Daniel L. Seiler, Partidele politice din Europa

PARTIDELE POLITICE DIN EUROPA

Tipologia partidelor se fondeaza pe unul din urmatoarele trei criterii : denumire, ideologie sau organizare (Maurice Duverger).

APARITIA PARTIDELOR POLITICE IN EUROPA

Abordarea problemei

Originea partidelor politice poate fi abordata in mai multe moduri. Astfel, Lapalombara si Weiner au distins trei:

1. maniera institutionalista,2. o maniera de tip istoric si conflictual 3. o maniera de dezvoltare politica. 4.  ! Noi vom adauga aici o a patra: maniera functionalista.

1) Maniera institutionalista - apartine lui Duverger, leaga originea partidelor de dezvoltarea vietii parlamentare si pune accentul pe studierea lor organizatorica.

2) Maniera istorica si conflictuala - plaseaza conceptul de criza la originea partidelor si risca adeseori sa dea o prea mare importanata faptelor si evenimentelor.

3) Maniera de dezvoltare politica- explica aparitia partidelor prin conceptul raspandirii largi a modernizarii ; mai interesanta decat precedentele, aceasta teorie introduce in explicatie baza sociala si economica.

4) Abordarea functionalista examineaza functia societara asumata de partidele politice, o functie particulara care explica originea diferita a fiecarui partid sau tip de partide.

Perspectiva schitata de Stein Rokkan combina pozitiile istorico-conflictuale ale dezvoltarii politice si functionaliste.

Paradigma celor patru clivajeIntuitia fundamentala a lui Rokkan este, fara indoiala, prezentarea unui clivaj

dintre centru si periferie. Acesta din urms se poate scinda in clivaje de ordin lingvistic, etnic si regional.

Tocmai aceste patru clivaje fundamentale dau nastere diferitelor partide politice.

Tipologia familiilor politice din EuropaClivajul Biserica/Stat :

origine culturala ; clivajul Biserica/Stat ii opune pe clericali anticlericalilor. Clericalii sunt

detinatorii influentei politice si sociale a Bisericii, in timp ce anticlericalii sunt adeptii separatiei Bisericii de Stat, ca si a secularizarii vietii sociale. In acest tip de clivaj doar doua familii politice isi gasesc originea specifica. Pentru clericali, democratia crestina este mostenitoarea luptelor politico-religioase din trecut. Pentru anticlericali, gasim o familie de partide care poate fi numita laica, seculara sau chiar radicala.

Clivajul Biserica/Stat, care nu trebuie confundat cu un razboi religios, i-a pus in opozitie pe detinatorii si pe adversarii controlului ecleziastic asupra vietii sociale, mai ales in domeniul educatiei si doar subsidiar in domeniul sanatatii. Alternativa propusa este monopolul de stat si laic asupra acestor institutii. Aceasta situatie este specifica tarilor catolice sau minoritatilor catolice puternice si poate duce la o importanta segmentare a societatii pe ansamblu.

Clivajul centru/periferie ii pune in opozitie pe centralistii fie unitaristi, fie nationalisti cu regionalistii, autonomistii sau federalistii. In acest clivaj isi gasesc originea specifica doua familii politice. Pe latura centrala gasim partidele care sustin Statul si pe care le vom numi de centru, iar pe latura periferica vom gasi partidele pe care le vom numi etnonationaliste si regionaliste.

Clivajul sector primar/sector secundar si tertiar pune in opozitie interesele orasenilor, comerciantilor si industriasilor cu cele ale taranilor. Apararea intereselor economice ale populatiei rurale va forma o familie politica specifica: cea a partidelor agrariene.

Clivajul intre sectorul primar si sectorul secundar s-ar putea citi, in termeni marxisti, ca o opozitie intre sectoarele de productie ramase precapitaliste si restul sectoarelor de productie.

Mai concret, acesta pune in opozitie taranii si lumea agricola cu industriile de prelucrare si distributie precum si cu societatea industriala si urbana in general.

Puterea societatii industriale capitaliste explica lipsa partidelor ce promoveaza interesele societatii urbane: acolo unde sunt partide agrariene, acest rol il joaca partidele conservatoare - carora li se adauga in Danemarca partidele radicale.

Chiar de la inceputul anilor ’80 asistam la o renastere a acestui clivaj sub forma opozitiei dintre ecologisti si sectoarele secundare si tertiare.

Clivajul proprietari/muncitori pune in opozitie interesele proprietarilor mijloacelor de productie si de schimb cu cele ale muncitorilor si ale altor proletari. Doua familii politice foarte importante din Europa isi au originea chiar in acest tip de clivaj. Pe latura « proprietari » intalnim partidele care fac cunoscuta vointa politica a mediilor de afaceri, industriale, financiare sau comerciale pe care le numim fie « dreapa clasica » ca in Franta, de exemplu, fie « partide burgheze » ca in Scandinavia. Noi le vom numi partide patrimoniale avand in vedere ca trasaturile lor dominante comune sunt apararea economiei de piata si a ortodoxiei liberale. Pe latura « muncitori » gasim partidele care fac cunoscuta vointa politica a celor ce muncesc si in special a miscarii sindicale si cooperatiste. Acestea sunt numite cand de « stanga », cand « socialiste ». Se pot califica drept « partide muncitoresti », dupa baza lor sociologica, fiindca numitorul lor comun il constituie clasa muncitoare organizata.

Numerosi politologi, mai ales francezi, au considerat acest clivaj drept unica axa a opozitiilor politice. Acest clivaj apare ca fiind diviziunea politica predominanta in

2

2

Europa Occidentala. El este cel care, astazi, pune inca bazele distinctiei dintre dreapta si stanga.

Clivajele aparute din revolutia internationala. Avându-şi originea în afara ţărilor Europei Occidentale, revoluţia internaţională s-a manifestat în două moduri: în primul rand, ea a dus la apariţia sub-clivajului reformişti/comunişti. Acest sub-clivaj nu a afectat decât latura muncitorilor a clivajului economic, pe care a împărţit-o între partizani şi adversari ai revoluţiei ruse din 1917. Prăbuşirea lumii comuniste i-a dat lovitura de graţie. În al doilea rând, aceasta marchează profund ţările Europei Centrale care au fost nevoite să suporte timp de patruzeci de ani partidul unic şi capitalismul de stat, bazat pe planificarea centralizată.

DICŢIONARPartidul « attrape-tout » desemnează un partid ce cuprinde toate categoriile de

alegători şi/sau simpatizanţi. Periferii = populaţiile care, din punct de vedere etnic, lingvistic sau religios diferă de

cultura care impunea centrul făuritor al naţiunii.

APĂRAREA SALARIAŢILOR: PARTIDELE MUNCITOREŞTI

Partidele muncitoreşti le desemnăm şi ele se desemnează cu diferiţi termeni - socialiste, social-democrate, muncitoreşti.

