Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

Cauza REGNER împotriva REPUBLICII CEHE

(Cererea nr. 35289/11)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

19 septembrie 2017

Această hotărâre este definitivă. Poate suferi modificări de formă.

În Cauza Regner împotriva Republicii Cehe,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră

compusă din:

Guido Raimondi, președinte,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Robert Spano,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Khanlar Hajiyev,

Luis López Guerra

András Sajó,

Işıl Karakaş,

Erik Møse,

Aleš Pejchal,

Krzysztof Wojtyczek,

Egidijus Kūris,

Mārtiņš Mits,

Georges Ravarani,

Pere Pastor Vilanova,

Alena Poláčková,

Georgios Serghides, judecători,

și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 octombrie 2016 și 10 mai

2017,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 35289/11 îndreptată împotriva

Republicii Cehe, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Václav

Regner („reclamantul”), a sesizat Curtea la 25 mai 2011 în temeiul art. 34 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(„Convenția”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de L. Trojan, avocat în Praga. Guvernul

ceh („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Vít A.

Schorm, din cadrul Ministerului de Justiție.

3. Reclamantul denunță caracterul inechitabil al procedurii administrative

în cadrul căreia nu a luat cunoștință de un element de probă decisiv,

considerat drept informație clasificată și pus la dispoziția instanțelor de către

pârât. Consideră acest lucru o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

4. La 6 ianuarie 2014, președintele fostei Secții a cincea, căreia i-a fost

repartizată cauza (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții, „Regulamentul”), a

hotărât să comunice cererea Guvernului. La 26 noiembrie 2015, o cameră a

secției menționate, compusă din Angelika Nuβberger, președinte, Boštjan

Zupančič, Ganna Yudkivska, Vincent De Gaetano, André Potocki, Helena

Jäderblom și Aleš Pejchal, judecători, precum și Milan Blaško, grefier

adjunct de secție, a pronunțat în unanimitate o hotărâre prin care cererea a

fost declarată admisibilă și prin care s-a constatat, cu majoritate de voturi,

neîncălcarea art. 6 § 1 din Convenție. La hotărâre au fost anexate opinia

separată a doamnei judecător Jäderblom, precum și opinia concordantă a

domnului judecător Pejchal.

5. La 11 februarie 2016, reclamantul a solicitat retrimiterea cauzei în fața

Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenție. La 2 mai 2016, Colegiul

Marii Camere a admis cererea.

6. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile

art. 26 § 4 și 5 din Convenție și ale art. 24 din Regulament.

7. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise

suplimentare (art. 59 § 1 din Regulament) pe fondul cauzei. De asemenea, au

fost primite observații din partea Guvernului Republicii Slovace, pe care

președintele l-a autorizat să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din

Convenție și art. 44 § 3 din Regulament).

8. La 19 octombrie 2016, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor

Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfățișat:

– pentru Guvern

domnii V.A. SCHORM, agent,

V. PYSK, cabinetul agentului guvernamental,

Ministerul Justiției,

doamnele L. ZAHRADNICKÁ, cabinetul agentului guvernamental,

Ministerul Justiției,

H. BONČKOVÁ, consilieri;

– pentru reclamant

domnul M. BILEJ, avocat,

doamnele D. KÁŇOVÁ,

A. KUKRÁLOVÁ, consilieri.

Curtea a ascultat declarațiile domnilor Bilej și Schorm, precum şi

răspunsurile acestora la întrebările adresate.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

9. Reclamantul s-a născut în 1962 și locuiește în Praga.

10. În temeiul unui contract încheiat la 2 noiembrie 2004 și reglementat de

dispozițiile Codului muncii, reclamantul a devenit angajat al Ministerului

Apărării.

11. La 27 decembrie 2004, organul statutar al ministerului a solicitat

Autorității Naționale de Securitate (Národní bezpečnostní úřad –

„Autoritatea”) să îi elibereze reclamantului un certificat de securitate

(osvědčení), care îi oferea acces la informații clasificate, încadrate în

categoria „secret” (tajné) în cadrul atribuțiilor de serviciu pe care trebuia să

le exercite.

12. La 1 ianuarie 2005, reclamantul a preluat funcția de director al

Departamentului pentru Administrarea Bunurilor din Ministerul Apărării

(Sekce správy majetku Ministerstva obrany).

13. La 19 iulie 2005, Autoritatea i-a eliberat certificatul de securitate,

valabil până la 18 iulie 2010, confirmând că acesta avea acces la informații

de stat clasificate, încadrate în categoria „secret”.

14. În cursul anului 2006, reclamantul a fost numit adjunctul prim-

viceministrului apărării (zástupce Prvního náměstka ministra obrany),

ocupând în continuare funcția de director al Departamentului pentru

Administrarea Bunurilor din Ministerul Apărării.

15. La 7 octombrie 2005, Autoritatea a primit de la serviciul de informații

o informație clasificată, încadrată în categoria „restricționat” (vyhrazené) și

datată 5 octombrie 2005. S-a început o anchetă pentru a verifica informația

primită. În cursul acestei anchete, serviciul de informații a furnizat Autorității

și alte informații, datate 21 martie 2006, clasificate „restricționat” și depuse

la dosarul de securitate (bezpečnostní spis) cu numărul 77. Pe baza acestor

informații, Autoritatea a retras certificatul de securitate la 5 septembrie 2006.

Această decizie s-a bazat pe două elemente distincte. În primul rând,

reclamantului i se imputa faptul că a omis să precizeze, deși ar fi trebuit să

facă acest lucru atunci când a solicitat eliberarea certificatului de securitate,

că ocupa funcții de conducere în cadrul unor societăți și că deținea conturi la

bănci străine. Pe de altă parte, decizia adăuga că persoana în cauză prezenta

un risc la adresa securității naționale, în sensul art. 14 alin. (3) litera d) din

Legea nr. 412/2005. În ceea ce privește acest ultim aspect, în decizie nu se

precizau totuși informațiile clasificate pe care se întemeia, având în vedere că

acestea erau încadrate în categoria „acces restricționat” și prin urmare,

potrivit legii, nu puteau fi divulgate persoanei în cauză. Se menționa că

faptele stabilite în ceea ce privește comportamentul reclamantului, astfel cum

sunt atestate în informațiile primite la 7 octombrie 2005 de către Autoritate,

puneau la îndoială capacitatea acestuia de a obține un certificat de securitate,

precum și capacitatea sa de a nu fi influențat și de a păstra secrete informațiile

sensibile, și că, prin urmare, acesta nu mai era demn de încredere.

16. În urma recursului ierarhic (rozklad) introdus de reclamant în fața unei

autorități administrative superioare, directorul Autorității, după obținerea

avizului comisiei de recurs, a confirmat, la 18 decembrie 2006, decizia

Autorității din 5 septembrie 2006, dar pe baza unei motivări parțial diferite.

Acesta a respins ca nefondată plângerea privind faptul că reclamantul nu a

dezvăluit anumite informații înainte de eliberarea certificatului de securitate.

În schimb, a fost de acord cu concluziile Autorității referitoare la existența

unui risc de securitate, care rezultase din ancheta desfășurată de Autoritate și

din documentele clasificate.

17. Între timp, la 4 octombrie 2006, reclamantul a solicitat să fie eliberat

din funcția de adjunct al prim-viceministrului apărării, precum și din cea de

director al Departamentului pentru Administrarea Bunurilor din Ministerul

Apărării, din motive de sănătate. La aceeași dată, acesta a fost revocat din

funcție, în temeiul art. 65 alin. (2) din Codul muncii (infra, pct. 26). La 20

octombrie 2006, acesta a semnat, în temeiul art. 43 din Codul Muncii,

încetarea prin acordul părților a contractului său de muncă, cu efect de la 31

ianuarie 2007.

18. La 19 ianuarie 2007, reclamantul a contestat anularea certificatului de

securitate în fața Tribunalului Municipal din Praga (městský soud). Acesta și

avocatul său au fost autorizați să consulte dosarul, dar părțile clasificate ca

fiind confidențiale au fost excluse. În schimb, documentele care conțineau

informații privind existența unui risc, inclusiv documentele confidențiale, au

fost transmise de către Autoritate instanței, care a avut acces la acestea. În

cadrul ședinței publice, reclamantului i s-a oferit posibilitatea să își prezinte

argumentele, precum și teza sa cu privire la motivele care au condus la

retragerea certificatului de securitate. În această privință, reclamantul a

observat că, în opinia lui, informația în litigiu fusese furnizată de un serviciu

militar de informații, care a vrut să se răzbune pentru refuzul acestuia de a

accepta o propunere de colaborare care depășea obligațiile sale stabilite prin

lege.

19. Prin hotărârea din 1 septembrie 2009, tribunalul a respins cererea

reclamantului. S-a subliniat că, în cadrul procedurii de retragere a unui

certificat de securitate, autoritatea competentă trebuie să expună doar

motivele de retragere care sunt întemeiate pe documente neclasificate și că,

în ceea ce privește motivele întemeiate pe documente clasificate, aceasta

trebuie să se limiteze să facă trimitere la documentele relevante și la nivelul

acestora de secretizare. Instanța a considerat că abordarea Autorității, care nu

îi dezvăluise reclamantului conținutul informațiilor pe baza cărora fusese

retras certificatul de securitate nu era nelegală, deoarece legea nu permitea

comunicarea acestora. A adăugat că drepturile reclamantului au fost

respectate într-o măsură suficientă, având în vedere faptul că instanța avea

competența de a lua cunoștință de informațiile clasificate ca fiind

confidențiale și de a aprecia dacă acestea justificau decizia luată de către

Autoritate.

20. Prin hotărârea din 15 iulie 2010, Curtea Administrativă Supremă

(Nejvyšší správní soud) a respins recursul în casație (kasační stížnost) al

reclamantului, subliniind că din documentele clasificate reieșea, fără nicio

urmă de îndoială, că reclamantul nu îndeplinea condițiile legale pentru a-i fi

încredințate informații secrete, precizând că riscul existent în privința acestuia

era legat de conduita său, care îi afecta credibilitatea și capacitatea de a păstra

secrete informațiile încredințate. Curtea Administrativă Supremă a adăugat

că divulgarea de informații clasificate ar fi putut avea drept consecință

divulgarea metodelor de lucru ale serviciului de informații, dezvăluirea

surselor de informații ale acestuia sau riscul de influențare a eventualilor

martori. Instanța a explicat că, în temeiul legii, nu era posibil să se precizeze

în ce consta exact riscul de securitate și nici să indice în mod precis

considerentele care au stat la baza concluziei privind existența unui astfel de

risc, având în vedere că motivele și considerentele care au condus la decizia

Autorității s-au întemeiat exclusiv pe informații clasificate. Prin urmare,

motivarea deciziei trebuia să se limiteze la o trimitere la documentele pe care

se baza și la nivelul de secretizare al informațiilor utilizate. De asemenea,

aceasta a subliniat că, având în vedere caracterul specific al procedurii, care

privea date confidențiale, drepturile procedurale ale persoanei în cauză nu

puteau fi garantate integral, dar că necomunicarea motivelor concrete aflate

la baza deciziei de retragere a certificatului de securitate era contrabalansată

de garanția că instanțele administrative aveau acces nelimitat la documentele

clasificate. Curtea Administrativă Supremă a evidențiat că raportul privind

rezultatul anchetei serviciului de informații, depus la dosar cu nr. 77, conținea

informații concrete, complete și detaliate cu privire la comportamentul și

stilul de viață ale reclamantului, care îi permiteau, în speță, să se asigure cu

privire la relevanța acestora în ceea ce privește problema stabilirii dacă

reclamantul prezenta un risc la adresa securității naționale. În plus, instanța a

observat că informațiile respective nu aveau nicio legătură cu refuzul

reclamantului de a coopera cu serviciul militar de informații.

21. La 25 octombrie 2010, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții

Constituționale (Ústavní soud), plângându-se de caracterul inechitabil al

procedurii. Prin hotărârea din 18 noiembrie 2010, acțiunea a fost respinsă ca

vădit nefondată. Făcând referire la jurisprudența sa anterioară în acest

domeniu, Curtea Constituțională a constatat că, având în vedere caracterul

specific și importanța deciziilor adoptate în ceea ce privește informațiile

clasificate, atunci când interesele de securitate națională sunt evidente, nu este

întotdeauna posibil să se aplice, în cadrul acestor proceduri, toate garanțiile

referitoare la caracterul echitabil al procedurii. Instanța constituțională a

apreciat că, în speță, conduita instanțelor era justificată în mod corespunzător,

că motivele expuse în deciziile lor erau inteligibile și conforme cu Constituția

și că acestea nu s-au abătut în mod excesiv de la normele procedurale sau

constituționale și că, prin urmare, nu era necesară intervenția sa în procesul

lor decizional.

22. La 16 martie 2011, Ministerul Public a întocmit un rechizitoriu

împotriva reclamantului și a altor 51 de persoane pentru influențarea

procedurilor de atribuire a unor contracte publice de către Ministerul Apărării

în perioada 2005-2007. Reclamantul a fost acuzat de participare la un grup

infracțional organizat (účast na zločinném spolčení), complicitate la abuz în

serviciu (pomoc k trestnému činu zneužívání pravomoci veřejného činitele),

complicitate la influențarea ilegală a procedurilor de atribuire a contractelor

de achiziție publică și a procedurilor de licitație publică (pomoc k trestnému

činu pletich při veřejné soutěži a veřejné dražbě), precum și complicitate la

încălcarea unor norme obligatorii în domeniul relațiilor economice (pomoc k

trestnému činu porušování závazných pravidel hospodářského styku).

Prin hotărârea din 25 martie 2014, Tribunalul Regional din České

Budějovice (krajský soud) l-a declarat pe reclamant vinovat și l-a condamnat,

între alții, la 3 ani de închisoare. Prin hotărârea din 27 mai 2016, Înalta Curte

din Praga (Vrchní soud) a confirmat hotărârea primei instanțe în ceea ce

privește vinovăția reclamantului, dar a suspendat executarea pedepsei cu

închisoarea cu un termen de încercare de 2 ani. Hotărârea a rămas definitivă.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

A. Carta drepturilor și libertăților fundamentale (Legea nr. 2/1993)

23. În conformitate cu art. 26 alin. (2) din Cartă (Listina základních práv

a svobod), reglementare de rang constituțional, dreptul de a exercita anumite

profesii sau activități poate fi supus anumitor condiții sau limitări.

B. Legislația care reglementează statutul funcționarilor publici și

dreptul muncii

24. În statul ceh, funcția publică a fost codificată pentru prima dată prin

Legea nr. 234/2014 privind funcția publică (zákon o státní službě), care a

intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015. Deși, în 2002, Parlamentul a

adoptat Legea nr. 218/2002 privind situația angajaților bugetari din

instituțiile administrației publice și remunerarea acestor angajați și a altor

angajați ai administrației (legea funcției), această lege nu a intrat niciodată în

vigoare și a fost înlocuită de Legea nr. 234/2014, citată anterior.

