f a n t a s y

DAN SIMMONS s-a născut în 1948 în statul american Illinois şi a crescut în Vestul Mijlociu. ~n 1970 a absolvit Colegiul Wabash şi a fost recompensat cu Premiul Phi Beta Kappa pentru excelenţă în ficţiune, jurnalism şi artă. A urmat Washington University din St Louis, după care a lucrat optsprezece ani în învăţământul pri-mar. Prima povestire i-a fost publicată în 1982, iar primul roman în 1985. Din 1987 este scriitor liber-profe sionist. Dan Simmons a devenit faimos în 1989, când a câştigat pre miile Hugo şi Locus cu romanul Hyperion, a cărui structură este inspirată din Decameronul şi Povestiri din Canterbury. Simmons a abordat de-a lungul carierei sale literare diverse genuri, combi nându-le uneori în cadrul aceluiaşi volum: science fiction, horror, fantasy şi roman poliţist. Dintre lucrările sale amintim: Song of Kali (Premiul World Fantasy, 1986), Carrion Confort (premiile Bram Stoker, Locus şi British Fantasy, 1990), Hyperion (premiile Hugo şi Locus, 1990, Ignotus, 1991, şi Seiun, 1995), Entropy’s Bed at Midnight (Premiul Locus, 1991), Căderea lui Hyperion (premiile Locus şi SF Chronicle, 1991, British SF, 1992, şi Seiun, 1996), Prayers to Broken Stones (Premiul Bram Stoker, 1992), Summer of Night (Premiul Locus, 1992), Children of the Night (Premiul Locus, 1993), „This Year’s Class Picture“ (premiile World Fantasy, Bram Stoker şi Sturgeon, 1993, Seiun, 1999), „Death in Bangkok“ (premiile Bram Stoker şi Locus, 1994), Fires of Eden (Premiul Locus, 1995), The Rise of Endymion (premiile Locus şi SF Chronicle, 1998), „Orphans of the Helix“ (Premiul Locus, 2000), A Winter Haunting (Premiul International Horror Guild, 2003), Ilion (Premiul Locus, 2004).

Traducere din limba englezăRUXANDRA TOMA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiSIMMONS, DAN

HMS Terror / Dan Simmons; trad.: Ruxandra Toma. -București: Nemira Publishing House, 2014

2 vol.ISBN 978-606-579-832-8Vol. 1. - ISBN 978-606-579-846-5

I. Toma, Ruxandra (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Dan SimmonsTHE TERROR© 2007 Dan Simmons

© Nemira, 2014

Redactor: Oana IONAȘCUTehnoredactor: Irina POPESCU

Tiparul executat de FED PRINT S.A.

Orice reproducere, totală sau parţialã, a acestei lucrări,fără acordul scris al editorului, este strict interzisăși se pedepsește conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-579-832-8

Coperta: Alexandru CSUKORIlustraţia copertei: Tudor POPA

Cu dragoste şi mii de mulţumiri pentru

memorabilele lor scrieri despre expediţiile

arctice, dedic această carte lui Kenneth Tobey,

Margaret Sheridan, Robert Cornthwaite,

Douglas Spencer, Dewey Martin, William Self,

George Fenneman, Dimitri Tiomkin, Charles

Lederer, Christian Nyby, Howard Hawkes

şi James Arness.

Această calitate înşelătoare este cea care

face ca gândul despre alb, dezbrăcat de conota-

ţiile lui prietenoase şi asociat cu oricare obiect

înspăimântător în sine însuşi, să intensifice

groaza aceea dincolo de orice limite. Dovadă

stau ursul alb de la poli şi rechinul alb de la

tropice; oare ce altceva decât albul lor neted,

ca de nea, îi face atât de negrăit de înspăimân-

tători? Albul acela este cel care transmite o

asemenea blajinătate detestabilă, mai degrabă

dezgustătoare decât monstruoasă, prostului

care cască ochii la frumuseţea lor. Astfel încât

tigrul cu colţi fioroşi şi blană magnifică nu ne

zdruncină până într-atât de mult curajul ca

ursul sau rechinul învelit în linţoliul lui alb.