I. Trasaturile comune. Evidentiem doua trasaturi constitutive: 1) Actiunea miscarii sindicale; 2) Rolul Internationalei. Aceasta si-a dat silinta sa coordoneze efortul

partidelor, cei mai puternici ajutand pe cei mai slabi, sa le dezvolte pretutindeni si sa le inzestreze cu o ideologie, o strategie si un tip de organizare asemanatoare. Cu toate ca internationalismul lor era sincer, partidele muncitoresti s-au izbit de realitatea nationala, in fata careia au capitulat in 1914. S-a reconstituit a Doua Internationala, apoi a Treia. Ceea ce ramane in urma efortului istoric al Internationalei socialiste se exprima prin doua trasaturi bine definite. a) Toate partidele muncitoresti constituie partide de mase, usor centralizate si care respecta destul de mult tendintele de pluralism. b) Mitul internationalismului ramane viu, in ciuda unor profunde divergente.

3) Vom adauga aici o a treia: programul politic. Atat politica, cat si programele partidelor vor avea drept trasatura comuna grija afirmarii muncii asupra capitalului si apararea intereselor materiale si morale ale muncitorilor, vointa de a interveni in functionarea mecanismelor economice in scopul asigurarii unei mai bune redistribuiri a veniturilor si refuzul de a considera drept dogma autoritatea patronului in intreprindere.

II. Tipologia partidelor muncitoresti

3

3

In general, deosebim patru mari traditii istorice in sanul miscarii muncitoresti europene: cartista, democrat-socialista, social-democrata si comunista.

1. Traditia cartista si laburismul. Este forma cea mai veche de organizare adoptata de miscarea muncitoreasca intr-o actiune politica. Trei sunt aspectele care deosebesc partidele provenite din aceasta traditie: rolul sindicatului, organizarea si ideologia. Miscarea sindicala joaca un rol esential, la inceput ca motor apoi, de foarte multe ori, ca un factor inhibitor. Organizarea partidelor de traditie cartista pune pe primul plan sindicatele. Din punct de vedere ideologic, cartismul a adoptat de prima data o linie fluctuanta, chiar sincretica, care s-a concretizat in programe ce prezentau raportul de forte dintre diferitele orientari interne. Cartismul este specific insulelor britanice si regimurilor supuse influentelor lor.

Partidele laburiste. Programul acestora reflecta raportul de forte de moment intre curentele socialiste, social-democrate si sindicaliste. Ideologia se exprima, in acest caz, la nivelul tendintelor, organizate in grupuri restranse sau in constituante originale ale partidului.

2. Traditia democrat-socialista este o forma precoce si premarxista de organizare politica a miscarii muncitoresti. Partidele provenite din aceasta traditie se deosebesc prin patru trasaturi distincte: ruptura neta de miscarea sindicala, tipul de organizare, rolul intelectualilor si aspectul de « partid de idei ». Trebuie amintita aici importanta alesilor, a liderilor si sefilor (curente personalizate in Franta, « filipismo » in Spania). Predominarea elementelor intelectuale, adaugata la putinul interes fata de problemele de organizare, pun pe prim-plan dezbaterea ideilor in dauna altor considerente.

A) Partidele “majoritare”. B) Epigoni, avortoni si decadenti.

3. Traditia social-democrata. Partidele provenite din aceasta traditie se deosebesc prin patru trasaturi clar distincte: internationalismul, originea marxista, legatura cu sindicatele si tipul de organizare. Social-democratia, la initiativa marxistilor, a strans legatura cu sindicatele. Organizarea social-democrata corespunde partidului de mase care poate conta pe grupuri distincte - tineri, femei etc.

A) Partidele majoritare.B) Paridele social-democrate minoritare.C) Partidele social-democrate « consociative ». Este vorba despre partidele din

Benelux unde social-democratia s-a infruntat cu segmentarea societatii in « grupuri » datorita religiei.

D) Dizidentele de dreapta.

4. Traditia comunista: un substitut functional al social-democratiei? Traditia comunista apare ca o ramura a social-democratiei care se detaseaza de curentul sau principal dupa primul razboi mondial si Revolutia rusa din 1917. Trasaturile specifice partidelor comuniste sunt : internationalismul, organizarea si ideologia. Dupa Lenin, ideologia spontana a clasei muncitoare este de tip « trade-unionista » (trade-union - sindicat muncitoresc). Miscarea comunista este deci rezultatul voluntarismului revolutionar al unui grup de militanti ai Partidului Muncitoresc Rus: bolsevicii.

4

4

Partidele comuniste s-au organizat dupa modelul inventat de Lenin si adoptat de partidul sovietic. Acest tip de organizare este denumit de catre cei interesati « centralism democratic ». Este vorba de o versiune iararhizata, centralizata si disciplinata a partidului de mase.

Precursorii.Reformistii. Prin aceasta intelegem comunistii ortodocsi care au stiut sa se foloseasca

de o « cale » nationala spre socialism si au iesit de sub tutela moscovita fara « sa darame sandramaua », adica pastrand controlul asupra aparatului comunist pentru a-l reforma.

Ortodocsii. Se refera la partidele ramase fidele modelului comunist prin reevaluarea « mostenirii » si care acceptau o evolutie doctrinara. Disparitia URSS le-a dat posibilitatea sa fie proprii lor stapani. Cu alte cuvinte, evolutia lor trebuia sa urmeze aceeasi traiectorie ca si a omologilor lor reformisti, dar intr-un ritm mai lent.

Integristii. Este vorba de formatiunile ramase fidele dogmei comuniste impotriva tuturor si a orice.

Partidele aliate Alaturi de partidele muncitoresti, aliniate pe pozitiile lor, intalnim anumite

partide care-si au originea intr-o alta traditie politica. Pe de o parte se afla partidele de origine democrat-crestina care, raliindu-se socialismului, se situeaza chiar la stanga partidului socialist sau laburist. Pe de alta parte, se afla partidele claselor de mijloc al caror liberalism reformator, numit si social-democrat, le-a determinat sa faca aliante cu socialistii si chiar cu comunistii.

APĂRAREA CAPITALIŞTILOR: PARTIDELE PATRIMONIALE

Toti oamenii politici si toate fortele politice care constituie constelatia « dreptei » europene au un puternic numitor comun: atasamentul fata de societatea liberala, de libera initiativa si de economia bazata pe profit.

I. Trasaturile comune 1. Programul politic. Aceasta familie datoreaza unitatea programului politic. Partidele burgheze reusesc sa realizeze armonia intre scop si mijloace, intre programul politic si optiunea societatii.

Jean Durieux: «Noi, liberalii, credem in libera initiativa si in concurenta, in dreptul la proprietate si in dreptul la greva. Avem incredere in economia de piata pentru ca este singurul mijloc prin care se poate asigura descentralizarea necesara pentru a da individului puterea reala de decizie privind economia. Ceea ce noi vrem sa evitam este reducerea individului la o unitate de productie sau de consum. Liberalii considera cresterea economica ca fiind cel mai sigur mijloc de aparare a intereselor celor saraci. Suntem pentru deschiderea de piete interne si organizarea economica si sociala a regiunii. Liberalismul se opune ca Statul sa intervina oriunde si oricand.

5

5

Rolul autoritatii centrale trebuie sa se rezume la a completa, dar niciodata la a inlocui initiativa privata».