25. Rezultă că funcționarii publici angajați înainte de intrarea în vigoare a

legii privind funcția publică aveau cu angajatorul lor un raport de muncă de

drept privat, reglementat de Codul muncii (Legea nr. 65/1965, în vigoare până

la data de 31 decembrie 2006), fără statut special.

26. Art. 65 din Codul muncii prevede, la alin. (2), că un salariat care a fost

ales sau numit într-un post poate fi revocat din funcție sau poate renunța la

aceasta. Potrivit alin. (3), revocarea din funcție sau renunțarea la aceasta nu

are ca efect încetarea raportului de muncă, iar angajatorul va ajunge la un

acord cu funcționarul în cauză cu privire la viitoarea numire a acestuia într-o

funcție corespunzătoare calificării sale.

27. Lista exhaustivă a motivelor pentru care un angajat poate fi concediat

cu preaviz sau cu efect imediat se găsește la art. 46 și, respectiv, art. 53 din

Codul muncii.

28. Art. 64 din același cod permite unui un angajat să conteste în instanță

legalitatea concedierii sale în termen de două luni de la aceasta.

Legea nr. 148/1998 privind protecția informațiilor clasificate

29. Certificatul de securitate a fost eliberat reclamantului pe baza Legii nr.

148/1998 privind protecția informațiilor clasificate (zákon o ochraně

utajovaných skutečností; „Legea din 1998”).

30. Art. 17 din acest text, abrogat prin Legea nr. 413/2005 privind

modificarea legislației în cadrul adoptării Legii privind protecția informațiilor

de stat clasificate și accesul la aceste informații (zákon o změně zákonů v

souvislosti s přijetím zákona o ochraně utajovaných informací a o

bezpečnostní způsobilosti), prevedea, în special, faptul că o persoană putea să

fie informată cu privire la informații clasificate doar în cazul în care aceste

informații erau necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și

persoana în cauză era titularul unui certificat de securitate, a cărui posesie

reprezenta o condiție prealabilă pentru exercitarea unei profesii în cadrul

căreia luarea la cunoștință a informațiilor clasificate era indispensabilă.

31. Autoritatea Națională de Securitate fost înființată prin art. 7 alin. (1)

din Legea din 1998.

32. În conformitate cu art. 41 din acest text, superiorul ierarhic putea

solicita Autorității eliberarea unui certificat de securitate pentru funcționarul

său.

33. Art. 5 clasifica datele în informații „cu acces restricționat” (vyhrazené),

„confidențiale” (důvěrné), „secrete” (tajné) și „strict secrete” (přísně tajné).

34. Orice persoană care dorea să obțină certificatul de securitate pentru

una dintre aceste categorii de date trebuia să fie cetățean ceh, să aibă

capacitate juridică deplină, să fie majoră, cu o conduită ireproșabilă și demnă

de încredere din punctul de vedere al caracterului și al securității naționale. O

persoană care a fost condamnată pentru o infracțiune în legătură cu protecția

secretelor de stat, secretelor economice sau profesionale nu era considerată

demnă de încredere. În plus, orice persoană cu privire la care se constata, în

urma unui examen psihologic, că avea trăsături, atitudini sau relații personale

susceptibile să ridice îndoieli cu privire la capacitatea sa de a păstra secrete

era considerată de lege ca nefiind demnă de încredere.

35. Legea din 1998 nu prevedea, la momentul faptelor, niciun control

judecătoresc al deciziilor prin care se refuza acordarea unui certificat de

securitate.

D. Legea nr. 412/2005 privind protecția informațiilor clasificate

secrete de stat și accesul la acestea (versiunea în vigoare până la 23

mai 2007)

36. Legea nr. 412/2005 privind protecția informațiilor clasificate și

condițiile necesare pentru obținerea unui certificat de securitate (zákon o

ochraně utajovaných informacích a o bezpečnostní způsobilosti), precum și

Legea nr. 413/2005 pentru modificarea Legii nr. 148/1998, au intrat în

vigoare la 1 ianuarie 2006. Condițiile pentru eliberarea certificatului de

securitate erau identice cu cele stabilite în legea anterioară, dar definiția

acestora era ușor diferită.

37. Conform art. 4, informațiile clasificate secrete de stat erau împărțite în

funcție de următoarele categorii: (a) „strict secret” atunci când divulgarea lor

unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea cauza prejudicii

foarte grave intereselor Republicii Cehe; (b) „secret”, atunci când divulgarea

lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea cauza

prejudicii grave intereselor Republicii Cehe; (c) „confidențial” atunci când

divulgarea lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea

cauza prejudicii intereselor Republicii Cehe; (d) „restricționat” atunci când

divulgarea lor unei persoane neautorizate sau utilizarea lor abuzivă ar putea

cauza inconveniente intereselor Republicii Cehe. În ceea ce privește această

ultimă categorie, art. 3 alin. (5) prevedea că divulgarea unei informații

clasificate unei persoane neautorizate sau utilizarea abuzivă a unei astfel de

informații constituia un inconvenient pentru Republica Cehă, care ar putea

avea drept consecință:

a) perturbarea activităților forțelor armate ale Republicii Cehe, NATO sau

ale unuia dintre statele sale membre sau ale unui stat membru al UE,

b) eșecul, complicarea sau punerea în pericol a unei anchete cu privire la

alte infracțiuni decât cele deosebit de grave, sau facilitarea săvârșirii acestora;

c) afectarea negativă a unor interese economice importante ale Republicii

Cehe sau ale UE sau ale unuia dintre statele sale membre,

(d) perturbarea negocierilor comerciale sau politice importante între

Republica Cehă și o putere străină, sau

e) perturbarea unor operațiuni de securitate sau de colectare de informații.

38. Art. 6-10 din lege defineau condițiile de acces al persoanelor fizice la

informațiile clasificate „restricționat”. În conformitate cu art. 6 alin. (1), unei

persoane i se putea acorda accesul la astfel de informații clasificate dacă

acestea erau indispensabile pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, exercitarea

activității sale profesionale sau a unei alte activități, cu condiția ca aceasta să

dețină un document (oznámení) care să ateste faptul că îndeplinea condițiile

de acces la informații clasificate „restricționat”. Acest document era eliberat,

după caz, de către superiorul ierarhic sau de către Autoritatea Națională de

Securitate.

39. Art. 11-14 din lege defineau condițiile de acces al persoanelor fizice la

informațiile clasificate „strict secret”, „secret” și „confidențial” (pentru care

existau condiții de acces mai stricte decât în cazul informațiilor clasificate în

categoria „acces restricționat”).

40. Potrivit art. 11 alin. (1), unei persoane i se putea acorda accesul la astfel

de informații clasificate dacă acestea erau indispensabile pentru îndeplinirea

atribuțiilor sale, exercitarea activității sale profesionale sau a unei alte

activități, dacă deținea un certificat de securitate valabil pentru categoria de

informații necesare și dacă primise instrucțiuni adecvate.

41. Art. 12 alin. (1) definea condițiile de acordare a certificatului de

securitate unei persoane fizice după cum urmează:

„Autoritatea eliberează certificatul de securitate persoanelor fizice care

a) sunt resortisanți ai Republicii Cehe sau cetățeni ai unui stat membru al UE sau al

NATO;

b) îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 6 alin. (2) [capacitate juridică deplină, în

vârstă de cel puțin 18 ani, fără antecedente penale];

c) prezintă încredere din punctul de vedere al caracterului;

d) prezintă încredere din punctul de vedere al securității naționale. ”

42. În conformitate cu art. 12 alin. (2), persoana fizică trebuie să

îndeplinească condițiile prevăzute la alin. (1) pe întreaga perioadă de

valabilitate a certificatului.

43. Art. 13 alin. (1) prevedea că o persoană fizică avea un caracter demn

de încredere dacă nu suferea de tulburări susceptibile să îi afecteze loialitatea

sau capacitatea sa de a păstra informațiile secrete, fapt care era atestat, în

conformitate cu alin. (2) al art. 13, printr-o declarație privind caracterul demn

de încredere, precum și printr-un raport de expertiză, în cazul în care acest

lucru era prevăzut de lege.

44. În conformitate cu art. 14 alin. (1), era considerată demnă de încredere

din punctul de vedere al securității naționale orice persoană care nu prezenta

un risc de securitate.

În conformitate cu art. 14 alin. (2), era considerată un risc la adresa

securității naționale:

a) orice activitate gravă sau repetată care contravine intereselor Republicii

Cehe, sau

b) orice activitate constând în suprimarea drepturilor și libertăților

fundamentale, sau orice sprijinire a unor astfel de activități.

45. Art. 14 alin. (3) enumera elementele care puteau fi considerate ca

prezentând un risc la adresa securității naționale. În conformitate cu lit. d),

putea fi vorba despre un comportament care afecta capacitatea persoanei în

cauză de a fi demnă de încredere, de a nu se lăsa influențată și de a păstra

secretul.

46. În temeiul art. 58 alin. (1) lit. e), coroborat cu alin. (2), începând de la

data numirii lor și pe tot parcursul exercitării funcțiilor lor, și în măsura în

care era necesar pentru exercitarea acestora, toți judecătorii aveau acces la

toate categoriile de informații clasificate, chiar dacă nu dețineau un certificat

de securitate pentru persoane fizice.

47. Legea nr. 412/2005 a introdus o nouă parte IV, intitulată „Procedura

de vetting” (bezpečnostní řízení) care se aplică atât procedurii de eliberare,

cât și procedurii de retragere a certificatului de securitate, și este împărțită în

două etape, una administrativă și cealaltă judiciară. Al patrulea capitol din

lege este consacrat în special etapei judiciare.

48. În conformitate cu art. 89 alin. (7), partea în procedura de vetting

pentru eliberarea sau retragerea unui certificat de securitate și reprezentantul

său au dreptul, înainte de adoptarea deciziei, să consulte dosarul și să ia notițe,

cu excepția documentelor de la dosar care conțin informații clasificate.

49. În conformitate cu art. 101 alin. (1), Autoritatea are obligația de a iniția

o procedură de invalidare a certificatului de securitate al oricărei persoane

fizice cu privire la care există suspiciuni rezonabile că nu mai îndeplinește

condițiile pentru emiterea acestui document public. În conformitate cu art.

101 alin. (2), Autoritatea invalidează certificatul de securitate oricărei

persoane fizice care nu mai îndeplinește aceste condiții.

50. În conformitate cu art. 107 alin. (4), la cererea Autorității, serviciile de

informații prezintă acestuia un raport cu privire la rezultatele anchetei

desfășurate.

51. Art. 122 alin. (3) prevede că motivarea unei decizii adoptate în temeiul

acestei legi trebuie să precizeze motivele care au stat la baza adoptării sale,

elementele pe care se bazează, precum și raționamentul adoptat de Autoritate

la aprecierea acestora și aplicarea reglementărilor. În cazul în care anumite

motive constituie informații clasificate, decizia nu trebuie să menționeze

decât elementele pe care se întemeiază și nivelul lor de secretizare.

Raționamentul adoptat de Autoritate în cadrul aprecierii acestora și motivele

pentru adoptarea deciziei nu trebuie precizate decât în măsura în care acestea

nu constituie informații clasificate.

52. Potrivit art. 133 alin. (1), decizia directorului Autorității poate fi

contestată în fața unei instanțe judecătorești prin intermediul unei acțiuni în

contencios administrativ. Alin. (2) din acest articol prevede că, în cursul

controlului jurisdicțional, instanța evaluează probele respectarea obligației de

a proteja confidențialitatea informațiilor conținute în rezultatele anchetei sau

registrele de informații polițienești. Aceste informații pot fi examinate în

cadrul unei audieri numai în cazul în care persoana care are obligația de

confidențialitate este scutită de această obligație; scutirea nu poate fi acordată

în cazul în care aceasta ar putea pune în pericol sau compromite serios

activitatea serviciului de informații sau a poliției. Acest lucru este valabil și

pentru alte mijloace de probă decât cele obținute la audiere.

53. În conformitate cu art. 133 alin. (3), Autoritatea menționează

informațiile menționate la alin. (2), care, în opinia sa, nu pot face obiectul

scutirii de obligația de confidențialitate. În cazul în care există un risc de a

pune în pericol sau de a compromite serios activitatea serviciului de

informații sau a poliției, președinte camerei sesizate cu litigiul pronunță

excluderea elementelor aflate la dosar care au legătură cu faptele respective;

aceste elemente din dosar nu pot fi consultate de către reclamant și nici de

către reprezentantul acestuia.

E. Codul justiției administrative (Legea nr. 150/2002 )

54. În conformitate cu art. 45 alin. (3) din Codul justiției administrative, la

depunerea unui document, autoritatea administrativă menționează

întotdeauna părțile din document care conțin informații clasificate.

Președintele camerei elimină aceste părți, ele neputând fi consultate. Această

dispoziție se aplică mutatis mutandis în cazul dosarelor judiciare. Cu toate

acestea, alin. (4) prevede că nu poate fi interzisă consultarea acelor părți ale

dosarului care urmează să fie folosite ca probe în instanță. Nu este posibilă

nici interzicerea consultării elementelor dosarului pe care o parte în litigiu a

fost autorizată să le consulte în fața autorității administrative.

55. În conformitate cu art. 45 alin. (6), înainte de consultarea dosarului,

președinte camerei are obligația să informeze orice persoană care

intenționează să consulte un dosar care conține informații clasificate, astfel

cum prevede legea specială, cu privire la consecințele penale ale unei

încălcări a confidențialității unor astfel de informații. Prin semnarea unui

document care atestă că a primit informații de această natură, persoana astfel

avertizată devine o „persoană desemnată”, în sensul că aceasta are nevoie să

cunoască informațiile clasificate în cauză.

56. În temeiul art. 77 alin. (2), dacă nu există o dispoziție contrară într-o

lege specială privind domeniul de aplicare și modul de administrare a

probelor, instanțele pot să reexamineze probele sau, în acest context, să

solicite probe suplimentare în afara celor prezentate anterior de autoritatea

administrativă.

III. PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ

57. Legile nr. 148/1998 și nr. 412/2005 au condus la importante evoluții

jurisprudențiale.