HERMAN MELVILLE, Moby Dick (1851)

1

C R O Z I E R

Latitudine nordică 70° 05', longitudine vestică 98° 23'Octombrie, 1847

Căpitanul Crozier urcă pe punte şi descoperă că duhuri celeste îi asediază vasul. Deasupra – deasupra navei lui, Terror – falduri scânteietoare de lumină se năpustesc spre ei, iar apoi se retrag, ca braţele colorate ale unor năluci agresive, dar ezitante în ultimă in-stanţă. Degete subţiri din ectoplasmă se întind spre vas, se desfac, se pregătesc să-l înhaţe, dau înapoi.

Sunt minus patruzeci şi cinci de grade Celsius şi temperatura continuă să scadă cu repeziciune. Din cauza ceţii groase de mai devreme, din timpul acelei unice ore de crepuscul înnegurat care le era acum ziuă, fuseseră scurtate catargele – cei trei arbori gabieri, ar-boreţii, velatura superioară şi vergile de sus fuseseră demontate şi puse bine, pentru a preveni accidentele provocate de bucăţile de gheaţă care ar fi căzut de pe ele, dar, mai ales, riscul de răsturnare a navei sub gre-utatea gheţii care le-ar fi acoperit – iar acum par nişte

12 D A N S I M M O N S

copaci trişti, fără vârf şi cu crengile tăiate de mâini nepricepute, în lemnul cărora se reflectă aurora ce dansează de la un orizont abia întrezărit la celălalt. Sub ochii lui Crozier calotele zimţate de gheaţă din jur se fac albastre, apoi sângerează violet, apoi strălu-cesc cu verdele copilăriei lui petrecute în nordul Ir-landei. La aproape o milă1 în faţă şi puţin spre dreapta, muntele uriaş de gheaţă plutitoare care ascunde vede-rii vasul Erebus, nava soră a celei pe care se află el, pare, preţ de o clipă prea scurtă şi prea înşelătoare, că radi-ază văpăi de culoare din interior, ca şi cum s-ar mistui în propriile-i focuri îngheţate.

Strângându-şi mai bine gulerul în jurul gâtului şi dându-şi capul pe spate din obişnuinţa celor patru-zeci de ani în care tot verificase starea catargelor şi a velelor, Crozier bagă de seamă că stelele de deasupra lui ard cu lumină fermă şi rece, iar cele de lângă linia orizontului nu numai că pâlpâie, dar şi, atunci când le priveşte fix, îşi schimbă poziţia, deplasându-se cu mişcări bruşte mai întâi la stânga, apoi la dreapta, apoi jucând în sus şi în jos. Crozier a mai văzut fe-nomenul acesta şi în trecut – în sudul îndepărtat, împreună cu Ross, precum şi în apele acestea, în tim-pul expediţiilor anterioare. Un cercetător pe care-l avusese la bord în acea călătorie la Polul Sud, şi care-şi petrecuse prima lui iarnă între gheţuri şlefu-ind şi lustruind lentilele telescopului, îi explicase lui Crozier că agitaţia stelelor s-ar fi datorat

1 Milă marină: 1853 metri (n. tr.).

h m s t e r r o r 13

modificărilor rapide ale indicilor refracţiei din aerul rece şi încărcat, dar instabil, de deasupra apelor aco-perite cu gheaţă şi a întinderilor nevăzute de uscat. Altfel spus, de deasupra noilor continente nemaivă-zute vreo dată de ochiul vreunui om. Sau cel puţin, în cazul acestei regiuni arctice, îşi zice Crozier, ne-maivăzute de ochiul vreunui om de rasă albă.

În urmă cu mai puţin de cinci ani, Crozier desco-perise împreună cu prietenul său, comandantul din vremea aceea, James Ross, un astfel de continent neştiut până atunci – Antarctica. Au botezat marea, întinderea de uscat şi golfurile mici după numele lui Ross. Au botezat munţii după numele finanţatorilor expediţiei şi după numele prietenilor lor apropiaţi. Au botezat cei doi vulcani pe care îi vedeau în zare după numele navelor lor – aceleaşi două nave de acum –, iar piscurile fumegânde căpătaseră numele Erebus şi Terror. Crozier fusese chiar foarte mirat că nu botezaseră vreo formă importantă de relief după numele motanului de pe vas.

Dar nu botezaseră nimic după el. În seara aceasta de octombrie a iernii polare din anul 1847, nu există încă niciun continent – fie el arctic sau antarctic – nicio insulă, strâmtoare, golf, lanţ muntos, platformă glaciară ori gheţar amărât care să poarte numele lui Francis Rawdon Moira Crozier.

