pornea de la premiza că lucrurile pe care le vedem în lumea înconjurătoare nu sunt decât o copie a adevăratelor lucruri; iar acestea sunt sub forma ideilor.

Deci lumea reală este cea a ideilor, iar lumea materială nu reprezintă decât o umbră a aceleia. Lumea ideilor este singura care are o existenţă obiectivă.

Pentru Platon, scopul omului trebuie să fie evadarea din lumea nereală (materială) şi intrarea în cea reală; iar ca metode pentru atingerea acestui obiectiv, el propunea reflecţia, meditaţia şi chiar asceza. Salvarea vine prin cunoaştere, iar păcatul constă în ignoranţă.

Gnosticismul

Acest sistem filozofic a susţinut mântuirea (salvarea) prin cunoaştere (gnosis=cunoaştere).

Premisa de la care pleca Gnosticismul era aceea că materia este păcătoasă, coruptă şi rea. Tot ce este material, indiferent că este fiinţă vie, regn vegetal sau mineral, reprezintă răul în univers. Dacă omul doreşte să fie salvat de rău, trebuie să renunţe la lumea materială şi s-o caute pe cea imaterială. Astfel au apărut două mini-filozofii care propuneau soluţia pentru problema răului identificat ca materie. Prima spunea că din moment ce partea materială a omului (corpul lui) este rău, rezolvarea vine prin practicarea ascezei. Ascetismul gnostic încerca să ţină corpul uman sub strict control, cu speranţa că aşa se va elibera de rău. A doua concepţie despre scăparea de tot ce este rău spunea că numai spiritul este ceva real, în timp ce materia (corpului uman) nu există în realitate. Implicaţia era aceea că la nivel de corp se putea face orice (incluzându-se aici trăirea pentru satisfacerea dorinţelor păcătoase carnale), pentru că oricum această parte a omului nu mai contează.

(Mai târziu a apărut un curent de gândire numit „Neoplatonism” care se asemăna cu gnosticismul prin acel dualism axiomatic fundamental. Spiritul era considerat în mod obligatoriu bun, iar corpul în mod inevitabil rău. Mântuirea consta în eliminarea completă a tuturor dorinţelor corpului. Acest proces se definitiva şi se împlinea în mod complet odată cu moartea. Neoplatonicii considerau că viaţa spirituală nu se realizează prin eforturi intelectuale, ci printr-o absorbire mistică în infinit…)

Gnosticismul a fost una dintre filosofiile care a pătruns în creştinism în vremea Noului Testament. Dintre scriitorii lui, cel care l-a contrazis cel mai bine a fost apostolul şi evanghelistul Ioan. El vorbeşte în epistolele sale (mai ales în prima) despre unii care nu acceptau că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup şi nici că va reveni cu un corp. Apoi, în Evanghelia pe care a scris-o, începe cu acel Prolog în care precizează : „Cuvântul a luat corp material şi a locuit printre noi…”

Pe scurt, unii oameni încercaseră să explice persoana Domnului Isus Cristos şi mai ales dubla lui natură (Dumnezeu-Om) prin prisma conceptelor filosofiei gnostice în două moduri.

Prima teorie despre Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ a fost aceea conform căreia El nu a avut un corp material real; ci doar părea să aibă corp. În realitate, ar fi avut numai spirit care a luat în mod iluzoriu forma de corp uman. Această explicaţie încerca să armonizeze conceptul fundamental al gnosticismului (materia este rea) cu ideea că Isus Cristos a fost fără păcat. Se susţinea că dacă El nu a păcătuit niciodată, înseamnă că nu a trăit într-un corp material.

A doua teorie care explica persoana lui Isus din Nazaret prin prisma gnosticilor, era mai bogată în imaginaţie şi în speculaţii. Conform acesteia, la început a fost partea umană (materia, corpul) care a primit numele de Isus – acel copil care s-a născut în Betleem. Cu această parte materială a trăit până la botez. Atunci când a fost botezat în Iordan de către Ioan Botezătorul, a apărut o nouă natură care i-a fost dată (prin coborârea porumbelului). Aceea a

fost natura Lui divină sau spirituală care s-a numit Cristos. El a umblat apoi cu cele două naturi (numite una Isus şi cealaltă Cristos) până a ajuns pe cruce. Acolo, natura spirituală sau divină (numită Cristos) L-a părăsit; şi a murit numai cu natura umană (numită Isus) care oricum era rea şi merita să fie exterminată. După ce a înviat, El nu S-a mai întors cu acea natură decăzută păcătoasă (Isus), ci doar cu cea spirituală sau divină (numită Cristos). Din acel moment, numele acestei Persoane este doar Cristos. Isus (materia) nu mai trebuie asociată (în nume) cu partea spirituală (Cristos) pentru că nu mai corespunde realităţii de după înviere. Ele (cele două nume) nu se mai referă acum la aceeaşi persoană. Şi, de fapt, unul dintre ele (Isus) deja a dispărut, fiind distrus odată cu cel care-l purta pe cruce… Acest concept fusese atât de influent între creştinii din Corint, încât unii Îl blestemau pe Isus (considerat umanul, materia, partea rea a existenţei Sale), în timp ce se lăudau că sunt ai lui Cristos…

În creştinism a apărut o mare confuzie şi se născuse o întrebare legitimă: Cine este adevăratul Cristos? Oare Cel despre care ne vorbesc apostolii (numit şi Isus din Nazaret), sau acela pe care ni-l prezintă gnosticii? Ioan îşi scrie întâi epistolele şi apoi Evanghelia pentru a rezolva această problemă. La finalul Evangheliei lui, şi-a prezentat scopul scrierii astfel: „[…] pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în numele Lui .” (sublinierea ne aparţine). Numele Lui nu trebuia mutilat prin înjumătăţire. Persoana Fiului lui Dumnezeu care oferea viaţa prin credinţă se numea nu doar Cristos (cum pretindeau gnosticii), ci Isus Cristos. Cu alte cuvinte, Ioan spune: Adevăratul Cristos este Acest Isus din Nazaret despre care v-am vorbit în Evanghelia mea. El este Cel care a luat corp uman şi a trăit fără păcat, ca să moară în locul păcătoşilor. Respingeţi pe acel cristos predicat de gnostici, pentru că este un pseudo-cristos! Veţi fi salvaţi doar prin credinţa în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.”

Scepticismul

Primul sceptic a fost Pirho din Elis (365 î. Cr. – 295 î. Cr.). Filozofia scepticilor avea următoarea teorie: dacă totul se bazează pe experienţă şi experienţa este subiectivă, rezultă că nu există standarde absolute; iar mai departe, consecinţa logică este acea că nu avem motive serioase să definim sau să stabilim nimic cu certitudine. Totul este relativ. Nici un criteriu pentru judecată nu este valid şi, deci, nu există metodă de determinare a adevărului. Cunoaşterea obiectivă este imposibilă. Nimeni nu ne poate asigura (nici măcar mintea noastră) că nu ne înşelăm crezând un lucru sau altul! Nu există certitudini.

Stoicismul

Zeno (340 î. Cr. – 265 î. Cr.) este cel mai reprezentativ filozof al teoriei numite stoicism. El a susţinut că Universul este sub controlul unei raţiuni Absolute. Aceasta era numită şi Voinţa divină imanentă şi omniprezentă. Apoi a mai spus că binele suprem este conformarea faţă de raţiune. Sentimentele personale sunt lipsite de valoare sau chiar dăunătoare, pentru că ele obstrucţionează rezolvarea raţională a problemelor omului. Universul trebuie să fie acceptat ca atare, fără vreo intervenţie umană în el. Totul trebuie lăsat aşa cum este. În consecinţă, această atitudine fatalistă predispunea pe cei care acceptau stoicismul la o un mare autocontrol şi la un fel special de moralitate. Stoicii suportau toate adversităţile cu o rezistenţă de invidiat. Expresia „a suporta cu stoicism” provine de la acest specific al filozofiei stoice.

Epicurismul

Numele acestui curent filosofic antic provine de la Epicur. El a avut ca elev pe filosoful roman Lucreţiu care a trăit în secolul I î. Cr. Epicurismul este forma primitivă antică a evoluţionismului materialist modern. El susţinea că lumea s-a creat dintr-o ploaie de atomi. Unii dintre aceştia s-au mişcat din întâmplare pe o traiectorie care le-a permis ciocnirea cu alţii. În urma acestor coliziuni a rezultat Universul prezent. Pentru Epicur, binele suprem era plăcerea pe care el a definit-o ca absenţa durerii. Epicurismul nu avea standarde morale şi nici conceptul de păcat sau de judecată a faptelor. Zeii nu erau implicaţi în acest sistem de gândire ca parte activă în apariţia lumii şi nici în dezvoltarea ei ulterioară. Acest aspect explică foarte bine de ce apostolul Pavel a fost ridiculizat de reprezentanţii acestui curent filozofic atunci când el le-a vorbit în Areopagul Atenei despre Dumnezeu, despre Isus şi despre înviere.

ŞTIINŢA ÎN LUMEA NOULUI TESTAMENT

Pare surprinzător faptul că romanii nu erau interesaţi de ştiinţă nici atât cât au fost preocupaţi grecii de ea.

În Antichitate, ştiinţa nu s-a putut dezvolta în adevăratul sens al cuvântului din raţiuni filozofico-religioase. Grecii şi romanii credeau în existenţa zeilor. Aceşti zei erau mereu capricioşi, iar natura era la discreţia lor. Oricând se puteau „juca” în mod suveran cu lumea. Totul era imprevizibil. În concepţia lor despre lume şi viaţă, anticii au articulat filosofii fataliste care i-au ţinut departe de importante realizări ştiinţifice.

Pentru ca să poată exista şi funcţiona, ştiinţa are nevoie de un univers relativ stabil, cognoscibil, măsurabil şi previzibil. Însă credinţa în existenţa zeilor (care erau factori de perturbare a acestor condiţii strict necesare ştiinţei) a făcut ca orice încercare de dezvoltare a ştiinţei să fie descurajată.

Astfel, romanii s-au limitat la cunoştinţele elementare despre măsurători (pentru terenuri şi clădiri) şi la calcule matematice simple în domeniul financiar. Ei nu au stăpânit nici măcar tehnica necesară construirii corăbiilor şi a maşinilor de război. Acestea fuseseră inventate de greci; iar romanii doar le-au împrumutat de la ei…

Prin Pliniu, romanii au rămas în istoria ştiinţei doar cu acea lucrare intitulată „Istoria naturală” – o enciclopedie în 37 de volume care inventaria pe subiecte cunoştinţele vremii.

Micile realizări în domeniul ştiinţific erau cu precădere ale grecilor.

Ştiinţa măsurării terenurilor a fost numită Geometrie. Ea fusese promovată în lumea greacă de către Tales din Milet. Un alt reprezentant al geometriei (plane) a fost Euclid din Alexandria.

Arhimede din Siracuza (287 î. Cr. – 212 î. Cr.) a devenit un fel de părinte al mecanicii şi al fizicii antice prin celebrele lui formule. De la el provine şi aceea care stabileşte relaţia dintre circumferinţa cercului şi diametrul lui – descoperire care a pus bazele calculului integral.

Ptolemeu din Alexandria (127 î. Cr. – 151 î. Cr.) este cel care a dezvoltat în mod remarcabil geografia în Antichitate. El poate fi considerat părintele cartografiei. Cu mijloace rudimentare, a reuşit să elaboreze hărţi ale lumii antice pentru toate regiunile cunoscute până în acel moment.

În domeniul medicinii, grecii au încercat să facă unele progrese mai ales prin observarea proprietăţilor terapeutice ale plantelor. Dioscordies a fost unul dintre medicii vremii preocupat de plante medicinale. El a descris aproximativ şase sute de plante şi utilitatea lor în medicină.

În templul lui Esculap exista un „spital” care funcţiona în cadrul „universităţii” din Tarsus. Apoi grecii au înfiinţat o şcoală de medicină la Roma, în timpul lui Augustus.

Celsus a fost un medic din perioada în care Imperiul Roman era condus de Tiberius. El a scris un tratat de chirurgie, descriind tehnicile operatorii.

Se pare că domeniul astronomiei era puţin mai dezvoltat decât celelalte. Faptul că pământul este sferic şi că are o mişcare de rotaţie în jurul propriei lui axe era cunoscut în lumea antică încă din secolul patru înainte de Cristos. Hiparhus este renumit atât pentru geometria plană, cât şi pentru cea sferică. El ceste cel care a calculat mărimea lunii şi distanţa de la Pământ la Lună. Totuşi, atunci nu se cunoştea faptul că planetele se rotesc în jurul soarelui. Teoria la modă era aceea că toate planetele se rotesc în jurul pământului. Cel care a calculat circumferinţa pământului cu o destul de mare precizie (pentru acea vreme) a fost Eratostene din Alexandria (273 î. r. – 192 î. Cr.)

SISTEMUL EDUCAŢIONAL (ŞCOALA)ÎN VREMEA NOULUI TESTAMENT

În Antichitate nu exista şcoală de stat. În orice familie romană unde erau copii, exista un „pedagog” (greceşte, paidagogos) care avea datoria să-l înveţe iniţial pe copil lecţiile elementare. Apoi trebuia să-l ducă la una dintre şcolile particulare şi să-l aducă de-acolo acasă după terminarea lecţiilor. După ce copilul devenea adolescent şi chiar tânăr, era sub supravegherea unui profesor particular. Lecţiile din şcolile vremii erau predate în holurile publice din apropierea pieţelor. La cursurile elementare se învăţa scrisul, cititul şi aritmetica. După ce copilul depăşea acest nivel, putea să citească scrierile poeţilor greci şi romani, fiind obligat să memoreze lungi pasaje din operele acestora şi să le recite apoi cu o interpretare corespunzătoare. După mai mulţi ani, elevul putea trece la învăţarea oratoriei. Astfel, el devenea capabil să-şi compună o cuvântare. Modelul lui ideal era discursul filozofilor care se găseau în diferite centre universitare greceşti (Atena, Alexandria, Todos, Tarsus).

Evreii erau educaţi într-un mod asemănător, cu diferenţa care provenea din: locul unde se predau lecţiile, conţinutul lor şi „manualul” folosit. Copilul evreu era învăţat să scrie şi să citească (în aramaică şi în greacă), de regulă, din contactul lui cu scrierile Vechiului Testament (Septuaginta). Acesta era „manualul” lui de bază. Se ştie că evreii n-au avut niciodată analfabetism. Încă de mic, copilul evreu venea în contact cu scrierile sfinte şi era

învăţat de părinţi să le citească. Dar chiar înainte de a citi, părinţii îl învăţau să recite „Şema” (text din legea mozaică).

Talmudul spune că a existat în jurul anului 75 î. Cr. un fariseu rabin numit Simon Ben Şatah. El a decretat ca toţi copiii să frecventeze o şcoală elementară. Cel care s-a ocupat de dezvoltarea unei reţele de şcoli în teritoriile iudeilor, a fost Iosua Ben Gamia. El a instituit în toate provinciile evreieşti şcoli pentru băieţii de şase sau şapte ani. Fusese stabilit că unui învăţător trebuie să i se repartizeze aproximativ douăzeci şi cinci de elevi. Învăţătorul evreu stătea în faţa lor pe o platformă joasă, iar elevii se aşezau pe jos în semicerc cu faţa spre el. În stadiile superioare ale şcolii, elevii puteau învăţa din Mişna (o parte din Talmud). Copiii remarcabili puteau fi trimişi mai departe la una dintre şcolile superioare ale rabinilor vremii.

Sistemul educaţional evreiesc presupunea rigurozitate şi se baza pe memorare. Elevul trebuia să redea cu cea mai mare exactitate ce a învăţat. În ce priveşte legea mozaică, el era învăţat toate interpretările textelor ei pe care trebuia să le ştie pe dinafară. Trebuia să-şi însuşească tot ce spuseseră alţii, dar nu era încurajat să gândească el personal. Gândirea originală şi investigaţia ştiinţifică erau descurajate. Rabinii nu acordau mare atenţie lumii naturale şi erau limitaţi la cunoştinţele lor teologice. Totuşi, ei încercau să integreze orice altă ramură a cunoaşterii în sistemul teologic mozaic.

De obicei, orice evreu trebuia să ştie o meserie. Pregătirii profesionale i se acorda o mare atenţie.

În iudaism, în general, fetele nu erau educate în şcolile de pe lângă sinagogi. Ele erau învăţate doar acasă şi făceau o pregătire specială care avea mai mult aspect de viaţă practică în cadrul căminului. Astfel, orice fată evreică devenea cu timpul o bună gospodină şi era pregătită ca atunci când se va căsători, să-şi poată îndeplini cu succes îndatoririle casnice.

Evreii au fost poporul unei singure cărţi. Indiferent cât de faimoasă era literatura naţională a vreunei naţiuni din Antichitate, nici un popor nu a acordat respect faţă de ea cum au procedat evreii cu scrierile Vechiului Testament.

Mult timp, Scripturile evreilor au conţinut acele scrieri cunoscute astăzi ca cele 39 de cărţi canonice ale Vechiului Testament. Dar în perioada dintre cele două Testamente, iudaismul a introdus (în jurul anului 450 î. Cr.) alte scrieri numite mai târziu apocrife. Provenit din limba greacă, termenul semnifica ceva ascuns sau secret – adică nu pentru toată lumea, ci doar pentru câţiva iniţiaţi. Această denumire a fost atribuită cu timpul tuturor scrierilor care fuseseră adăugate celor 39 de cărţi ale Scripturilor Vechiului Testament. Ele nu erau considerate ca având autoritatea Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, dar puteau fi citite pentru cultura generală a iudeilor. Atunci când a fost realizată Septuaginta, ele au fost incluse în noua versiune în limba greacă; dar nu erau grupate separat (la sfârşitul celor 39 de cărţi canonice, aşa cum s-a procedat mai târziu), ci existau intercalate arbitrar între celelalte.

Cărţile apocrife pe care le conţine acum versiunea Bibliei folosită de Biserica Ortodoxă sunt grupate la sfârşitul Vechiului Testament şi au următoarele denumiri: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Eclesiasiticul), Istoria Susanei, Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel, Prima carte a Macabeilor, A doua carte a Macabeilor, A treia carte a Macabeilor şi Rugăciunea regelui Manase.

Talmudul era o altă care pe care o foloseau evreii în sistemul lor educaţional. Aceasta conţinea o colecţie de foste tradiţii orale şi de învăţături ale rabinilor sub forma unor comentarii la aceste tradiţii adunate în timp. Toată lucrarea conţinea 63 de secţiuni sub formă de tratate referitoare la legea mozaică.

Talmudul cuprindea două părţi majore. Una dintre ele se numea Mişna, iar cealaltă era intitulată Ghemara. Mişna constituia legea mozaică aşa cum a fost ea transmisă oral în timp. Ghemara era colecţia de interpretări ale legii mozaice făcute de rabini începând cu perioada de şedere a evreilor în Babilon. Această a doua parte a Talmudului era la rândul ei împărţită în „Halakah” şi „Hagadah”. Halakah-ul conţinea comentarii despre codul legii mozaice şi definea practicile religioase de fiecare zi, iar Hagadah-ul era o colecţie de predici generale ale diferiţilor rabini. În ea se prezentau puncte de vedre care aduceau o dezvoltare a sensurilor implicaţiilor practice sau teoretice ale legii mozaice.

Deşi în secolul al XIII-lea Biserica a interzis Talmudul şi astfel i s-au distrus multe copii, el a supravieţuit şi încă mai există şi astăzi ca standard al iudaismului ortodox.

Între cei care puteau fi consideraţi profesori în şcolile evreilor din vremea Noului Testament, se formaseră două tendinţe. Exista gruparea ebraiştilor şi gruparea eleniştilor.

Ebraişti erau numiţi toţi aceia care împreună cu religia, promovau limba ebraică (aramaică) în sistemul de învăţământ iudaic. Ei constituiau ramura naţionalistă a învăţământului evreiesc din acele vremuri.