58. La 12 iulie 2001, plenul Curții Constituționale a adoptat Hotărârea nr.

Pl. ÚS 11/2000 referitoare la Legea nr. 148/1998, care interzicea, în principiu,

Autorității să comunice persoanei în cauză motivele neeliberării certificatului

de securitate. Deși a recunoscut interesul legitim al statului ca anumite

informații și metode de investigare să rămână secrete, Curtea Constituțională

a precizat că nu este posibil, chiar și în astfel de cazuri specifice, să se renunțe

la protecția drepturilor fundamentale ale individului. S-a concluzionat că

legiuitorul avea obligația să găsească, în cadrul unei noi legislații, modalitatea

adecvată de a reflecta și de a reconcilia interesele private și interesul general.

59. Atât Curtea Administrativă Supremă, în hotărârea nr. 6 As 14/2006 din

31 ianuarie 2007, cât și, ulterior, Curtea Constituțională în hotărârea nr. II.

ÚS 377/04 din 6 septembrie 2007, au considerat că deciziile adoptate de

administrație în acest domeniu puteau face obiectul unui control judecătoresc,

subliniind totodată că eliberarea certificatului de securitate constituia un

„privilegiu extraordinar”. Totuși, acestea au reținut că nu era „în mod cert

posibil ca Autoritatea să fie obligată, sub pretextul respectării depline a

drepturilor procedurale ale unei părți la procedură, să facă referire, în deciziile

acestuia, la informații care puteau să pună în pericol interesele statului, buna

desfășurare a activităților serviciului de informații sau ale poliției, sau chiar

siguranța agenților acestora sau a terților” și că „[era] necesar să se acorde o

deosebită atenție garantării faptului că aceste obiective nu sunt urmărite în

detrimentul principiilor statului de drept sau al drepturilor fundamentale ale

individului. Din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că [...], la

controlul unei decizii a cărei consecință directă este limitarea posibilității de

a ocupa un anumit post, interesul public de păstrare a confidențialității nu

poate justifica excluderea acestei decizii din domeniul de aplicare al [...] art.

6 § 1 din Convenție, care garantează dreptul la protecție judiciară”.

60. În hotărârea nr. I. ÚS 828/09 din 22 septembrie 2009, Curtea

Constituțională a subliniat, în special, că dreptul la libera alegere a profesiei

nu include dreptul la eliberarea unui certificat de securitate și nici dreptul de

a practica o anumită profesie, a cărei exercitare este, de altfel, strict limitată

în interesul statului. Aceasta a respins argumentul reclamantului potrivit

căruia decizia de invalidare a certificatului de securitate pentru categoria

„secret” ar fi adus atingere dreptului său fundamental la libera alegere a

profesiei, în sensul art. 26 din Cartă. A precizat că dreptul respectiv putea fi

interpretat nu în sensul că acesta consacră dreptul fiecărei persoane de a

exercita o anumită profesie, ci numai dreptul de a alege profesia pe care o

persoană dorește să o exercite. A adăugat că, pentru a stabili un anumit raport

de muncă sau pentru a începe o activitate independentă specifică, era necesar

ca persoana în cauză să îndeplinească respectivele condiții detaliate prevăzute

de lege pentru exercitarea acelei profesii sau activități, în conformitate cu art.

26 alin. (2) din Cartă.

61. În hotărârea nr. 5 As 44/2006 din 30 ianuarie 2009, Curtea

Administrativă Supremă a considerat că, pentru a interpreta noțiunea de „risc

la adresa securității naționale”, era necesar ca probele obținute să fie

examinate în lumina unui posibil risc de securitate. Prin urmare, în opinia sa,

simpla suspiciune privind existența unui risc la adresa securității naționale era

suficientă pentru a concluziona că persoana în cauză nu prezintă încredere din

punctul de vedere al securității naționale.

62. Curtea Administrativă Supremă a menționat, de asemenea, legătura

dintre ocuparea unui anumit post și emiterea certificatului de securitate.

Făcând referire la lucrările pregătitoare ale legii, a subliniat că accesul la

informații clasificate ar trebui să fie permis numai persoanelor care au nevoie

în mod necesar de acestea pentru exercitarea profesiei sau funcției lor.

Această poziție a fost adoptată și de Curtea Constituțională, care, în hotărârea

ÚS 828/09 din 22 septembrie 2009, a considerat că nu era posibil ca din

dreptul la libera alegere a profesiei să se deducă dreptul la eliberarea unui

certificat de securitate, care nu era garantat de Carta drepturilor și libertăților

fundamentale și nici de textele de rang infra-constituțional.

63. Într-o hotărâre pronunțată de Camera a șaptea a Curții Administrative

Supreme la 9 aprilie 2009 (nr. 7 As 5/2008) s-a reținut, în special, că, în

domeniul în cauză, în cazul în care autoritățile decideau să nu divulge

persoanei în cauză motivele de fapt concrete pentru care a fost considerată ca

fiind nedemnă de încredere din punctul de vedere al securității, acestea erau

totuși obligate, pentru ca decizia să reziste controlului judecătoresc, să facă

posibilă verificarea completă a acestor motive - în special din punct de vedere

faptic - de către o instanță. În opinia sa, acest lucru însemna că informațiile

pe care s-a întemeiat decizia relevantă trebuiau să fie depuse la dosarul

Autorității de Securitate Națională și că instanța trebuia să reexamineze din

oficiu pertinența acestora. În hotărâre se adăuga că, prin urmare, Autoritatea

de Securitate Națională nu putea să își întemeieze concluziile decât pe

informațiile incluse în dosar.

Prin utilizarea termenului „informații”, hotărârea în cauză a indicat destul

de clar faptul că dosarul prezentat de către Autoritatea de Securitate Națională

trebuia să includă în mod necesar toate informațiile care au servit la

fundamentarea unei decizii administrative, și, prin urmare, chiar și sursele

acestora, dar nu a făcut nicio precizare în ceea ce privește verificarea

autenticității și a veridicității unor astfel de surse.

64. Într-o hotărâre ulterioară din 25 noiembrie 2011 (nr. 7 As 31/2011),

Camera a șaptea a Curții Administrative Supreme a examinat problema

veridicității informațiilor și a surselor acestora. Aceasta a făcut referire

expressis verbis la hotărârea pronunțată în cauza reclamantului, reținând că,

în această speță, instanța nu menționase informațiile concrete pe care se

bazase, pe motiv că exista un interes de a ascunde informațiile, ceea ce

însemna că, nefiind informată cu privire la conținutul lor, partea interesată nu

se putea pronunța în mod util cu privire la relevanța faptelor constatate.

Aceasta a concluzionat că, într-o astfel de situație, instanței îi revenea

obligația de a se substitui reclamantului în rolul acestuia și de a reexamina

relevanța informațiilor clasificate din toate punctele de vedere considerate

importante a priori pentru soluționarea litigiului.

Hotărârea a recunoscut faptul că instanțele administrative nu puteau

examina autenticitatea și veridicitatea documentelor și informațiilor furnizate

de serviciul de informații și că era vorba despre o excepție de la competențele

ordinare ale instanțelor administrative în materie de evaluare a probelor

prezentate. Aceasta a adăugat că, în ceea ce privește informațiile primite de

la serviciul de informații, nu erau necesare o certitudine și o veridicitate

absolute și că era suficient că respectivele concluzii formulate pe baza

faptelor expuse în informațiile astfel furnizate constituiau cea mai plauzibilă

explicație. În plus, nu însemna că instanța era privată de posibilitatea de a

examina credibilitatea și puterea informațiilor furnizate de serviciul de

informații, subliniind faptul că rapoartele întocmite de serviciul de informații

nu se pot limita la a reflecta opinia autorilor lor, fără ca faptele relevante,

enumerate în dosar să poată fi verificate de către instanțe.

65. Într-o hotărâre din 30 septembrie 2015 (nr. 1 As 146/2015), Curtea

Administrativă Supremă a subliniat, în special, că reieșea din dispozițiile art.

133 din Legea nr. 412/2005 faptul că instanței (președintelui camerei) îi

revenea sarcina de a decide cu privire la eliminarea unui document din dosar,

cu condiția ca aceasta să fi ajuns la concluzia că erau îndeplinite condițiile

legale care permiteau excluderea anumitor informații și restricționarea

accesului la acestea. S-a afirmat că, prin aceste dispoziții, Legea nr. 412/2005

nu a asociat aplicarea procedurii prevăzute la art. 133 alin. (3) numai

informațiilor clasificate în categorii cu anumit nivel de secretizare, această

procedură fiind aplicabilă, în general, oricărei informații clasificate ca fiind

confidențială (de la cele cu acces restricționat până la cele strict secrete),

obținută în urma unei investigații sau inclusă în datele din registrele

serviciilor de informații sau ale poliției, în cazul în care divulgarea sa ar risca

să pună în pericol sau să perturbe activitățile serviciilor de informații sau ale

poliției, fiind totodată identificată de autorități ca necesitând păstrarea

confidențialității (a se vedea hotărârea nr. 9 As 9/2010 din 15 iulie 2010 a

Curții Administrative Supreme).

66. Reunită în complet extins, Curtea Administrativă Supremă a hotărât,

la 1 martie 2016 (nr. 4As 1/2015-40), că informațiile nu trebuiau să rămână

în mod automat inaccesibile în cursul procedurii judiciare și că nici nu

trebuiau excluse în mod automat de la examinarea elementelor de probă pe

parcursul procesului. A declarat că acest lucru se întâmpla automat doar în

cazul în care instanța ajunsese la concluzia că excluderea acestor informații

era legală. Curtea Administrativă Supremă a reținut, în ceea ce privește

aprecierea calității informațiilor pe care se întemeiază o decizie de retragere

a certificatului de securitate și a surselor acestor informații, că nici Autoritatea

de Securitate Națională, nici instanțele administrative nu verificau

veridicitatea informațiilor primite de la aceste servicii în același mod ca în

cadrul unei proceduri administrative ordinare. Cu toate acestea, a adăugat că

informațiile provenite de la serviciile de informații nu puteau lua forma unei

simple opinii a autorului lor, fără să fie susținute de probe adecvate depuse la

dosar și care pot fi verificate de către instanță. În opinia sa, Autoritatea de

Securitate Națională și instanțele administrative ar trebui să aibă posibilitatea

de a evalua veridicitatea și caracterul convingător al unei informații obținute

de serviciile de informații, precum și relevanța acesteia în raport cu procedura

de verificare a securității.

IV. LEGISLAȚIA ȘI PRACTICA JUDICIARĂ COMPARATE

67. În lumina informațiilor comparative de care dispune Curtea în ceea ce

privește treizeci de state membre, protecția securității naționale constituie o

problemă importantă în fiecare dintre statele a căror legislație a fost

examinată. Deși noțiunea de „securitate națională” sau „siguranță națională”

nu este definită în mod uniform, toate legislațiile permit puterii executive, în

special autorităților însărcinate cu securitatea națională, să limiteze accesul la

informații clasificate, inclusiv în cadrul procedurilor judiciare, penale și

administrative, atunci când acest lucru este considerat necesar pentru apărarea

intereselor statului. În această privință, autoritățile se bucură de o marjă de

apreciere extinsă.

68. Totuși, marea majoritate a statelor încredințează instanțelor o funcție

de control în ceea ce privește justificarea clasificării documentelor.

Majoritatea statelor abilitează instanțele să reexamineze nu numai legalitatea

formală a unei decizii de clasificare a unor documente, ci și justificarea

concretă pentru clasificarea informațiilor colectate de serviciul de informații

ca fiind confidențiale. Unele state învestesc toți judecătorii cu această

competență, în timp ce altele prevăd o procedură de autorizare a judecătorilor

care trebuie să examineze informații și documente de acest tip. În unele state

membre, controlul jurisdicțional se efectuează nu numai în absența publicului

și a presei, dar și a părților la procedură și a avocaților acestora.

69. Domeniul de aplicare al unui astfel de control jurisdicțional nu este

reglementat în mod uniform. Singurul consens care există se referă la faptul

că nedivulgarea informațiilor clasificate în cursul procedurii judiciare nu

constituie, în sine, o încălcare a drepturilor fundamentale ale persoanei. Deși

este interzisă utilizarea unor documente nedivulgate în cadrul unui proces

penal, în unele state membre este permisă folosirea unor informații și

documente clasificate nedezvăluite, în cadrul procedurilor administrative.

70. În ceea ce privește în special refuzul eliberării sau retragerea unor

certificate de securitate care oferă acces instanțelor la documente clasificate,

unele state exclud orice cale de atac jurisdicțională, în timp ce altele prevăd

o astfel de cale de atac, care conferă judecătorilor competențe variabile, de la

simpla verificare a legalității formale a deciziei în litigiu până la examinarea

pe fond a justificării, care include o analiză a documentelor pe care se

întemeiază decizia.

V. JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

71. La 4 iunie 2013, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a

adoptat o hotărâre preliminară în cauza ZZ împotriva Regatului Unit (cauza

C-300/11). Această hotărâre a avut la origine o cerere de interpretare a

articolului 30 alineatul (2) din Directiva modificată 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, adoptată la 29 aprilie 2004 privind

dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru

cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, interpretat în special în

lumina art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în

cadrul unui litigiu între o persoană cu dublă cetățenie, franceză și algeriană,

și autoritățile competente de imigrare din Regatul Unit, cu privire la decizia

acestora de a-i interzice, din motive de siguranță publică, să intre pe teritoriul

Regatului Unit. CJUE a răspuns, în esență, că, dacă, în cazuri excepționale, o

autoritate națională se opune, invocând motive care țin de siguranța statului,

comunicării către persoana interesată în mod precis și complet a motivelor

care constituie temeiul unei decizii de refuzare a intrării și a șederii, este

important ca o instanță să verifice dacă aceste motive se opun comunicării

motivării care stă la baza deciziei în cauză, precum și a elementelor de probă

aferente acesteia. În ceea ce privește sarcina de a dovedi că siguranța statului

ar fi efectiv compromisă de o comunicare către persoana interesată a

motivelor în cauză, aceasta a precizat că nu există o prezumție în favoarea

existenței și a temeiniciei motivelor invocate de o autoritate națională

(punctul 61 din hotărâre). Aceasta a adăugat că, în cazul în care respectiva

instanță concluzionează că siguranța statului nu se opune comunicării în mod

precis și complet către persoana interesată a motivelor care stau la baza unei

decizii de refuz al intrării, aceasta dă autorității naționale competente

posibilitatea de a comunica persoanei interesate motivele și elementele de

probă care lipsesc și că, dacă autoritatea respectivă nu permite comunicarea

acestora, instanța procedează la examinarea legalității unei astfel de decizii

numai pe baza motivelor și a elementelor de probă care au fost comunicate

(punctul 63) și că, în schimb, dacă se dovedește că siguranța statului se opune

efectiv comunicării către persoana interesată a respectivelor motive, controlul

jurisdicțional al legalității deciziei ar trebui efectuat în cadrul unei proceduri

care ține seama în mod adecvat atât de cerințele care țin de siguranța statului,

cât și de cele ale dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, limitând în

același timp eventualele ingerințe în exercitarea acestui drept la strictul

necesar. Aceasta a afirmat în special următoarele:

„65. În această privință, pe de o parte, ținând seama de necesitatea de a respecta art.