Viziunea ideologica a partidelor patrimoniale a devenit dominanta dupa destramarea sistemului sovietic. Initiativa privata este situata deasupra interventiei puterilor publice. Partidele patrimoniale considera rolul serviciilor publice ca fiind subsidiar. 2. Baza sociala. Programul unitar al partidelor patrimoniale consta in baza lor sociala, care le face sa fie mediatori privilegiati ai lumii industriale si de afaceri. Cu exceptia Angliei, patronatul intretine, in intreaga Europa, legaturi foarte stranse cu partidele ce apara interesele capitalistilor. Eforturile facute de anumite guverne de stanga de a se face agreate de patroni au esuat mereu pana in prezent.

Plecand de la un nucleu conducator "burghez", partidele patrimoniale au devenit adevarate partide attrape-tout. Din punct de vedere al electoratului, ei regrupeaza pe toti proprietarii obiectivi sau subiectivi. Masa lor de manevra a fost formata mult timp din "independenti" - comercianti, mestesugari, liber profesionisti, patroni ai PME - dar ea s-a diversificat, cuprinzand toti salariatii care poseda un patrimoniu pe care spera sa-l transmita mostenitorilor. 3. Origine. Partidele care apara cauza capitalistilor au luat nastere in secolul al XIX-lea din doua traditii ideologice foarte diferite, dar care au ajuns in acelasi punct. Prima, elitista si ostila participarii maselor populare, privilegia fie ierarhiile aristocratice si puterea regala, fie stabilirea unei plutocratii cenzitare. A doua a luptat pentru instaurarea unei veritabile democratii liberale, bazata pe votul universal. Aparitia miscarii muncitoresti si pericolul pe care-l reprezenta aceasta pentru proprietate au apropiat cele doua traditii pana la confundarea lor.

II. Tipologia partidelor patrimonialeMaurice Duverger a descris traseul clasic care a permis diferentierea istorica a

partidelor care sustin interesele capitalistilor. La inceput, partidele conservatoare, aparatoare ale nobilimii se opuneau liberalilor, purtatori de cuvant ai burgheziei. Aparitia partidelor muncitoresti a creat "dilema liberalilor". Trebuia oare sa se faca corp comun cu adversarul de idei pentru a evita pericolul nou sau trebuia sa se alieze noilor veniti pentru a combate dusmanul istoric?

1. Partidele conservatoare. In secolul al XIX-lea, partidele conservatoare erau purtatoarele sperantelor nobilimii si ale Bisericii. Ele s-au format pentru a lupta impotriva principiilor Revolutiei franceze si pentru apararea vechiului regim, reprezentand dreapta istorica.

A) Partidele majoritare. Anumite partide conservatoare aparatoare ale puterii regale si dominate de nobilime s-au adaptat votului universal mai bine decat adversarii lor liberali, pana la punctul de a se substitui lor ca mediatori principali ai lumii industriale si de afaceri. Ostilitatea lor fata de burghezie i-a facut adesea pe conservatori sa mobilizeze taranimea si chiar sa se intereseze de soarta muncitorilor, victime ale "individualismului si egoismului liberalilor".

Convertita la liberalism, uneori inversunata - ca in cazul Tories-ilor - "dreapta clasica" poate astfel sa mobilizeze pentru a apara ordinea socio-economica stabilita nu

6

6

numai burghezia, ci si taranimea, clasele de mijloc si chiar unele segmente importante ale proletariatului care apartineau stangii, cum ar fi salariatii si muncitorii nesindicalisti. Mult timp dreapta a trebuit sa recurga la irational precum si la valorile legate de traditie, de religie sau de patrie. Astazi, pregnanta ideologiei economice, cresterea individualismului si inmultirea comportarilor hedoniste usureaza sarcina conservatorilor pentru care apararea economiei de piata constituie terenul privilegiat.

B) Conservatorii care s-au specializat. Lunga domnie a puterii regale mentinuta in Suedia pana in 1917 a asigurat supravietuirea partizanilor opozitiei dintre conservatori si liberali. In urma mai multor realinieri, conservatorii au devenit mediatorii lumii industriale si de afaceri - burghezia, conducatori si indrumatori - in timp ce liberalii reprezentau interesele micii burghezii si ale claselor de mijloc urbane - liber-profesionistii, comerciantii si mestesugarii - ca si fractiunea "nestangista" a credinciosilor.

C) "Dreapta orleanista". Daca conservatorii isi afla radacinile intr-o dreapta care a apartinut traditiei si contra-revolutiei, unii dintre ei s-au apropiat de liberalii moderati pentru a crea o sensibilitate politica pe care Rene Remond a numit-o "dreapta orleanista".

2. Partidele liberale. In mod contrar rivalilor lor conservatori, liberalii s-au grupat pentru a apara interesele burgheziei. Ei au intruchipat mult timp "stanga", nume pe care l-au pastrat in Danemarca. Uneori atasate regimului cenzitar, alteori democrate, partidele liberale au pastrat intotdeauna o structura elitista, respingand autoritarismul plebiscitar, care-i punea in pozitie de inferioritate fata de conservatori.

Declinul liberalilor. Acest declin este rezultatul succeselor obtinute de Partidul Conservator. Liberalii germani si britanici, prinsi intre o dreapta si o stanga, ambele majoritare, au fost obligati sa lupte pentru a-si mentine o precara identitate de centru. In Marea Britanie, radicalizarea Partidului Laburist, dar mai ales a Tories-ilor a eliberat un spatiu centrist pe care liberalii democrati au incercat sa-l ocupe, contrar scrutinului majoritar care favoriza mentinerea la putere a dreptei.

3. Partidele radicale. O parte a burgheziei, sensibila la trecut (ea forma, altadata, "stanga"), nu a ezitat sa se angajeze intr-o politica de colaborare cu miscarea muncitoreasca. In anumite cazuri, aceasta colaborare a ajuns pana la comunisti.

4. Dreapta in sistemele nepolarizate. In anumite tari din Europa, ca de exemplu Italia, Suedia, Benelux, conflictul de clasa nu a reusit sa polarizeze complet viata politica. In Italia si Tarile de Jos, prezenta unui partid crestin-democrat, capabil sa atraga electoratul tuturor claselor sociale, a fost de natura sa impiedice aceasta polarizare. In Belgia, acest fenomen este chiar dublat de efectul prezentei partidelor regionaliste, a caror baza electorala este "interclasista". Partidele burgheze sufera cel mai mult din cauza acestei situatii care le reduce adesea la o parte neinsemnata.

5. Concluzii. In ceea ce priveste multitudinea de sigle si denumiri, rezultat al evenimentelor istoriei, aceasta nu reuseste sa mascheze un atasament comun la libera initiativa, la concurenta, la beneficiu si la autoritatea patronala din intreprinderi. Intensitatea variabila manifestata de acest atasament, precum si gradul lor de deschidere fata de schimbare creeaza mai degraba curente diferite in sanul diferitelor partide decat

7

7

partide distincte. Legaturile cu patronatul, pe cat de stranse in Scandinavia, raman foarte oficioase, ca sa nu spunem clandestine, in tarile latine. Unele partide de dreapta sau de extrema-dreapta nu se mai bucura da favorurile patronatului si isi extrag resursele in principal de la membrii lor, constituind o serie de cazuri aberante.