În comparaţie cu ebraiştii, eleniştii erau mai numeroşi. Cu excepţia aspectelor strict religioase specifice doar iudaismului, ei trecuseră cu tot cu limba de partea culturii greceşti; şi astfel, aproape încetaseră să mai fie evrei.

LITERATURA în lumea romană a Noului Testament

Roma a devenit interesată de literatură abia în timpul lui Augustus. Cel mai reprezentativ pentru această perioadă este poetul Virgiliu. El a scris faimoasa Eneida, lucrare literară în care glorifica Roma din timpul conducătorului imperiului. De fapt, epoca acestui cezar a fost perioada de vârf a poeziei romane.

Alţi doi poeţi romani din această perioadă istorică au fost: Horaţiu – cel care a pus poezia latină în tiparele greceşti – şi Ovidiu.

Seneca este un alt scriitor care, de pe poziţia lui de filozof stoic, a scris eseuri filosofice şi tragedii. El fusese profesorul particular al lui Nero. La curtea acestuia a mai fost ca scriitor şi Petronius. El a compus un roman în care se regăseşte cea mai bună descriere a vieţii cotidiene a acelor vremuri.

Deja amintit, Pliniu cel Bătrân a scris „Istoria naturală” – un fel de enciclopedie, în care s-a făcut prima încercare de descriere „ştiinţifică” a lumii.

Lucrări de gramatică şi de retorică au fost scrise de către Qintilian.Un alt scriitor care merită amintit este Marţial. El a scris epigrame. Între istorici trebuie să amintim pe Tacit şi pe Suetoniu. Aceştia au redat istoria cezarilor

cu o mare acurateţe şi au prezentat adevărul despre ei.

ARHITECTURA ROMANĂ în lumea Noului Testament

Romanii au fost renumiţi pentru construcţiile lor durabile. Ei ştiau să utilizeze cu succes principiul arcului de cerc. Au construit multe poduri, apeducte, sisteme de băi („piscine”), teatre şi monumente cu caracter militar. Ştiau să realizeze artă ornamentală şi memorială. Statuile făcute de romani erau în general reprezentări de persoane. Mormintele aveau şi ele sculpturi funerare. Romanii obişnuiau să reproducă în sculptură diferite scene din timpul războaielor. Aceste sculpturi erau sub formă de basorelief pe diferitele monumente construite în cinstea cezarilor (de exemplu, cele de pe Arcul de Triumf al lui Titus).

Toate construcţiile romane au fost renumite pentru felul în care erau realizate în urma cunoaşterii avansate a fabricării cărămizilor şi a mortarului.

Poate cele mai regretabile construcţii ale romanilor au fost renumitele arene. Acolo se organizau „spectacole” sângeroase. Luptele nu se organizau doar între oameni (gladiatori antrenaţi, sclavi, prizonieri de război, criminali condamnaţi sau voluntari care urmăreau faima), ci şi între oameni şi animale. Arenele romane au fost locul unde erau aduşi şi creştinii pentru confruntări cu animale sălbatice. Ei erau în postură de condamnaţi la moarte. Cruzimea la care asistau spectatorii este greu de imaginat; şi totuşi, aceasta devenise deliciul publicului.

Dar arena fusese cândva folosită de greci în scopuri ceva mai nobile.

Conform unui scurt documentar BBC, Londra, „Prima ediţie a Olimpiadei a avut loc în anul 776, înainte de Cristos, în Grecia antică. Numele Olimpiadei vine de la oraşul Olimpia - situat în sudul Greciei - unde au avut loc primele Jocuri. Sportivii concurau pentru cel mai râvnit trofeu din lumea antică: o coroană din frunze de măslin.

Nu exista în antichitate o altă modalitate pentru oamenii obişnuiţi de a se umple de glorie ca şi câştigând la Olimpiadă. Legendele spun că învingătorii erau mai aproape de zei, le erau ridicate statui şi închinate poeme.

Legătura dintre religie şi sport

Olimpia era doar unul din cele patru oraşe unde au avut loc întrecerile, văzute iniţial ca nişte jocuri religioase. Celelalte oraşe erau Nemea, Corint şi Delphi.

Competiţia din fiecare oraş era închinată unui zeu. Cea din Nemea Zeului Nemea, cea din Corint lui Poseidon iar cea din Delphi lui Apollo.

Jocurile din Olimpia erau închinate însă Zeului din Olimp, tatăl tuturor zeilor şi de aceea acolo au avut loc cele mai importante competiţii sportive din lumea antică.

Fostul Templu al lui Zeus a fost o construcţie impresionantă, în mijlocul căreia se afla statuia lui Zeus.

Statuia măsura 12 metri în înăţime şi potrivit legendelor, oamenii obişnuiau să spună că dacă ar fi fost să se ridice în picioare, Zeus ar fi distrus întregul edificiu.

Arhitect a fost Pheidias, un artist cunoscut în lumea antică. Iniţial baza statuii lui Zeus a fost construită din lemn, trupul din marmură iar veşmintele, barba şi părul din aur.

Statuia lui Zeus a fot una din cele şapte minuni ale lumii antice. Aceasta a rămas în Olimpia până la finalul Jocurilor Olimpice din antichitate. Ulterior a fost dusă la Constantinopole – actualul Instanbul – unde, se pare, a fost distrusă într-un incendiu.

Cum au început Jocurile Olimpice?

Sunt mai multe legende cu privire la începutul Jocurilor Olimpice antice. Cea mai cunoscută se referă la regele din Olimpia, pe nume Ipythos.

El s-a dus la Oracolul din Delphi ca să întrebe ce să facă să oprească războaiele din Pelopones. Legenda spune că Oracolul i-a răspuns că trebuie să organizeze întreceri atletice, iar pentru asta e nevoie de un armistiţiu.

Vestitorii din Olimpia plecau spre toate oraşele şi statele care urmau să participe la Jocuri. La început nu au fost decât trei; dar ulterior atleţii erau din întreaga lume antică.

Olimpienii duceau vestea că Jocurile vor începe; şi o dată cu ele armistiţiul, ceea ce asigura pace pe durata competiţiei şi siguranţă pentru călători.

Sportivii plecau spre Elis. Acolo erau judecătorii elieni - căci aşa se numeau organizatorii Jocurilor. Vreme de 30 de zile înainte de Olimpiadă sportivii se antrenau sub ochii judecătorilor elieni.

Atleţii depuneau jurământul înaintea întrecerii declarând că nimeni din familia lor nu a fost condamnat pentru săvârşirea unei crime şi că s-au antrenat în total vreme de zece luni.

Gymnasium

Aşa se numeau sălile de sport, care existau în fiecare oraş din Grecia antică. Iniţial aceste săli de sport fuseseră folosite pentru a-i antrena pe bărbaţii care urmau să plece în război. În timp, aceste săli de sport au devenit un fel de locuri de ieşit în societate, destinate exclusiv bărbaţilor.

Grecilor le plăcea foarte mult să stea la soare, să aibă o pile bronzată, fiind interesaţi să aibă un trup bine făcut, musculos. din

Profesorul Nigel Spivey, de la Universitatea Cambridge Marea Britanie spune că în Atena - ca şi în alte oraşe - era foarte comun ca bărbaţii să meargă în aceste locuri, să poarte discuţii şi să se admire reciproc.

Nuditatea din gymnasium se pare că a ajuns şi pe stadionul Olimpiadei Antice. Sălile de sport din antichitate erau locuri în care se regăsea foarte mult erotism. Alergătorii - se spune - concurau în pielea goală. Există mai multe legende care încearcă să explice acest lucru. Cea mai cunoscută spune că unui atlet i-a căzut veşmântul în timpul cursei. Sportivul a câştigat; şi toată lumea a crezut că debarasarea de haine e cheia succesului. Este o legendă însă pe care puţină lume o crede.

Întrecerile din Olimpiada Antică

Competiţiile erau împărţite în două: uşoare şi grele. În categoria celor uşoare erau alergările, săriturile sau proba de disc. În categoria celor grele erau luptele şi boxul.

Atleţii veneau însoţiţi de taţii şi antrenorii lor. Femeilor le era interzis să participe la Olimpiadă.

Dieta sportivilor era foarte simplă: pâine şi orz. Carnea nu era aproape deloc în meniul atleţilor până când Pitagora a sugerat ca ar fi foarte sănătoasă şi ar ajuta la formarea unui trup puternic.

Nu există indicii că sportivii din Grecia Antică ar fi consumat anumite stimulente, echivalente ale substanţelor dopante de astăzi. Este clar însă că ştiau să folosească ierburile şi mineralele pentru trupul şi mintea lor.

Întrecerile aveau loc vara, când temperatura ajungea la 40 de grade Celsius. Există multe relatări care spun că atleţii luau o pauză la prânz din cauza caniculei.

Victoria însemna absolut totul pentru un artist din lumea antică. Sportivii concurau pentru onoarea familiilor lor, a ţărilor lor şi în faţa zeilor.

Sfârşitul Olimpiadei Antice

În timp, politicul a fost tot mai implicat în Jocurile Olimpice, ca urmare a asimilării grecilor de către Imperiul Roman.

În anul 435 după Cristos, Împăratul Theodosius al doilea a emis un edict prin care a interzis folosirea siturilor religioase din Olimpia, ceea ce a însemnat practic sfârşitul Olimpiadei vechi.

Jocurile Olimpice au fost re-înviate în 1896 de către nobilul francez Pierre de Coubertain. De atunci încoace ele se numesc Jocurile Olimpice moderne.”

LUMEA SOCIALĂ SPECIFICĂ NOULUI TESTAMENT

Lumea romană a Noului Testament se defineşte inclusiv prin raportarea la patru categorii sociale distincte: aristocraţia, clasa mijlocie, plebea şi sclavii.

AristocraţiaIniţial, în Italia existau suficienţi oameni liberi care deţineau terenuri în proprietate. Dar

războaiele au făcut semnificative dereglări sociale. Astfel, cu timpul, oamenii liberi care aveau pământuri, au dispărut. Unii dintre foştii membri ai Senatului roman au fost înlăturaţi şi înlocuiţi cu o nouă aristocraţie. Aceasta era formată din noii proprietari de terenuri. Ei cumpăraseră ieftin proprietăţi de la familiile care sărăciseră cu ocazia războaielor sau din cauză că nu se mai puteau întreţine suficient de bine din veniturile unei ferme mici. Astfel, noii aristocraţi aveau o mare influenţă în societate pentru că deţineau controlul asupra pământurilor publice. Alţii au speculat cât au putut de mult noile oportunităţi apărute cu ocazia extinderii Imperiului prin cuceriri. Ei au fost acei oameni de afaceri care au acţionat ca antreprenori angajaţi ai guvernului – adunând în timp uriaşe averi.

Clasa mijlocieDeşi existase la început, această categorie socială devenise din ce în ce mai puţin

reprezentată în Imperiul Roman. Ea a fost clasa utilizată frecvent în războaie sau exilată. Pentru că nu au putut concura apoi cu cei care foloseau sclavii, cei din clasa socială mijlocie au fost obligaţi să plece de pe proprietăţile pe care le avuseseră. Astfel au regresat social, devenind asemănători celor mai săraci oameni care se găseau în marile cetăţi – fără loc de muncă şi permanent flămânzi. Cu timpul, Roma a fost determinată să îi întreţină pentru supravieţuire.

PlebeaAceastă clasă socială a Imperiului Roman avea mulţi reprezentanţi. Starea lor era jalnică.

În comparaţie cu sclavii, ei erau mai vulnerabili, pentru că nu aveau asigurate nici măcar mâncarea şi îmbrăcămintea strict necesare supravieţuirii. Din cauza gradului avansat de sărăcie, această clasă socială era uşor de manipulat chiar numai cu promisiuni care nu ar fi fost niciodată respectate.

SclaviiDeşi statistic este aproape imposibil să se stabilească cifre exacte, se pare că mai puţin de

jumătate din populaţia Imperiului Roman era formată din oameni liberi. Restul erau sclavi. Chiar şi între cei liberi, numai o proporţie relativ mică dintre ei erau cetăţeni cu drepturi depline. Totuşi, nimic nu se asemăna cu poziţia socială de sclav. Stăpânii lor le decideau în cel mai arbitrar mod posibil atât activităţile, cât şi soarta. Cel mai riscant lucru pentru un sclav era să fugă de la stăpânul lui…

Sclavii proveneau din cei luaţi ca prizonieri în războaie, din rândul celor care acumulaseră datorii imposibil de returnat şi din naşteri în rândul celor care erau deja sclavi.

Deşi mulţi sclavi erau din categoria oamenilor fără un grad ridicat de cultură, nu toţi erau analfabeţi sau fără şcoală. O parte dintre ei erau meşteşugari, învăţători, medici, filozofi, funcţionari în lumea afacerilor vremii şi copişti.

Între sclavi au fost şi unii care, cu timpul, îşi puteau obţine statutul de om liber. Unii stăpâni îi eliberau ca recompensă pentru modul în care i-au slujit o perioadă de timp. Alţi sclavi reuşeau să-şi cumpere libertatea sau erau ajutaţi de altcineva (rude, prieteni) să o obţină contra cost.

Situaţia socială a evreilor

În lumea socială a Noului Testament trebuie amintit poporul iudeu care era format în marea lui majoritate din oameni săraci. Cei bogaţi erau de regulă conducătorii politici şi clanul lor (vezi istoria politică a evreilor din perioada Macabeilor până la familia lui Irod) şi saducheii – oameni care, împreună cu fariseii, conduceau religios naţiunea. Ei deţineau controlul asupra traficului comercial care se făcea în curtea Templului. Acesta a fost în timp o bună sursă de îmbogăţire.

Este plauzibil că presupunem că marea majoritate a evreilor din vechile teritorii ale regatului lui Israel, au fost oameni liberi. Este cunoscut faptul că evreii erau cunoscători ai diferitelor meserii practicate în Antichitate. În plus, ei aveau o remarcabilă dexteritate în practicarea comerţului. Deşi fuseseră sărăciţi de cei care i-au cucerit, starea lor economică le-a permis să nu coboare în categoriile inferioare din punct de vedere social.

VIAŢA ECONOMICĂSPECIFICĂ NOULUI TESTAMENT

Principalele pârghii ale unei economii sunt Agricultura, Industria, Finanţele, Transporturile şi Comerţul.

AgriculturaÎn perioada Noului Testament, teritoriile cu sol fertil erau exploatate agricol în tot

Imperiul Roman. În primul secol, în toate zonele din jurul bazinului mediteranean se practica o agricultură

întreţinută în special de ţărani şi de sclavi. Se cultivau tot felul de legume, de cereale şi de pomi fructiferi.

Augustus a conceput şi a sponsorizat un interesant sistem de irigaţii care poate fi considerat destul de îndrăzneţ pentru acele vremuri. El a fost aplicat în provinciile Galiei, ale Britaniei şi ale Germaniei.

IndustriaEste ştiut faptul că în vremea primului secol după Cristos, nu existau maşini-unelte. Totul

era lucrat manual. Aşa-zisele fabrici erau mici afaceri private, unde „maşinile-unelte” erau sclavii. Singurele locuri unde se fabrica ceva, erau micile ateliere locale. Fiecare localitate îşi producea strictul necesar prin producţie proprie de bunuri de consum şi de uz casnic (mobilierul şi alte articole mărunte).

Anumite zone erau renumite pentru producţia la nivel de ateliere a unor produse speciale. Astfel, vasele de aramă erau confecţionate în Campania; materialele textile (ţesături de in) şi cele de scris („hârtia” vremii) proveneau din Egipt. În nordul Italiei se produceau cele mai renumite vase de lut, etc.

Romanii făceau şi importuri de „produse industriale”. Aurul, fildeşul şi lemnul de esenţă specială se importau din Africa şi din Orient. Blănuri de diferite animale proveneau din Asia şi din Rusia; iar perlele şi pietrele preţioase erau aduse din India.

FinanţeleImperiul Roman folosea ca monedă oficială „denarius” şi „aureus”. Aşa cum arată şi

denumirea, a doua era din aur. O monedă de „aureus” valora patruzeci de „denarius”. Aceasta era plata pentru o zi de muncă în Orient.

Romanii nu au interzis popoarelor cucerite folosirea altor monede. În plus, multe oraşe din imperiu aveau dreptul ca pe lângă moneda oficială, să-şi bată monedă proprie şi s-o folosească în paralel cu aceea a statului roman. Acest aspect a oferit unor oportunişti o mare ocazie de îmbogăţire din practicarea schimbului de bani la trecerea dintr-o provincie sau localitate în alta sau când preţul unui produs trebuie achitat cu monedă diferită de cea pe care o avea clientul. Tot în aceste condiţii au înflorit şi afacerile cămătăreşti. Existau un fel de „bănci” particulare de unde aproape oricine se putea împrumuta în condiţiile stabilite de anumite reglementări ale vremii. Se cunoaşte faptul că aceste „bănci” făceau reduceri în valoarea poliţelor, realizau schimburi valutare şi emiteau scrisori de credit. Fiind furnizate de persoane particulare, fondurile erau date „băncilor” doar ca unui agent intermediar. Dobânzile erau de regulă între patru şi douăsprezece procente.

TransporturilePentru timpul istoric despre care vorbim, drumurile pe care se făceau transporturile în

Imperiul Roman, sunt remarcabile. Acestea au fost cele mai bune drumuri pe care le-a cunoscut lumea antică şi apoi Evul Mediu. Romanii au fost experţi în construcţii de drumuri drepte, în viaducte peste văi şi peste râuri. Constructorii romani ai drumurilor scoteau stratul de pământ de la suprafaţă, apoi umpleau locul gol cu trei straturi diferite de pietre, finalizând drumul cu piatră specială – aşezată în formă de boltă – pentru ca apa să se scurgă spre margini. Drumurile erau netede şi durabile, deşi în general nu aveau mai mult de cinci metri lăţime. Proverbul „Toate drumurile duc la Roma” vorbea despre reţeaua de drumuri pe care se putea ajunge la Roma din orice parte a Imperiului. Aceste drumuri au fost construite în special pentru armatele romane. Ele au putut fi folosite apoi de caravanele comerciale şi de poşta imperială. Una dintre cele mai renumite şosele construite de romani, a fost Via Apia. Aceasta era principala cale de comunicare terestră între Roma şi sudul Italiei.

Cei mai mulţi oameni călătoreau pe jos. Alţii foloseau drumurile mergând călare pe măgari sau pe catâri. Cei care-şi permiteau, puteau călătorii pe cai sau în mijloace de transport

trase de cai. Oficialităţile călătoreau în trăsuri uşoare. Atunci când aveau nevoie de hrană ori de adăpost, călătorii puteau merge la unul dintre hanurile care fuseseră construite la distanţe convenabile. Deci deşi imperiul avea un foarte bun sistem de drumuri, transportul cu vehicule era dependent de tracţiunea animală, ceea ce-l făcea încet şi costisitor.

Totuşi, cea mai mare parte a transportului de mărfuri se făcea pe apă (!), nu pe uscat. Principalele porturi erau la Marea Mediterană, dintre care cel mai renumit era Alexandria. Prin acest punct maritim se aduceau cerealele din Egipt. Alexandria avea cele mai mari şi cele mai bune corăbii ale vremii. Deşi aveau pânze, aceste corăbii erau dotate cu suficiente vâsle pentru ca echipajul să le poată manevra în cazuri de urgenţă. Una dintre cele mai mari ambarcaţiuni de acest fel putea transporta o mie două sute de pasageri afară de încărcătura specifică.. Corăbiile din Alexandria alimentau Roma cu cereale. Se mai făceau transporturi de mărfuri şi de persoane pe râuri navigabile, ca şi pe ocean. Existau şi corăbii speciale folosite de armată – concepute să fie mai uşor de manevrat şi având mai multe rânduri de vâsle (la care erau folosiţi sclavii).

* * *

BIBLIOGRAFIE

John Stott, Să înţelegem Biblia, Romania Aid Found, 1993. Merill C. Tenney, Studiu al Noului Testament, Erdmans Publishing Co., 1986. Beniamin Fărăgău, Evanghelia după Matei, Programul „Istoria Binecuvântării”

1998, 2001 (Capitolul „Pregătirea cărţii” şi Anexa II, pentru „Căderea Ierusalimului”).

Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi, Ioan-Florin Florescu, Septuaginta, Colegiul Noua Europă,

Editura Polirom, 2004. Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, editura ştiinţifică şi Enciclopedică,

vol. I, Bucureşti, 1984. A, Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Iaşi, 2003. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, vol. I – II, Bucureşti, 1986. P. Grimal, Dicţionar de civilizaţie romană, Bucureşti, 2001. Horia C. Matei, Civilizaţia Romei amtice, Bucureşti, 1980. Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Bucureşti, 1995. H. I. Marrou, Istoria educaţiei în Anticnitate, Bucureşti, 1997. C. Bordet, Istoria Romei antice, Bucureşti, 1998. E. Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, 2002. I. Montanelli, Roma, o istorie inedită, Bucureşti, 1995. R. Bloch, J. Cousin, Roma şi destinele ei, Bucureşti, 1985. P. Devambez, Enciclopedia civilizaţiei greceşti, Bucureşti, 1970. Wikipedia, enciclopedie liberă.

Lecţia 21Etapa 5 – ABORDAREA ADEVĂRURILOR BIBLIEI

Separare între adevărul descriptiv şi cel prescriptivîn cadrul textului sau al cărţii de studiat


fundamentală a Bibliei: Biblia conţine două mari categorii de adevăr – adevăr descriptiv şi adevăr prescriptiv.



ALE BIBLIEI










3.





4.





5.






studiat.






într-un principiu.







nostru.


Fără a da exemple, vom preciza de la început că în cartea MARCU avem atât adevăruri descriptive, cât şi adevăruri prescriptive (chiar sub formă de “prescrieri descrise”). Însăşi cartea MARCU este la modul general o descriere; dar în mod special, minunile făcute de Isus şi relatate în ea sunt strictă descriere. Nu ni se prescrie nicăieri (nici în această carte şi nici în vreo altă carte a Bibliei) că şi urmaşii Lui Isus din Nazaret ar trebui să facă minunile performate de El şi descrise de Marcu! Scopul cu care au fost relatate minunile făcute de Isus nu a fost acela de a cere apoi urmaşilor Lui să-L imite în această privinţă. Acele minuni aveau un scop precis pentru Isus: să-L demonstreze ca fiind Mesia. Numai despre El se profeţise că le va face şi că va putea fi astfel recunoscut ca fiind “Trimisul lui Dumnezeu”.

Scopul oricărui fragment de text trebuie văzut ca parte a întregului din care face parte. Acest întreg a fost sintetizat atunci când am aflat Tema Generală a Cărţii. Deci ne vom întoarce la Etapa 3 (Tema Generală a Cărţii) şi vom încerca să vedem cum se armonizează textul nostru cu restul cărţii care ne-a arătat că este centrată toată în jurul unei Teme Generale. Orice fragment de text, pentru a respecta această regulă simplă, nu poate avea decât adevăruri care se află pe aceeaşi linie ideatică generală a cărţii din care face parte. Aceasta este, e fapt, o verificare sigură a corectitudinii interpretării unui fragment de text.

Dar înainte de a face această verificare, va trebui să separăm adevărurile descriptive de cele prescriptive pe care le găsim în cartea MARCU. Apoi vom putea testa totul şi vom fi încântaţi să descoperim funcţia şi valoarea fiecărui fragment de text dintr-o carte biblică. De fapt, cu această ocazie vom constata că nici un text al cărţi biblice respective nu este mai puţin important ca altele în cadrul întregului din care fac toate parte!

Adevărul descriptiv al Bibliei reprezintă orice naraţiune istorică etc. a ei. Numim “naraţiune” acea formă literară prin intermediul căreia putem să cunoaştem un fapt sau o întâmplare descris(ă) prin povestire. Atunci când avem de-a face cu adevărul descriptiv, nu ni se spune ce trebuie făcut sau ce nu este cazul să se facă. Doar ni se relatează ce s-a făcut sau s-a întâmplat. Nu ni se cere automat să repetăm sau să imităm ce ni se prezintă că s-a întâmplat; nu ni se spune că aşa trebuie să se întâmple mereu şi nici dacă ce ni se prezintă prin acea relatare, este bine ori rău. Adevărul descriptiv nu are evaluări şi nici porunci; ci el doar povesteşte, relatează, descrie ceva sau pe cineva într-un anume context.

Adevărul prescriptiv al Bibliei reprezintă tot ce se încadrează în categoria poruncilor, a îndemnurilor, a dorinţelor exprimate, a instrucţiunilor şi a cerinţelor. Tot ce este “prescriere” trebuie să fie pus în aplicare. Prescrierea arată (din partea cuiva calificat şi autorizat) ce şi cum să se facă sau să nu se facă.

Astfel, de această dată avem de-a face cu aspecte legate de practică în viaţa creştină. Tocmai aceste porunci descoperite în cadrul adevărului prescriptiv ne vor oferi ocazia să parcurgem următoarele trei etape ale studiului biblic promovat de acest manual.

Partea practică a lecţieiTEST

Alege două capitole din cartea biblică MARCU şi apoi prezintă în scris adevărurile pe care acestea le conţin, precizând din ce categorie de adevăr face parte fiecare dintre ele.

Lecţia 22


prin cel prescriptiv al ei – Partea I Justificare

Această etapă a studiului biblic este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: Biblia stabileşte norme morale prin intermediul adevărului ei prescriptiv.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.












nostru.


Adevărul descriptiv care va fi clasificat de cel prescriptiv, se împarte în două categorii. Este vorba despre categoria exemplelor pozitive şi cea a exemplelor negative. Când Biblia dă porunci prin intermediul adevărurilor prescriptive, ea arată ce este bine şi ce este rău, cerând omului să facă binele şi să evite răul.

Când avem de-a face cu adevăruri biblice descriptive, trebuie să le punem în legătură cu cele prescriptive pe care le găsim de regulă în Noul Testament (epistole – partea practică în special). Acest lucru este absolut necesar, pentru că adevărul descriptiv nu ne spune despre sine dacă este pozitiv sau negativ, ci doar ni se prezintă prin povestire. Însă cu ajutorul adevărului prescriptiv vom şti în ce categorie se încadrează tot ce găsim într-un text sub formă descriptivă. Acesta este motivul pentru care am anunţat încă din titlu că adevărul prescriptiv al Bibliei “clasifică” adevărul ei descriptiv.

Concret, vom face lista tuturor adevărurilor descriptive din cartea MARCU şi apoi le vom pune în legătură cu cele prescriptive din Biblie (în special din Noul Testament, în cadrul părţii practice a epistolelor) pentru a vedea unde (în ce categorie) va fi cazul să le punem (a exemplelor pozitive sau a exemplelor negative). Acest lucru înseamnă că va trebui să aflăm toate adevărurile pe care le conţine cartea biblică MARCU – deci va fi necesar să mergem mai departe de cele două capitole ale acestei cărţi (care fuseseră analizate în conformitate cu cerinţele TEST-ului din Lecţia 19) şi să reţinem în scris toate adevărurile pe care aceasta le conţine.

Având de-a face în această carte şi cu adevăruri prescriptive (sub forma unor porunci date de Isus), le vom reţine în scris, formulându-le şi listându-le, pentru a le folosi în munca necesară parcurgerii în viitoar a Etapei 7 în cadrul Metodei DAV aplicate acestei cărţii.

Cartea biblică MARCU are un numit număr de paragrafe (deja aflate în cadrul Lecţiei 16 a acestui curs). Paragrafele conţin anumite adevăruri (pe care le vom afla începând cu această lecţie). Pentru a fi organizaţi, vom împărţi în patru părţi aproximative numărul paragrafelor descoperite în această carte biblică.

Având în vedere faptul că în Etapa 2 a cursului DAV aplicat cărţii biblice MARCU nu s-a cerut împărţirea pe paragrafe şi intitularea acestora pentru toată cartea, acum vom fi obligaţi ca de fiecare dată când vom avansa cu aflarea adevărurilor biblice (descriptive sau prescriptive), să avem mai întâi paragrafele delimitate şi intitulate. Deci ne vom întoarce la Etapa 2 de fiecare dată când va fi nevoie de acest lucru.


TESTListaţi adevărurile descoperite în paragrafele primei pătrimi a cărţii biblice MARCU şi

apoi arătaţi corespondentul (-ele) prescriptiv(e) biblic(e) pentru fiecare dintre adevărurile descriptive aflate.

Lecţia 23


prin cel prescriptiv al ei – Partea II Justificare




ALE BIBLIEI










3.








În contextul istoric iniţial al apariţiei lui.

5.






studiat.












nostru.



Când avem de-a face cu adevăruri biblice descriptive, trebuie să le punem în legătură cu cele prescriptive pe care le găsim de regulă în Noul Testament (epistole – partea practică în special). Acest lucru este absolut necesar, pentru că adevărul descriptiv nu ne spune despre sine dacă este pozitiv sau negativ, ci doar ni se prezintă prin povestire. Însă cu ajutorul adevărului prescriptiv vom şti în ce categorie se încadrează tot ce găsim într-un text biblic cu adevăruri sub formă descriptivă. Acesta este motivul pentru care am anunţat încă din titlu că adevărul prescriptiv al Bibliei “clasifică” adevărul ei descriptiv.

Concret, vom face lista adevărurilor descriptive din cartea MARCU; şi apoi le vom pune în legătură cu cele prescriptive din Biblie (în special din Noul Testament, în cadrul părţii practice a epistolelor) pentru a vedea unde (în ce categorie) va fi cazul să le punem (a exemplelor pozitive sau a exemplelor negative). Acest lucru înseamnă că va trebui să aflăm toate adevărurile pe care le conţine cartea biblică MARCU – deci va fi necesar să mergem mai departe de cele două capitole ale acestei cărţi (care fuseseră analizate în conformitate cu cerinţele TEST-ului din Lecţia 19) şi să reţinem în scris toate adevărurile pe care aceasta le conţine.

Având de-a face astfel şi cu adevăruri prescriptive (sub forma unor porunci date de Isus), le vom reţine în scris, formulându-le şi listându-le, pentru a le folosi în munca necesară parcurgerii în viitor a Etapei 7 în cadrul Metodei DAV aplicate acestei cărţii.

Cartea biblică MARCU are un numit număr de paragrafe (aflarea lor fiind deja prezentată în cadrul Lecţiei 16 a acestui curs). Paragrafele conţin anumite adevăruri (pe care continuăm să le descoperim şi în această lecţie). Pentru a fi organizaţi, vom împărţi în patru părţi aproximative numărul paragrafelor descoperite în această carte biblică. În lecţia de faţă vom lucra cu a doua pătrime (al doilea sfert) a (al) cărţii.

Având în vedere faptul că în Etapa 2 a cursului DAV aplicat cărţii biblice MARCU nu s-a cerut împărţirea pe paragrafe şi intitularea acestora pentru toată cartea, acum vom fi obligaţi ca de fiecare dată când vom avansa cu aflarea adevărurilor biblice (descriptive sau prescriptive), să avem mai întâi paragrafele delimitate şi intitulate. Deci ne vom întoarce la Etapa 2 de fiecare dată când va fi nevoie de acest lucru; şi apoi vom parcurge cerinţele TEST-ului lecţiei la care suntem.


TESTListaţi adevărurile descoperite în paragrafele din a doua pătrime (al doilea sfert) a (al)

cărţii biblice MARCU şi apoi arătaţi corespondentul (-ele) prescriptiv(e) biblic(e) pentru fiecare dintre adevărurile descriptive aflate.

Lecţia 24


prin cel prescriptiv al ei – Partea III





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.












nostru.









TEST

Listaţi adevărurile descoperite în paragrafele din a treia pătrime (al treilea sfert) a (al) cărţii biblice MARCU şi apoi arătaţi corespondentul (-ele) prescriptiv(e) biblic(e) pentru fiecare dintre adevărurile descriptive aflate.

Lecţia 25


prin cel prescriptiv al ei – Partea IV Justificare




ALE BIBLIEI










3.





4.





5.






studiat.












nostru.









TESTListaţi adevărurile descoperite în paragrafele din a patra pătrime (al patrulea sfert) a (al)

cărţii biblice MARCU şi apoi arătaţi corespondentul (-ele) prescriptiv(e) biblic(e) pentru fiecare dintre adevărurile descriptive aflate.

Lecţia 26

Etapa 7 – ABORDAREA PRINCIPIAL-TEOLOGICĂ A BIBLIEIAflarea şi formularea principiului(-ilor) teologic(e)

al(e) textului de studiat - Partea I


fundamentală a Bibliei: orice poruncă a Bibliei se încadrează într-un principiu.



ALE BIBLIEI










3.





4.





5.






studiat.







într-un principiu.







nostru.

Partea teoretică a lecţiei Poruncile pe care le găsim în anumite părţi de text dintr-o carte biblică nu au fost date în

primul rând pentru noi. De fapt, adevărul prescriptiv se găseşte în Biblie sub două forme: ca poruncă (însemnând una dintre formele concrete de aplicare a unui principiu teologic – pentru cei de atunci şi de acolo) şi ca principiu (valabil pentru toţi creştinii de oricând şi de oriunde). Pentru o definiţie a celor două concepte, vom putea parcurge ParteaTeoretică - Etapa 7- la Studiul cărţii IONA (Naraţiunea Istorică).

Un lucru extrem de important în acest punct al studiului este faptul că atunci când găsim porunci concrete date într-un anume context, înainte de a le aplica direct în acea formă iniţială, trebuie să ne întrebăm dacă trăim în aceleaşi condiţii ca cei de-atunci. Acele porunci vor putea fi luate ca aplicaţii şi pentru noi (aici şi acum) doar dacă cele două contexte (al primilor destinatari şi al nostru) sunt identice! Acolo unde contextele nu sunt asemănătoare, nu avem voie să transferăm poruncile din cel de-atunci şi de acolo în cel de-acum şi de aici înainte ca ele să fie identice. Iar dacă acest lucru nu este posibil, singura soluţie este să le reformulăm (“să le traducem”) pentru a corespunde contextului nostru. Pentru lămuriri suplimentare, vom parcurge prima parte a studiului (cea teoretică) citind exemplul dat cu ocazia studierii cărţii biblice IONA.

Indiferent că vom găsi sau nu în textul de studiat acele porunci relevante contextului nostru, trebuie să determinăm totdeauna principiul care se află în spatele poruncilor sau în care ele se încadrează. Apoi vom căuta forma concretă în care se poate aplica acel principiu aici şi acum. Deci vom formula în final un fel de altă poruncă, deşi ea nu va fi alta decât ca formă, nu ca esenţă. Acea esenţă o constituie, de fapt, principiul teologic despre care vorbim. El poate fi asemănat cu conţinutul care se toarnă în mai multe vase. Deşi este de aceeaşi natură sau esenţă, acelaşi conţinut va lua forme diferite când este turnat în vase cu forme diferite. Acele “forme” pot fi asociate cu ideea de context, pentru că totdeauna contextul determină forma în care se va pune în aplicare un principiu (ca porunci concrete). În etapa la care ne aflăm acum în studiul Bibliei, va fi necesar să listăm toate adevărurile găsite în cartea MARCU sau în textul de studiat. Apoi le vom aduce pe toate la forma de principiu teologic sau vom determina principiul în care se încadrează fiecare. Concret, adevărurile care sunt sub formă de porunci (cele prescriptive) în cartea MARCU, vor avea în final precizat principiul în care acestea se încadrează împreună cu altele de acelaşi fel. Apoi vom privi la corespondentele prescriptive găsite adevărurilor descriptive ale textului şi vom aduce din nou la forma de principiu teologic orice poruncă a adevărului prescriptiv.

Adevărurile prescriptive găsite în Biblie sub formă de principiu vor rămâne aşa, formulând în cuvinte proprii acele principii. Tot în cuvinte proprii vom formula şi principiile teologice ale adevărurilor prescriptive despre care am vorbit la început. Vom avea astfel în final numai principii teologice a căror formă concretă de aplicare relevantă pentru contextul nostru o vom determina în următoarea etapă a studiului.


TEST

Găsiţi şi formulaţi principiul teologic pentru fiecare dintre adevărurile descoperite în prima pătrime (primul sfert) din textul cărţii biblice MARCU.

Lecţia 27


al(e) textului de studiat - Partea II





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.







într-un principiu.







nostru.







TEST

Găsiţi şi formulaţi principiul teologic pentru fiecare dintre adevărurile descoperite în a doua pătrime (al doilea sfert) din textul cărţii biblice MARCU.

Lecţia 26


al(e) textului de studiat - Partea III





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.












nostru.







TESTGăsiţi şi formulaţi principiul teologic pentru fiecare dintre adevărurile descoperite în a

treia pătrime (al treilea sfert) din textul cărţii biblice MARCU.

Lecţia 29


al(e) textului de studiat - Partea IV





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.












nostru.







TESTGăsiţi şi formulaţi principiul teologic pentru fiecare dintre adevărurile descoperite în a

patra pătrime (al patrulea sfert) din textul cărţii biblice MARCU.

Lecţia 30

Etapa 8 – ABORDAREA RELEVANT-APLICATIVĂ A BIBLIEIAplicarea principiului(-ilor) teologic(e)

în formele specifice şi relevante contextului nostru - Partea I


fundamentală a Bibliei: Prin intermediul principiilor din spatele poruncilor concrete, Biblia este permanent utilă pentru orice creştin.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.












nostru.


Când ajungem în acest stadiu al studiului biblic, deja avem principii teologice cărora trebuie să le găsim aplicabilitate pentru cei de azi (acum şi aici). Tehnica acestei ultime etape a studiului DAV este relativ uşor de însuşit. De fapt, orice creştin care-şi cunoaşte lumea în care trăieşte, va putea determina relativ uşor acele forme concrete de aplicare a principiilor teologice despre care vorbim. Contextul contemporan ne va spune singur care pot fi acele forme.

De exemplu, textul de la Marcu 12:28-31 prezintă adevăruri prescriptive care au deja valoare de principii. Chiar Fiul lui Dumnezeu a sintetizat mulţimea de porunci ale Vechiului Testament, arătând astfel că fiecare se poate încadra într-unul dintre aceste două principii enunţate. Deci va trebui să căutăm forme concrete (altele decât cele din Vechiul Testament) în care vom demonstra că Îl iubim pe Dumnezeu cu tot ce suntem şi cu tot ce avem; iar în al doilea rând, trebuie să precizăm acele forme concrete contemporane în care demonstrăm practic că iubim pe „aproapele nostru” ca pe noi înşine. Concret, dacă forma iniţială biblică de aplicare a primului principiu era de exemplu “Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu te închini decât Dumnezeului adevărat”, una dintre formele contemporane ale principiului din spatele acestei porunci ar putea suna astfel: “Să nu-ţi faci zeu din autoturismul pe care-l ai, ci dă-I lui Dumnezeu primul loc în viaţa ta!” Dacă ne referim la al doilea principiu citat de Isus, nu vom avea, de exemplu, forme de aplicare ca cele care cereau evreilor să aducă înapoi măgarul sau boul cuiva atunci când animalul i se rătăcise sau când proprietarul lui îl considera deja pierdut, neştiind unde este. Astăzi, majoritatea oamenilor trăiesc într-un context diferit de cel de-atunci; iar în consecinţă, lucrurile pierdute nu sunt în mod frecvent animale de fermă. Deşi principiul rămâne, formele de aplicare ale acestuia trebuie să fie contemporane. În consecinţă, vom spune că am aplicat principiul “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” când vom respecta proprietatea semenului nostru, fapt care înseamnă să dăm înapoi proprietarului orice lucru care-i aparţine şi care a fost găsit de noi. Concret, poate fi vorba despre: un portofel (cu bani sau fără bani), o carte, un telefon mobil, un stilou, o pereche de ochelari etc. – toate specifice contextului nostru contemporan.