47 din cartă, procedura menționată trebuie să garanteze, în cea mai mare măsură

posibilă, respectarea principiului contradictorialității, pentru a permite persoanei

interesate să conteste motivele pe care se întemeiază decizia în cauză, precum și să

prezinte observații cu privire la elementele de probă aferente acesteia și, prin urmare,

să își prezinte în mod util argumentele în apărare. În special, este important să îi fie

comunicată persoanei interesate, în orice caz, esența motivelor pe care se întemeiază o

decizie de refuz al intrării [...], protecția necesară a siguranței statului neputând avea ca

efect lipsirea persoanei interesate de dreptul său de a fi ascultată și, prin urmare,

anularea caracterului efectiv al dreptului său [...] de a exercita căile de atac.

66. Pe de altă parte, ponderarea dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă cu

necesitatea de a asigura protecția siguranței statului membru în cauză pe care se

întemeiază concluzia enunțată la punctul anterior nu este aplicabilă în același mod în

ceea ce privește elementele de probă care stau la baza motivelor prezentate în fața

instanței naționale competente. Astfel, în anumite cazuri, divulgarea acestor elemente

de probă poate compromite în mod direct și specific siguranța statului prin aceea că

poate, de exemplu, să pună în pericol viața, sănătatea sau libertatea unor persoane sau

să dezvăluie metodele de investigare utilizate în mod specific de autoritățile naționale

cu atribuții în domeniul siguranței și, astfel, să afecteze serios sau chiar să împiedice

îndeplinirea în viitor a sarcinilor acestor autorități.

67. În acest context, revine instanței naționale competente sarcina de a aprecia dacă

și în ce măsură restricțiile aduse dreptului la apărare al reclamantului care rezultă în

special dintr‑o nedivulgare a elementelor de probă și din necomunicarea în mod precis

și complet a motivelor pe care se întemeiază decizia [...] sunt de natură să influențeze

forța probantă a elementelor de probă confidențiale.

68. În aceste condiții, este de competența instanței de trimitere, pe de o parte, de a se

asigura că esența motivelor care constituie temeiul deciziei în cauză este comunicată

persoanei interesate într-un mod care să ia în considerare în mod corespunzător de

confidențialitatea necesară a elementelor de probă și, în al doilea rând, să se tragă,

conform dreptului național, consecințele unei eventuale încălcări a acestei obligații. ”

72. În hotărârea pronunțată în cauza Comisia și alții împotriva Kadi (nr.

C-584/10 P, 18 iulie 2013), CJUE a pus în mod similar în balanță cerințele

legate de dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, în special respectarea

principiului contradictorialității, și cele care decurg din securitatea Uniunii

Europene sau a statelor sale membre (în special punctele 111 și 125-129).

ÎN DREPT

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN

CONVENȚIE

73. Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii introduse

de acesta pentru a contesta retragerea certificatului său de securitate, având

în vedere că instanțele administrative sesizate au refuzat să îi permită accesul

la un element de probă decisiv, considerat ca fiind confidențial, pus la

dispoziția lor de către pârât. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, a cărui

parte relevantă în speță este redactată după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o

instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu

caracter civil [...]. ”

A. Hotărârea Camerei

74. Camera a examinat, în primul rând, excepția de inadmisibilitate a

Guvernului întemeiată pe inaplicabilitatea art. 6 din Convenție. În această

privință, a subliniat că dreptul ceh recunoștea oricărei persoane căreia i se

acordase un certificat de securitate un drept special, care îi permitea să obțină

verificarea unei decizii ulterioare de retragere a acestui certificat, pentru a

stabili dacă aceasta era justificată din perspectiva criteriilor stabilite de lege

pentru eliberarea acestuia (pct. 53 din hotărâre).

75. În ceea ce privește caracterul civil al acestui drept, Camera a aplicat

criteriul din hotărârea pronunțată în cauza Vilho Eskelinen [a se vedea Vilho

Eskelinen și alții împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 62, CEDO

2007-II], considerând că reclamantul era funcționar. Cu toate acestea, Camera

a făcut o distincție între cauza menționată și prezenta speță, insistând asupra

faptului că litigiul de muncă nu fusese decisiv în mod direct pentru reclamant,

având în vedere că acesta nu fusese eliberat din funcție ca urmare a retragerii

certificatului său de securitate, concedierea nefăcând obiectul procedurii în

litigiu. În opinia Camerei, deși invalidarea certificatului de securitate nu

determinase la încetarea automată a contractului de muncă al reclamantului

cu Ministerul Apărării, aceasta era decisivă în ceea ce privește alegerea

posturilor care erau disponibile pentru acesta (pct. 55 din hotărâre). Prin

urmare, decizia prin care s-a dispus invalidarea certificatului de securitate al

reclamantului și procedura ulterioară au avut un efect asupra drepturilor sale

cu caracter civil și, în consecință, art. 6 § 1 din Convenție era aplicabil (pct.

57-58 din hotărâre).

76. Cu privire la fond, Camera a considerat că nedivulgarea documentelor

în cauză reclamantului fusese motivată de interesul securității naționale, în

măsura în care, potrivit autorităților, divulgarea lor ar fi putut avea drept

consecință dezvăluirea metodelor de lucru ale unui serviciu de informații și a

surselor sale de informare sau l-ar fi determinat pe reclamant să încerce să

influențeze eventualii martori. În opinia acesteia, procesul decizional a

îndeplinit „pe cât posibil” cerințele contradictorialității și egalității armelor și

a fost însoțită de garanții adecvate pentru protejarea intereselor reclamantului,

astfel încât art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcat (pct. 72, 75-76 și 79 din

hotărâre).

B. Cu privire la excepțiile preliminare ridicate de Guvern

1. Argumentele părților

a) Guvernul

i. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului

77. Ca răspuns la întrebarea adresată de către Marea Cameră în ceea ce

privește calitatea de victimă a reclamantului, Guvernul a susținut că rezultatul

procedurii interne nu a fost decisiv în mod direct pentru dreptul reclamantului

de a continua să își exercite funcțiile. Acesta subliniază că reclamantul însuși

a fost cel care a solicitat să fie eliberat din funcțiile sale, fără să fi precizat că

această decizie fusese motivată de invalidarea certificatului său de securitate

sau că avea legătură în alt fel cu aceasta. În plus, nu revocarea în sine pusese

capăt raportului de muncă în cauză. Cu alte cuvinte, nu exista niciun element

care să indice că măsura în litigiu, și anume revocarea certificatului de

securitate al reclamantului, a avut un impact asupra raportului de muncă al

acestuia cu Ministerul Apărării. Prin urmare, reclamantul nu poate fi

considerat victima, în sensul art. 34 din Convenție, unei încălcări a dreptului

său la un proces echitabil.

ii. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție

78. Guvernul nu contestă că prezenta cauză privește un „litigiu” între

reclamant, în calitatea acestuia de fost titular al unui certificat de securitate,

și Autoritate, o autoritate centrală responsabilă cu deciziile privind

certificatele de securitate. Acesta împărtășește opinia Camerei, conform

căreia obiectul principal al litigiului privește caracterul demn de încredere al

reclamantului din punctul de vedere al securității (pct. 50 in fine din hotărârea

Camerei).

79. Cu toate acestea, spre deosebire de Cameră, care a considerat că

obiectul litigiului era dreptul reclamantului de a obține reexaminarea deciziei

de invalidare a certificatului său de securitate (pct. 53 din hotărârea Camerei),

Guvernul apreciază că prezentul litigiu privește clarificarea aspectului dacă

reclamantul trebuia să fie considerat în continuare ca fiind demn de încredere

din punctul de vedere al securității, adică dacă acesta beneficia de un drept

material, sau mai degrabă de un privilegiu, care îi permitea să păstreze un

certificat care autoriza accesul acestuia la informații clasificate.

80. Guvernul adaugă că, în speță, litigiul nu privea dreptul de a nu fi

concediat în mod abuziv, întrucât reclamantul însuși solicitase să fie eliberat

din funcții și fusese de acord cu încetarea raportului său de muncă.

81. În ceea ce privește problema stabilirii dacă litigiul privea un drept

recunoscut de dreptul intern, Guvernul subliniază, în primul rând, că din

dispozițiile relevante ale dreptului intern nu se poate deduce niciun drept al

unei persoane fizice de a avea acces la informații clasificate. Acesta

evidențiază că, potrivit jurisprudenței instanțelor interne superioare, ordinea

juridică cehă nu prevedea „dreptul” unei persoane” de a i se elibera un

certificat de securitate. În acest sens, Guvernul face referire la jurisprudența

națională, care prevede că eliberarea unui certificat de securitate unei anumite

persoane constituie un privilegiu extraordinar acordat de către Autoritate și

că decizia de a acorda sau nu acest privilegiu persoanei în cauză este lăsată în

întregime la discreția acestei autorități.

82. Potrivit Guvernului, considerațiile de mai sus se aplică mutatis

mutandis în ceea ce privește invalidarea certificatului de securitate al unei

persoane.

83. Guvernul subliniază că Autoritatea beneficiază de o largă marjă de

apreciere atunci când trebuie să stabilească acele comportamente sau

activități care pot să ridice suspiciuni privind existența unui risc pentru

securitate și, astfel, să pună sub semnul întrebării caracterul demn de

încredere al unei persoane din punctul de vedere al securității. Pe baza

principiilor generale stabilite în acest domeniu de Curte, Guvernul susține că,

întrucât procedura internă avea ca scop să stabilească dacă reclamantul

trebuia să beneficieze în continuare de un anumit privilegiu, faptul că

Autoritatea beneficia de o putere discreționară nelimitată sau chiar de o marjă

extinsă de apreciere reprezintă un factor care indică faptul că dreptul intern

nu recunoștea niciun „drept” la astfel de privilegiu (Mendel împotriva

Suediei, nr. 28426/06, pct. 44, 7 aprilie 2009).

84. Guvernul adaugă că, odată ce s-a demonstrat existența unei îndoieli cu

privire la caracterul demn de încredere al unei persoane din punctul de vedere

al securității naționale, Autoritatea nu mai dispune de nicio putere

discreționară, legea impunând adoptarea unor măsuri imediate, în cazul de

față, invalidarea certificatului de securitate al persoanei în cauză. În această

privință, subliniază că, întrucât o îndoială rezonabilă sau o simplă suspiciune

constituie motive suficiente pentru invalidarea unui certificat de securitate,

Autoritatea beneficiază, în realitate, de o marjă de manevră foarte redusă în

privința deciziilor sale [Wolff Metternich împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr.

45908/99, 18 mai 1999].

85. În ceea ce privește caracterul civil al dreptului în litigiu, în sensul art.

6 § 1 din Convenție, Guvernul susține că problema stabilirii dacă un stat

trebuie sau nu să considere drept demnă de încredere din punctul de vedere

al securității naționale o persoană care lucrează în cadrul administrației sale

centrale reprezintă un element esențial al prerogativelor de autoritate publică

și al suveranității statului.

86. Guvernul subliniază, de asemenea, că legătura slabă între litigiu și

drepturile cu caracter civil în cauză și consecințele indirecte asupra acestor

drepturi nu sunt suficiente pentru ca art. 6 § 1 să se aplice. Un drept sau o

obligație cu caracter civil ar trebui să constituie obiectul „contestației” și, în

același timp, rezultatul procedurii trebuie să fie decisiv în mod direct pentru

acest drept [a se vedea, de exemplu, Smagilov împotriva Rusiei (dec.),

nr. 24324/05, pct. 54, 13 noiembrie 2014].

87. În cazul de față, Guvernul subliniază faptul că, în afară de faptul că a

declarat că nu mai era autorizat să își exercite atribuțiile, reclamantul nu a

susținut niciodată că decizia Autorității sau procedura ulterioară au avut

repercusiuni asupra vreunuia din drepturile sale cu caracter civil. Acesta

adaugă că reclamantul nu a demonstrat în niciun fel existența unor consecințe

negative asupra drepturilor sale civile. De asemenea, subliniază că venitul

lunar al reclamantului în cursul perioadei anterioare invalidării certificatului

său de securitate a avut, în fapt, aproape aceeași valoare ca venitul primit

ulterior.

88. Guvernul subliniază că din Convenție nu poate fi dedus niciun „drept

cu caracter civil” al unui funcționar, de a fi autorizat să exercite anumite

funcții în cadrul administrației publice (Houbal împotriva Republicii Cehe,

nr. 75375/01, pct. 70, 14 iunie 2005). De asemenea, la momentul faptelor, nu

era posibil să se concluzioneze că exista un drept subiectiv la exercitarea

netulburată a atribuțiilor în cadrul funcției publice al unei persoane deja

numite în funcția respectivă, deoarece, conform legii, un funcționar putea fi

revocat din funcție de persoana împuternicită să o numească, ceea ce nu

însemna totuși că, astfel, înceta raportul de muncă cu angajatorul, deoarece

se schimba doar postul în care era repartizată persoana în cauză.

89. Potrivit Guvernului, aceste considerente erau valabile cu atât mai mult

atunci când, în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Carta drepturilor și

libertăților fundamentale, pentru îndeplinirea anumitor funcții în cadrul

administrației, legea stabilea cerințe speciale, pe care agentul în cauză nu le

mai îndeplinea. Prin urmare, Guvernul împărtășește opinia instanțelor

naționale supreme, conform căreia nu există niciun drept de a exercita astfel

de funcții, având în vedere că persoana în cauză nu se poate aștepta în mod

legitim să nu fie eliberată din funcțiile deținute, dacă nu mai îndeplinește

condițiile necesare pentru a le exercita corespunzător (supra, pct. 59).

90. Guvernul concluzionează că prezentul litigiu privește, în special,

întrebarea dacă reclamantul rămânea în continuare o persoană de încredere

din punctul de vedere al securității și, prin urmare, putea să păstreze

certificatul de securitate care îi oferea acces la secrete de stat. Cu greu se

poate considera că această prerogativă constituie un „drept” și cu atât mai

puțin un drept cu caracter civil. În consecință, în opinia Guvernului, art. 6 §

1 din Convenție nu este aplicabil în speță.

b) Reclamantul

i. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului

91. Reclamantul susține că revocarea din funcțiile deținute, precum și

încetarea ulterioară a raportului său de muncă sunt consecințele unor măsuri

ilegale anterioare și a unor decizii greșite adoptate de Autoritate, pe care le-a

contestat în cadrul unor proceduri administrative și judiciare, precum și în

fața Curții Constituționale.