III. Dreapta protestataraAceasta scurta analizare a conservatorismului liberal ar ramane incompleta daca

nu am aminti cateva elemente exacerbate si extreme. Ele pot imbraca fie forme nostalgice si reactionare, fie forma revoltei "poujadiste", a sectoarelor amenintate de clasele de mijloc, fie, in sfarsit, cea a anarhismului de dreapta care se traduce prin lipsa simtului civic al celor bogati.

1. Extrema-dreapta sau dreapta extrema. Vom pastra termenul de "extrema-dreapta" sau, altfel spus, dreapta extrema pentru a denumi vechii reactionari, conservatori ramasi fideli valorilor si traditiei lor, care intruchipeaza dreapta legitimista a lui Rene Remond.

2. "Poujadistii". Aceasta categorie cuprinde partidele care exprima mania mestesugarilor si comerciantilor pe cale de a disparea.

3. Partidele nascute din revolta celor instariti. Alte fenomene, mai recente, au aparut in Scandinavia, inscriindu-se in peisajul parlamentar: este vorba de revolta celor instariti, mai precis de o contestare radicala si iresponsabila privind impozitul direct. Aceasta vine din partea burgheziei si a categoriilor de salariati cele mai bine retribuite.

CLIVAJUL BISERICA/STAT: PARTIDELE CLERICALE SI ANTICLERICALE

Conflictul dintre Biserica si Stat a atins, in secolul trecut, un asemenea paroxism incat putea depasi conflictul de clasa. Astfel s-au creat, sub impulsul episcopatului, partide care s-au dezvoltat prin vointa catolicimii. Puternic inradacinate intr-o retea de sindicate si de organizatii sociale, cooperatiste si culturale, aceste partide au reusit sa grupeze lumea catolica si sa franeze expansiunea partidelor muncitoresti. Clericalii s-au organizat dupa modelul partidelor de mase. Acestea insa nu au intarziat sa simta contradictiile dintre aripile lor muncitoresti si burgheze: numai influenta Bisericii a reusit sa le mentina unitatea. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, partidele catolice au avut o tentativa de deschidere adoptand filosofia "personalista", foarte la moda pe atunci, devenind crestin-democrate.

Partidele specific anticlericale au fost infranate de dezvoltarea partidelor muncitoresti care, in tarile catolice - mai putin in Irlanda -, au preluat o parte din obiectivele lor. Redusă doar la o dreaptă a curentului "laicist", majoritatea partidelor anticlericale au preferat să se reorienteze.

Dintre cele două familii de partide care au produs clivajul Biserică/Stat, numai democraţia creştină mai există ca forţă politică importantă.

I. Democratia creştină.Trăsăturile care permit detaşarea democraţiei creştine sunt, în ordinea

importanţei, următoarele: « interclasismul », « orizontalitatea », poziţia « balama » şi programul politic.

8

8

1. Trăsăturile comune A) « Interclasismul ». Partidele creştin-democrate reflectă, destul de fidel,

structura socială a comunităţii catolice, şi anume, faptul că ele dispun de o bază militantă şi electorală care se răspândeşte în ansamblul claselor sociale. Alegătorul care votează pentru democraţia creştină nu ia această hotărâre funcţie de apartenenţa sa la burghezie, la clasele de mijloc sau la clasa muncitoare, ci funcţie de gradul de implicare în comunitatea catolică.

Democraţia creştină se sprijină pe organizaţiile sindicale puternice şi revendicative, privilegiu pe care-l împart cu partidele muncitoreşti.

Caracterul « interclasist » al partidelor creştin-democrate este dezechilibrat de un singur aspect: suprareprezentarea ţăranilor. Interesul acestor formaţiuni faţă de agricultori este aşa de mare, încât partidele agrariene n-au putut să se dezvolte niciodată în ţările sau regimurile catolice. Lumea rurală, care prezintă un grad mai ridicat de practică religioasă decât restul societăţii, va susţine puternic democraţia creştină. Deci, practica religioasă şi nu clasa socială constituie factorul determinant în acordarea voturilor democraţiei creştine. Dar o coabitare în cadrul aceluiaşi partid între elemente burgheze, muncitoreşti şi ţărăneşti nu poate să nu ridice anumite probleme.

B) Orizontalitatea. Apelul creştin-democrat, dacă depăşeşte frontierele de clasă, nu se adresează tuturor. Recrutarea acestor partide se face în limitele societăţii catolice, atât la nivelul aleşilor şi militanţilor, cât şi al alegătorilor. Ar fi deci mai bine, spun ei, să vorbim de « partide orizontale », adică de partide care acoperă întreg eşichierul politic, de la dreapta la stânga.

Diversitatea – de fapt ideologică – oferită de democraţia creştină nu poate exista fără a pune nişte probleme serioase. De fapt, curentele care divizează democraţia creştină exprimă ideologii contrare. Etienne Borne distinge trei ideologii diferite în sânul catolicismului francez: integrismul, democraţia creştină şi progresismul – de fapt o dreaptă, un centru şi o stângă. Aceste ideologii diferite care pot fi denumite prin diferiţi termeni se regăsesc, în grade diferite, în partidele creştin-democrate din Europa. Practic, cu excepţia câtorva elemente integriste, dreapta creştin-democrată este pragmatică şi puţin ideologică; nimic nu o deosebeşte de liberalism. În mod paradoxal, elementele stângii democrat-creştine se regăsesc în Evanghelie; foarte ideologică, această orientare intelectuală este cunoscută sub numele de progresism sau de radicalism creştin în Ţările de Jos şi Austria.

C) Poziţia « balama ». Dacă interclasismul lor include conflicte de clasă şi lupte ideologice, acesta poate prezenta şi anumite avantaje. În realitate, formaţiunile creştin-democrate au profitat mult timp de pe urma eterogenităţii ideologice şi sociale. Programele lor, rezultatul laborioaselor tratative între curentele opuse, reprezintă tot atâtea compromisuri acceptate de diferitele partide în urma constituirii unei coaliţii guvernamentale.

Analizând tipul de alianţă încheiată de creştin-democraţi, constatăm o cotitură la începutul anilor ’60. În timp ce din 1945 până în 1960 aceştia s-au orientat spre alianţe guvernamentale cu liberalii, după 1961 observăm că orientarea lor s-a îndreptat spre centru-stânga, unindu-se cu partidele muncitoreşti. Deplasarea centrului de greutate al democraţiei creştine de la centru-dreapta spre centru-stânga traduce, probabil, mişcarea aggiornamento, imprimată Bisericii catolice de Vatican.

9

9

D) Programul politic. Dacă partidele care au format familia creştin-democrată au reuşit să stopeze divizarea lor în favoarea unei unităţi fragile, aceasta se datorează programului lor politic. Într-adevăr, ele scapă dihotomiei dreapta/stânga. Contrar programului anumitor partide protestante, programul creştin-democrat nu-şi propune să creeze « Împărăţia Domnului » şi nici Republica creştină. El se arată mai prozaic: să apere şi să promoveze interesele reţelelor de învăţământ şi sanitare instituite de Biserica catolică.