TEST

Găsiţi formele contemporane relevante de aplicare pentru fiecare dintre principiile teologice descoperite (cu ocazia rezolvării testului Lecţiei 24) în prima pătrime (primul sfert) din cartea biblică MARCU. Rezolvarea acestui TEST presupune organizarea informaţiei într-un tabel care să cuprindă în coloana din partea stângă formularea principiului teologic, iar în cea din dreapta acele formele specific-relevante contextului nostru.

Lecţia 31


în formele specifice şi relevante contextului nostru - Partea II





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.













nostru.





TEST

Găsiţi formele contemporane relevante de aplicare pentru fiecare dintre principiile teologice descoperite (cu ocazia rezolvării testului Lecţiei 25) în a doua pătrime (al doilea sfert) din cartea biblică MARCU. Rezolvarea acestui TEST presupune organizarea informaţiei într-un tabel care să cuprindă în coloana din partea stângă formularea principiului teologic, iar în cea din dreapta acele formele specific-relevante contextului nostru.

Lecţia 32


în formele specifice şi relevante contextului nostru - Partea III





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.












nostru.





TEST

Găsiţi formele contemporane relevante de aplicare pentru fiecare dintre principiile teologice descoperite (cu ocazia rezolvării testului Lecţiei 26) în a treia pătrime (al treilea sfert) din cartea biblică MARCU. Rezolvarea acestui TEST presupune organizarea informaţiei într-un tabel care să cuprindă în coloana din partea stângă formularea principiului teologic, iar în cea din dreapta acele formele specific-relevante contextului nostru.

Lecţia 33


în formele specifice şi relevante contextului nostru - Partea IV





ALE BIBLIEI










3.





4.





5.






studiat.






într-un principiu.







nostru.





TEST

Găsiţi formele contemporane relevante de aplicare pentru fiecare dintre principiile teologice descoperite (cu ocazia rezolvării testului Lecţiei 27) în a patra pătrime (al patrulea sfert) din cartea biblică MARCU. Rezolvarea acestui TEST presupune organizarea informaţiei într-un tabel care să cuprindă în coloana din partea stângă formularea principiului teologic, iar în cea din dreapta acele formele specific-relevante contextului nostru.

Lecţia 34

SINTEZE TEOLOGICE(Partea 1)


Având în vedere că Dumnezeu ni S-a revelat nu printr-o singură carte biblică şi nici prin cinci sau zece asemenea cărţi ci prin toate cele şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei, va fi necesar să reţinem din fiecare carte studiată, acele adevăruri care vorbesc despre El.

De fapt, o carte biblică poate vorbi şi despre om, despre îngeri, despre concepte morale sau etice, despre lumea animalelor etc. Practic, după ce vom parcurge în studiu o carte biblică, vom reveni asupra adevărurilor descoperite în ea şi le vom pune pe categorii. Astfel, vom putea preciza la sfârşitul studiului unei cărţi biblice, care sunt adevărurile pe care Dumnezeu a vrut să ni le reveleze prin intermediul ei. Şi abia după ce vom parcurge astfel toate cele şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei în studiu, vom putea să ne gândim la formularea unei teologii, bazată nu pe speculaţii personale, ci pe un volum considerabil de muncă pe care Dumnezeu o va recompensa în multe feluri.

Acesta pare să fie un ideal aparent greu de realizat; şi totuşi nu imposibil. Dacă în sistemul educaţional tradiţional românesc sunt necesari optsprezece ani vizând o pregătire solidă pentru viaţă (Şcoala generală – 8 ani; Liceul – 4 ani; Facultatea – 4 ani; Masteratul – 2 ani), tot aproximativ optsprezece ani ar dura parcurgerea constantă în studiu a întregii Biblii conform metodei DAV.

Acum probabil că este evident oricui avantajul celor tineri care s-ar implica în acest proces. Ei sunt mult mai capabili să muncească şi chiar să ducă la final tot acest proiect. Numai aşa se pot pune bazele unei teologii autohtone. Noi încă nu avem o teologie sistematică autohtonă (ci doar una de împrumut, de la alte popoare) pentru că nu am avut o metodă sănătoasă de abordare a Bibliei în studiu şi pentru că nimeni din România nu a parcurs astfel toată Biblia până acum.

Teologia nu se fabrică printr-un procedeu secret şi nu apare printr-o nouă revelaţie dată cuiva, ci se descoperă în timp ce muncim abordând corect Biblia în studiu! Oare câţi dintre români vor decide să plece cu seriozitate pe acest drum încă neumblat şi mai ales câţi vor ajunge cu bine la capătul lui? Istoria va da sigur un răspuns la această provocatoare întrebare!


TEST

Împarte cartea biblică MARCU în patru părţi aproximativ egale şi fă apoi o sinteză teologică a primei părţi. Acest fapt înseamnă să aduni într-un mod cât mai concis exprimate,

acele adevăruri teologice care vorbesc despre un anume subiect în această parte a cărţii biblice MARCU.

Lecţia 35









TEST

Împarte cartea biblică MARCU în patru părţi aproximativ egale şi fă apoi o sinteză teologică a celei de-a doua părţi. Acest fapt înseamnă să aduni într-un mod cât mai concis exprimate, acele adevăruri teologice care vorbesc despre un anume subiect în această parte a cărţii biblice MARCU.

Lecţia 36









TEST

Împarte cartea biblică MARCU în patru părţi aproximativ egale şi fă apoi o sinteză teologică a celei de-a treia părţi. Acest fapt înseamnă să aduni într-un mod cât mai concis exprimate, acele adevăruri teologice care vorbesc despre un anume subiect în această parte a cărţii biblice MARCU.

Lecţia 37









TEST

Împarte cartea biblică MARCU în patru părţi aproximativ egale şi fă apoi o sinteză teologică a celei de-a patra părţi. Acest fapt înseamnă să aduni într-un mod cât mai concis exprimate, acele adevăruri teologice care vorbesc despre un anume subiect în această parte a cărţii biblice MARCU.

Lecţia 38

Paraboleexistente în cartea MARCU

( PILDA sau PARABOLAca formă literară distinctă a Bibliei)

INTRODUCERE

Forma literară numită “Parabolă” o vom găsi inclusă în cărţile MATEI, MARCU şi LUCA. Deşi se încadrează la aceea numită “Evanghelie”, ele includ în textul lor şi “Parabola” ca formă literară biblică distinctă.

Vom lua în considerare acest fel de literatură biblică numită “Parabolă” pe care o găsim în cartea MARCU. În cadrul acesteia sunt prezentate nouă cazuri în care Isus din Nazaret a predicat utilizând câte o parabolă, aşa cum se precizează (prin referinţe) în tabelul de mai jos.

Nr. crt.

Titlul posibil al parabolei în cartea biblică MARCU

Referinţa (Marcu)

1Împărăţia(Regatul) şi casa care nu

supravieţuiesc din cauza dezbinării

Mc. 3:23-26

2 Omul tare legat şi apoi jefuit Mc. 3:273 Solurile cu sămânţă Mc. 4:3-20

4Sămânţa din care se dezvoltă discret o

plantă Mc. 4:26-29

5 Sămânţa şi apoi planta de muştar Mc. 4:30-32

6Alimentele folosite de om – nu-i

murdăresc sufletul Mc. 7:14-17

7 Viticultorii şi fiul proprietarului viei Mc. 12:1-128 Smochinul înfrunzind Mc. 13:28-299 Stăpânul plecat în altă ţară Mc. 13:34-37

Trebuie să precizăm de la început că abordarea greşită a acestei forme literare, a generat în istoria creştinismului cele mai aberante interpretări ale textelor Bibliei. Dar atunci când vom proceda corect în interpretarea parabolelor ţinând cont de specificul lor, vom descoperi că ele ne vor furniza în final total altceva – ceea ce inseamnă că vom ajunge la alte concluzii. Mesajul lor va fi astfel corect înţeles şi apoi aplicat pentru cei de aici şi de acum.

Etapa 1 – ABORDAREA LITERARĂ A BIBLIEI Aflarea tipului de literatură

în care se încadrează textul de studiatşi a regulilor acelei literaturi biblice – Partea 1


fundamentală a Bibliei: Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost oferit prin intermediul artei numite literatură.



ALE BIBLIEI










3.Când Dumnezeu ne-a dat Biblia formată

din cărţi, El a făcut ca fiecare carte biblică să aibă o anumită temă generală

distinctă.



4. Biblia conţine mesaje adresate iniţial unor destinatari care au existat într-un




5.






studiat.




prin cel prescriptiv al ei.ABORDAREA

PRINCIPIAL-TEOLOGICĂ








1. Parabola este o ilustraţie luată din viaţa cotidiană, prezentată cu scopul de a revela sau de a face mai clar un adevăr spiritual mai greu de înţeles ori care este abstract.

Conceptul de “Împărăţie” (“Regat”) deşi era cunoscut oamenilor din vremea lui Isus din Nazaret, a fost folosit de Acesta cu un sens nou, spiritual. El a utilizat diferite ilustraţii luate din viaţa oamenilor secolului întâi, pentru a explica ce vrea să spună despre “Împărăţia (Regatul) lui Dumnezeu”. Astfel, a încercat să ofere ascultătorilor Săi o imagine a acestei realităţi de natură spirituală, realitate despre care a vorbit foarte frecvent cu cei din jurul Lui. Spunându-le că, de fapt, El a venit să instaureze un nou Regat, ascultătorii lui Isus erau tentaţi iniţial să gândească la acest concept în termeni pământeşti. Iar pentru a-i face să înţeleagă faptul că Regatul despre care vorbeşte El este diferit de cel la care se gândeau ei, Isus a folosit parabole. Ilustraţiile utilizate în acest scop au fost dintre cele mai relevante pentru acei ascultători contemporani cu Isus. Ele vorbeau despre lucruri foarte cunoscute, pentru a face clare altele necunoscute sau mai greu de înţeles.

2. Înţelesul parabolei a fost mereu condiţionat de cunoştinţele ascultătorilor ei.Ascultătorii parabolelor prezentate de Isus au ştiut despre ce vorbea El.Cunoştinţele lor erau suficiente pentru ca pe baza lor, ei împreună cu Isus să fie pe un

teren comun. De exemplu, când El le-a vorbit despre solurile în care se seamănă seminţe, toţi ştiau la ce se referea Isus şi aveau deja în minte pe omul care împrăştia seminţele cu mâna atât cât îi permitea această tehnică a secolului întâi.

3. Semnificaţia originală a parabolei este condiţionată pentru cititorul de azi de cunoaşterea obiceiurilor şi a elementelor culturii vremurilor în care a fost spusă.

Cititorul de azi al parabolelor spuse de Isus va putea să înţeleagă despre ce vorbea El, doar dacă în primul rând va avea acces la elementele care conferă posibilitatea cunoaşterii culturii acelor vremuri. De exemplu, parabola în care Isus a vorbit despre acel rege care a organizat nunta fiului lui, ne prezintă şi acea scenă în care cineva a intrat la nuntă fără o anume haină. Trebuie să ştim care erau regulile în cultura vremii referitoare la nunţi şi referitoare la participanţii la ele. Astfel vom înţelege că mesenii erau obligaţi să aibă un fel de haine speciale pentru acest eveniment la care erau invitaţi să participe. Nimeni nu-şi putea permite să se îmbrace altfel. Deci a fost o nepermisă ofensă la adresa acelui rege ca un invitat de-al său să se prezinte la nuntă fără haina specifică evenimentului. Însă acum ni s-ar părea deplasat să pretindem invitaţilor la o nuntă să aibă toţi un acelaşi fel de haine. Şi totuşi, pentru înţelegerea sensului iniţial al cuvintelor lui Isus din parabolele pe care le-a prezentat, trebuie să refacem contextul lor şi să înţelegem cum a fost receptată parabola în cultura vremii în care a fost spusă.

4. Sarcina interpretării corecte a parabolelor constă în combinarea a trei elemente absolut necesare:

a) stai şi asculţi (citind!) parabola de mai multe ori;b) identifici punctele de referinţă intenţionate de Isus şi care ar fi fost înţelese imediat

de ascultătorii Săi iniţiali;c) încerci să stabileşti modul în care primii ascultători s-au identificat cu povestirea;

şi astfel, să afli ce au înţeles ei din ea.

5. Nu alegoriza, nici nu “spiritualiza” forţat şi în mod arbitrar elementele povestirilor din parabole!

Un exemplu “celebru” este parabola în care se vorbeşte despre nunta în ritualul căreia participau şi zece fecioare. Această parabolă a fost folosită de o parte dintre cititorii Bibliei într-un mod care a generat apariţia unor teorii eronate. Astfel s-a ajuns la ideea că uleiul care era necesar fecioarelor pentru candele, ar reprezenta pe Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu. O asemenea interpretare greşită a parabolei nu poate trece neobservată de către cititorul avizat al Bibliei. Cine ştie cum trebuie tratată o parabolă, cunoaşte faptul că nu orice element al povestirii trebuie neapărat să aibă şi o semnificaţie spirituală. Iar în cazul nostru, dacă Isus ar fi prezentat parabola cu scopul de a revela faptul că uleiul ar fi Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu, atunci ne-am afla în faţa unor implicaţii aberante. Ne referim la faptul că Isus ar fi afirmat în mod indirect următoarele: 1) Spiritul Sfânt este ceva care se termină (se epuizează); 2) Spiritul Sfânt se poate împrumuta de la unul la altul; 3) Spiritul Sfânt se poate vinde şi se poate cumpăra... Desigur că asemenea afirmaţii ne pot deranja; şi suntem perfect justificaţi să le considerăm ca fiind erezii, pentru că ştim cu certitudine că Spiritul Sfânt nu este ca ceva material epuizabil, nu se împrumută de la unul la altul şi nici nu se comercializează! Însă apariţia acestor erezii este determinată de atribuirea semnificaţiei de Spirit Sfânt uleiului din candelele fecioarelor care apar în parabolă. De fapt, nu despre Spiritul Sfânt a vrut Isus să vorbească prin intermediul ei; ci despre conceptul de veghere. Cine citeşte cu atenţie parabola până la final, va observa cu certitudine acest lucru! Fecioarele cu tot ce implica prezenţa lor într-o nuntă evreiască a secolului întâi după Cristos, erau parte dintr-un ritual specific nunţii acelei culturi. Isus nu a vorbit despre ele ca să ofere cititorilor de mai târziu ocazia să spună că cinci dintre ele ar reprezenta pe creştinii care au Spiritul Sfânt şi că cinci sunt reprezentantele celor care nu-L au. Numai o “spiritualizare” forţată şi arbitrară permite asemenea interpretări eronate. Vom evita această situaţie dacă vom ţine cont de avertizarea pe care ne-o face regula enunţată în fraza de început a acestui sub-punct.

6. Semnificaţia spirituală a unor elemente din parabole nu este aceeaşi în toate parabolele în care apar acele elemente. Această semnificaţie nu este nici transferabilă dintr-o parabolă în alta care conţine acel element comun.

În cartea MARCU avem înregistrate trei parabole care au unele elemente comune în conţinutul lor. Toate vorbesc despre “Regatul lui Dumnezeu”, dar fiecare evidenţiind un alt aspect legat de el. Deşi în aceste trei parabole apar elemente comune (solul, planta, creşterea plantei, păsările), nu înseamnă că putem considera semnificaţia acestor elemente identică în toate. De exemplu, solul în care este semănată sămânţa poate reprezenta interiorul oamenilor (sufletul lor) într-o parabolă, dar nu şi în celelalte două, unde accentul cade pe alt element al lor. Avem de asemenea păsările ca element comun în două dintre parabole. Într-una ele

reprezintă pe diavolul; iar în a doua nu-l pot reprezenta (de fapt, nu au practic nici o semnificaţie spirituală!), pentru că altfel ar rezulta că în ramurile plantei care creşte mare (reprezentând “Regatul lui Dumnezeu”) diavolul îşi poate face “cuib” – ceea ce, desigur, nu este adevărat; pentru că el nu stă niciodată în această “Împărăţie” pe care în nici un caz n-o agreează...

7. Semnificaţia unor elemente ale parabolelor nu trebuie împrumutată sau transferată nici din alte texte biblice unde acele elemente pot simboliza ceva anume din punct de vedere spiritual.

Avem ca exemplu parabola solurilor. Dacă în unele texte ale Bibliei apare elementul “apă” ca simbol al Cuvântului lui Dumnezeu iar în altele acest element simbolizează Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu, în această parabolă nu avem voie să aducem asemenea semnificaţii. Isus Cristos care a dat personal interpretarea acestei parabole, a spus despre Cuvântul lui Dumnezeu că este simbolizat de sămânţa semănată, nu de apa din solul unde se semăna sămânţa! Şi de fapt, cei care fac asemenea speculaţii, greşesc încă odată când vorbesc despre un element („apa”) care nici măcar nu este amintit direct în parabolă; ci el apare doar implicit, indirect sau presupus în povestire.

8. Orice parabolă are un adevăr spiritual central pe care îl ilustrează. Acest adevăr spiritual trebuie găsit, înţeles şi apoi tradus (actualizat) în propriul nostru limbaj (context).

Să luăm ca exemplu parabola pe care Isus a prezentat-o unui învăţător al legii mozaice ca răspuns la întrebarea acestuia (“Cine este aproapele meu?”). Cei mai mulţi cititori ai Bibliei au intitulat-o în mod arbitrar “Parabola Samariteanului milos”.

Primul lucru despre care discutăm la acest sub-punct, este acel adevăr central. După munca necesară aflării lui, putem afirma în final că acest adevăr poate fi formulat astfel: iubirea de aproapele meu se demonstrează prin fapte, când îl ajut practic pentru rezolvarea problemelor pe care le are. Orice om cu care am de-a face şi care are nevoie de ajutorul meu, constituie prin cazul lui un test pentru mine, având în vedere aplicarea poruncii de a-mi iubi aproapele ca pe mine însumi.

Al doilea lucru care ne interesează este acea “traducere” sau “actualizare” a parabolei în propriul nostru limbaj.

Acest fapt înseamnă că parabola ar putea fi reformulată astfel: “Un om a fost jefuit şi bătut într-o noapte de către un grup de tâlhari pe o şosea pustie, în

timp ce se întorcea acasă la o oră târzie. Aceştia, după ce l-au imobilizat, i-au furat: banii, telefonul mobil, laptop-ul şi autoturismul. Apoi l-au bătut şi în final l-au înjunghiat cu un cuţit. Cel tâlhărit s-a zbătut între viaţă şi moarte până spre ziuă, când pe acelaşi drum a trecut diaconul bisericii din cea mai apropiată localitate. Văzându-l, l-a depăşit cu grijă, deşi omul care fusese atacat făcea semne disperate, implorând ajutor. Ceva mai târziu, a trecut pe acelaşi drum şi spre aceeaşi destinaţie, pastorul bisericii. A accelerat şi a trecut şi el pe lângă muribund. Dar după câteva minute a trecut pe-acolo patronul unui club de noapte, ateu în convingerile lui religioase. El era în drum spre o apă unde în acea Duminică îşi planificase o partidă de pescuit împreună cu prietenii. A observat că un om căzut pe şosea implora ajutor. A

oprit maşina, a coborât şi a constatat imediat că cel căzut este bătut şi rănit, necesitând o urgentă intervenţie medicală. A decis imediat să-l ia cu el şi să-l ducă la cel mai apropiat spital. A telefonat prietenilor lui pescari că nu va mai veni la întâlnire şi le-a spus că partida se va putea desfăşura de această dată şi fără el. A stat cu omul pe care-l adusese în spital până când acesta, spre seară, şi-a revenit din starea de şoc pe care o suferise în timpul atacului. Între timp a anunţat rudele celui jefuit despre situaţia acestuia. Oare cine a demonstrat prin fapte că şi-a iubit aproapele ca pe sine însuşi? Diaconul? Pastorul? sau Ateul?”