92. Având în vedere presiunea psihologică exercitată asupra lui, nu a avut

altă opțiune decât să renunțe la postul său și, apoi, la locul său de muncă.

ii. Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție

93. Reclamantul susține că adoptarea unei decizii privind acordarea sau

invalidarea certificatului care oferă acces la informații clasificate nu depindea

și nu depinde de aprecierea Autorității, ci că un astfel de certificat este acordat

ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale și că, în această privință, dreptul ceh

prevede un drept de acces la informații clasificate în cazul îndeplinirii

condițiilor legale.

94. Acesta subliniază că cererea sa este îndreptată nu doar împotriva

anulării certificatului de securitate ca atare, ci și împotriva actelor de

procedură ale autorităților administrative și ale instanțelor, care au determinat

anularea certificatului său.

95. Reclamantul indică, de asemenea, că invalidarea certificatului său de

securitate a avut ca rezultat imposibilitatea acestuia de a continua să își

exercite funcțiile. Acesta a explicat că, în calitatea sa de adjunct al unui

viceministru al Apărării și de director al Departamentului pentru

administrarea bunurilor din Ministerul Apărării, avea de a face în mod regulat

cu informații clasificate, ceea ce a devenit imposibil fără certificatul de

securitate. În consecință, a fost nevoit să își înceteze activitatea în cadrul

Ministerului Apărării. Adaugă că nu putea să exercite alte funcții care

necesitau un certificat de securitate. Concluzionează că erau în joc drepturile

sale cu caracter civil și că, în consecință, art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil

în speță.

2. Motivarea Curții

a) Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului

96. Curtea precizează, de la început, că Guvernul nu este decăzut din

dreptul de a contesta calitatea de victimă a reclamantului pentru prima dată

în fața Marii Camere, în special având în vedere că aceasta din urmă a adresat

din oficiu părților o întrebare cu privire la acest aspect [a se vedea Blečić

împotriva Croației (MC), nr. 59532/00, pct. 63-67, CEDO 2006-III].

97. Marea Cameră reamintește că aceasta poate, în mod similar Camerei,

în temeiul art. 35 § 4 in fine din Convenție, „[să] resping[ă] orice cerere pe

care o consideră inadmisibilă [...] în orice stadiu al procedurii”. Astfel, chiar

și în etapa examinării pe fond și sub rezerva dispozițiilor art. 55 din

Regulamentul Curții, Marea Cameră poate reveni asupra deciziei prin care

cererea a fost declarată admisibilă în cazul în care constată că aceasta ar trebui

să fie considerată inadmisibilă pentru unul dintre motivele enumerate în

primele trei paragrafe ale art. 35 din Convenție [Vučković și alții împotriva

Serbiei (excepție preliminară) (MC), nr. 17153/11 și altele, pct. 56 și celelalte

trimiteri citate, 25 martie 2014].

98. Având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, calitatea de

victimă este strâns legată de fondul capătului de cerere întemeiat de reclamant

pe art. 6 § 1 din Convenție, astfel încât Curtea consideră că este justificat să

conexeze acest aspect cu examinarea aplicabilității art. 6 § 1 din Convenție.

b) Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție

i. Principiile

99. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 § 1 să se aplice cu privire la

latura sa „civilă”, trebuie să fi existat „contestarea” unui „drept” cu privire la

care se poate pretinde, cel puțin în mod credibil, că este recunoscut în dreptul

intern, indiferent dacă acest drept este protejat sau nu de Convenție. Trebuie

să fie vorba despre o „contestație” reală și serioasă, care poate privi atât însăși

existența unui drept, cât și domeniul lui de aplicare sau modalitățile de

exercitare ale acestuia. În cele din urmă, rezultatul procedurii trebuie să fie în

mod direct decisiv pentru dreptul în cauză, o legătură slabă sau consecințe

indirecte asupra dreptului nefiind suficiente pentru ca art. 6 § 1 să fie

aplicabil..

100. În special în ceea ce privește existența unui drept, Curtea reamintește

că trebuie să se ia ca punct de plecare dispozițiile din legislația națională

relevantă și interpretarea pe care instanțele interne o dau acesteia [Masson și

Van Zon împotriva Țărilor de Jos, 28 septembrie 1995, pct. 49, seria A

nr. 327-A; Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 120,

CEDO 2005-X; Boulois împotriva Luxemburgului (MC), nr. 37575/04, pct.

91, CEDO 2012; Al-Dulimi și Montana Management INC. împotriva Elveției

(MC), nr. 5809/08, pct. 97, CEDO 2016, și celelalte trimiteri citate; Baka

împotriva Ungariei (MC), nr. 20261/12, pct. 101, CEDO 2016; și Parohia

Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct.

71, CEDO 2016 (extrase), și celelalte trimiteri citate]. Art. 6 § 1 din Convenție

nu asigură „drepturilor și obligațiilor” niciun conținut material specific în

ordinea juridică a statelor contractante: Curtea nu poate crea, prin

interpretarea art. 6 § 1, un drept material care nu are niciun temei legal în

statul respectiv (a se vedea, de exemplu, Fayed împotriva Regatului Unit, 21

septembrie 1994, pct. 65, seria A nr. 294-B, Roche, citată anterior, pct. 119,

și Boulois, citată anterior, pct. 91).

101. În această privință, Curtea constată că drepturile astfel conferite de

legislațiile naționale pot să fie materiale, procedurale sau o combinație a celor

două.

102. Nu poate exista nicio îndoială în ceea ce privește faptul că există un

drept în sensul art. 6 § 1 în cazul în care un drept material, recunoscut de

legislația națională, este însoțit de un drept procedural care permite

impunerea confirmării acestui drept în instanță. Simpla prezență a unui

element discreționar în formularea unei dispoziții legale nu exclude, în sine,

existența unui drept [Camps împotriva Franței (dec.), nr. 42401/98, 24

octombrie 2000, Ellès și alții împotriva Elveției, nr. 12573/06, pct. 16, 16

decembrie 2010, a contrario, Boulois, citată anterior, pct. 99, și Miessen

împotriva Belgiei, nr. 31517/12, pct. 48, 18 octombrie 2016]. În fapt, art. 6 se

aplică în cazul în care procedura judiciară privește o decizie discreționară care

aduce atingere drepturilor reclamantului (Pudas împotriva Suediei,

27 octombrie 1987, pct. 34, seria A nr. 125-A, Obermeier împotriva Austriei,

28 iunie 1990, pct. 69, seria A nr. 179, și Mats Jacobsson împotriva Suediei,

28 iunie 1990, pct. 32, seria A nr. 180-A).

103. În schimb, art. 6 nu este aplicabil în cazul în care legislația națională,

fără a conferi un drept, acordă un anumit avantaj a cărui recunoaștere nu poate

fi obținută în justiție (Boulois, citată anterior, pct. 90, cauză care privea

refuzul unei comisii a administrației penitenciarului de a acorda permisiunea

de ieșire din penitenciar unei persoane private de libertate, fără posibilitatea

de a exercita o cale de atac în fața unei instanțe administrative). Aceeași

situație apare atunci când unei persoane i se recunoaște în legislația națională

doar simpla speranță de acordare a unui drept, acordarea efectivă a acestuia

depinzând de o decizie pe deplin discreționară și nemotivată de autorități

[Masson și Van Zon, citată anterior, pct. 49-51, Roche, citată anterior, pct.

122-125, și Ankarcrona împotriva Suediei (dec.), nr. 35178/97, CEDO

2000-VI.]

104. Există, de asemenea, cazuri în care legislația națională recunoaște

unei persoane un drept material, însă nu prevede, dintr-un motiv sau altul,

nicio cale de atac jurisdicțională pentru a obține recunoașterea sau

confirmarea respectării acestuia în justiție. Acesta este, de exemplu, cazul

imunităților jurisdicționale prevăzute de dreptul național. În acest caz,

imunitatea nu trebuie interpretată ca având natura unui drept material, ci ca

fiind un obstacol procedural în calea competenței instanțelor naționale de a

se pronunța asupra acestui drept [Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC),

nr. 35763/97, pct. 48, CEDO 2001-XI, și Cudak împotriva Lituaniei (MC),

nr. 15869/02, pct. 57, CEDO 2010-III].

105. În cele din urmă, în anumite cazuri, dreptul național, deși nu îi

recunoaște unui individ un drept subiectiv, în schimb, îi conferă dreptul la o

procedură de examinare a cererii sale, solicitând instanței competente să se

pronunțe asupra unor capete de cerere, cum ar fi o decizie arbitrară, un abuz

de putere sau vicii de procedură (Van Marle și alții împotriva Țărilor de Jos,

26 iunie 1986, pct. 35, seria A nr. 101, precum și, mutatis mutandis, Kök

împotriva Turciei, nr. 1855/02, pct. 36, 19 octombrie 2006). Acesta este cazul

anumitor decizii pentru care administrația dispune de o putere pur

discreționară de a acorda sau de a refuza un avantaj sau un privilegiu, legea

conferind persoanei în cauză dreptul de a formula o acțiune în justiție, instanța

putând să pronunțe anularea deciziei în cauză în cazul în care constată

caracterul ilegal al acesteia. În astfel de cazuri, art. 6 § 1 din Convenție este

aplicabil cu condiția ca avantajul sau privilegiul respectiv, odată acordat, să

creeze un drept civil.

106. În ceea ce privește caracterul civil al dreptului în discuție, Curtea

observă, în primul rând, că un raport de muncă de drept comun, bazat pe un

contract de muncă încheiat între un angajator și un salariat, dă naștere unor

obligații de drept civil, de ambele părți, și anume obligația de îndeplinire a

sarcinilor prevăzute de contract, pentru o parte, și, respectiv, obligația de a

plăti salariul stipulat în contract, pentru cealaltă parte.

Un raport de muncă între o persoană juridică de drept public, inclusiv

statul, și un funcționar se poate baza, în conformitate cu normele naționale în

vigoare, pe dispozițiile dreptului muncii care reglementează raporturile dintre

persoane private, sau pe o serie de norme specifice, stabilite pentru

reglementarea funcției publice. Există, de asemenea, sisteme mixte, care

combină normele dreptului muncii, aplicabile în sectorul privat, cu anumite

norme specifice, aplicabile funcției publice.

107. În cazul funcționarilor care ocupă o funcție publică, în conformitate

cu criteriile stabilite în hotărârea în cauza Vilho Eskelinen și alții, citată

anterior, statul pârât poate să invoce în fața Curții statutul de funcționar al

unui reclamant pentru a-l exclude de la protecția oferită de art. 6, doar în cazul

în care sunt îndeplinite două condiții. În primul rând, dreptul intern al statului

respectiv trebuie să excludă în mod expres accesul la o instanță pentru postul

sau categoria de salariați în cauză. În al doilea rând, această derogare trebuie

să se bazeze pe motive obiective legate de interesul statului. Pentru ca

excluderea să fie justificată, nu este suficient ca statul să demonstreze că

funcționarul în cauză participă la exercitarea puterii publice sau că există o

legătură specială de încredere și de loialitate între persoana în cauză și statul

angajator. De asemenea, este necesar ca statul să arate că obiectul litigiului

este legat de exercitarea autorității de stat sau să pună în discuție legătura

specială menționată anterior. Astfel, nimic nu justifică, în principiu,

eliminarea de la aplicarea garanțiilor art. 6 a litigiilor de muncă obișnuite –

precum cele privind salariul, o indemnizație sau alte drepturi de acest fel –

din cauza caracterului special al relației dintre funcționarul în cauză și statul

respectiv. În practică, există prezumția conform căreia art. 6 este aplicabil, iar

statul pârât are sarcina să demonstreze, în primul rând, că, potrivit dreptului

intern, un reclamant care este funcționar nu are dreptul de acces la instanță și,

în al doilea rând, că excluderea drepturilor garantate la art. 6 este întemeiată

în privința funcționarului respectiv (ibidem, pct. 62, și Baka, citată anterior,

pct. 103).

108. Curtea reamintește că respectivele criterii enunțate în hotărârea în

cauza Vilho Eskelinen și alții au fost aplicate în numeroase tipuri de litigii

care implică funcționari, având ca obiect în special recrutarea sau numirea

(Juričić împotriva Croației, nr. 58222/09, pct. 54-58, 26 iulie 2011), cariera

sau promovarea [Dzhidzheva-Trendafilova (dec.), nr. 12628/09, pct. 50,

9 octombrie 2012], transferul (Ohneberg împotriva Austriei, nr. 10781/08,

pct. 24, 18 septembrie 2012) și încetarea raporturilor de muncă [Olujić

împotriva Croației, nr. 22330/05, pct. 33-34, 5 februarie 2009, și Nazsiz

împotriva Turciei (dec.), nr. 22412/05, 26 mai 2009]. În mod mai explicit,

Curtea a considerat, în hotărârea Bayer împotriva Germaniei (nr. 8453/04,

pct. 38, 16 iulie 2009), care se referea la revocarea, în urma unei proceduri

disciplinare, a unui executor judecătoresc angajat de stat, că litigiile

referitoare la „un salariu, o indemnizație sau alte drepturi de acest tip” nu erau

decât exemple de alte „conflicte de muncă obișnuite”, pentru care art. 6

trebuia, în principiu, să se aplice, în temeiul criteriului din hotărârea în cauza

Eskelinen. În hotărârea pronunțată în cauza Olujić (citată anterior, pct. 34),

aceasta a afirmat că prezumția de aplicabilitate a art. 6, care decurge din

hotărârea Eskelinen, se aplică, de asemenea, în cazul revocărilor din funcție

(Baka, citată anterior, pct. 105).

109. Concret, Curtea a aplicat art. 6 § 1 într-o cauză care privea refuzul de

a elibera un certificat de securitate reclamantului, care a fost astfel revocat

din funcția sa de polițist de frontieră (Ternovskis împotriva Letoniei, nr.

33637/02, pct. 9 și 10, 29 aprilie 2014). Aceasta a subliniat că, deși dreptul

de acces la secrete de stat nu este garantat prin Convenție, refuzul de a elibera

certificatul de securitate a condus la concedierea reclamantului, ceea ce a

implicat repercusiuni financiare importante pentru acesta. Într-adevăr,

legătura între refuzul acordării certificatului și pierderea venitului acestuia era

„cu siguranță, mai mult decât nesemnificativă și îndepărtată” (ibidem, pct.

44). Aceasta a concluzionat că art. 6 era aplicabil, constatând, de asemenea,

că dreptul intern nu a exclus accesul reclamantului la o instanță (ibidem,

pct. 46-50).