Creştin-democraţii vor înclina să susţină anumite valori ale moralei catolice. Totuşi, exemplele bulgarilor, italienilor şi olandezilor arată că în materie de legislaţie privind divorţul, avortul sau pornografia, democraţia creştină manifestă o anumită reticenţă în realizarea concretă a afirmării sale etice.

2. Partidele creştin-democrate din Europa se bucură de sprijinul puternic al sindicatelor muncitoreşti şi dispun de susţinerea fermă a organizaţiilor agricole.

3. Spre un declin al democraţiei-creştine? Deschiderea partidelor anticatolice spre credincioşi, declinul clericalismului, secularizarea societăţilor occidentale, creşterea în forţă a ideologiei economice şi a valorilor hedoniste, apariţia unui neo-păgânism, toţi aceşti factori au concurat la slăbirea democraţiei creştine.

4. Dezvoltarea democraţiei creştine în Scandinavia. Atunci când partidele clericale au început să intre în declin în vechile zone catolice, asistăm la apariţia unor formaţiuni neo-clericale în societăţile permisive ale Scandinaviei. Aceste partide nu se înrudesc cu « democraţia creştină catolică » decât prin programul lor a cărui transpunere ideologică se dovedeşte mai mult fundamentalistă, dacă nu chiar teocratică.

II. Partidele anticlericale Formă particulară şi agresivă a liberalismului, ideologia anticlericală reprezintă,

mai ales la origine, mai mult decât o voinţă de secularizare a vieţii politice prin separarea Bisericii de Stat. Doctrina anticlericalilor îmbracă forma unui raţionalism voltairian şi scientist, în care lupta pentru progresul social şi uman, contra obscurantismului merge până la distrugerea Bisericii Catolice. După cum se poate observa, această ideologie se îndepărtează de laicitate prin caracterul emoţional care îmbracă, la militanţii ei, aspectul unei fervori religioase. La aceste partide trebuie subliniată, mai mult decât anticlericalismul lor, atitudinea religioasă şi, în acelaşi timp, anticatolică.

Partidele anticlericale nu dispun de monopolul asupra anticlericalismului, dar lui li se datorează existenţa. Ele oferă, în schimb, complementul politic al democraţiei creştine.

CLIVAJUL CENTRU/PERIFERIE: PARTIDELE DE CENTRU ŞI STATO-NAŢIONALISTE

10

10

Familia centralista regrupeaza partidele nascute din procesul de edificare nationala. Vom incerca sa desprindem cateva constante care disting partidele centraliste de cele de dreapta, unde avem tendinta sa le situam cu prea multa usurinta.

Trasaturi distinctive1. Pozitia de dreapta ;2. O anumita inclinatie spre stanga ;3. Caracterul popular si attrape-tout ;4. Programul politic.

1. Pozitia de « dreapta ». Partidele de centru impart numeroase pozitii particulare ale liberalismului economic. In urma confruntarilor cu privire la tipul de societate, centralistii s-au plasat in tabara aparatorilor capitalismului. Partidele de centru prezinta afinitati incontestabile cu dreapta - si chiar cu dreapta autoritara.

2. O anumita inclinatie spre stanga. Initial, partidele de centru au luat nastere sub forma unor « fronturi » sau « adunari » care aveau drept scop unirea cetatenilor cu ideologii diferite in jurul programului ce viza unitatea nationala. Realizarea acestui deziderat ii determina sa coopereze, la inceput, cu fortele pe care le numim « de stanga ».

Evolutia progresiva a partidelor de centru le-a facut sa devina, pretutindeni, mediatorii intregi sau macar a unei parti a lumii industriale si de afaceri.

In ciuda legaturilor lor cu capitalistii, centralistii aveau si o aripa de stanga. De aceea nu este nici exceptional, nici surprinzator sa constatam ca centralistii au facut coalitii guvernamentale cu partidele muncitoresti.

3. Caracterul popular si attrape-tout. Spre deosebire de liberali, partidele de centru sunt partide populare. Acestea, mediatoare ale burgheziei mici si mijlocii - sau, pentru a folosi vocabularul leninist, ale burgheziei nationale - au obtinut un numar important de voturi ale muncitorilor. Ele pot ajunge, ca si crestin-democratii, pana la paturile muncitoresti organizate, dar intr-o masura mai mica dacat aceasta din urma.

Formatiunile centraliste corespund intocmai tipului de partid attrape-tout; ele isi propun sa adune intreaga populatie in jurul unui proiect national, vag si unificator. Pe de o parte, aceste partide se bucura de o sustinere foarte importanta din partea electoratului din zona geografica ce poate fi denumita metropola sau centru. Pe de alta parte, aceasta sustinere se poate repercuta uneori printr-un sprijin venit din zonele periferice.

4. Programul politic. Programul politic centralist a fost la inceput strict nationalist, anume acela de a fauri Statul-natiune. Pentru aceasta, toate diviziunile sociale, etnice sau religioase sunt prezentate ca antinationale; insa aceasta trasatura le poate conferi un caracter destul de autoritar. Procesul de edificare odata incheiat face ca programul sa se indrepte mai ales spre modernizare, singura garantie a independentei nationale in lumea actuala. Afirmarea nationala si importanta Statului justifica caracterul interventionist al politicii economice a acestor partide, care adesea se opun imperialismului economic al marilor puteri si actiunii societatilor multinationale straine.

Partidele de centru din Europa

11

11

In sanul familiei de partide de centru, membrul cel mai important si cel mai de notorietate este, fara indoiala, miscarea gaullista, reformulata de Jacques Chirac. Gaullismul are atat o organizare, cat si o baza sociologica diferita de cele ale partidelor liberale si conservatoare, care formeaza ceea ce se numeste « dreapta clasica ». Din punct de vedere al electoratului, gaullismul prezinta un caracter popular indiscutabil: acesta grupeaza « functionari cu guler alb », ajungand pana la partea nesindicala a paturilor muncitoresti. Miscarea gaullista, mai interesata de politica sociala decat de liberalism, prezinta o aripa de stanga care o deosebeste si mai mult de dreapta clasica. Unele partide de centru europene constituie un tip intermediar intre partidul de cadre si partidul de mase pe care Jean Charlot il numeste partid de alegatori.

Centralismele extreme Centralismul stato-nationalist impins la extrem cuprinde un monism politic

absolut a carui deviza nazista rezuma programul: ein Volk, ein Reich, ein Führer (un popor, un stat, un conducator). Fascismul real, Stato totale, totalitarismul lui Mussolini si Hitler reprezinta o tentatie a absolutului care intelege sa stabileasca o relatie de fuziune intre Stat si societate, intruchipate in persoana sefului; un paroxism politic unde se intalnesc, intr-o sinteza totalitara, anti-etatismul cel mai inversunat si etatismul absolut, care nu admite nici o forma democratica: vointa generala se exprima prin unul singur. Aceasta n-are nici o legatura cu extrema-dreapta reactionara, chiar daca unii adepti ai acesteia din urma au fost sedusi la fel ca unii oameni de stanga. Totalitarismul, cel care s-a bazat pe cultul sefului care intruchipeaza natiunea, stato-nationalismul etnic, centralismul, autoritarismul, autarhia economica etc. nu mai exista in stare pura, cep putin in Europa Occidentala. Acesta s-a dezvoltat in Est pe tema purificarii etnice.