Probabil că reacţia celor mai mulţi creştini protestanţi ar fi astăzi aceeaşi ca a fariseilor de altă dată. Acest fapt demonstrează că parabola şi-a atins scopul: cei care au ascultat-o, au înţeles semnificaţia ei şi s-au simţit profund ofensaţi de relatare (mai ales de finalul ei), pentru că ea face apel la cunoştinţele şi la convingerile sau prejudecăţile lor referitoare la anumite categorii de oameni. În acelaşi timp, parabola răspunde la aceeaşi întrebare (“Cine este aproapele meu ?”) într-un mod contemporan.


TEST

1. Care este prima caracteristică fundamentală a Bibliei în baza căreia avem în cadrul cursului DAV prima etapă a studierii ei?

2. Ce trebuie să facem practic în prima etapă a studierii Bibliei (vezi subtitlul lecţiei)?

3. Cum este definită parabola („pilda”) biblică în cadrul Lecţiei 36 a cursului DAV?

4. Ce trebuie să facem pentru a înţelege sensul iniţial al cuvintelor Domnului Isus din parabolele pe care El le-a rostit când a fost pe planeta noastră?

5. Daţi un exemplu de alegorizare a unei parabole – ceea ce a generat între creştini o interpretare cel puţin bgizară a cuvintelor Domnului Isus.

6. Daţi un exemplu de parabolă biblică ale cărei elemente au fost spiritualizate forţat şi în mod arbitrar, arătând apoi ce a rezultat în urma acestor procedee de „interpretare” ne-premise.

7. Numiţi cel puţin două parabole care conţin în relatarea lor elemente comune. Încercaţi să precizaţi apoi de ce semnificaţia spirituală a lor nu poate să fie identică.

8. Oferiţi un alt exemplu de parabolă care conţine elemente ce se găsesc şi în alte texte biblice şi care au acolo o anumită semnificaţie. Arătaţi apoi de ce semnificaţia spirituală a acelor elemente comune nu trebuie împrumutată şi nici transferată în parabolă. Precizaţi în final implicaţiile aberante pe care le presupune şi le determină o asemenea greşeală de interpretare a parabolelor.

Lecţia 39

Etapa 1 – ABORDAREA LITERARĂ A BIBLIEI Aflarea tipului de literatură în care se încadrează textul de studiat

şi a regulilor acelei literaturi biblice – Partea 2


fundamentală a Bibliei: Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost oferit prin intermediul artei numite literatură.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.













În cartea lui intitulată în limba română “Cum să interpretăm Biblia”, Alfred Kuen spune că “etimologic, cuvântul grecesc parabolă înseamnă aruncat alături.

Alături de o povestire la care au fost puse la treabă nişte realităţi omeneşti ale vieţii de toate zilele, a fost «aruncată» şi o învăţătură spirituală. S-a spus că parabola ar fi «o istorisire pământească având un sens ceresc.» [...] Domnul Isus găseşte pretutindeni imagini şi comparaţii pe care le aplică realităţilor spirituale. Astfel, parabolele Lui «ne fac tangibile lucruri care, fără ele, ne-ar fi rămas abstracte.»

Chiar şi numai din punct de vedere literar, pildele (parabolele) Domnului Isus sunt o adevărată capodoperă care merită să figureze în cele mai bune antologii ale literaturii universale. [...] Pildele dovedesc că Domnul Isus avea un uimitor spirit de observaţie a lumii înconjurătoare. Aproape toate se referă la elemente ale vieţii cotidiene [...].” (pag. 298, 299).

„Deşi Domnul Isus a ridicat învăţătura sub formă de parabolă la cea mai înaltă treaptă a perfecţiunii, nu El a inventat-o. Cristos doar a folosit o formă literară cunoscută evreilor din cele mai vechi timpuri. Dar parabolele Mântuitorului nu sunt doar nişte creaţii literare – oricât de perfecte ar fi acestea – ale unui expert în povestiri (pentru că nu din această cauză au urmărit autorităţile iudaice să-L prindă pe Isus – Mat. 21:45-46). În realitate, multe parabole erau pentru Domnul Isus adevărate arme, sau nişte instrumente de controversă în conflictul dintre El şi cei care doreau să monopolizeze întreaga viaţă religioasă iudaică. [...]

După cum remarca Wodehouse, parabola este «una dintre acele povestiri ale Bibliei care, la prima vedere, apare ca o istorie amuzantă, inofensivă, dar care ascunde în mânecă un pumnal pe care-l va scoate pe neaşteptate pentru a da lovitura mortală.» Max Dauner zice că parabolele sunt uneori «ca o capcană. Ele constituiau adesea un mijloc de a aduce pe oameni pe punctul de a admite un adevăr oarecare, fără să-şi dea imediat seama că acesta li se aplică în primul rând lor personal. [...] Acum, cititorul este captivat şi antrenat în derularea povestirii, până în momentul când se produce o altă acţiune, ceva care îl surprinde şi pe el sau care îi înşeală aşteptările.” (pag. 298 – 300).

“Scopul iniţial al lui Isus era acela de a-i învăţa pe oameni. Orice bun învăţător ştie să recurgă din instinct la o ilustraţie atunci când materia pe care o predă devine dificilă.

În contextul în care au fost rostite, parabolele Domnului Isus Cristos mai prezentau un avantaj suplimentar: ele se potriveau în mod special iudeilor din acea vreme, pentru a le face accesibile anumite adevăruri pe care ei le considerau ca fiind greu de acceptat.” (Marcu 4:33).

„Domnul Isus a folosit parabolele şi pentru a preveni o înţelegere prematură, neînsoţită de o schimbare a inimii. Aceasta implica noţiunea de judecată; pentru că o persoană care nu are nici voinţa şi nici capacitatea de a înţelege, trebuie să sufere pedeapsa pe care o antrenează această lacună. La toate acestea, însă, se adaugă mila şi bunătatea divină, pentru că parabolele împiedicau o respingere pripită şi în necunoştinţă de cauză a Evangheliei.”

„Încă din primele veacuri ale erei creştineşti, interpretarea parabolelor s-a orientat spre alegorizare: fiecare detaliu trebuia să însemne ceva. [...]

Astfel, Irineu, Tertulian, Origen şi Augustin au tratat parabolele lui Isus ca fiind alegorii. De exemplu, în parabola samariteanului milos, omul era considerat Adam; Ierusalimul de unde venea acesta era comunitatea lui Dumnezeu formată din slujitorii Săi; Ierihonul spre care se îndrepta personajul relatării însemna, de fapt, lumea fără Dumnezeu, care duce la moarte; tâlharii reprezentau pe diavol şi pe îngerii lui; dezbrăcarea omului era interpretată ca fiind privarea de nemurire; când a fost bătut, însemna că a fost determinat să păcătuiască; preotul şi levitul reprezentau Vechiul Testament şi sistemul lui ceremonial; samariteanul era văzut ca fiind Cristos; rănile erau consecinţele păcatului; uleiul turnat peste răni însemna speranţa; vinul semnifica spiritul de slujire; animalul pe care a fost transportat cel jefuit era trupul pe care l-a luat Isus când S-a născut în Betleem; hanul este Biserica, iar hangiul, apostolul Pavel; cei doi dinari pe care samariteanul i-a plătit acolo ar fi promisiunile vieţii actuale şi ale celei viitoare...

Astfel, interpretarea alegorică a determinat exegeza parabolelor lui Isus până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.” (pag. 303, 304).

Totuşi, trebuie să avertizăm cu privire la acest mod eronat de a aborda parabolele biblice! Cu excepţia câtorva parabole interpretate de Isus aproape total alegoric, nu avem voie să confundăm parabolele cu alegoriile!

Să reţinem că în timp ce alegoria implică şi cere atribuirea de semnificaţie pentru fiecare element al ei, parabola nu trebuie să aibă acelaşi regim de interpretare – deci nu vom căuta câte o semnificaţie pentru fiecare element al povestirii!

“Parabola este o istorisire adevărată, o întâmplare culeasă de regulă din viaţa de toate zilele, care are o singură trăsătură principală şi care, de obicei, pune ascultătorilor o singură problemă.” (pag. 305).

În finalul capitolului despre interpretarea parabolelor lui Isus, Alfred Kuen prezintă câteva reguli care trebuie respectate de fiecare dată când avem de-a face cu acest fel de literatură biblică.

“1) Parabolele se situează pe linia simbolismului Vechiului Testament.

De altfel, ele folosesc adesea un simbolism convenţional (a semăna înseamnă a învăţa; sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu; via este simbolul poporului evreu; stăpânul viei

este Dumnezeu etc.). Deci să rămânem pe terenul unei interpretări care ţine seama de acest simbolism (desigur, nu în mod mecanicist, ci doar acolo unde este cazul!).

2) Pentru că unele parabole se apropie de alegorie, altele conţin câteva nuanţe alegorice iar cele mai multe sunt parabole pure, trebuie să determinăm dacă în parabola pe care o studiem, sunt caracteristici alegorice.

3) Să încercăm să ne facem o idee despre efectele parabolei asupra auditoriului de-atunci, pentru a putea identifica scopul urmărit de Domnul Isus. Deci să stabilim «poanta» parabolei.

4) Să determinăm cadrul care indică spre scopul parabolei.

Uneori chiar redactorul cărţii ne indică de ce a spus Isus o anumită parabolă. [...] O asemenea indicaţie are prioritate faţă de tot ce am putea considera noi ca fiind un scop al parabolei respective.

Cadrul include şi circumstanţele istorice ale parabolei: evenimente care au precedat-o (şi eventual, au determinat spunerea ei), ca şi cea a urmat după ea, acţiunile ulterioare pe care le explică. [...].

5) Trebuie să luăm în considerare şi cadrul inspirat în care ne sunt prezentate parabolele, adică locul lor în Evanghelii.

Unele parabole au fost spuse ca răspuns la anumite întrebări (Vezi Mat. 9:11-12; Mat 9:14; Mat. 15:11; Mat. 15:13-14; Luca 10:25-37; Marcu: 11:28; 12:1-12; Luca 20:2, 9-19) sau ca răspuns al unei cereri (Vezi Luca 11:1-8;Luca 12:13-21).

6) Să descoperim adevărul central al parabolei.

Prin fiecare parabolă, Domnul Isus a vrut să ilustreze un adevăr. Deci nici o parabolă nu conţine un rezumat simbolic al întregii doctrine creştine. O parabolă lămureşte doar un aspect al acesteia. De aceea trebuie să determinăm care este această trăsătură principală, deci care este «poanta» parabolei. Uneori contextul este acela care ne ajută s-o descoperim; alteori, Cristos Însuşi formulează învăţătura principală (Vezi, de exemplu Mat. 25:13; Luca 17:10; 18:4). Câteodată, discursul care urmează sau reacţia ascultătorilor ne poate indica semnificaţia parabolei sau adevărul pe care îl ilustrează (Vezi Luca 16:9-15; 20:19).

7) Să cunoaştem specificul acelor vremuri, obiceiurile epocii, pentru a putea înţelege anumite detalii. Astfel vom ajunge să cunoaştem mai bine moravurile evreilor din primul secol, ceea ce ne va permite să avem o mult mai bună înţelegere a parabolelor spuse de Isus.

8) Să scoatem din parabole aplicaţii, dar nu doctrine!

«Comparaţia nu poate sluji ca argument», iar o imagine nu poate fi luată ca regulă pentru o credinţă. Orice doctrină trebuie să se bazeze pe nişte declaraţii clare şi precise ale Scripturii, şi nu pe o interpretare a unui text simbolic. Ereticii tuturor timpurilor s-au folosit de parabole pentru a-şi justifica extravaganţele. Ei au văzut în personajele parabolelor: Demiurgul gnosticilor, Papa, goţii şi lombarzii, doctrina lui Calvin şi a bisericii lui etc.

Interpretarea parabolelor cere tot atâta prudenţă, înţelepciune şi umilinţă, precum şi o cunoaştere a Scripturilor în ansamblu.” (pag. 313-319).


TEST

1. Cum defineşte Alfred Queen din punct de vedere etimologic conceptul de parabolă?

2. Daţi un exemplu de parabolă spusă de Domnul Isus, prin intermediul căreia ascultătorii Lui au fost aduşi în situaţia de a admite un adevăr sau o anume realitate cu privire la ei.

3. Conform acestei lecţii (nr. 37), care a fost scopul iniţial al Domnului Isus Cristos atunci când a folosit parabole în predicile Sale?

4. Care este diferenţa fundamentală dintre parabolă şi alegorie în ce priveşte modul lor de abordare de către ascultătorii iniţiali şi apoi pentru cititorii de astăzi?

5. Daţi exemplu de parabolă rostită de Isus, în care se poate folosi în mod justificat simbolistica Vechiului Testament cunoscută de evreii religioşi ai secolului unu.

6. Precizaţi care trebuie să fi fost pentru liderii religioşi efectele rostirii parabolei în care Domnul Isus Cristos a vorbit despre acei viticultori care au tratat în mod total necorespunzător pe cei trimişi de stăpân la ei.

7. Oferiţi un exemplu de parabolă spusă de Domnul Isus, al cărei scop este deja prezentat (de regulă, la început) de către redactorul uman al ei.

8. Precizaţi câteva parabole spuse de Domnul Isus Cristos ca răspuns la anumite întrebări.

9. Care credeţi că trebuie să fi fost adevărul central al parabolei în care Regatul lui Dumnezeu se aseamănă cu o comoară ascunsă undeva în pământ?

Lecţia 40

Etapa 2 – ABORDAREA ANALITICĂ A BIBLIEIDelimitarea şi intitularea paragrafelor


fundamentală a Bibliei: în textele cărţilor ei, Biblia conţine idei fundamentale exprimate în propoziţii şi/sau fraze care formează paragrafe.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.







PRINCIPIAL-TEOLOGICĂA BIBLIEI

Aflarea şi formularea principiului (-ilor) teologic(e) al(e) textului de studiat.





Când avem de-a face cu forma literară biblică numită “Parabolă”, trebuie să reţinem în primul rând că fiecare parabolă în sine poate fi considerată ca fiind o carte biblică sau un text dat al unei cărţi.

Pentru a parcurge corect etapa de studiu biblic la care ne aflăm, vom privi şi vom citi o parabolă punând aceleaşi întrebări cu care sperăm că ne-am obişnuit:

“Despre ce sau despre cine se vorbeşte în text?” – pentru a afla “Subiectul”; şi “Ce se spune despre «Subiect»?” – pentru a afla “Complementul”. Apoi, din sinteza celor două (Subiect + Complement), vom formula titlul paragrafului.

Desigur că fiecare parabolă va avea mai multe paragrafe, pentru că vom găsi mai multe perechi de Subiect-Complement în ea.

După cum deja am precizat anterior la formele literare “Naraţiune Istorică” şi “Evanghelie”, “Paragraful” este acea porţiune de text care conţine o idee fundamentală construită cu ajutorul unui “Subiect” şi a unui “Complement”. Atunci când textul pe care îl parcurgem în studiu conţine altceva faţă de ce descoperisem anterior (altă combinaţie Subiect-Complement), înseamnă că am ajuns la un nou paragraf.


Să luăm ca exemplu parabola în care Isus Cristos a vorbit despre sămânţa din care se dezvoltă discret şi sigur o plantă. Mai întâi vom privi la textul biblic în câteva variante (versiuni). Este vorba despre cel de la Marcu 4:26-29.

1. Versiunea BOR (Bisericii Ortodoxe Române)26Şi zicea: Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ. 27Şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. 28Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. 29Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerişul.

2. Versiunea DC (Dumitru Cornilescu)26El a mai zis: “Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în

pământ; 27fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie

el cum. 28Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; 29şi când este copt rodul, pune îndată secerea în el, pentru că a venit secerişul.”

3. Versiunea GBV (Gute Botschaft Verlag)26El a mai zis: “Cu împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când un om aruncă sămânţa în

pământ; 27fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. 28Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; 29şi când roada este coaptă, pune îndată secerea în ea, pentru că a venit secerişul.”

4. Versiunea CLV (Christliche Literatur-Verbreitung)26Şi El a zis: Aşa este Împărăţia lui Dumnezeu, cum aruncă un om sămânţa în pământ, 27şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. 28Pământul aduce rod de la sine: întâi un fir, apoi spic, apoi grâu deplin în spic. 29Dar, când este coaptă roada, el trimite îndată secera, pentru că a sosit secerişul.”

5. Versiunea BE (Biserica Evanghelică – versiune literală)26Şi a spus: “Aşa este Împărăţia lui Dumnezeu, ca şi cum un om aruncă sămânţa pe

pământ; 27şi doarme şi se trezeşte, noapte şi zi, şi sămânţa încolţeşte şi creşte, fără să ştie el cum. 28Pământul rodeşte de la sine: întâi un fir, apoi spic, apoi grâu deplin în spic. 29Iar când rodul este copt, îndată trimite secera, pentru că a sosit secerişul.”

6. Versiunea LBI (Living Bibles International) Noul Testament pe înţelesul tuturor26”Iată încă o parabolă ilustrând natura Împărăţiei lui Dumnezeu: Un agricultor şi-a

semănat ogorul şi 27după aceea a plecat. Pe măsură ce treceau zilele, grânele creşteau – fără să fie nevoie de ajutorul lui. 28Căci solul era acela care le făcea să crească. La început a răsărit un firicel, mai apoi s-a format spicul de grâu şi, în cele din urmă, s-au copt grăunţele. 29Atunci a venit şi agricultorul cu secera şi a recoltat grâul.”

7. Versiunea DCR (Dumitru Cornilescu revizuită)26El a mai zis: Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în

pământ; 27fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa creşte şi încolţeşte fără ca el să ştie cum. 28Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; 29şi când este copt rodul, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul.”

8. Versiunea TLRC (Traducere în limba română contemporană)26Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca şi cu acel om care şi-a semănat ogorul, 27apoi şi-a

văzut de treabă zile de-a rândul, în timp ce sămânţa a răsărit şi a crescut fără ca el să ştie. 28Pământul rodeşte de la sine – mai întâi firul ca iarba, apoi spicul, iar apoi întregul bob de grâu în spic. 29Când grâul este copt, pune imediat secera în el, pentru că a sosit secerişul.

9. Versiunea WBTC (World Bible Translation Center)

Traducere în Limba română modernă26Apoi Isus a spus: “Iată cum arată Împărăţia lui Dumnezeu. Un om aruncă seminţe pe

pământ. 27Fie că doarme, fie că este treaz, noapte şi zi, sămânţa încolţeşte şi creşte, fără ca omul să ştie cum. 28De la sine, pământul produce grâul: la început, apare un fir; apoi, un spic; după aceea apar şi boabele de grâu în spic. 29Când s-a copt grâul, omul pune secera pe el, pentru că a venit timpul secerişului.”

10. Versiunea BVA (Biblia în versiune Actualizată – din punct de vedere: Lexicografic, Frazeologic, Ortografic şi Topic –Conform Limbii Române Literare)

26Isus a mai zis: “În ce priveşte Regatul lui Dumnezeu, se întâmplă ca în următoarea situaţie: un om îşi seamănă seminţe în terenul lui agricol. 27Indiferent că doarme când este noapte sau că este treaz ziua, seminţele încolţesc şi cresc fără ca el să poată observa acest proces. 28Pământul facilitează în mod discret dezvoltarea noilor plante. La început, ele se prezintă sub forma unui fir verde. Apoi, fiecare dintre aceste fire ajunge să producă spic, în care grâul se dezvoltă până la maturitate. 29Iar când acesta este copt, proprietarul recoltelor trece la campania de secerat.”

Să luăm în considerare ultima versiune (BVA) care este cea mai reuşită din punct de vedere lingvistic dintre toate.

Prima dată ne vom ocupa de ceea ce am numit „Delimitarea paragrafelor”.

Vom începe să punem întrebarea care, prin răspunsul pe care îl cere, ne determină să găsim “Subiectul” fiecărui paragraf. Această întrebare este formulată astfel: “Despre ce sau despre cine se vorbeşte în text?” Apoi, după ce “subiectele” apar unul câte unul, vom pune cealaltă întrebare: “Ce se spune despre Subiect”. Rezultatele le putem aranja într-un tabel ca cel de mai jos.

“Subiectul” (Despre ce sau despre cine se vorbeşte

în text?)