110. Art. 6 din Convenție a fost, de asemenea, considerat aplicabil în două

cauze care priveau retragerea unui permis de port-armă, numele reclamanților

fiind înscris pe lista persoanelor care trebuie supravegheate, într-un dosar care

conținea informații privind persoane considerate ca reprezentând un potențial

pericol pentru societate (Pocius împotriva Lituaniei, nr. 35601/04, pct. 40, 6

iulie 2010, și Užukauskas împotriva Lituaniei, nr. 16965/04, pct. 34, 6 iulie

2010). Aceștia au contestat în instanță înregistrarea de către poliție a numelor

acestora și au solicitat eliminarea numelui lor din baza de date. Instanțele au

respins cererea, pe baza probele prezentate de către poliție și clasificate ca

secrete, astfel încât era imposibil să le fie dezvăluite acestora. Curtea a

concluzionat că art. 6 era aplicabil, pe motiv că includerea reclamanților în

baza de date le-a afectat reputația, viața privată și perspectivele de angajare

(Pocius, pct. 38-46, și Užukauskas, pct. 34-39, citate anterior).

111. Curtea a constatat aplicabilitatea art. 6 și într-o cauză referitoare la

controlul jurisdicțional al numirii președintelui unei instanțe (Tsanova-

Gecheva împotriva Bulgariei, nr. 43800/12, pct. 84-85, 15 septembrie 2015).

Admițând că art. 6 nu garantează dreptul de a fi promovat sau de a ocupa un

post în administrația publică, Curtea a observat totuși că dreptul la o

procedură de recrutare sau de promovare legală și echitabilă sau la accesul

egal la ocuparea forței de muncă și la funcția publică puteau fi considerate în

mod credibil ca fiind drepturi recunoscute în dreptul intern, în măsura în care

instanțele interne au recunoscut existența acestora și au examinat motivele

invocate de părțile interesate în această privință.

112. În cele din urmă, art. 6 din Convenție a fost aplicat recent într-o cauză

în care reclamanta s-a plâns cu privire la imposibilitatea de a contesta în

instanță concedierea acesteia din Serviciul Național de Securitate (Miryana

Petrova împotriva Bulgariei, nr. 57148/08, pct. 30-35, 21 iulie 2016). În

această cauză, Curtea a constatat că în discuție nu era accesul la secrete de

stat, care nu este garantat de Convenție, ci drepturile reclamantei, care au fost

afectate ca urmare a refuzului de a i se elibera certificatul de securitate. În

opinia Curții, un astfel de refuz a avut consecințe decisive asupra situației

personale a reclamantei, având în vedere că, în absența certificatului de

securitate necesar, aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a continua să își

exercite funcția pe care o deținuse timp de mai mulți ani, ceea ce a avut în

mod evident consecințe pecuniare pentru aceasta. Într-adevăr, legătura dintre

refuzul acordării certificatului și pierderea venitului acesteia era „mai mult

decât nesemnificativă și îndepărtată” (ibidem, pct. 31).

ii. Aplicarea în speță a principiilor menționate anterior

α) Cu privire la existența unui drept

113. Pentru a stabili dacă, în speță, exista un drept al reclamantului, Curtea

trebuie să analizeze mai întâi natura efectivă a plângerii acestuia.

114. Reclamantul denunță caracterul inechitabil al procedurii în fața

instanțelor administrative, inițiată de acesta în urma retragerii de către

Autoritate a certificatului de securitate pe care aceasta din urmă i-l eliberase

cu scopul de a-i permite să își exercite funcția în cadrul Ministerului Apărării

(supra, pct. 11-14). În opinia lui, această retragere a avut drept consecință

pierderea funcțiilor sale și, ulterior, a locului său de muncă (supra, pct. 93-

95).

115. Din dispozițiile legislației naționale, precum și din interpretarea

acestora de către instanțele naționale, reiese că deținerea unui certificat de

securitate reprezintă o condiție prealabilă indispensabilă pentru exercitarea

unor activități profesionale care necesită cunoașterea sau prelucrarea unor

informații clasificate secrete de stat (supra, pct. 30 și 40). Având în vedere că

acest certificat de securitate nu face obiectul unui drept autonom, ci,

dimpotrivă, reprezintă o condiție sine qua non pentru îndeplinirea unor

atribuții de tipul celor exercitate de către reclamant, pierderea acestui

document a avut un impact decisiv asupra situației sale personale și

profesionale, în măsura în care aceasta l-a împiedicat să continue să

îndeplinească anumite funcții în cadrul Ministerul Apărării (a se vedea,

mutatis mutandis, Helmut Blum împotriva Austriei, nr. 33060/10, pct. 65, 5

aprilie 2016).

116. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze în primul rând dacă

reclamantul putea să invoce un drept sau dacă se afla într-o situație în care

dorea să obțină un simplu avantaj sau privilegiu, pe care autoritatea

competentă i-l putea acorda sau refuza în mod discreționar, fără să fie necesar

să își motiveze alegerea.

117. Accesul la un loc de muncă și, mai mult, la funcțiile exercitate de

reclamant în speță constituie, în principiu, un privilegiu acordat în mod

discreționar, care nu poate fi confirmat pe cale judiciară.

Alta este situația în ceea ce privește continuarea sau condițiile de

exercitare a unui astfel de raport de muncă. În fapt, în sectorul privat, dreptul

muncii conferă, în general, salariaților dreptul de a contesta în justiție

concedierea lor, atunci când aceștia o consideră abuzivă, sau chiar modificări

unilaterale substanțiale aduse contractelor acestora de muncă. Același lucru

este valabil mutatis mutandis și pentru personalul din sectorul public, în afara

cazurilor în care este aplicabilă excepția enunțată în hotărârea în cauza Vilho

Eskelinen și alții, citată anterior.

118. În speță, exercitarea de către reclamant a funcției sale era condiționată

de autorizația de acces la informații clasificate. Așadar, retragerea

certificatului de securitate l-a privat de posibilitatea de a-și exercita pe deplin

funcțiile și a avut consecințe negative asupra capacității sale de a obține un

nou loc de muncă în administrația publică.

119. În aceste condiții, Curtea consideră că legătura dintre decizia de a

retrage certificatul de securitate al reclamantului și pierderea funcțiilor sale și

a locului său de muncă era mai mult decât slabă sau îndepărtată (a se vedea,

mutatis mutandis, Ternovskis, citată anterior, pct. 44; Miryana Petrova, citată

anterior, pct. 31). Prin urmare, acesta putea să invoce dreptul de a contesta în

justiție legalitatea acestei retrageri.

β) Cu privire la caracterul civil al dreptului

120. În ceea ce privește caracterul civil al dreptului, în sensul art. 6 § 1,

deși este adevărat că prezenta cauză nu privește un litigiu între reclamant și

angajatorul său, al cărui obiect ar fi pretinsa concediere nelegală a primului,

ci retragerea certificatului de securitate al acestuia, nu trebuie uitat faptul că

această retragere l-a împiedicat să continue să își exercite funcția de adjunct

al unui viceministru al apărării. Prin urmare, ceea ce era în joc pentru

reclamant nu era dreptul de acces la informații clasificate, ci funcția și locul

de muncă ale acestuia, afectate de retragerea certificatului său de securitate.

În fapt, în absența certificatului de securitate necesar, acesta nu mai avea

posibilitatea de a-și exercita funcțiile pe care le ocupase. În continuare, Curtea

va examina dacă dreptul în cauză este de natură civilă.

121. Astfel cum s-a menționat deja anterior, raportul de muncă dintre

reclamant și Ministerul Apărării se întemeia pe dispozițiile Codului muncii,

care nu conținea nicio normă specifică aplicabilă funcțiilor exercitate în

cadrul administrației de stat, astfel încât, la momentul faptelor, nu exista nicio

funcție publică în sensul tradițional al termenului, funcționarilor publici

fiindu-le conferite obligații și privilegii care nu intră sub incidența dreptului

comun. Funcția publică a căpătat un statut specific abia după intrarea în

vigoare, la 1 ianuarie 2015, a Legii privind funcția publică (Legea nr.

234/2014 ).

Or, în litigiile de muncă, în special cele care au ca obiect evenimentele de

încetare a unui raport de muncă în sectorul privat, privesc drepturi civile, în

sensul art. 6 § 1 din Convenție.

122. Pe baza considerațiilor de mai sus, este posibil să se concluzioneze

că decizia prin care certificatul de securitate i-a fost retras reclamantului și

procedura ulterioară au afectat drepturile sale civile.

123. În aceste condiții, chiar presupunând că s-ar considera că reclamantul

era un funcționar al cărui statut era reglementat de dispoziții care nu intrau

sub incidența dreptului comun, Curtea reamintește că, în conformitate cu

jurisprudența sa, litigiile între stat și funcționarii săi intră, în principiu, în sfera

de aplicare a art. 6, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite cele două

condiții cumulative prevăzute la punctul 107 supra.

124. În speță, trebuie să se constate că nu este îndeplinită prima dintre

aceste condiții. Într-adevăr, dreptul ceh permitea persoanelor care aveau un

interes de a acționa să introducă în fața instanțelor administrative o cale de

atac pentru a contesta legalitatea deciziei Autorității (supra, pct. 52-56).

Această posibilitate era deschisă reclamantului, care a introdus într-adevăr o

astfel de acțiune. Rezultă că art. 6 este aplicabil în speță sub aspect civil.

125. Prin urmare, această dispoziție impunea ca reclamantul să aibă acces

la o instanță competentă, care să se pronunțe asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil, cu respectarea garanțiilor prevăzute la art. 6

§ 1 [Veeber împotriva Estoniei (nr. 1), nr. 37571/97, pct. 70, 7 noiembrie

2002].

126. În plus, având în vedere că s-a constatat că reclamantul putea să

invoce un drept cu caracter civil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție, Curtea

consideră că acesta poate pretinde că are calitatea de victimă în sensul art. 34

din Convenție.

127. În consecință, este necesar să se respingă excepțiile preliminare

ridicate de Guvern.

C. Cu privire la fondul cauzei

1. Argumentele părților

a) Reclamantul

128. Reclamantul susține că instanțele nu pot să examineze temeinicia

deciziei Autorității de a refuza să acorde sau de a retrage un certificat de

securitate, pe baza unei probe indirecte și neautentice, și anume un raport

prezentat de un serviciu de informații. Acesta subliniază că raportul pe care

instanțele și-au întemeiat decizia în speță includea numai informații indirecte

și incomplete, provenite de la terț, pe care acestea nu au avut posibilitatea să

le verifice în niciun fel și nici să le confrunte cu propriile sale declarații, dat

fiind că acest raport nu i-a fost comunicat în nicio etapă a procedurii.

Reclamantul consideră că singurul mod de a verifica informațiile respective

este să fie apreciate faptele menționate în raport și că o instanță are această

posibilitate doar în cazul în care o parte vizată în raport este absentă. Acesta

apreciază că jurisprudența națională, potrivit căreia controlul jurisdicțional

trebuie, de asemenea, pentru a fi conform cu dispozițiile art. 133 din Legea

nr. 412/2005, să nu se limiteze la motivele invocate de una dintre părțile la

procedură, nu schimbă nimic în această privință, deoarece instanțele nu pot

să verifice veridicitatea și acuratețea conținutului probelor. În acest sens, face

referire, în special, la hotărârea Camerei extinse a Curții Administrative

Supreme nr. 4 As 1/2015 din 1 martie 2016.

129. Reclamantul consideră că este încălcat principiul egalității armelor

atunci când una din părțile la procedura administrativă nu are posibilitatea să

ia pe deplin cunoștință de toate elementele de probă care au servit drept

fundament principal al deciziei nefavorabile. Acesta admite că, în anumite

circumstanțe, interesul securității statului definit de lege ar putea prevala

asupra interesului unei persoane care solicită protecția justiției în cadrul unei

proceduri contradictorii desfășurate în mod corespunzător. Cu toate acestea,

consideră că, în speță, situația nu permitea restricționarea dreptului său la un

proces echitabil și la o poziție de egalitate în fața justiției, deoarece nu erau

îndeplinite condițiile legale prevăzute de legislația cehă pentru ca o astfel de

procedură să poată fi urmată. Autorul documentului nr. 77, pe care

reclamantul nu era autorizat să îl consulte, ar fi încadrat acest raport și

informațiile cuprinse îl acesta în categoria cu cel mai scăzut nivel de

secretizare și anume „acces restricționat”. În lumina art. 3 alin. (5) lit. e) din

Legea nr. 412/2005, acesta ar fi considerat că informațiile astfel clasificate

compromiteau anumite operațiuni de colectare de informații în curs. În

schimb, potrivit art. 133 alin. (3) din această lege, pentru ca instanțele să poată

exclude de la examinare un document aflat la dosar, era necesar să existe un

risc de ingerință în activitățile serviciului de informații și acest risc să fie

major, astfel cum o dovedesc expresiile „pune în pericol sau compromite

serios”, ceea ce, conform legii, ar impune clasificarea documentului respectiv

cel puțin în categoria „confidențial”. Conform reclamantului, legiuitorul a

intenționat să limiteze aplicarea procedurii speciale strict la situațiile în care

sunt menționate fapte care trebuie să fie păstrate secrete. În opinia lui, nu erau

îndeplinite condițiile legale pentru limitarea drepturilor sale procedurale

prevăzute la art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005, deoarece informațiile

conținute în raportul respectiv nu puteau fi de natură să justifice recurgerea la

o procedură specială.

130. În acest context, subliniază că instanțele nu au dispus de documentele

de la dosarul serviciului de informații sau măcar de o parte din ele, acestea

nefiind comunicate nici măcar Autorității sau instanțelor administrative.

Reclamantul a concluzionat că deciziile instanțelor s-au bazat exclusiv pe

raportul în care a fost rezumat conținutul dosarului. În opinia sa, instanțele și

deciziile lor nu pot fi considerate independente și imparțiale, având în vedere

că acestea nu pot verifica autenticitatea și acuratețea elementelor de probă

prezentate de părți. Chiar dacă instanțele examinează faptele din speță în

cadrul „competenței lor depline”, acest lucru nu garantează în sine un proces

echitabil, deoarece chiar și cel mai imparțial judecător poate fi manipulat

atunci când nu este în măsură să aprecieze în mod obiectiv elementele de

probă relevante. Prin urmare, în opinia sa, echilibrul între dreptul său la un

proces echitabil și interesul statului de a păstra anumite informații

confidențiale nu a fost menținut, fiind încălcat art. 133 alin. (3) din Legea nr.

412/2005, în măsura în care respectivul raport, care a servit ca bază pentru

decizia defavorabilă, fusese încadrat în categoria cu cel mai scăzut nivel de

secretizare.