Cu toate acestea, asistam la aparitia unor forme atenuate, mai mult sau mai putin consistente.

Neo-fascismul. Provenit din fascism, neo-fascismul a tras invataminte din esecul acestuia din urma.

Xenofobii. Avem in vedere un nationalism primar care face din emigrant tapul ispasitor a tot ce merge rau: de la somaj pana la problemele de mediu. Lipsit de orice trecut fascist si de referinte explicite privind doctrina nationalista, manifestandu-si puternic convingerile democratice, discursurile acestor partide impotriva emigrantilor lasa sa se dezvolte rasismul.

APARATORII PERIFERIILOR: PARTIDELE AUTONOMISTE

Tipul de periferie se dovedeste a fi foarte important in definirea partidelor care apara periferia: partidele vor fi mai mult sau mai putin diferite daca factorul de identificare ce mobilizeaza periferia este lingvistic, religios, national, regional sau combina mai multe din aceste elemente. In afara de aceasta, caracterul mai mult sau mai

12

12

putin recent ori mai mult sau mai putin institutionalizat al clivajului afecteaza ideologia si baza sociologica a partidelor « periferiste ». Astfel ca ideologia acestor partide va imbraca uneori forma unei constiinte nationale: etnia sau comunitatea religioasa dominata se afirma fata de Statul-natiune dominator ca o entitate nationala distincta, care revendica fie independenta, fie reatasamentul fata de patrie sub forma unui sentiment autentic, ca ihn cazul iredentismului. Anumite partide prezinta o traditie, adesea veche, de reactie periferica impotriva inovatiei nationalist-centralista.

Trasaturi comuneCaracteristicile lor majore sunt: raspandirea geografica, orizontalitatea si anti-

centralismul. 1. Raspandirea geografica. Aria lor geografica se limiteaza, cel mai adesea, la o regiune. 2. Orizontalitatea. Partidele periferiste se apropie foarte mult de partidele crestin-democrate. Ele se structureza sub forma de partide de mase. Similitudinea dintre partidele periferice si cele crestin-democrate se releveaza in ceea ce priveste baza electorala. Ele sunt partide attrape-tout si au baze taranesti solide, iar spectrul larg social le permite sa ajunga pana la clasele muncitoresti sindicalizate. Vom constata ca practica religioasa reprezinta un factor determinant important in acordarea voturilor « periferistilor ». In Irlanda si tinuturile basce, ele se vor substitui crestin-democratilor. 3. Anti-centralismul: Partidele care apara periferia se recunosc prin aversiunea lor fata de Statul-natiune centralizator. Aceasta respingere a centralismului prezinta consecinte politice, culturale si socio-economice. Din punct de vedere politic, autonomistii nu au incredere in puterea centrala si in birocratie. Ei militeaza pentru descentralizarea, federalizarea sau autonomia regiunii lor. Ei apara granitele locale sau municipale si zonele intermediare in general. Din punct de vedere cultural, periferistii apara traditiile si obiceiurile locale, graiurile regionale si dialectele, precum si valorile provinciei sau populatiei rurale. Din punct de vedere socio-economic, ei se opun capitalismului prin apararea celor numiti « cei mici », dar nu in termeni de lupta de clasa. Acestui populism social i se datoreaza favoarea claselor intermediare dintre capital si munca: muncitori independenti, comercianti, mestesugari si tarani. Ostilitatea fata de marea burghezie se traduce prin doua moduri, si anume: a) prin populismul propriu-zis, care este si cel mai vechi: destul de confuz, el se opune exceselor capitalismului si industrializarii in numele trecutului; b) prin populismul de data mai recenta, acest mod preconizeaza un fel de socialism autogestionar si foarte descentralizat.

Tipurile de partideSe disting trei tipuri diferite de partide periferiste: tipul nationalist-populist, tipul

nationalitar si tipul neo-centralist.1. Tipul nationalist-populist. Partidele « legitimiste ale periferiei » au disparut din peisajul politic al Europei Occidentale. Ele au dat nastere unei constiinte autonomiste care a incercat sa se exprime printr-un discurs nationalist inventat de centru.

A) Partidele institutionalizate. Este vorba de partidele care « au reusit ». Ele se manifesta in tarile in care au fost nevoite sa lupte pentru cucerirea independentei. Astfel ca partidul isi are originea in aspiratia cea mai intransigenta a miscarii de independenta. Odata independenta cucerita, partidul continua sa lupte pentru autenticitatea nationala, culturala, lingvistica si religioasa a tarii.

13

13

B) Partidele cu program « neterminat ». Unele periferii au luat cunostinta de identitatea lor mai tarziu. Altele au trait infrangeri politice care au provocat un recul al constiintei lor.

Pe buna dreptate se poate pune intrebarea: ce deosebeste etno-nationalismul periferiei de nationalismul pur si daca nu cumva aceste partide provin mai degraba din familia de centru. Nationalismul periferiei ar fi un centralism care n-a putut inca sa se constituie in Stat. Totusi, aceste nationalisme antagonice se deosebesc prin contextul socio-politic in sanul carora s-au format. Astfel ca nationalismul de centru va fi universal sau cel putin aspirand sa se extinda, iar cel al periferiei va fi particular.

Primul va fi in acelasi timp elitist si uniformizator si va sustine vointa politica a burgheziei reformatoare. Cel de-al doilea va fi democratic si va fi mediatorul claselor mijlocii provinciale si rurale. Nationalismul de centru va fi expansionist si dominator; cel al periferiei va fi dominat si usor precapitalist. Unul va insoti in fine dreapta clasica, iar celalalt se va alatura altor miscari de emancipare, mai intai democratice, apoi socialiste, suferind influente succesive. 2. Tipul nationalitar. Anumite partide periferiste se aliniaza pe pozitii de stanga. Este cazul formatiunilor provenite din « trezirea » sentimentului regional, care a avut loc in Europa prin anii ’60. Fenomenul regional a izbucnit in tari unde, din diferite motive, mobilizarea periferiei nu se facuse inca. In opozitie cu mobilizarile de tip national sau religios, dimensiunea economica joaca rolul de motor in noua trezire a constiintei regionale. Contestarea Statului-natiune este dublata de o contestare a capitalismului centralizator. Partidele nationalitare vor astepta, functie de contextul in care se lupta, fie repartizarea pe regiuni a efectelor si instrumentelor cresterii economice, fie mentinerea controlului local asupra resurselor. Amestecul partidelor periferiste in domeniul raporturilor de productie, de distributie si de schimb a dus la afectarea considerabila a coeziunii acestor partide. Pe de alta parte, aceasta implicare le pune in raport de concurenta cu partidele socialiste, social-democrate si chiar comuniste, ba mai mult, afectand - acolo unde ea exista - democratia crestina. 3. Tipul neo-centralist. Atunci cand vorbim de raporturile centru/periferie, necunoscatorul isi imagineaza un centru dinamic si puternic si o periferie marginala, saraca si dependenta. Aceasta a fost situatia intalnita pana in prezent. S-a intamplat insa ca centrele militare sa se impuna, inaintea revolutiei industriale, periferiilor mai bogate si mai dezvoltate economic. Adesea, din ratiuni ideologice, sau centrul politic a fost separat de centrul economic, sau un centru economic nou si rival s-a dezvoltat in cadrul unei regiuni pana atunci periferice. III. Concluzii

Pe langa marea diversitate culturala, partidele care militeaza in favoarea periferiilor constituie o familie tot atat de omogena ca si cea a partidelor muncitoresti. Cele trei tipuri diferite de « periferism » corespund, de fapt, unor momente istorice distincte.