“Complementul”(Ce se spune despre

“subiect”?)Regatul (Împărăţia) lui

Dumnezeuse explică (prin asemănare,

prin comparaţie)un om îşi seamănă terenul agricol

seminţele germinează secret şi discret

pământulfacilitează dezvoltarea

plantelor

plantatrece prin etape de

dezvoltareproprietarul adună recolta coaptă

În al doilea rând, va trebui să intitulăm paragrafele pe care deja le-am delimitat.

Intitularea paragrafelor va fi relativ uşor de realizat, pentru că se poate face practic prin alăturarea celor două elemente constitutive (Subiect + Complement) într-o exprimare succintă sau rezumativă.

Redăm în continuare titlul fiecărui paragraf şi referinţa acestuia conform metodei enunţate anterior.

Titlul paragrafului ReferinţaRegatul lui Dumnezeu se explică prin

comparaţie Marcu 4:26a

Un om îşi seamănă terenul agricol Marcu 4:26bSeminţele germinează secret şi discret Marcu 4:27

Pământul facilitează dezvoltarea plantelor Marcu 4:28a

Planta trece prin etape de dezvoltare Marcu 4:28bProprietarul adună recolta coaptă Marcu 4:29


1. Care este caracteristica fundamentală a Bibliei care a determinat apariţia Etapei 2 de studiu biblic din sistemul hermeneutic DAV?

2. Ce înseamnă practic „Abordarea analitică a Bibliei” (vezi subtitlul şi ceea ce sugerează el)?

3. Care sunt cele două întrebări pe care trebuie să le punem pentru a parcurge corect prima parte din Etapa 2 de studiu biblic DAV?

4. Care este cea mai generală definiţie a conceptului de Paragraf în cadrul cursului de hermeneutică biblică aplicată - DAV?

5. Când suntem siguri că s-a terminat un paragraf şi că începe un altul în timp ce analizăm un text biblic în cadrul Etapei 2 de studiu biblic DAV?

6. Luaţi pentru lucru o altă parabolă decât cea prezentată în partea practică a lecţiei, trecând cu ea prin a doua Etapă a studiului biblic DAV. Acest lucru înseamnă că în prima parte veţi realiza în final (conform modelului) un tabel care să conţină cele două elemente absolut necesare pentru Delimitarea Paragrafelor („Subiectul” şi „Complementul”). Atenţie: totul trebuie să fie exprimat cât mai succint!

7. Intitulaţi paragrafele găsite în cadrul procesului pe care-l presupune rezolvarea punctului anterior al Testului, precizând şi referinţa – conform modelului oferit de al doilea tabel din partea practică a lecţiei.

Lecţia 41

Etapa 3 – ABORDAREA SINTETIZATOARE A BIBLIEIAflarea şi intitularea temei generale a cărţii


fundamentală a Bibliei: când Dumnezeu ne-a dat Biblia pe cărţi, El a făcut ca fiecare carte biblică să aibă o anumită temă generală.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.






într-un principiu.PRINCIPIAL-TEOLOGICĂ







Am ajuns cu studiul biblic într-un punct care poate să ne creeze dificultăţi. Acest fapt se explică prin discutarea despre o „Temă generală a cărţii”, în timp ce noi nu avem o carte, ci doar o parabolă de câteva versete.

Să ne amintim totuşi că parabola, oricare ar fi ea, se găseşte într-o carte biblică (în cazul nostru, MARCU) având o Temă generală. Dar chiar atunci când luăm în considerare parabola în sine, vom putea să-i determinăm “Tema generală” dacă îi vom face sinteza paragrafelor. Însă trebuie să reţinem faptul că totdeauna “Tema generală” a unei parabole trebuie să se armonizeze cu Tema generală a cărţii biblice din care face parte respectiva parabolă. Cu alte cuvinte, detaliul trebuie să se potrivească întregului din care face parte şi, deci, să fie în totală armonie cu acesta.

După ce am observat care sunt ideile fundamentale pe care le conţin paragrafele, trebuie să reasamblăm aceste părţi componente rezumative (titlurile paragrafelor) pentru a putea realiza apoi sinteza numită TEMA GENERALĂ A CĂRŢII. Această Temă Generală va exprima în mod rezumativ ideea care leagă toate paragrafele cărţii sau de care se leagă toate aceste paragrafe.

Repetând parţial ceea ce deja am spus în alte lecţii, putem spune că fiecare carte a Bibliei se aseamănă cu un tren. Paragrafele corespund vagoanelor; iar Tema Generală a cărţii ar corespunde traseului comun al acestora sau destinaţiei spre care se îndreaptă toate, fapt care le şi justifică să facă parte din aceeaşi garnitură a trenului.

Uneori nu este uşor să determinăm numitorul comun al paragrafelor unei cărţi biblice (al unei parabole, în cazul nostru); dar este absolut necesar să vedem „direcţia” spre care „se îndreaptă” paragrafele ei. Această direcţie este tocmai TEMA GENERALĂ A CĂRŢII (a parabolei). Ea va putea fi determinată doar dacă avem Titlurile paragrafelor (“vagoanele” intitulate).

Deci pentru a putea parcurge etapa a 3-a de studiu biblic (ABORDAREA SINTETIZATOARE A BIBLIEI – Aflarea şi Intitularea Temei Generale a cărţii), nu putem sări peste a doua (ABORDAEREA ANALITICĂ A BIBLIEI – Delimitarea şi intitularea paragrafelor)!

Pentru a putea fi corectă, orice interpretare de text dintr-o carte biblică trebuie să se armonizeze cu Tema generală a respectivei cărţi – deci să fie pe linia generală a acelui numitor comun al tuturor paragrafelor.

Atunci când formulăm o interpretare eronată unui fragment de text dintr-o carte biblică (acum, unei parabole), este ca şi când am afirma că un vagon din trenul cu destinaţia Braşov, se deplasează în direcţia Constanţa... Uneori, interpretarea unui text biblic (unei parabole) este atât de greşită, încât am putea s-o ilustrăm astfel: deşi trenul împreună cu toate vagoanele lui merge la Braşov, afirmăm despre unul dintre ele că va ajunge în Italia, făcând parte din garnitura acestuia...

Toate interpretările greşite ale textelor Bibliei suferă cel puţin de dezacordul cu Tema generală a cărţilor din care fac parte.

Este imposibil să ştim dacă interpretarea unui text biblic este pe direcţia bună sau corectă atât timp cât nu-i cunoaştem acea “direcţie” sau “destinaţie”, numită Tema Generală a Cărţii.

Cartea formează un întreg. Textul sau paragraful este o parte din acel întreg. Fiind guvernat de coerenţă totală, întregul se deplasează într-o direcţie sau spre o anumită destinaţie. Deci nici o parte din acest întreg nu merge în altă direcţie şi nici nu are altă “destinaţie”.

Pentru a putea înţelege mai bine conceptul de Temă Generală a Cărţii, să luăm ca ilustraţie o orchestră. Fiecare instrument participă cu ceva la realizarea aceleiaşi piese muzicale. Pentru a putea înţelege ce cântă un anumit instrument şi de ce cântă ceea ce cântă, trebuie să ascultăm ansamblul tuturor instrumentelor participante la realizarea acelei piese muzicale. Întregul explică detaliul; şi detaliul este relevant în contextul lui!

Acest “ansamblu” de instrumente cântând piesa, reprezintă pentru noi paragrafele care conduc împreună la cristalizarea Temei generale a cărţii sau la conturarea imaginii de ansamblu a unei cărţi biblice. Şi după cum putem interpreta corect semnificaţia muzicală a partiturii unui instrument auzind piesa cântată de tot ansamblul instrumentelor, tot aşa vom putea interpreta corect un text sau un paragraf biblic atunci când vom ţine cont de ceea ce “se cântă” în general, adică atunci când vom lua în considerare Tema Generală a Cărţii.

Însă până la interpretarea propriu-zisă a unui paragraf, va fi necesar să aflăm ce “piesă” cântă împreună paragrafele pe care tocmai le-am intitulat în etapa anterioară a studiului. Concret, vom lista paragrafele şi vom încerca apoi să înţelegem ce anume le leagă sau care este numitorul lor comun.

Fiecare paragraf poate fi considerat un instrument care participă împreună cu celelalte la realizarea unei piese muzicale. Oare cum se va putea numi piesa pe care o cântă acele “instrumente” (paragrafe)?

Lăsând ilustraţia cu orchestra, trebuie să realizăm că totuşi lucrăm cu idei sau concepte exprimate în cuvinte care sunt aranjate în propoziţii şi/sau fraze (în acest caz, sunt titlurile paragrafelor). Ele nu se percep şi nu se interpretează cu urechea, ci în baza raţionamentelor, folosindu-ne de mintea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ne vom întreba: Care este persoana, ideea, lucrul sau întâmplarea în jurul căreia (căruia) se pot aduna paragrafele? Iar ca să răspundem corect la această întrebare, avem două posibilităţi:

a) Privim cu atenţie paragrafele (titlurile lor) şi le revedem până reuşim să observăm care este acel „fir roşu” care „trece” prin toate.

b) Începem cu ipoteze (presupuneri, presupoziţii) şi vom verifica pe rând pe fiecare până vom ajunge la acea Temă generală care reprezintă un numitor comun al tuturor paragrafelor, indiferent de numărul lor care diferă de la caz la caz.

Această metodă (a doua, în ordinea de mai sus) de descoperire a Temei Generale a unei cărţi biblice, presupune multiple încercări şi necesită timp alocat acestora – mai ales în cazul unei cărţi lungi.

Avantajul celeilalte metode (prima) constă tocmai în economia de timp. Însă va fi nevoie de o atenţie mai mare şi de un efort intelectual mai accentuat.

Oricum, fără să determinăm Tema Generală a Cărţii, nu avem o bază obiectivă pentru înţelegerea şi interpretarea corectă ulterioară a textelor ei.

În cazul parabolelor, dacă nu determinăm corect Tema generală a uneia sau a alteia dintre ele, chiar nu reuşim să le înţelegem esenţa (adevărul spiritual central) sau ce a intenţionat Isus să ilustreze destinatarilor iniţiali prin rostirea lor.


Dacă privim cu atenţie la titlurile paragrafelor parabolei pe care tocmai am analizat-o până acum (în lecţia anterioară), vom observa că deja din prima ei parte ni se arată că este vorba despre Regatul (Împărăţia) lui Dumnezeu care se aseamănă într-un anumit aspect cu ilustraţia dată de Isus. Care este acel aspect? Nu este greu să înţelegem că ceea ce a vrut Isus să scoată în evidenţă a fost dezvoltarea cu caracter secret şi discret a plantelor. El a intenţionat să spună că aşa se întâmplă şi cu Regatul lui Dumnezeu: nu se dezvoltă făcând gălăgie, nici nu-şi face apariţia ca o bombă; ci se dezvoltă secret şi discret în inimile celor care îl primesc. Deci suntem justificaţi să spunem că Isus Cristos a dat cu această ocazie încă o învăţătură despre Regatul (Împărăţia) lui Dumnezeu, prezentând-o prin intermediul adevărului spiritual central al ilustraţiei unei parabole. Acest adevăr se referă la modul de dezvoltare a Regatului lui Dumnezeu.

Tema generală a parabolei este “Regatul (Împărăţia) lui Dumnezeu”; dar pentru a o face mai precisă şi mai explicită, putem să o formulăm astfel: “Regatul (Împărăţia) lui Dumnezeu – ca o plantă crescând discret”.

TEST

1. Care este prima aparantă problemă care apare odată cu trecerea la Etapa 3 de studiu biblic DAV în cazul formei literare biblice numită Parabolă?

2. Ce se poate spune în legătură cu „Tema generală” a unei parabole în comparaţie cu „Tema generală” a unei cărţi biblice din care face parte respectiva parabolă?

3. Ce ilustraţii evidenţiază astăzi şi explică cel mai bine conceptul de Temă generală a cărţii (a parabolei)?

4. Care este condiţia pentru parcurgerea corectă a Etapei 3 de studiu biblic DAV?

5. Care este raportul dintre o parabolă şi cartea biblică din care face parte?

6. Aflaţi Tema generală a parabolei pe care aţi ales-o pentru rezolvarea ultimelor două puncte din Testul lecţiei anterioare.

Lecţia 40

Etapa 4 – ABORDAREA EXEGETICĂ (CONTEXTUAL-ISTORICĂ) A BIBLIEI: Punerea şi evaluarea

mesajului textului în contextul istoric iniţial al apariţiei luiJustificare

Această etapă a studiului biblic este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: Biblia conţine mesaje adresate iniţial unor destinatari care au existat într-un context istoric special.



ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.ABORDAREA

PRESCRIPTIV–NORMATIVĂ A












Etapa la care ne aflăm în studiu acum ne cere să cunoaştem contextul istoric iniţial al apariţiei textului şi să încercăm să-l “decodăm” raportându-l la acel context. Deci vom face în primul rând o investigaţie istorică. Şi pentru că ne aflăm cu textul de studiat în primul secol după Cristos, cu riscul de a ne repeta, trebuie să ne întoarcem în teorie la conceptul de context istoric pe care deja l-am prezentat atunci când am trecut prin această etapă cu forma literară biblică numită “evanghelie”.

Am făcut un pas important în studierea Bibliei atunci când am reuşit să auzim textul cu urechile primilor destinatari şi mai ales atunci când l-am citit cu mintea destinatarilor iniţiali ai lui.

Mentalitatea pe care o are cineva este determinantă pentru modul în care va înţelege, va interpreta şi va aborda practic un anumit concept sau o anumită idee cu care vine în contact. Putem vorbi astfel despre prejudecăţi. Ele sunt reprezentate de acele concluzii sau chiar “convingeri” deja formate în baza unor informaţii pe care mintea le-a primit şi le-a analizat. În accepţiunea lor pozitivă, prejudecăţile se mai pot numi şi pre-concepte. Acestea sunt un fel de filtru al gândirii, constituind o bază interpretativă a altor informaţii cu care vine în contact mintea omului.

IlustraţieÎn cadrul războiului din fosta Iugoslavie, mesajul “Vin americanii!” a avut o semnificaţie

pentru sârbi şi alta pentru albanezi. Pentru primii, mesajul era sinonim cu “Vin inamicii; vai de noi!” Însă pentru albanezi, acelaşi mesaj a fost interpretat ca însemnând “Vin prietenii să ne ajute! Suntem salvaţi!” Deci pentru că erau în contexte (sociale şi mai ales politice) diferite şi aveau mentalităţi diferite, sârbii şi albanezii au interpretat şi au tradus diferit acelaşi mesaj. Totul a fost determinat de prejudecăţile celor implicaţi în receptarea acelui mesaj.

AplicaţieAplicând studiului biblic ce am afirmat şi am ilustrat mai sus, vom constata că un text

biblic (având un mesaj concret), va putea fi corect interpretat şi înţeles de către cititorii de astăzi exact ca în contextul lui iniţial, într-un singur caz: atunci când ei vor înţelege şi când

îşi vor însuşi felul de gândire al cititorilor iniţiali ai textului. Iar acel mod de gândire poate fi uneori doar dedus privind la contextul istoric al primilor destinatari.

Trebuie să cunoaştem coordonatele istorice ale timpului în care a fost redactat şi apoi citit textul biblic iniţial.

O definiţie necesarăConform unei definiţii clasice, Istoria (ca disciplină care se predă în şcoli) este ştiinţa

care se ocupă cu observarea şi înregistrarea în scris a dezvoltării în timp a societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri până în prezent, din punct de vedere: economic, social, politic şi cultural.

Când am ajuns cu textul biblic în etapa care ne cere să-l evaluăm în contextul lui istoric iniţial, suntem determinaţi mai întâi să reconstituim acest context. Practic, ne vom documenta în legătură cu cele patru aspecte prin care se defineşte istoria: economicul, socialul, politicul şi culturalul. Nu totdeauna vor fi relevante în acest sens toate cele patru aspecte. Dar este obligatoriu să reconstituim contextul istoric iniţial al textului. Nu avem voie să căutăm aplicaţii sau să susţinem că ştim ce a vrut să spună autorul primilor destinatari până nu am determinat ce a însemnat textul respectiv atunci şi acolo (în acele condiţii de tip social, politic, economic şi cultural). Pentru a putea atinge acest obiectiv, vom face apel la manuale de istorie, la dicţionare şi la enciclopedii biblice sau la manuale şi comentarii biblice de calitate.

Preocuparea noastră cu semnificaţia textului pentru atunci şi acolo este o muncă exegetică. Simplificând definiţia Exegezei biblice, putem afirma că ea este ştiinţa care se ocupă cu „atunci” şi cu „acolo” în legătură cu orice text al Bibliei. Disciplina pe care se fundamentează Exegeza pentru reconstituirea contextului unui text biblic, este numită Istorie. Iar uneltele Exegezei biblice, împrumutate direct de la ştiinţa numită Istorie, sunt formate din cele patru aspecte ale ei: aspectul economic, aspectul social, aspectul politic şi aspectul cultural. Acestea patru ne ajută să înţelegem condiţiile sau cadrul în care oamenii acelui timp istoric şi-au format o anumită mentalitate determinată direct de contextul istoric special în care trăiau. Acea mentalitate a determinat apoi interpretarea şi înţelegerea într-un anume fel a mesajelor care le-au fost trimise de anumiţi redactori umani de care Spiritul Sfânt s-a folosit în acest sens.

Orice autor al textelor (cărţilor) Bibliei a ţinut cont de acea mentalitate specifică destinatarilor lui şi chiar a înţeles-o, mai ales pentru faptul că el era contemporan cu ei. În baza acelei mentalităţi, el a încercat apoi să comunice anumite idei folosind termeni, concepte şi expresii care aveau relevanţă pentru contextul lor. Cu alte cuvinte, autorii textelor biblice au vorbit aceeaşi “limbă” pe care o foloseau în comunicare şi destinatarii lor. Ei aveau în comun acelaşi cod pentru descifrarea semnificaţiei mesajului transmis.

Problema noastră acum este aceea că ne lipseşte “codul”. Trăind într-un timp istoric diferit de al lor, uneori înţelegem altceva, folosind alt “cod” pentru descifrarea semnificaţiei unui acelaşi text biblic. Trebuie deci să ne dăm seama că într-un fel gândeau şi înţelegeau viaţa (chiar la modul general) nişte oameni din societatea secolului X sau XI înainte de Cristos, altfel gândeau cei din secolul întâi după Cristos; şi altfel gândim noi, la distanţă de

peste douăzeci de secole după Cristos. Chiar dacă venim în contact cu un text biblic tradus în limba noastră maternă şi înţelegem semnificaţia cuvintelor folosite acolo, nu totdeauna ştim automat ce a vrut textul să comunice destinatarilor lui iniţiali.

Munca exegetică cerută în această etapă de studiu biblic are ca primă fază aducerea în faţa noastră a elementelor caracteristice timpului istoric în care a fost scris un anume text biblic. Apoi, în baza acelor elemente, ne vom putea forma acea mentalitate aproximativă cu care vom încerca să “decodăm” semnificaţia originală a textului de studiat.

De exemplu, trebuie să înţelegem mai întâi elementele culturale ale vremii lui Ioan şi mai ales conceptele filosofice ale gnosticismului pentru a realiza ce a vrut să spună el atunci când a vorbit în epistole (şi apoi în Evanghelia pe care a scris-o) despre întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dacă nu ştim cum gândeau oamenii secolului întâi influenţaţi de filosofia greacă, nu putem să înţelegem de ce a insistat apostolul Ioan atât de mult pe ideea divinităţii lui Isus (nu a lui Cristos) şi pe cea a faptului că El a avut trup (corp material) sau că va reveni “în trup”.