(b) Guvernul

131. Guvernul susține că marea majoritate a legilor naționale permite

părților să aibă acces la documente clasificate, indiferent de nivelul lor de

secretizare și fără să fie necesară declasificarea lor, în cazul în care acestea

sunt destinate utilizării ca probe. Regimul ar fi diferit pentru anumite

proceduri foarte specifice, caracterizate prin faptul că sunt în strânsă legătură

cu interesele vitale ale securității naționale. Acest regim s-ar aplica

procedurilor de control judiciar în domenii precum comerțul transfrontalier

cu echipamente militare, intrarea în incinta unui aerodrom care face obiectul

unei protecții sporite, precum și procedurile de eliberare și retragere a

certificatelor de securitate. În cazul acestor proceduri, principiile care

reglementează accesul unei părți la documente confidențiale se aplică mutatis

mutandis. Doar cu titlu excepțional, în ultimă instanță, atunci când activitatea

serviciilor de informații sau a poliției ar putea fi pusă în pericol sau

compromisă în mod semnificativ, legea ar permite aplicarea unui regim mai

restrictiv, care permite, în cazuri extreme, să i se refuze complet unei părți

accesul la aceste probe. În plus, în aceste cazuri excepționale, autoritățile

judiciare ar trebui să fie deosebit de vigilente și să compenseze în mod efectiv

orice dezavantaj cauzat părții adverse ca urmare a modului lor de abordare,

astfel încât să o protejeze împotriva oricărei decizii arbitrare sau abuzive a

autorităților.

132. Guvernul consideră că, atunci când este vorba de restrângerea

drepturilor procedurale ale părților, în cadrul unor proceduri care privesc

drepturi și obligații cu caracter civil, statele beneficiază de o marjă de

apreciere mai largă decât în cadrul procedurilor penale [a se vedea, de

exemplu, Gillissen împotriva Țărilor de Jos, nr. 39966/09, pct. 50 d), 15

martie 2016]. Deși este evident că prezenta cauză trebuie să fie judecată

conform unor standarde de protecție diferite de cele aplicate în materie

penală, procedura în cauză nu ar putea fi considerată nici ca fiind o procedură

administrativă clasică. Prin urmare, este vorba mai degrabă de o procedură

sui generis, ale cărei cadru juridic, caracteristici, obiect și scop constituie în

mod necesar factori care împiedică o astfel de comparație.

133. În speță, existența unor temeiuri juridice care justifică decizia

Autorității de a nu divulga reclamantului conținutul raportului întocmit de

serviciul de informații ar fi fost confirmată de toate instanțele naționale

competente. Prin urmare, Guvernul nu are nicio îndoială cu privire la faptul

că, având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, decizia de a nu

divulga probele nu avea un caracter arbitrar.

134. Guvernul este, de asemenea, convins că procedura judiciară a fost

însoțită de toate garanțiile posibile pentru a proteja interesele reclamantului.

În primul rând, dosarul de securitate al reclamantului, inclusiv documentele

clasificate, a fost prezentat în fața a două instanțe administrative, precum și a

Curții Constituționale. Judecătorii beneficiau ex lege de accesul la informații

clasificate, indiferent de nivelul lor de secretizare, cei nouă judecători sesizați

în diferite etape în vederea protejării intereselor reclamantului au fost

informați în mod corespunzător cu privire la conținutul raportului serviciului

de informații. Guvernul adaugă faptul că independența și imparțialitatea

judecătorilor în cauză nu sunt puse la îndoială de către reclamant.

135. Guvernul subliniază, de asemenea, că limitarea competențelor

instanțelor, impunându-le acestora să abordeze doar problemele ridicate de

reclamant, nu se aplică în cazuri de acest tip, partea în proces neputând susține

efectiv ilegalitatea concluziilor, atunci când aceasta nici măcar nu le cunoaște

conținutul. Având în vedere situația sa, partea în proces are o capacitate

limitată de a susține în mod eficient argumente împotriva deciziei, instanțele

au obligația să „se substituie” din oficiu activităților sale procedurale și să

examineze în mod corespunzător procedura urmată, precum și toate motivele

deciziei atacate, așadar, să nu se limiteze la problemele ridicate de către

reclamant.

136. Guvernul afirmă că, în exercitarea funcției lor de a controla deciziile

Autorității, sarcina instanțelor administrative constă în a examina dacă

motivele juridice invocate pentru inițierea unei proceduri excepționale, care

permite să i se refuze reclamantului accesul la documente confidențiale, sunt

întemeiate. Acesta susține că, în speță, cele două instanțe administrative,

învestite cu deplină jurisdicție, au procedat la o astfel de examinare atunci

când au considerat că divulgarea unor documente confidențiale din dosarul

de securitate al reclamantului ar fi pus în pericol sau ar fi compromis

considerabil activitatea serviciilor de informații sau a poliției, concluzionând

că decizia de a exclude aceste documente de la consultare era justificată.

137. Guvernul adaugă că dosarul păstrat de serviciul de informații sau

documentele incluse în acesta nu au fost trimise direct Autorității și ulterior

instanțelor, conținutul relevant al dosarului fiind rezumat în raport. Cu toate

acestea, jurisprudența constantă a instanțelor naționale stabilește numeroase

cerințe care trebuie îndeplinite de documentele clasificate pe care se

întemeiază deciziile Autorității, în special rapoartele privind rezultatul

anchetelor desfășurate de către serviciile de informații, pentru ca acestea să

poată face obiectul unei reexaminări judiciare. Acestea trebuie să conțină

informații foarte specifice sau un rezumat al acestor informații, care să

permită instanței să verifice în mod eficient relevanța și valoarea informativă

a concluziilor serviciilor de informații, în special credibilitatea informațiilor

stabilite de acestea, punerea lor în balanță și raportul lor cu aspectele decisive

pentru procedura de verificare a securității. În plus, serviciul de informații are

obligația să indice, în termeni abstracți, sursa informațiilor și modul în care

au fost obținute, descriind în special circumstanțele și motivele pentru care

serviciile de informații consideră aceste informații credibile. Rolul instanțelor

în procedura de verificare a securității nu constă în a reexamina autenticitatea

și veridicitatea documentelor de referință deținute de către serviciile de

informații, ci în a verifica dacă există o suspiciune întemeiată privind un

potențial risc la adresa securității. În acest scop, aprecierea credibilității,

plauzibilității și relevanței informațiilor colectate constituie, potrivit

Guvernului, un criteriu adecvat.

138. În ceea ce privește argumentul reclamantului privind problema

stabilirii dacă erau îndeplinite condițiile aplicării art. 133 alin. (3) din Legea

nr. 412/2005, Guvernul apreciază că această dispoziție nu condiționează

posibilitatea de a refuza accesul la elemente de probă clasificate de nivelul

lor ridicat de secretizare. În mod similar, legea nu limitează această procedură

la cazurile în care există un risc mai ridicat de a pune în pericol sau de a

compromite activitatea serviciilor de informații sau a poliției.

139. Guvernul consideră că, în speță, nu există niciun motiv de îndoială cu

privire la faptul că, dacă instanțele ar fi considerat că informațiile cuprinse în

raportul privind rezultatul anchetei erau incomplete, irelevante, insuficient de

detaliate sau necredibile, acestea ar fi anulat decizia atacată și ar fi dispus ca

Autoritatea să își completeze constatările factuale cu probe noi.

140. În lumina jurisprudenței Curții, Guvernul afirmă că interesele

reclamantului au fost protejate de o garanție subsidiară importantă, în măsura

în care acesta a avut posibilitatea de a prezenta instanței o expunere detaliată

a evenimentelor anterioare întocmirii raportului privind rezultatul anchetei

desfășurate de serviciul de informații, cu privire la presupusul conținut al

acestuia, precum și cu privire la motivele care ar fi putut determina autorul

acestuia să solicite invalidarea certificatului său de securitate. Acesta

consideră că, astfel, reclamatul a avut ocazia de a contesta credibilitatea

raportului din perspectiva judecătorilor care protejau interesele sale în cursul

procedurii și că aceasta reprezenta, de asemenea, o garanție că decizia lor va

fi adoptată în deplină cunoștință de cauză, ținând seama de capetele de cerere

și obiecțiile reclamantului. Guvernul adaugă că faptul că și Curtea

Constituțională a examinat cauza reclamantului constituie o garanție

suplimentară privind protejarea intereselor acestuia.

141. Guvernul își exprimă convingerea că, în speță, dreptul la un proces

echitabil și, în special, principiul contradictorialității, precum și principiul

egalității armelor, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, nu au fost încălcate,

având în vedere că limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului nu a

fost arbitrară și nici abuzivă și că această limitare a fost suficient

contrabalansată de procedurile urmate de autoritățile judiciare independente

și imparțiale, care au jucat un rol activ în proces și care, astfel, nu numai că

au oferit garanții adecvate pentru protejarea intereselor reclamantului, dar au

păstrat totodată un echilibru just între interesele acestuia și cele ale statului.

(c) Argumentele terțului intervenient

142. Guvernul slovac susține că, atunci când protejează informațiile cu

caracter secret din motive de securitate națională, statul dispune de o marjă

de apreciere considerabilă pentru a stabili ce informații sunt atât de sensibile

încât divulgarea lor ar pune în pericol drepturile fundamentale ale terților sau

protecția unui interes public important. Divulgarea de informații clasificate

privind funcționarea internă și metodele folosite de serviciile de securitate sau

organismele de aplicare a legii ar putea să perturbe grav activitățile acestor

servicii. Autoritățile au, așadar, un interes legitim de a păstra secrete aceste

informații.

143. Guvernul slovac subliniază că dreptul la divulgarea tuturor probelor

pertinente nu este absolut și poate face obiectul unor limitări destinate să

protejeze drepturile terților sau un interes public important, precum

securitatea națională. Acesta subliniază că sistemul slovac este, în esență,

similar sistemului ceh: pentru ca o persoană să poată lua cunoștință de

informații clasificate, este necesar ca aceasta să dețină un certificat de

securitate eliberat de Autoritatea Națională de Securitate sau de un alt serviciu

de securitate, și anume serviciul slovac de informații sau serviciul de

informații militare. Informațiile clasificate nu erau incluse nici în dosarele

instanțelor și nici părțile în proces, nici reprezentanții legali nu puteau solicita

să ia cunoștință de acestea, cu excepția cazului în care dețineau autorizația

corespunzătoare.

144. Autoritatea Națională de Securitate sau orice alt serviciu de securitate

este abilitat să invalideze certificatul de securitate al persoanelor care nu

îndeplinesc condițiile prevăzute de lege. O astfel de decizie poate fi atacată

cu recurs în fața Comitetului Consiliului Național al Republicii Slovace,

înființat de o lege specială. Apoi, decizia finală a instanței de recurs poate fi

atacată în fața instanței administrative. În cadrul procedurii judiciare,

Autoritatea are obligația să furnizeze toate dosarele administrative cu privire

la cauza respectivă, inclusiv toate informațiile clasificate. Astfel, judecătorii

dispun de acces nelimitat la informații clasificate cuprinse în aceste dosare.

145. Atât Republica Slovacă, cât și Republica Cehă au decis să înainteze

decizia atacată unor instanțe cu plenitudine de jurisdicție. Prin urmare,

instanțele sunt obligate să examineze din oficiu nu numai legalitatea deciziei

și acțiunea întreprinsă de serviciul de securitate, ci și aprecierea factuală și

juridică a problemei în cauză de către acesta din urmă, dincolo de obiecțiile

formulate în cursul procedurii. Guvernul slovac apreciază că un astfel de

sistem este justificat și îndeplinește suficient cerințele procedurii

contradictorii și principiului egalității armelor.

2. Motivarea Curții

a) Principiile stabilite în jurisprudența Curții

146. Curtea reamintește că principiile contradictorialității și egalității

armelor, strâns legate între ele, sunt elemente fundamentale ale noțiunii de

„proces echitabil”, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Acestea necesită un

„echilibru just” între părți: fiecăreia trebuie să i se acorde o posibilitate

rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o poziție

net dezavantajoasă față de partea sau părțile adverse [Avotiņš împotriva

Letoniei (MC), nr. 17502/07, pct. 119 și alte trimiteri, CEDO 2016].

147. Cu toate acestea, drepturile care decurg din aceste principii nu sunt

absolute. Curtea s-a pronunțat deja, în mai multe hotărâri, cu privire la cazul

particular în care se acordă prioritate intereselor naționale superioare pentru

a refuza unei părți o procedură pe deplin contradictorie (Miryana Petrova,

citată anterior, pct. 39-40, și Ternovskis, citată anterior, pct. 65-68). Statele

contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie. Cu toate

acestea, este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire

la respectarea cerințelor Convenției [a se vedea, de exemplu, Tinnelly & Sons

Ltd și McElduff și alții împotriva Regatului Unit, 10 iulie 1998, pct. 72,

Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV, Principele Hans-Adam II de

Liechtenstein împotriva Germaniei (MC), nr. 42527/98, pct. 44, CEDO

2001-VIII, și Devenney împotriva Regatului Unit, nr. 24265/94, pct. 23, 19

martie 2002].

148. În plus, Curtea reamintește că nici dreptul la divulgarea probelor

relevante nu este absolut. În materie penală, aceasta a reținut că pot exista

interese concurente, precum securitatea națională, necesitatea de a proteja

martori expuși riscului unor represalii sau de a păstra secrete metodele poliției

de anchetare a infracțiunilor – care trebuie să fie puse în balanță cu drepturile

justițiabilului. Cu toate acestea, sunt legitime, din perspectiva art. 6 § 1,

numai limitările drepturilor părții la procedură care nu aduc atingere esenței

acestora. Pentru aceasta, toate dificultățile cauzate părții reclamante de o

limitare a drepturilor sale trebuie să fie suficient compensate de procedura

urmată în fața autorităților judiciare [a se vedea, mutatis mutandis, Fitt

împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29777/96, pct. 45, cu alte trimiteri,

CEDO 2000-II, și Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10,

pct. 107, CEDO 2015].

149. În cazul în care probele nu au fost dezvăluite părții reclamante în

numele interesului public, Curtea trebuie să examineze dacă procesul

decizional a îndeplinit, pe cât posibil, cerințele procedurii contradictorii și

principiului egalității armelor și dacă a fost însoțit de garanții adecvate pentru

a proteja interesele persoanei în cauză (Fitt, citată anterior, pct. 46).

b) Aplicarea în speță a principiilor menționate

150. În speță, Curtea observă că, în conformitate cu dispozițiile dreptului

ceh în cazul unei contestații în justiție a refuzului eliberării sau a retragerii

unui certificat de securitate, procedura introdusă de reclamant a făcut obiectul

a două limitări în raport cu normele de drept comun care intenționează să

garanteze un proces echitabil: pe de o parte, documentele și informațiile

clasificate care nu au fost accesibile nici reclamantului, nici avocatului

acestuia și, pe de altă parte, în măsura în care decizia de retragere a

certificatului s-a bazat pe astfel de documente, nu i-au fost comunicate

motivele pe care s-a întemeiat decizia. Prin urmare, este de competența Curții

să examineze dacă limitările astfel impuse au afectat însăși esența dreptului

reclamantului la un proces echitabil.