CLIVAJUL SECTOR PRIMAR/SECTOR SECUNDAR ŞI TERŢIAR

= Clivajul care pune în opoziţie pe proprietarii din societatea industrială şi pe cei ai lumii urbane pe de o parte, cu interesele rurale şi cu apărătorii naturii de cealaltă parte.

14

14

Vom face deosebirea dintre contra-mobilizarea împotriva pieţei şi apariţia unui contra-atac lansat în numele valorilor productiviste.

I. Contra-mobilizarea antiproductivistăLogica sistemului se baza pe integrarea acumulărilor precapitaliste, care au

rezistat îndelung, antrenând astfel o serie de consecinţe economice, culturale şi, în final, ecologice. Au urmat apoi două valuri succesive de contra-mobilizări, una corespunzând fazei precapitaliste, atunci când partidele agrariene s-au organizat pentru a apăra preţurile produselor agricole, iar a doua, fazei post-materialiste, când partidele ecologiste s-au constituit pentru a lupta împotriva distrugerii echilibrului natural cauzat de procesul de producţie.

1. Partidele muncitoreşti (agrariene). Agrarienii au format partide de clasă după modelul partidelor muncitoreşti sau liberale. Baza lor socială este deci ţărănimea, ale cărei interese ei le apără. Obiectivul lor iniţial a fost unul economic: să oblige Statul să împiedice scăderea preţurilor produselor agricole. Trebuiau să protejeze o lume rurală ameninţată să dispară şi să păstreze valorile şi modul s viaţă.

Bilanţul agrarienilor este semnificativ, menţinând, acolo unde ei existau, preţurile agricole nu numai la o cotă superioară cursului pieţei mondiale, dar şi faţă de cel practicat în interesul CEE. Celălalt punct forte al agrarienilor îl constituie politica privind mediul. 2. Partidele ecologiste. Partidele ecologiste sau verzi s-au născut în mediul urban prin conştientizarea efectelor puternicului dezechilibru natural provocat de logica economiei de piaţă.

Ecologismul, curent politic nou care provine dintr-un vechi clivaj, reuşeşte o fericită sinteză între noutate şi tradiţie, între trăsături de stânga şi de dreapta. El grupează pe toţi cei care au pierdut lupta împotriva instaurării capitalismului.

II. Spre o reacţie productivistă?Corespondentul laturii « urbane » a clivajului sector primar/sector secundar şi

terţiar a rămas mult timp neocupat. Totuşi, teoria productivistă există; ea are şi un tată: Saint-Simon, şi numeroase prenume: industrialism, tehnocraţie etc. Configuraţia istorică a vrut ca proprietarii productivismului să fie întotdeauna recrutaţi fie de partidele muncitoreşti, fie de partidele patrimoniale. Acestea au practicat o uniune sacră pentru a asigura dezvoltarea de după război până în anii ’80 şi care a contribuit la asigurarea fastului glorioşilor ani ’30.

GENEZA PARTIDELOR DIN EUROPA CENTRAL-RĂSĂRITEANĂTrăsături care permit delimitarea unei regiuni bine profilate : importanţa

clivajelor urban/rural şi centru/periferie. Importanţa clivajului urban/rural. Europa grupului Vişegrad împarte

împreună cu Scandinavia faptul de a avea sau de a fi avut partide agrariene. Cu excepţia celor finlandeze, cărora li se aseamănă foarte mult, partidele ţărăniste se deosebesc ce cele agrariene scandinav prin populismul lor. Ţărănimea era identificată cu tot poporul –acesta formând majoritatea. De factură anticapitalistă, ei caută o « a treia cale » între liberalism şi socialism: comunitarismul conform valorilor tradiţiei ţărăneşti.

I. Revoluţia internaţională

15

15

Transformările pe care puterea comunistă le-a adus Europei Centrale, despărţind-o de bazele sale occidentale pentru a o include într-un Imperiu răsăritean au luat forma unei revoluţii.

1. Importanţa celor patru decenii de « socialism real ». Nu este suficient să instaurezi instituţii democratice pentru a instaura şi democraţia. Trebuie să se treacă de la o cultură a pasivităţii, a supunerii, la o cultură cetăţenească. Deschiderea către o democraţie reprezentativă presupune satisfacerea a minimum trei cerinţe: una ţine de domeniul economic şi două de domeniul cultural. În primul rând, se pune problema capitalismului fără capitalişti şi fără capital. În al doilea rând, se impune necesitatea unei duble revoluţii culturale: pe de o parte, abandonarea unei mentalităţi birocratice pentru a ajunge la un spirit întreprinzător şi pe de altă parte, ruperea cu această « apatie socială » şi înlocuirea cu un sistem de valori fondat pe risc, incertitudine şi teamă pentru ziua de mâine.

Instaurarea democraţiei occidentale poate fi uşor concepută: sunt suficiente alegerile libere şi legi constituţionale adecvate. Mai greu este s-o faci să funcţioneze: este imposibil fără un sistem de valori, de mentalităţi şi atitudini care se numeşte cultură cetăţenească. Introducerea unei economii de piaţă este, din punct de vedere tehnic, mai dificilă şi se supune unor condiţii economice necesare, dar nu şi suficiente pentru că aceasta impune precondiţii de ordin cultural, de modificare a valorilor, mentalităţilor şi atitudinilor, atât la antreprenorii potenţiali, cât şi la muncitori.

2. Modelul. Rokkan a propus conceptul de revoluţie internaţională pentru a explica naşterea partidelor comuniste. Acesta i-a inspirat lui Jean Charlot ideea unui al cincilea clivaj, care ar pune în opoziţie partidele totalitare şi partidele specializate ca rezultat al unui clivaj între stat şi societatea civilă. Totuşi, oricât de importante ar fi fost, revoluţia internaţională şi transformările sale ulterioare – troţkismul, maoismul, titoismul – n-au afectat decât latura « muncitori » a clivajului capitalişti/muncitori.

Dacă prezenţa unui clivaj stat/societate civilă, rezultat din revoluţia internaţională nu se justifică în cazul democraţiilor occidentale, acesta are o mare importanţă în democraţiile populare. În calitatea sa de partid unic, Partidul Comunist şi-a schimbat caracterul de îndată ce a eliminat sau şi-a supus rivalii. El se transformă într-un Partid-Stat, care se deosebeşte radical nu numai de partidele viabile care acţionează în societăţile liberale, dar chiar de partidele comuniste din cadrul acestor societăţi.