Iar lui Crozier nici că i-ar putea păsa mai puţin. Şi, gândindu-se la toate astea, îşi dă seama că e niţeluş cam beat. Mă rog, îşi zice el, restabilindu-şi reflex echilibrul pe puntea înclinată cu douăsprezece grade la tribord

14 D A N S I M M O N S

şi cu opt la proră, în ultimii trei ani am fost mai mult beat decât treaz, păi, nu? De la povestea cu Sophia tot beat am fost. Dar chiar şi aşa tot sunt un navigator şi comandant de echipaj mai bun decât a fost vreodată pră-păditul ăla nefericit de Franklin nebăut. La o adică, sunt mult mai bun şi decât lacheul lui, fustangiul ăla peltic şi bucălat de Fitzjames.

Crozier clatină din cap şi porneşte spre proră, pe puntea acoperită cu gheaţă, către singurul om de cart pe care-l poate distinge în pâlpâirea aurorei.

Este micuţul Cornelius Hickey, ajutorul cu mutră de guzgan al ştemuitorului1 de pe vas. În întunericul de pe punte toţi oamenii arată la fel pentru că ţinuta lor de vreme rece este fără excepţie aceeaşi: straturi peste straturi de flanel şi lâneturi, acoperite cu o manta impermeabilă foarte grea, mitene groase care ies de sub mânecile voluminoase, „peruci galeze“ – de fapt, bonete de lână cu urechi – bine strânse, adesea cu ajutorul unor fulare lungi ori şaluri înfăşurate de multe ori în jurul capului până nu se mai zăreşte de-cât un vârf de nas degerat. Dar fiecare marinar îşi poartă hainele diforme de iarnă într-o manieră uşor diferită – poate adăugând la toaleta aceasta un fular de acasă, ori poate încă o „perucă galeză“ îndesată peste prima, sau de sub mitenele căpătate prin bună-voinţa Marinei Regale Britanice se iţeşte câte o pere-che de mănuşi în culori vesele, tricotate cu multă

1 Muncitor care realizează îmbinarea prin nituire a mar gi-nilor unor piese metalice (n. tr.).

h m s t e r r o r 15

dragoste de vreo mamă, soţie ori iubită –, iar Crozier a învăţat să-i deosebească în bezna de afară şi de la depărtare pe toţi cei cincizeci şi nouă de ofiţeri şi marinari rămaşi în subordinea sa.

Hickey stă cu ochii pierduţi într-un punct de din-colo de ţurţurii de pe bompresul care se înţepenise într-o banchiză pe o lungime de trei metri atunci când, din cauza presiunii gheţii, HMS1 Terror îşi ri-dicase în sus pupa, coborându-şi prora. Hickey este ori cufundat în gânduri, ori paralizat de frig, încât nici nu-şi observă căpitanul până în momentul când acesta i se alătură lângă parapetul devenit un altar de gheaţă şi zăpadă. De acest altar este rezemată puşca santinelei. Pe gerul ăsta cumplit, toţi se feresc să atingă obiecte metalice, fie şi cu mănuşi.

Hickey tresare uşor când Crozier se apleacă spre el. Căpitanul de pe Terror nu poate desluşi chipul tâ-nărului de douăzeci şi şase de ani, dar vede cum aburul respiraţiei acestuia se transformă instantaneu într-un norişor de cristale de gheaţă în faţa „perucii galeze“ şi a fularelor cu care se îmbrobodise.

În mod normal, nu se salută în timpul iernii petre-cute între gheţuri, când ofiţerii nu au parte nici măcar de salutul neprotocolar cu degetul dus la frunte, însă încotoşmănatul Hickey îşi trece greutatea de pe un picior pe altul, ridică din umeri şi îşi înclină capul – ansamblu de gesturi prin care marinarii îşi întâmpină căpitanul în

1 HMS – His/Her Majesty Ship (Nava Maiestăţii Sale) – denumire generică a navelor din Marina Britanică (n. tr.).

16 D A N S I M M O N S

larg. Din cauza gerului, carturile fuseseră reduse de la patru la două ore – şi numai Dumnezeu ştie, îşi zice Crozier, că şi cu carturile dublate tot avem suficienţi oameni pe vasul ăsta arhiplin –, dar din mişcările greoaie şi lente ale lui Hickey îşi dă seama că băiatul e pe jumătate îngheţat. Deşi le spusese de nenumărate ori că, atunci când sunt de cart, trebuie să se mişte în permanenţă, să se plimbe de colo-colo, să alerge pe loc, să ţopăie chiar, dacă trebuie, însă fără să-şi ia ochii de la întinderea de gheaţă, tot au tendinţa să stea nemişcaţi mare parte din schimbul lor, de ai zice că sunt în uniforma de vară, pândind apariţia sirenelor.