Să luăm şi un exemplu din Vechiul Testament: Dumnezeu spune evreilor înainte de a pleca eliberaţi din sclavia Egiptului că îi va face un popor de preoţi pentru El. În acel cadru istoric, conceptul de preot era “decodat” altfel decât astăzi, pentru că şi contextul nostru este diferit de al lor. Noi gândim în termeni negativi cu privire la preoţi în general. Sunt văzuţi ca nişte farisei, practicând ipocrizia – de aici şi expresia “Să faci ce zice preotul, nu ce face el...” Dar în contextul de atunci, preot însemna un om privilegiat şi apreciat în societate. În Egipt, preoţii erau prima autoritate după faraon. Ştim că atunci când poporul egiptean şi-a vândut terenurile agricole obligaţi de foamete, singurii care nu a fost determinaţi să procedeze astfel au fost preoţii. Textul biblic spune că faraonul de-atunci promulgase o lege care prevedea că proprietăţile preoţilor nu pot fi înstrăinate de la aceştia prin vânzare. În schimb, preoţii au fost privilegiaţi, oferindu-li-se hrana de care aveau nevoie în timpul foametei din zona Egiptului.

Deci atunci când Dumnezeu a spus “Îmi veţi fi preoţi”, El nu S-a referit iniţial doar la familia lui Aaron, ci S-a adresat poporului, incluzându-i pe toţi. Cuvintele Lui, în acel context istoric ce determina o anume semnificaţie a lor, se traduceau prin: “Veţi fi privilegiaţii Mei” între toate popoarele lumii.

Privind textul din contextul destinatarilor lui iniţiali, de cele mai multe ori vom avea surpriza să descoperim că multe părţi ale lui devin astfel mai clare, sau ni se prezintă cu o altă semnificaţie care corespunde pentru cei de atunci şi de acolo. De cele mai multe ori, acea semnificaţie diferă de cea pe care noi suntem tentaţi să o atribuim în mod aprioric unor texte biblice.

Însă, aşa cum deja logica simplă ne spune, înainte de a pune mesajul unui text biblic în contextul lui istoric iniţial pentru a-l înţelege din perspectiva primilor destinatari, va fi absolut necesar să reconstituim acel context.

Dintre cei patru piloni ai istoriei ca ştiinţă (Politicul, Socialul, Economicul şi Culturalul), ne dăm seama că în cazul studiului parabolei care vorbeşte despre dezvoltarea discretă a acelei plante, ne va fi mai util să ne orientăm atenţia spre aspectul Economic.

Ştim că Isus Cristos a vorbit pe înţelesul celor cărora le predica. În sistemul economic al vremii, pe lângă creşterea animalelor, agricultura constituia baza existenţei unei ţări ca cea a evreilor (deşi teritoriul vechiului Israel fusese anexat Imperiului Roman şi era acum împărţit în două provincii numite Iudeea şi Galileea, administrate fiecare de către un guvernator desemnat şi agreat de Roma). Deci vom reveni la datele de tip istoric şi vom observa cum gândeau oamenii aflaţi în acel context istoric, pentru a înţelege cum au receptat ei mesajul lui Isus. Acest lucru este cu atât mai necesar, cu cât vom fi mai departe din punct de vedere contextual de acel cadru iniţial.

Ca să înţelegem mai bine importanţa raportării la contextul istoric iniţial al textului, să ne amintim că sunt zone pe Pământ unde economia nu se bazează azi pe agricultură şi cu atât mai puţin pe una primitivă; sunt altele unde agricultura nici nu este posibilă etc. Deci va fi necesară reconstituirea contextului unui asemenea text, pentru a putea înţelege cum gândeau primii lui destinatari, indiferent în ce context se află cititorul Bibliei de azi. Acea gândire a primilor destinatari ai textului a determinat acordarea unor semnificaţii precise faţă de mesajul parabolei pe care o studiem. Nu putem să avansăm eficace în studiul nostru până nu am înţeles ce a însemnat acest mesaj atunci şi acolo (pentru contextul istoric al ascultătorilor iniţiali şi al apariţiei lui scrise).


1. Care este cerinţa de bază a Etapei 4 de studiu biblic DAV?

2. Cum sunt definite în lecţie prejudecăţile în cadrul discuţiei despre mentalitaea cuiva care este determinantă pentru modul lui de a interpreta viaţa etc.

3. Care este condiţia absolut necesară pentru ca un text biblic (inclusiv cel care conţine o parabolă) să fie corect interpretat şi înţeles de către cititorii de astăzi exact ca în contextul iniţial al primilor lui destinatari (ascultători)?

4. Care sunt cei patru „piloni” pe care se sprijină Istoria ca ştiinţă?

5. Ce trebuie să facem practic pentru a reconstitui contextul istoric special al apariţiei şi al redactării unui text biblic?

6. Care este cea mai simplă definiţie a Exegezei?

7. Care este disciplina pe care se bazează Exegeza biblică?

8. Ce implică orice muncă exegetică făcută în cazul unui text biblic?

9. Treceţi prin Etapa 4 de studiu biblic DAV cu parabola deja aleasă pentru aplicaţii în lecţiile anterioare. Acest fapt înseamnă:

a) reconstituirea şi precizarea tipului de context istoric cerut de specificul parabolei analizate (social, economic, politic şi/sau cultural);

b) punerea şi evaluarea parabolei în cadrul acelui context istoric special reconstituit.

Lecţia 43


în cadrul textului sau al cărţii de studiat - Partea 1Justificare

Această etapă a studiului biblic este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: Biblia conţine două mari categorii de adevăr – adevăr descriptiv şi adevăr prescriptiv.



ALE BIBLIEI










3.





4.





5.






studiat.ABORDAREA


intermediul adevărului ei prescriptiv.PRESCRIPTIV–NORMATIVĂ A












Formula “Adevărul descriptiv al Bibliei” se referă la acele lucruri prezentate explicit sau implicit în textele biblice prin relatare sau povestire. Adevărul descriptiv este ceea ce ni se descrie (ni se relatează, ni se povesteşte) că s-a întâmplat într-un anumit context în care de regulă apar şi personaje. De asemenea mai pot exista ca adevăr descriptiv şi păreri sau concluzii ale acestor personaje etc. Este important să reţinem faptul că există fragmente de texte biblice unde acele personaje nu-L reprezintă pe Dumnezeu şi nici nu vorbesc din partea lui Dumnezeu ca profeţii; ci îşi exprimă unele păreri sau fac unele remarci pe care redactorul textului doar le povesteşte. Astfel putem să citim despre idei sau fapte care sunt sau care nu sunt corecte din perspectiva lui Dumnezeu. Totul trebuie luat ca relatare, nu ca doctrină!

Atunci când avem de-a face cu adevărul descriptiv, nu ni se spune ce trebuie făcut sau ce

nu este cazul să se facă. Doar ni se relatează ce s-a făcut sau s-a întâmplat. Nu ni se cere automat să repetăm sau să imităm ce ni se prezintă că s-a întâmplat; nu ni se spune că aşa trebuie să se întâmple mereu şi nici dacă ce ni se prezintă prin acea relatare, este bine ori rău. Adevărul descriptiv nu are evaluări şi nici porunci; ci el doar povesteşte, relatează, descrie ceva sau pe cineva într-un anume context.




Astfel, de această dată avem de-a face cu aspecte legate de practică în viaţa creştină. Tocmai aceste porunci descoperite în cadrul adevărului prescriptiv ne vor oferi ocazia să parcurgem următoarele trei etape ale studiului biblic DAV.


Adevărul biblic prescriptiv sub forma lui de revelaţie completă se găseşte în mod special în epistolele Noului Testament. În aceste scrieri, autorii lor au pus învăţătura Domnului Isus Cristos în forma aplicativă (mai ales în a doua parte a epistolelor – cea aplicativă) pentru fiecare situaţie specifică în care s-au aflat bisericile locale cărora le-au scris.


Se poate observa relativ uşor că parabola pe care o studiem, face parte dintre textele biblice care conţin adevăruri descriptive. Însăşi cartea biblică intitulată MARCU, din care face parte această parabolă, este în principiu o descriere.

Luând în considerare specificul parabolei ca formă literară biblică distinctă, vom fi determinaţi să găsim acel adevăr spiritual central pe care Isus a intenţionat să-l evidenţieze. Toată parabola este formată şi centrată în jurul acelui adevăr. Elementele ei constitutive sunt prezentate nu pentru a li se conferi neapărat câte o semnificaţie spirituală, ci pentru a ajuta la punerea în evidenţă a adevărului spiritual central. Indiferent cum poate fi formulat acel adevăr, trebuie să-l determinăm cu exactitate şi apoi să observăm în ce clasă se încadrează. El va face parte ori din clasa adevărurilor descriptive, ori din clasa adevărurilor prescriptive.

Adevărul spiritual central ilustrat de parabola pe care o studiem, poate fi formulat astfel: Împărăţia (Regatul) lui Dumnezeu se aseamănă cu o plantă prin faptul că se dezvoltă discret dar sigur. Toate celelalte elemente ale parabolei (omul, terenul agricol, somnul proprietarului, firul verde iniţial, spicul, boabele din spic, recolta, campania de secerat) nu sunt prezentate de Isus cu scopul de a le găsi ulterior vreo semnificaţie spirituală!!! De fapt, trebuie să facem aici o precizare importantă cu caracter de avertisment: niciodată nu trebuie să ducem comparaţia mai departe decât cel care a propus-o! Însă problema cu parabolele care încep cu “Împărăţia (Regatul) lui Dumnezeu se aseamănă cu [...]” este aceea că Isus nu a precizat în ce aspect se aseamănă. Deci El nu a precizat nici măcar termenul de comparaţie dincolo de care nu trebuie să o extindem. Totuşi, o minte luminată şi călăuzită de Spiritul Sfânt nu va determina niciodată elemente secundare ca suport pentru un presupus adevăr spiritual central ilustrat de parabolă. Cu alte cuvinte, cine cere ajutorul şi călăuzirea lui Dumnezeu în munca de interpretare corectă a parabolelor Cuvântului Său, va primi asistenţa Spiritului Sfânt care este Spiritul Adevărului. Deci este astfel exclus din start (şi chiar din definiţie!) ca Spiritul Sfânt să conducă şi să lumineze altfel decât spre adevărul exclusiv. Totuşi, El nu va munci niciodată în locul nostru. Ajutorul Său ne este acordat cu condiţia ca şi noi să ne facem partea în studiul biblic.

TEST

Pentru Lecţia 43

1. Care este capcana pe care trebuie s-o evităm atunci când citim şi analizăm parabolele care încep cu „Împărăţia (Regatul) lui Dumnezeu se aseamănă cu […].”?

2. În cartea biblică intitulată MARCU se relatează nouă cazuri în care Fiul lui Dumnezeu a prezentat ascultătorilor Săi adevăruri spirituale prin intermediul unei parabole. Una dintre ele este deja folosită în cadrul lecţiilor ca demonstraţie a modului de studiu biblic DAV pentru acest tip distinct de literatură biblică. Conform modelului oferit de Lecţia 41, găsiţi adevărul spiritual central pentru primele două parabole dintre cele opt rămase, indicând categoria în care se încadrează fiecare (descriptiv sau prescriptiv).

Lecţia 44

Etapa 5 – ABORDAREA ADEVĂRURILOR BIBLIEISeparare între adevărul descriptiv şi cel prescriptivîn cadrul textului sau al cărţii de studiat - Partea 2





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.






într-un principiu.


















2. În cartea biblică intitulată MARCU se relatează nouă cazuri în care Fiul lui Dumnezeu a prezentat ascultătorilor Săi adevăruri spirituale prin intermediul unei parabole. Una dintre ele este deja folosită în cadrul lecţiilor ca demonstraţie a modului de studiu biblic DAV pentru acest tip distinct de literatură biblică. Conform modelului oferit de Lecţia 41, găsiţi adevărul spiritual central pentru parabole trei şi patru dintre cele opt rămase, indicând categoria în care se încadrează fiecare (descriptiv sau prescriptiv).

Lecţia 45

Etapa 5 – ABORDAREA ADEVĂRURILOR BIBLIEISeparare între adevărul descriptiv şi cel prescriptivîn cadrul textului sau al cărţii de studiat - Partea 3





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.






într-un principiu.






















TEST

Pentru Lecţia 45


2. În cartea biblică intitulată MARCU se relatează nouă cazuri în care Fiul lui Dumnezeu a prezentat ascultătorilor Săi adevăruri spirituale prin intermediul unei parabole. Una dintre ele este deja folosită în cadrul lecţiilor ca demonstraţie a modului de studiu biblic DAV pentru acest tip distinct de literatură biblică. Conform modelului oferit de Lecţia 41, găsiţi adevărul spiritual central pentru parabole cinci şi şase dintre cele opt rămase, indicând categoria în care se încadrează fiecare (descriptiv sau prescriptiv).

Lecţia 46


în cadrul textului sau al cărţii de studiat - Partea 4





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.







într-un principiu.






















TEST

Pentru Lecţia 46


2. În cartea biblică intitulată MARCU se relatează nouă cazuri în care Fiul lui Dumnezeu a prezentat ascultătorilor Săi adevăruri spirituale prin intermediul unei parabole. Una dintre ele este deja folosită în cadrul lecţiilor ca demonstraţie a modului de studiu biblic DAV pentru acest tip distinct de literatură biblică. Conform modelului oferit de Lecţia 41, găsiţi adevărul spiritual central pentru parabole şapte şi opt dintre cele opt rămase, indicând categoria în care se încadrează fiecare (descriptiv sau prescriptiv).

Lecţia 47 Etapa 6 – ABORDAREA PRESCRIPTIV-NORMATIVĂ A BIBLIEI: Clasificarea adevărului descriptiv al Bibliei

prin cel prescriptiv al ei - Partea 1





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.













Cu riscul de a ne repeta, vom spune din nou că adevărul descriptiv al Bibliei ne oferă descrieri despre Dumnezeu, despre om, despre lumea spirituală etc.; dar, de regulă, nu ne şi precizează dacă atitudinile şi/sau faptele unui om sunt bune sau rele. Această precizare o realizează adevărul prescriptiv. Suntem astfel determinaţi să corelăm adevărul descriptiv găsit în Biblie cu cel prescriptiv al ei pe aceeaşi temă. De fapt, conform lui Walter A. Henrichsen, în general, studierea Bibliei se face prin: a) Observare; b) Interpretare; c) Corelare şi d) Aplicare (pentru detalii, vezi Walter A. Henrichsen, Cercetaţi Scripturile, - Ghid de Interpretare a Bibliei – Editura Logos, Cluj, 1995).



Când am ajuns în posesia unor adevăruri pe care textele Bibliei le conţin, trebuie să stabilim întâi din ce categorie de adevăr face parte fiecare: descriptiv sau prescriptiv. Apoi ne vom ocupa de cele descriptive (în cazul în care descoperim că avem asemenea adevăruri în textul de studiat), pentru a le găsi corespondentul prescriptiv.

Găsirea corespondentului prescriptiv pentru un adevăr descriptiv implică o cunoaştere serioasă a Bibliei – mai ales a Noului Testament, unde se află cea mai mare parte din adevărul prescriptiv al Bibliei. Aceste texte prescriptive care corespund temei adevărului descriptiv, ne vor arăta în cazul faptelor făcute de un anume personaj, dacă ce se spune acolo că a făcut el sau ea este ceva bun (un exemplu pozitiv) sau ceva rău (exemplu negativ).


Trebuie să facem aici o precizare importantă: vom urmări totdeauna să luăm ca normă morală acea formă finală, completă şi definitivă a unui adevăr biblic chiar prescriptiv. Un exemplu ne va fi edificator: porunca Domnului Isus Cristos dată discipolilor Săi de a merge cu Evanghelia doar la poporul evreu. Textual, Biblia ne prezintă acest adevăr prescriptiv astfel: “Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 10:5b-6 – versiunea Cornilescu, 1923-1925). Dar nu aceasta a fost forma finală şi definitivă de evanghelizare. Nu trebuie să înţelegem din acest adevăr prescriptiv faptul că Domnul Isus Cristos le-ar fi cerut acelor discipoli să evanghelizeze doar poporul lor. Privind mai atenţi, vom descoperi ceva interesant: chiar pentru discipolii lui Isus de-atunci, porunca a fost modificată ulterior (după Înviere). Forma finală a acestui adevăr prescriptiv viza toate naţiunile lumii: “Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia tuturor oamenilor.”

În cadrul textelor ei, Biblia „se deplasează” de la “nivelul de începător” la “nivelul de avansat”. În termeni consacraţi fenomenului, putem vorbi despre progresia revelaţiei în Scripturi. Dumnezeu a descoperit treptat şi progresiv ce trebuie să ştie omul despre lucrurile spirituale cu care se ocupă în principiu revelaţia Bibliei. Aşa ne explicăm, de exemplu, de ce Dumnezeu nu i-a reproşat lui Avraam minciunile pe care le-a spus despre soţia lui în Gherar şi în Egipt. Revelaţia divină nu ajunsese nici măcar în stadiul promulgării legii mozaice care prevedea, printre altele, “Să nu minţi.” Dar dacă vom privi la acest subiect (al minciunii) din perspectiva adevărurilor prescriptive ale Noului Testament, vom constata că în această privinţă interdicţia este şi mai categorică în forma ei completă, cea mai avansată şi definitivă (vezi cartea Revelaţia vorbind despre minciună şi despre toţi mincinoşii).

Un alt aspect legat de adevărul descriptiv al Bibliei este acela că uneori el doar ne descrie nişte fapte din care putem înţelege anumite trăsături de caracter ale unei persoane . Cel mai bun exemplu este persoana lui Dumnezeu. El ni se prezintă pe paginile Bibliei şi prin ce a făcut, nu doar prin ce a spus. Iar atunci când avem de-a face cu acel tip de adevăr descriptiv care ne prezintă aspecte ale caracterului lui Dumnezeu prin diferite acţiuni, fapte şi/sau atitudini ale Sale, ne vom abţine de la a mai căuta corespondent prescriptiv în Noul Testament sau în vreo altă carte a Vechiului Testament. De ce? Tocmai pentru că bunul simţ ne determină să acceptăm aprioric că tot ce face şi tot ce spune Dumnezeu este corect (deci intră în clasa adevărurilor descriptive pozitive). Nu trebuie să avem dubii cu privire la faptele sau vorbele lui Dumnezeu. Avem de multe ori doar probleme cu răspunsul la întrebarea “De ce procedează El astfel?” Însă ştim că Dumnezeu nu greşeşte. Deci nu este cazul să determinăm dacă Dumnezeu dă un exemplu bun sau rău prin ceea ce spune sau face! Totdeauna El face numai ce este bine şi corect, chiar dacă noi nu avem perspectiva Lui ca să înţelegem că aşa stau lucrurile în ce-L priveşte. Niciodată nu este cazul să suspectăm caracterul lui Dumnezeu de ceva negativ! Deci ne vom rezuma la a face observaţiile în legătură cu acest caracter al lui Dumnezeu scos în evidenţă de faptele şi de vorbele Sale.

Astfel vom putea preciza pentru fiecare carte biblică studiată şi pentru fiecare text biblic analizat, ce ne revelează el despre caracterul lui Dumnezeu. Aşa vom obţine în timp informaţii pe care ulterior le putem ordona într-un sistem. Iar pentru că şansa de a-L iubi pe Dumnezeu se va amplifica direct proporţional cu nivelul la care am ajuns în cunoaşterea Lui, vom fi bucuroşi să descoperim cine este Dumnezeu din faptele Sale înregistrate pe paginile Bibliei.



Parabola ne prezintă uneori într-un mod implicit, adevăruri prescriptive. De exemplu, atunci când privim la adevărul spiritual central al parabolei studiate şi

descoperim că el vorbeşte despre creşterea discretă a Împărăţiei (Regatului) lui Dumnezeu, implicaţiile lui sunt următoarele:

1. Regatul (Împărăţia) lui Dumnezeu, fiind de natură spirituală, nu este ceva care poate fi controlat şi observat de om! Este ceva secret, care se întâmplă în sufletul oamenilor, unde este acceptat(ă) sau respins(ă).

2. Orice dezvoltare spectaculoasă a unei mişcări religioase nu seamănă cu Împărăţia (Regatul) lui Dumnezeu; pentru că nu are caracterul ei (lui) discret.