Revoluţia industrială cuprinde astfel, pe axa teritorial-culturală, clivajul stat/societate civilă, care pune în opoziţie « partidele totalitare » cu « partidele democrate », în timp ce pe axa funcţională ea se traduce prin clivajul minimalişti/maximalişti, care pune în opoziţie « partidele sociale » cu « partidele liberale ». Patru familii de partide, care se opun două câte două, se adaugă astfel celor opt care compun peisajul politic al ţărilor occidentale.

REVENIREA LA VECHILE CLIVAJE

Din punct de vedere teoretic, clivajele rezultate din revoluţia naţională n-ar fi trebuit să fie modificate de lunga domnie a comunismului. Să ne reamintim că acesta din urmă cuprinde, pe axa funcţională, clivajul Biserică/Stat, iar pe axa teritorial-culturală,

16

16

clivajul centru/periferie. În schimb, clivajele născute din revoluţia industrială au fost puternic perturbate de naţionalizarea mijloacelor de producţie şi de eliminarea, în consecinţă, a burgheziei capitaliste.

I. Clivajul centru/periferie. După modelul aliaţilor din 1918, Ordinul sovietic a pus capăt problemei minorităţilor naţionale. Noua putere tutelară a procedat la deplasarea în forţă a frontierelor ca şi a populaţiilor.

II. Clivajul Stat/Biserică. Înainte de război, mişcarea muncitorească social-democrată afişa, pretutindeni pe continentul european, puternice tendinţe anticlericale.

După mai bine de patruzeci de ani de regim comunist, chiar dacă remarcăm existenţa unor diferenţe considerabile în practicile religioase din Europa centrală, atitudinea faţă de catolicism a rămas aceeaşi, şi numărul adepţilor este la fel de mare. Principala ţintă a regimului, focar de rezistenţă, Biserica catolică a ieşit învingătoare.

III. Clivajul urban/rural. Europa Centrală a cunoscut chiar de la începuturile democraţiei o mişcare rurală foarte puternică şi cu o înclinaţie populistă şi comunitară.

IV. Clivajul patroni/muncitori. În urma căderii regimurilor comuniste, observatorii s-ar fi aşteptat la o pătrundere a social-democraţiei. Dar nu s-a întâmplat aşa.

De asemenea, au lipsit partidele conservatoare şi liberale de dinainte şi de după război. Dacă democraţiile populare nu au lichidat nici fizic, nici cultural vechile clase şi pe capitalişti, în schimb ele au distrus patrimoniul care le conferea puterea şi influenţa.

V. ConcluziiSurprinşi de rezistenţa fenomenului catolic, pe care au încercat cu insistenţă

să-l slăbească, conducătorii comunişti şi-au înmulţit, imediat după anii ’50, atât concesiile făcute Bisericii, cât şi jignirile faţă de sentimentul religios al populaţiei.

În schimb, puterea comunistă şi-a împlinit sarcina principală de distrugere a capitalismului şi a tot ce constituia fundamentul puterii burgheziei.

Mişcarea sindicală s-a văzut redusă la starea de instrument în serviciul regimului.

În cei peste patruzeci de ani de « socialism real », nu a mai rămas nimic din clivajul cel mai important al lumii occidentale (stânga/dreapta). Clivajul Biserică/Stat a rezistat mai bine în lunga perioadă de domnie stalinistă şi neo-stalinistă. Doar clivajul centru/periferie se impune cu o redutabilă vigoare, depăşind adesea nivelul prezenţei sale dintre cele două războaie mondiale, pentru a atinge importanţa pe care a avut-o înainte de 1914 şi în secolul trecut. Bilanţul complet al « democraţiilor sovietice » din vest ar fi: distrugerea lumii financiare şi economice o dată cu partidele care o mediatizau – cu excepţia Poloniei -, dar şi a unei lumi sindicale lăsată fără vlagă; eşecul în încercarea sa de eradicare a Bisericii Catolice; exacerbarea problemei minorităţilor.

CLIVAJELE POLITICE ÎN TRANZIŢIE

Apariţia, odată cu reinstaurarea democraţiei, a unui clivaj Stat/Societate civilă. Un al doilea clivaj se instaurează atunci când se restabileşte funcţionarea unei

17

17

economii de piaţă care, după patruzeci de ani de planificare centralizată, nu mai prezintă nimic « natural ».

I. Statul contra societăţii civile. Instanţă fundamentală a Statului, Partidul Comunist substituia funcţional atât clasa conducătoare în sensul dat de Mosca, cât şi burghezia. De aceea, el va pierde orice funcţie de mediator între societatea civilă şi societatea politică, pentru a deveni o unealtă de mobilizare în avantajul exclusiv al cei de-a doua. Acolo unde există o societate civilă va apărea, din aproape în aproape, o mobilizare împotriva Statului totalitar.

1. Partidele totalitare. Familia de partide totalitare se compune din partide comuniste normalizate şi, în anumite cazuri, reîmprospătate în vederea alegerilor libere.

2. Paridele democrate. Aceste partide au rezultat din diferite forme de dizidenţă contra comunismului, care s-au reunit apoi pentru a construi democraţia şi multe dintre ele au dispărut ori s-au fragmentat, diversele lor componente reclasându-se după alte axe şi clivaje.

II. Clivajul din tranziţia economică. Dilema pe care noile democraţii trebuie s-o rezolve se pune în urmorii termeni: cum să construieşti o economie de piaţă fără acumulare primar capital, fără capitalişti, fără adevărate circuite de distribuţie şi cu un aparat de producţie învechit şi depăşit, într-un context financiar cel puţin posac, limitând costurile sociale şi umane care sunt şi vor fi ridicate.

Un clivaj net apare şi delimitează clar optimiştii, cei care cred că echilibrul pieţei va rezulta nu numai din privatizarea rapidă şi pe scară largă a întreprinderilor, dar şi din liberalizarea preţurilor, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, minimaliştii, care văd o tranziţie mai lungă, unde privatizarea precede liberalizarea preţurilor şi convertibilitatea monedei, totul supravegheat de Statul care-şi asumă rolul de supraveghetor mai ales în domeniul social. Spre regretul susţinorilor acestor două doctrine, nici una, nici alta nu este concepută pentru a asigura trecerea de la « socialismul aplicat » la economia de piaţă şi nu constituie panacee.

1. Partidele care susţin o tranziţie rapidă: optimiştii. Ei apar observatorului ca două versiuni care pot coexista: o variantă catch-all majoritară şi o variantă « intelectuală », mai slabă electoral.

2. Minimaliştii sau partidele sociale. Partidele adepte ale unei tranziţii mai lente au rezistat cu greu. Ele se autoproclamă social-democrate, dar fără să prezinte nici una dintre trăsăturile istorice, sociologice sau morfologice ale partidelor muncitoreşti şi nici a fortiori ale social-democraţiei.

18

18

19

19