– Domnule căpitan.– Domnule Hickey. Ai ceva de raportat?– Nimic de când s-au auzit focurile... focul ăla de

armă... acum vreo două ore, domnule. Şi acu’ niţică vreme am auzit, sau aşa mi s-a părut... ceva ce semăna cu un ţipăt, domnule căpitan... un ţipăt de dincolo de muntele ăla de gheaţă. Am raportat la dom’ lent Irving, dar dânsul mi-a zis că or fi trosnit gheaţa.

În urmă cu două ore, Crozier fusese informat des-pre zgomotul ca de împuşcătură venit din direcţia lui Erebus şi atunci urcase iute pe punte să vadă despre ce e vorba, însă sunetul acela nu se mai repetase, aşa că nu trimise niciun mesager la nava cealaltă şi niciun matelot pe întinderea de gheaţă ca să evalueze situaţia. Să ordone acum cuiva să iasă în beznă pe marea în-gheţată, când... chestia aia... stă la pândă în aglomera-rea de gheţari şi troiene înalte, ar fi însemnat să-l trimită la moarte sigură. Acum cele două vase

h m s t e r r o r 17

schimbau mesaje doar în timpul puţinelor minute de semiîntuneric din jurul amiezii. În câteva zile nu va mai exista zi, doar noapte polară. Noapte neîntre-ruptă. O sută de zile de beznă.

– Poate gheaţa a fost, spune Crozier, întrebându-se de ce Irving nu-i raportase aşa-zisul ţipăt. La fel şi în cazul focului de armă. Doar gheaţa, nimic altceva.

– Da, domnule căpitan. Gheaţa, domnule.Niciunul nu crede – muscheta sau puşca scot zgo-

mote distincte, chiar şi de la distanţă de o milă, iar sune tul se propagă nefiresc de departe şi de clar în nordul acesta extrem. Însă la fel de adevărat este că banchiza care se strânge tot mai tare în jurul navei Terror huruie, geme, pocneşte, plesneşte, urlă, zbiară necontenit.Ţipetele îl deranjează cel mai mult pe Crozier, tre-

zindu-l, noapte de noapte, din ora sa de somn. Mult prea mult seamănă cu plânsetele mamei sale din ulti-mele ei zile de viaţă... seamănă cu vaietele ei şi cu poveştile bătrânei sale mătuşi despre zâne care se tân-guie în noapte, prevestind moartea unui membru al familiei. Amândouă îi tulburaseră somnul în copilărie.

Crozier se întoarce încet. Deja genele îi sunt încăr-cate cu gheaţă, iar pe buza superioară are o crustă formată din aburul îngheţat al răsuflării şi din muci congelaţi. Marinarii au învăţat că-i mai bine să-şi as-cundă bărbile înăuntrul puloverelor şi fularelor, dar tot se văd nevoiţi adesea să-şi ciopârţească firele de păr care au îngheţat, lipindu-li-se de haine. Ca majoritatea ofiţerilor, Crozier se rade în fiecare dimineaţă, cu

18 D A N S I M M O N S

toate că, din pricina strădaniei de a economisi cărbu-nii, „apa fierbinte“ pe care i-o aduce stewardul e mai degrabă gheaţă topită, făcând bărbieritul o treabă a naibii de dureroasă.

– Lady Silence e pe punte? se interesează Crozier.– O, da, domnule căpitan, e aici mai mereu, răs-

punde în şoaptă Hickey ca şi cum ar avea vreo im-portanţă.Şi chiar dacă Silence i-ar putea auzi, tot nu le-ar

înţelege cuvintele. Însă toţi cei de pe vas cred – şi cred cu tot mai multă străşnicie de când îi pândeşte ches-tia aceea dintre gheţuri – că tânăra femeie eschimos este înzestrată cu puteri ascunse.

– E la postul de la babord, împreună cu dom’ lent Irving, adaugă Hickey.

– Locotenentul Irving? Ar fi trebuit să-şi termine cartul de mai bine de o oră.