3. Dorinţa de a vedea o trezire spirituală în masă peste noapte, deşi pare lăudabilă, este irealistă; şi de fapt istoria a confirmat fără excepţie că Împărăţia (Regatul) lui Dumnezeu n-a venit niciodată aşa; altfel ar fi minţit Cristos care a prezentat-o dezvoltându-se mai încet dar sigur!

Am dat astfel trei exemple de adevăruri prescriptive implicit-conţinute de parabolă şi care

sunt susţinute de texte ce vorbesc prescriptiv despre aceeaşi idee. Acele texte biblice arată că fiecare creştin trebuie să se maturizeze spiritual şi să ajungă să fie o unealtă folositoare în mâna Spiritului Sfânt al lui Dumnezeu pentru extinderea Împărăţiei (Regatului) lui Dumnezeu în viaţa altora. Trebuie să remarcăm faptul că în nici o prescriere biblică nu se cere creştinilor să urmărească multiple creşteri numerice spectaculoase! Acum ştim şi de ce: tocmai am studiat parabola în care Isus ne spune că Împărăţia (Regatul) divin nu face vâlvă, nu impresionează în dezvoltare, nu “bate la ochi”, nu se evidenţiază ca o bombă... Deci aşa se explică de ce apostolii nu au urmărit şi nu au cerut creştinilor să crească în primul rând numeric într-un timp record. Dar ei au cerut creştinătăţii să trăiască frumos, astfel încât cei din jur să vadă lumina; şi chiar dacă vor respinge Împărăţia (Regatul), să nu aibă scuze la judecata finală în faţa lui Dumnezeu. (Găsirea textelor care prezintă aceste adevăruri prescriptive rămân ca temă cititorului acestui Manual de Studiu Biblic).

Există o altă categorie de parabole care au deja adevăruri prescriptive formulate de Isus. În acest caz, trebuie doar să le reţinem şi să le căutăm principiul teologic, ceea ce presupune trecerea la următoarea etapă a studiului.

În cazul de mai sus, parabola doar descrie anumite caracteristici (de exemplu, cele ale Ragatului lui Dumnezeu). Acest lucru implică automat faptul că în aces caz, adevărul spiritual central este de natură descriptivă – ceea ce ne va determina să căutăm corespondentul (corespondentele lor) prescriptive acolo unde se află ele în Biblie (de regulă în Noul Testament, în partea aplicativă a epistolelor). Acele corespondente prescriptive vor fi conţinute de nişte texte care cer ceva practic de făcut în legătură cu adevărul spiritual central al parabolei.


În cartea biblică intitulată MARCU se relatează nouă cazuri în care Fiul lui Dumnezeu a prezentat ascultătorilor Săi adevăruri spirituale prin intermediul unei parabole. Una dintre ele este deja folosită în cadrul lecţiilor ca demonstraţie a modului de studiu biblic DAV pentru acest tip distinct de literatură biblică.

Conform modelului oferit de Lecţia 45, analizaţi primele două parabole dintre cele opt şi arătaţi care ar fi implicaţiile adevărului lor spiritual central atunci când acesta este deja formulat prescriptiv. Dacă acest adevăr este de natură descriptivă, găsiţi în Noul Testament corespondentul(-ele) lui prescriptiv(e). Precizaţi referinţa acelui corespondent prescriptiv şi formulaţi în cuvinte proprii cât mai succint conţinutul lui. Această formulare va arăta ce se spune că trebuie sau nu trebuie făcut (vor fi evidente acele norme morale) – şi astfel se va realiza calificarea (făcută de adevărul prescriptiv) despre care vorbeşte subtitlul lecţiei. Totul ar putea fi introdus într-un tabel ca cel de mai jos.

Titlul parabolei şi referinţa

acesteia

Adevărul spiritual central

al parabolei (exprimat cât mai succint)

Felul adevărului spiritual central

al parabolei (descriptiv sau

prescriptiv)

Corespondent prescriptiv sau

implicaţii prescriptive ale

adevărului prescriptiv deja formulat (sub

formă de norme morale)

Referinţa corespondentu-

lui(-elor) prescriptiv(e)

Lecţia 48 Etapa 6 – ABORDAREA PRESCRIPTIV-NORMATIVĂ A BIBLIEI: Clasificarea adevărului descriptiv al Bibliei

prin cel prescriptiv al ei - Partea 2





ALE BIBLIEI










3.









5.






studiat.






într-un principiu.












Găsirea corespondentului prescriptiv pentru un adevăr descriptiv implică o cunoaştere serioasă a Bibliei – mai ales a Noului Testament, unde se află cea mai mare parte din adevărul prescriptiv al Bibliei. Aceste texte prescriptive care corespund temei adevărului

descriptiv, ne vor arăta în cazul faptelor făcute de un anume personaj, dacă ce se spune acolo că a făcut el sau ea este ceva bun (un exemplu pozitiv) sau ceva rău (exemplu negativ).




Un alt aspect legat de adevărul descriptiv al Bibliei este acela că uneori el doar ne descrie nişte fapte din care putem înţelege anumite trăsături de caracter ale unei persoane . Cel mai bun exemplu este persoana lui Dumnezeu. El ni se prezintă pe paginile Bibliei şi prin ce a făcut, nu doar prin ce a spus. Iar atunci când avem de-a face cu acel tip de adevăr descriptiv care ne prezintă aspecte ale caracterului lui Dumnezeu prin diferite acţiuni, fapte şi/sau atitudini ale Sale, ne vom abţine de la a mai căuta corespondent prescriptiv în Noul Testament sau în vreo altă carte a Vechiului Testament. De ce? Tocmai pentru că bunul simţ ne determină să acceptăm aprioric că tot ce face şi tot ce spune Dumnezeu este corect (deci intră în clasa adevărurilor descriptive pozitive). Nu trebuie să avem dubii cu privire la faptele sau vorbele lui Dumnezeu. Avem de multe ori doar probleme cu răspunsul la întrebarea “De ce procedează El astfel?” Însă ştim că Dumnezeu nu greşeşte. Deci nu este cazul să determinăm dacă Dumnezeu dă un exemplu bun sau rău prin ceea ce spune sau face! Totdeauna El face numai ce este bine şi corect, chiar dacă noi nu avem perspectiva Lui ca să înţelegem că aşa stau lucrurile în ce-L priveşte. Niciodată nu este cazul să suspectăm

caracterul lui Dumnezeu de ceva negativ! Deci ne vom rezuma la a face observaţiile în legătură cu acest caracter al lui Dumnezeu scos în evidenţă de faptele şi de vorbele Sale. Astfel vom putea preciza pentru fiecare carte biblică studiată şi pentru fiecare text biblic analizat, ce ne revelează el despre caracterul lui Dumnezeu. Aşa vom obţine în timp informaţii pe care ulterior le putem ordona într-un sistem. Iar pentru că şansa de a-L iubi pe Dumnezeu se va amplifica direct proporţional cu nivelul la care am ajuns în cunoaşterea Lui, vom fi bucuroşi să descoperim cine este Dumnezeu din faptele Sale înregistrate pe paginile Bibliei.














Conform modelului oferit de Lecţia 45, analizaţi parabolele trei şi patru dintre cele opt şi arătaţi care ar fi implicaţiile adevărului lor spiritual central atunci când acesta este deja formulat prescriptiv. Dacă acest adevăr este de natură descriptivă, găsiţi în Noul Testament corespondentul(-ele) lui prescriptiv(e). Precizaţi referinţa acelui corespondent prescriptiv şi formulaţi în cuvinte proprii cât mai succint conţinutul lui. Această formulare va arăta ce se spune că trebuie sau nu trebuie făcut (vor fi evidente acele norme morale) – şi astfel se va realiza calificarea (făcută de adevărul prescriptiv) despre care vorbeşte subtitlul lecţiei. Totul ar putea fi introdus într-un tabel ca cel de mai jos.


acesteia





prescriptiv)







Lecţia 49Etapa 6 – ABORDAREA PRESCRIPTIV-NORMATIVĂ A BIBLIEI: Clasificarea adevărului descriptiv al Bibliei

prin cel prescriptiv al ei - Partea 3Justificare




ALE BIBLIEI










3.





4.





5.


adevăr descriptiv


Separare între adevărul descriptiv şi cel

şi adevăr prescriptiv.







într-un principiu.

















Conform modelului oferit de Lecţia 45, analizaţi parabolele cinci şi şase dintre cele opt şi arătaţi care ar fi implicaţiile adevărului lor spiritual central atunci când acesta este deja formulat prescriptiv. Dacă acest adevăr este de natură descriptivă, găsiţi în Noul Testament corespondentul(-ele) lui prescriptiv(e). Precizaţi referinţa acelui corespondent prescriptiv şi formulaţi în cuvinte proprii cât mai succint conţinutul lui. Această formulare va arăta ce se spune că trebuie sau nu trebuie făcut (vor fi evidente acele norme morale) – şi astfel se va realiza calificarea (făcută de adevărul prescriptiv) despre care vorbeşte subtitlul lecţiei. Totul ar putea fi introdus într-un tabel ca cel de mai jos.


acesteia





prescriptiv)







Lecţia 50Etapa 6 – ABORDAREA PRESCRIPTIV-NORMATIVĂ A BIBLIEI: Clasificarea adevărului descriptiv al Bibliei

prin cel prescriptiv al ei - Partea 4Justificare




ALE BIBLIEI










3.





4.





5.


adevăr descriptiv










într-un principiu.

















Conform modelului oferit de Lecţia 45, analizaţi parabolele şapte şi opt dintre cele opt şi arătaţi care ar fi implicaţiile adevărului lor spiritual central atunci când acesta este deja formulat prescriptiv. Dacă acest adevăr este de natură descriptivă, găsiţi în Noul Testament corespondentul(-ele) lui prescriptiv(e). Precizaţi referinţa acelui corespondent prescriptiv şi formulaţi în cuvinte proprii cât mai succint conţinutul lui. Această formulare va arăta ce se spune că trebuie sau nu trebuie făcut (vor fi evidente acele norme morale) – şi astfel se va realiza calificarea (făcută de adevărul prescriptiv) despre care vorbeşte subtitlul lecţiei. Totul ar putea fi introdus într-un tabel ca cel de mai jos.


acesteia





prescriptiv)







Lecţia 51Etapa 7 – ABORDAREA PRINCIPIAL-TEOLOGICĂ A BIBLIEI

Aflarea şi formularea principiului(-ilor) teologic(e)al(e) textului de studiat





ALE BIBLIEI










3.









5.


adevăr descriptiv










într-un principiu.








Studiul parabolelor implică de cele mai multe ori căutarea principiului teologic în textele prescriptive ale Noului Testament care sunt corespondente celor descriptive. Acest proces a fost deja parcurs şi demonstrat în prima parte a manualului (când am studiat cartea IONA, ca exemplu de naraţiune istorică). Acolo am spus printre altele că termenul “principiu” se referă (cel puţin în sensul cursului nostru) la o regulă foarte cuprinzătoare şi generalizatoare sau la o metodă de lucru ori de funcţionare a ceva.


Noi vom lucra cu termenul “principiu” cu sensul de “regulă generalizatoare”. În această “regulă” se încadrează mai multe legi sau cerinţe specifice. Concret, vom privi la textele care ne vorbesc despre cum să participăm la dezvoltarea discretă a Împărăţiei (Regatului) lui Dumnezeu şi vom determina principiile din spatele poruncilor specifice primilor destinatari. Acele principii sunt valabile oricând, oriunde şi pentru orice creştin autentic.

De exemplu, în cazul parabolei pe care tocmai am folosit-o ca demonstraţie, unul dintre aceste principii spune că în Împărăţia (Regatul) lui Dumnezeu care se dezvoltă discret, creştinul trebuie să se identifice cultural (desigur, până la limita păcatului!) cu cei în viaţa cărora o doreşte extinsă. Găsim acest principiu în spatele câtorva porunci concrete enunţate în prima epistolă a apostolului Pavel adresată corintenilor, etc. Vom descoperi astfel frumuseţea armoniei Bibliei. Ea nu se contrazice niciodată, ci se completează, fiind opera unui singur autor divin – Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu!


Aşa cum am anunţat încă din prima Lecţie, studiul parabolei ca formă literară distinctă a Bibliei va însemna trecerea prin cel puţin trei cărţi ale Bibliei care o conţin. Acestea sunt: cartea scrisă de Matei (Evanghelia oferită de Matei), cartea redactată de Marcu (Evanghelia oferită de Marcu) şi cea scrisă de Luca (Evanghelia oferită de Luca). Deja am făcut unele

incursiuni în cartea scrisă de Marcu, pentru a rezolva testele lecţiilor anterioare. Facultativ se poate trece acum cu textele şi prin Etapa 7 de studiu biblic DAV.

Testul Lecţiei 49 cere aflarea principiului teologic al textului pentru patru dintre parabolele pe care le găsim în cartea biblică MATEI la capitolul 13 (versetele 44-52) şi în cea intitulată LUCA la capitolul 12 (versetele 13-21). Însă pentru rezolvarea acestui test, trebuie să trecem cu noile parabole prin etapele anterioare (Etapa 1 până la Etapa 6) ale modelului de studiu biblic DAV. În final, va fi relevant un tabel ca cel de mai jos:

Titlul şi referinţa parabolei

Adevărul central al parabolei

Corespondent prescriptiv în Noul

Testament (referinţă)

Principiul teologic al textului

Lecţia 52


în formele specifice şi relevante contextului nostruJustificare

Această etapă a studiului biblic este cerută şi justificată de următoarea caracteristică fundamentală a Bibliei: prin intermediul principiilor din spatele poruncilor concrete, Biblia este permanent utilă pentru orice creştin.



ALE BIBLIEI










3.





4.




În contextul istoric iniţial al apariţiei lui.Biblia conţine două mari categorii de ABORDAREA ADEVĂRURILOR

5.adevăr:



BIBLIEISeparare între adevărul descriptiv şi cel















Vom repeta mai jos acea parte teoretică din Lecţia care viza Etapa 8 a Manualului DAV în cadrul studiului Naraţiunii istorice ca formă literară distinctă a Bibliei, considerând că este necesară revederea unor aspecte importante universal-aplicabile, legate de stadiul la care ne aflăm acum.

Atunci când aflăm că Biblia este permanent utilă prin intermediul sau datorită principiilor textelor ei, prima întrebare care se naşte, este aceasta: “Unde găsim aceste principii cu caracter aplicativ în Biblie?”. Iar răspunsul care deja a fost formulat de mai multe ori până acum în diferite forme în cadrul lecţiilor anterioare, este acesta: “De regulă, principiile se găsesc în partea practică a scrierilor Noului Testament (în special în epistole)”.

Oricine a citit Noul Testament, a observat (sperăm) că o epistolă are patru părţi principale: (1) Introducerea; (2) o parte teoretică de teologie; (3) o parte practică sau aplicativă a teologiei prezentate; şi (4) încheierea. Acolo, în partea de aplicaţii, sunt formulate prescriptiv idei practice care prezintă concret ce să facă şi ce să nu facă cei vizaţi (destinatarii iniţiali ai unei biserici locale dintr-o anume zonă geografică şi într-un context istoric special).

Nimic din ce citim în Biblie (în special în epistole, dar nu numai) nu ne-a vizat vreodată în primul rând pe noi! Dar acest fapt nu înseamnă că ce scrie acolo n-ar fi şi pentru noi! Înţelegând acest lucru, suntem justificaţi să ne întrebăm: “Cum va fi Biblia utilă sau practică şi pentru noi, din moment ce ea a vizat iniţial prin textele ei prescriptive pe alţii?” Iar răspunsul la această întrebare implică tocmai parcurgerea etapei de studiu biblic la care ne aflăm în acest moment. Ca să-l înţelegem şi mai ales ca să ne însuşim metoda, vom prezenta paşii care trebuie făcuţi pentru a finaliza studiul biblic pe un paragraf (în cazul nostru, pe textul unei parabole).

Pasul 1: Scriem adevărul paragrafului pe care îl studiem. Acel adevăr a fost deja observat şi reţinut în scris în cadrul Etapei 5 de studiu.

Pasul 2: Arătăm în scris interpretarea adevărului luat în considerare sau “Ce înseamnă el”. Pentru a realiza acest lucru, ne vom întoarce la Etapa 6 a studiului biblic DAV (vezi tabelele).

Pasul 3: Scriem corespondentul prescriptiv (textele prescriptive corespunzătoare), arătând referinţa şi formularea ideatică a textului (adică îl prezentăm pe scurt în cuvinte proprii), conform aceleiaşi Etape (a 6-a) a studiului biblic DAV.

Pasul 4: Scriem principiul teologic al textului. Poate fi textul paragrafului de studiat (dacă este formulat prescriptiv) sau textul corespondentului prescriptiv (în cazul în care textul paragraful conţine adevăruri descriptive). Acest lucru s-a clarificat deja în Etapa 7 a studiului biblic DAV.

Pasul 5: Scriem acele forme concrete, specifice contextului nostru, în care se poate pune în aplicare principiul(-ile) teologic(e).

Deşi un principiu teologic poate avea diverse forme de aplicare datorită multiplelor contexte geografice şi culturale în care poate funcţiona, el va trebui să aibă o singură formulare pe care o realizăm în Etapa 8 a studiului biblic DAV.

Atunci când deja am aflat principiul teologic sau principiile teologice despre care am vorbit în cadrul etapei anterioare, vom putea fi pregătiţi să căutăm acele forme contemporane relevante contextului nostru.

De exemplu, plecând de la principiul care spune că extinderea discretă a Împărăţiei (Regatului) lui Dumnezeu este posibilă atunci când creştinii nu pun piedici sau bariere în calea necreştinilor, ne vom întreba care ar fi acele obstacole. Astfel, vom descoperi o categorie de bariere de ordin cultural, pe care din ignoranţă sau motivaţi de o concepţie falsă cu privire la sfinţenie, le-am pus în calea venirii necredincioşilor în Împărăţia (Regatul) lui Dumnezeu. Dacă vom dori în mod real să fim ascultători de Dumnezeu şi utili cauzei lui Cristos în lume, ne vom face o analiză serioasă şi vom trece apoi la demontarea barierelor pe care le-am construit şi le-am pus în drumul lor. Altfel, chiar dacă vom dori o explozie a Împărăţiei (Regatului) lui Dumnezeu în inimile altora şi vom tot posti rugându-ne pentru acest lucru, ea nu se va mişca nici un micron în această direcţie. Concret, dacă noi ne-am format un limbaj de lemn cu care încercăm să comunicăm despre Dumnezeu cu unii dintre cunoscuţii noştri şi nu putem să le vorbim în cuvinte pe care ei să le poată înţelege, noi suntem de vină dacă rezultatul este un eşec. Chiar dacă unii dintre cititorii acestor rânduri nu vor accepta ca ceva corect ceea ce am afirmat în fraza anterioară, adevărul enunţat acolo rămâne valabil, pentru că a fost spus de Dumnezeu sub formă de principiu. Acest principiu a fost prezentat de Dumnezeu prin Spiritul Său care a inspirat pe apostolul Pavel să-l scrie de mai multe ori în epistolele trimise creştinilor din primul veac după Cristos.


TESTPentru Test-ul acestei lecţii, vom lua una dintre paraboloele care apar în toate cele trei

cărţi ale Noului Testament numite arbitrar (dar justificat) „sinoptice”: MATEI, MARCU, LUCA. Aceasta este parabola care vorbeşte despre cele patru feluri de sol, în care au căzut seminţele în timpul semănatului. În cartea scrisă de Matei, parabola se află la capitolul 13, în cartea redactată de Marcu apare în capitolul 4, iar în cartea lui Luca (prima) este prezentată în capitolul 8.

Pentru a sintetiza informaţiile legate de studiul acestei parabole, va fi necesar să punem rezultatul muncii noastre într-un tabel care poate arăta ca cel de mai jos:

Titlul şi referinţa parabolei

Adevărul central al parabolei

Corespondent prescriptiv în

Noul Testament(Referinţa)

Principiul teologic al

textului

Formele specifice şi relevante

contextului nostru

dav

Documents