– Da, domnule. Da’ oriunde e Lady Silence, acolo-i şi dom’ lent, dacă nu vă supăraţi că îndrăznesc. Nu se duce ea sub punte, nu coboară nici el. Până nu are neapărată nevoie, vreau să zic... Niciunul dintre noi nu-i în stare să stea atâta vreme în gerul ăsta ca vră... ca femeia asta.

– Stai cu ochii la gheţuri şi vezi-ţi de treburile tale, domnule Hickey.

Ajutorul ştemuitorului tresare din nou la auzul tonului aspru al lui Crozier, execută salutul şovăiel-nic cu ridicatul din umeri şi îşi întoarce iar nasul alb spre întunericul de dincolo de proră.

h m s t e r r o r 19

Crozier porneşte cu paşi mari spre postul de cart de la babord. Luna trecută îşi pregătise nava pentru iarnă, după ce vreme de trei săptămâni se hrănise cu speranţe zadarnice că vor putea să scape de acolo în august. Şi din nou ordonase ca vergile inferioare să fie rotite în jurul axei paralele a vasului, folosindu-le drept căpriori. Apoi refăcuseră cortul piramidal ce acoperea cea mai mare parte a punţii principale şi reclădiseră grinzile din lemn, pe care le depozitaseră dedesubt în timpul celor câtorva săptămâni de opti-mism. Dar chiar dacă zilnic oamenii dau la lopată ore în şir, făcând cărări prin cei treizeci de centimetri de zăpadă lăsată pentru a izola puntea, chiar dacă zilnic sparg gheaţa cu târnăcoape şi cazmale, chiar dacă cu-răţă stropii intraţi sub acoperişul din pânză groasă şi la sfârşit presară nisip care să împiedice alunecarea, tot mai rămâne o peliculă de gheaţă. Prin urmare, mersul lui Crozier pe puntea înclinată seamănă mai degrabă cu mişcările graţioase ale unui patinator.

Marinarul de cart, aspirantul Tommy Evans – pe care Crozier reuşeşte să-l identifice după căciula verde şi caraghioasă (cu siguranţă tricotată de mama lui) şi trasă peste voluminoasa „perucă galeză“ – s-a îndepăr-tat vreo zece paşi mai înspre pupa, pentru a acorda o oarecare intimitate locotenentului de rangul trei şi lui Silence.

Iar asta îl face pe căpitanul Crozier să-şi dorească să lovească pe cineva – pe toată lumea – exact în dos.

În parka îmblănită, cu glugă şi pantaloni bărbă-teşti, femeia eschimos pare un ursuleţ rotofei. Este pe

20 D A N S I M M O N S

jumătate întoarsă cu spatele la locotenentul cel înalt. Însă Irving s-a înghesuit alături de ea lângă parapet – fără s-o atingă, dar stând mult mai aproape decât ar îndrăzni un ofiţer şi gentilom să stea lângă o doamnă întâlnită la o petrecere în aer liber sau pe o ambarca-ţiune de agrement.

– Domnule locotenent Irving!Crozier n-a intenţionat să i se adreseze cu atâta

asprime, dar nu-l deranjează câtuşi de puţin să vadă cum tânărul sare ca ars, aproape îşi pierde echilibrul, reuşeşte să se prindă de parapetul îngheţat cu stânga şi – aşa cum se încăpăţânează s-o facă în ciuda uzan-ţelor standard de pe vasele prinse între gheţuri – îşi salută căpitanul cu mâna dreaptă.

Jalnic salut, îşi zice Crozier, nu numai din pricina mitenelor uriaşe, „perucii galeze“ şi a hainelor di-forme de iarnă care-l fac pe tânărul Irving să semene cu o morsă înţepenită în poziţie de drepţi, ci şi pentru că îşi dăduse jos fularul de pe obrajii proaspăt bărbie-riţi – probabil ca să-i arate lui Silence cât de chipeş îl făcuse maică-sa –, iar acum din nări îi atârnau doi ţur-ţuri, accentuând asemănarea cu o morsă.

– Pe loc repaus, îl repede Crozier. Tâmpitule, adaugă el în gând.

Irving rămâne la fel de ţeapăn, aruncă o privire spre Silence – de fapt, la spatele glugii ei pufoase – şi cască gura să zică şi el ceva. Evident că nu-i trece nimic prin cap. Închide gura la loc. Buzele îi sunt la fel de albe ca pielea lui îngheţată.