151. Curtea va proceda la această examinare ținând seama de procedură în

ansamblul său și va analiza dacă limitările principiilor contradictorialității și

egalității armelor, astfel cum sunt aplicabile în procedura civilă, au fost

suficient compensate prin alte garanții procedurale.

152. În privința acestora, Curtea ia notă de competențele conferite

instanțelor naționale, care se bucură de independența și imparțialitatea

necesare, al căror conținut nu este pus la îndoială de reclamant, care se

limitează la a pune în discuție capacitatea judecătorilor de a aprecia în mod

corespunzător faptele speței, pe motiv că aceștia nu au avut acces deplin la

documentele relevante (supra, pct. 130).

În primul rând, instanțele au acces, fără restricții, la toate documentele

clasificate, pe care s-a bazat Autoritatea pentru a justifica decizia sa. Apoi, au

competența de a efectua o examinare detaliată a motivelor invocate de

Autoritate pentru necomunicarea documentelor clasificate. În fapt, acestea

pot să aprecieze justificarea necomunicării documentelor clasificate și pot să

dispună comunicarea acelor documente cu privire la care consideră că nu este

necesar să rămână clasificate. Acestea pot, de asemenea, să aprecieze

temeinicia deciziei Autorității prin care se dispune retragerea certificatului de

securitate și, dacă este cazul, să sancționeze o decizie arbitrară a Autorității.

153. În plus, competența instanțelor care examinează litigiul include toate

faptele speței și nu se limitează la examinarea motivelor invocate de

reclamant, care a fost audiat de judecători și care a avut, de asemenea,

posibilitatea să prezinte concluzii scrise. Este adevărat că, în această privință,

dreptul ceh ar fi putut să prevadă, în măsura compatibilă cu păstrarea

confidențialității și buna desfășurare a investigațiilor care vizează o persoană,

ca aceasta să fie informată, cel puțin în mod sumar, în cursul procedurii, cu

privire la conținutul acuzațiilor care i se aduc. În speță, reclamantul ar fi putut

să își organizeze apărarea în mod lucid și țintit și nu ar fi fost necesar ca

instanțele să compenseze lacunele apărării.

154. Curtea observă totuși că instanțele sesizate au exercitat în mod

corespunzător competențele de control de care dispuneau în acest tip de

procedură, în ceea ce privește atât necesitatea de a păstra confidențialitatea

documentelor clasificate, cât și justificarea deciziei de retragere a

certificatului de securitate al reclamantului, motivându-și deciziile cu privire

la circumstanțele concrete ale prezentei spețe.

155. Astfel, Curtea Administrativă Supremă a considerat, în ceea ce

privește necesitatea de a menține confidențialitatea documentelor clasificate,

că divulgarea lor ar fi putut avea drept consecință divulgarea metodelor de

lucru ale serviciului de informații, dezvăluirea surselor de informații ale

acestuia sau încercări de influențare a eventualilor martori. Aceasta a explicat

că, în temeiul legii, nu era posibil să se indice cu precizie în ce consta exact

riscul la adresa securității și nici să se menționeze cu precizie considerentele

care au stat la baza concluziei conform căreia exista un astfel de risc, motivele

și considerentele pe care s-a întemeiat decizia Autorității avându-și originea

exclusiv în informațiile clasificate. Prin urmare, nimic nu permite să se

considere că documentele în cauză au fost clasificate în mod arbitrar sau în

alt scop decât interesul legitim indicat ca fiind urmărit.

156. În ceea ce privește justificarea deciziei de retragere a certificatului de

securitate al reclamantului, Curtea Administrativă Supremă a considerat că

din documentele clasificate reieșea, fără nicio îndoială, că reclamantul nu mai

îndeplinea condițiile legale pentru a-i fi încredințate secrete. A observat că

riscul era legat de comportamentul acestuia, care îi afecta în mod negativ

credibilitatea și capacitatea de a păstra secrete. În plus, a subliniat că

documentul confidențial provenit de la serviciul de informații conținea

informații concrete, complete, detaliate referitoare la comportamentul și stilul

de viață ale reclamantului, care îi permiteau, în speță, să se asigure cu privire

la relevanța acestora în ceea ce privește problema stabilirii dacă reclamantul

prezenta un risc la adresa securității naționale (supra, pct. 20).

157. În această privință, Curtea ia notă de faptul că, în luna martie 2011,

împotriva reclamantului a fost începută urmărirea penală pentru participare

la un grup infracțional organizat, complicitate la abuz în serviciu,

complicitate la influențarea ilegală a procedurilor de atribuire a contractelor

de achiziție publică și a procedurilor de licitație publică, precum și

complicitate la încălcarea unor norme obligatorii în domeniul relațiilor

economice (supra, pct. 22). În opinia acesteia, este de înțeles că, atunci când

există astfel de suspiciuni, autoritățile consideră necesar să acționeze rapid,

fără să aștepte rezultatul anchetei penale, evitând totodată divulgarea, într-o

etapă timpurie, a suspiciunilor care planează asupra persoanelor în cauză,

ceea ce ar risca să prejudicieze ancheta penală.

158. În plus, se pare, în lumina informațiilor de care dispune Curtea, că

instanțele naționale nu au făcut uz de competența care le permitea să

declasifice anumite documente. Într-adevăr, deși au examinat documentele

clasificate, ele au declarat în mod expres că acestea nu puteau fi comunicate

reclamantului. Prin urmare, Curții îi este imposibil să se pronunțe cu privire

la temeinicia controlului efectuat de instanțele naționale. Ele nu au făcut o

distincție, în această privință, în funcție de nivelul de secretizare –

confidențial, secret și strict secret – al documentelor prezentate, Curtea

Administrativă Supremă reținând în mod expres (respingând astfel un motiv

invocat de reclamant) că respectiva clasificare nu avea nicio relevanță în ceea

ce privește domeniul de aplicare și temeinicia controlului judecătoresc. Cu

toate acestea, având în vedere caracterul secret al documentelor, recunoscut

ca atare de către diferitele instanțe judiciare sesizate, cu greu ar fi putut

acestea, în motivarea deciziilor lor, să explice în detaliu intensitatea

controlului pe care l-au efectuat, fără să compromită caracterul secret al

informațiilor de care dispuneau.

159. Curtea admite că raportul serviciului de informații, care a constituit

fundamentul deciziei nefavorabile reclamantului fuseseră clasificate în

categoria cu nivelul cel mai scăzut de secretizare, și anume „acces

restricționat” (supra, pct. 15 și 38). Cu toate acestea, Curtea apreciază că acest

lucru nu a privat autoritățile cehe de dreptul de a nu dezvălui reclamantului

conținutul raportului. Într-adevăr, rezultă din jurisprudența Curții

Administrative Supreme, deși este ulterioară hotărârii pronunțate de aceasta

în prezenta cauză (supra, pct. 65), că Legea nr. 412/2005, în special art. 133

alin. (3), este aplicabilă oricărei informații clasificate ca fiind secretă, fără a

fi limitată la informații cu un nivel mai ridicat de secretizare, contrar celor

susținute de reclamant. Astfel, aplicarea art. 133 alin. (3) din Legea nr.

412/2005 de către instanțele interne nu pare să fie arbitrară sau vădit

nerezonabilă.

160. Este adevărat însă că ar fi fost de dorit ca, în măsura compatibilă cu

păstrarea confidențialității și buna desfășurare a investigațiilor ce îl vizau pe

reclamant, instanțele naționale, cel puțin Curtea Administrativă Supremă, să

fi explicat, măcar sumar, intensitatea controlului efectuat de acestea și

acuzațiile aduse reclamantului. În această privință, Curtea constată cu

mulțumire noile evoluții pozitive din jurisprudența Curții Administrative

Supreme (supra, pct. 63-64).

161. Având în vedere procedura în ansamblul său, natura litigiului și marja

de apreciere de care se bucură autoritățile naționale, Curtea consideră că

limitările impuse reclamantului în ceea ce privește exercitarea drepturilor de

care beneficia acesta, în temeiul principiilor contradictorialității și egalității

armelor, au fost compensate într-o manieră în care echilibrul just între părți

nu a fost afectat într-o asemenea măsură încât să aducă atingere esenței înseși

a dreptului reclamantului la un proces echitabil.

162. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Respinge, cu cincisprezece voturi la două, excepțiile preliminare ridicate

de Guvern;

2. Hotărăște, cu zece voturi la șapte, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din

Convenție.

Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică

la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 19 septembrie 2017.

Johan Callewaert Guido Raimondi

Grefier adjunct Președinte

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din

Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:

– opinia concordantă a domnului judecător Wojtyczek;

– opinia parțial separată comună a domnilor judecători Raimondi,

Sicilianos, Spano, Ravarani și Pastor Vilanova;

– opinia parțial separată comună a domnilor judecători Lazarova

Trajkovska și López Guerra;

– opinia parțial separată a domnului judecător Serghides;

– opinia separată a domnului judecător Sajó.

G.R.

J.C.

OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR

WOJTYCZEK

1. Deși sunt pe deplin de acord cu dispozitivul hotărârii pronunțate, aș dori

totuși să introduc unele nuanțe în ceea ce privește motivarea sa.

2. Dificultatea prezentei cauze ține de complexitatea situațiilor juridice

reglementate de actele administrative care acordă sau retrag certificatele de

securitate. Un certificat de securitate reprezintă condiția sine qua non nu doar

pentru a avea acces la informații clasificate, ci și pentru a ocupa anumite

posturi în administrația publică care implică accesul la astfel de informații. În

același timp, accesul la informații clasificate nu reprezintă în sine un drept

(drept subiectiv) civil în sensul art. 6 din Convenție. Pentru a răspunde la

problema aplicabilității art. 6 în speță, este necesar să se examineze dacă

retragerea certificatului de securitate afectează drepturi sau obligații civile în

sensul acestui articol din Convenție.

Motivarea hotărârii revine de mai multe ori la natura drepturilor în discuție

și la consecințele retragerii certificatului de securitate asupra acestor drepturi.

La pct. 115, majoritatea și-a exprimat punctul de vedere cu privire la aceste

chestiuni în următorii termeni:

„Având în vedere că acest certificat de securitate nu face obiectul unui

drept autonom, ci, dimpotrivă, reprezintă o condiție sine qua pentru

îndeplinirea unor funcții de tipul celor exercitate de către reclamant,

pierderea acestui document a avut un impact decisiv asupra situației sale

personale și profesionale, în măsura în care aceasta l-a împiedicat să

continue să îndeplinească anumite funcții în cadrul Ministerului Apărării”

(sublinierea îmi aparține).

La pct. 118, consecințele retragerii certificatului sunt prezentate după cum

urmează:

„În speță, exercitarea de către reclamant a funcției sale era condiționată

de autorizația de acces la informații clasificate. Așadar, retragerea

certificatului de securitate l-a privat de posibilitatea de a-și exercita pe

deplin funcțiile și a și a avut consecințe negative asupra capacității sale de

a obține un nou loc de muncă în administrația publică” (sublinierea îmi

aparține).

Trebuie observat că dacă la pct. 115 este pusă în discuție imposibilitatea

de a exercita anumite funcții, la pct. 118 accentul este pus pe imposibilitatea

de a exercita pe deplin funcțiile.

La pct. 119, Curtea își prezintă concluziile în ceea ce privește existența

unui drept pronunțându-se cu privire la legătura dintre retragerea

certificatului și pierderea de către reclamant a funcțiilor:

„În aceste condiții, Curtea consideră că legătura dintre decizia de a

retrage certificatul de securitate al reclamantului și pierderea funcțiilor sale

și a locului său de muncă era mai mult decât slabă sau îndepărtată (a se

vedea, mutatis mutandis, Ternovskis, citată anterior, pct. 44; Miryana

Petrova, citată anterior, pct. 31). Prin urmare, acesta putea să invoce dreptul

de a contesta în justiție legalitatea acestei retrageri” (sublinierea îmi

aparține).

Potrivit formulării utilizate, pierderea funcțiilor este cea care justifică

dreptul de a contesta în justiție legalitatea retragerii certificatului de

securitate. La pct. 120, Curtea pare să reia formula utilizată la pct. 115

La punctul 120, Curtea pare să reia formula utilizată la punctul 115:

„Prin urmare, ceea ce era în joc pentru reclamant nu era dreptul de acces

la informații clasificate, ci funcția și locul de muncă ale acestuia, afectate

de retragerea certificatului său de securitate. În fapt, în absența certificatului

de securitate necesar, acesta nu mai avea posibilitatea de a-și exercita

funcțiile pe care le ocupase” (sublinierea îmi aparține).

3. Aceste formulări diferite reflectă ezitările Curții în a evalua situația

juridică a reclamantului. Majoritatea nu definește în mod precis dreptul (drept

subiectiv) civil aflat în joc. Formulările citate mai sus lasă să se înțeleagă că

reclamantul avea dreptul să-și păstreze funcțiile.

Retragerea unui certificat de securitate este o decizie care privește în mod

direct situația juridică a individului. Stopează accesul la anumite posturi în

administrația publică și afectează în mod direct dreptul de a munci în cadrul

acesteia. În prezenta cauză, retragerea certificatului de securitate a avut un

impact direct asupra raportului de muncă stabilit de reclamant și, în special,

posibilitatea ca aceasta să își îndeplinească obligațiile care decurgeau din

contractul de muncă încheiat cu angajatorul său. Această retragere afectează

așadar în mod direct exercitarea drepturilor civile. În urma acestei retrageri,

reclamantul nu era complet privat de posibilitatea de a-și exercita funcțiile

deținute, dar natura și întinderea acestora s-au schimbat în mod considerabil.

În joc sunt drepturile și obligațiile reclamantului rezultate în temeiul

contractului său de muncă și, în special, posibilitatea de a efectua misiunile

prevăzute de respectivul contract. Este important să adăugăm aici că dreptul

ceh protejează angajatul nu doar față de angajator ci și – cel puțin într-o

anumită măsură – față de terți și, în special, față de ingerința care rezultă din

retragerea arbitrară a certificatului de securitate.

De asemenea, trebuie remarcat aici că reclamantul a fost cel care a decis

să demisioneze. Nu se poate exclude faptul că părțile ar fi putut să ajusteze

funcțiile pentru a le adapta la noua situație juridică a reclamantului și să îi

încredințeze misiuni care nu includeau accesul la informații protejate. În

aceste condiții, este dificil să se speculeze cu privire la legătura dintre decizia

de a retrage certificatul reclamantului și pierderea funcțiilor și a locului său

de muncă. Această legătură rămâne problematică. În prezenta cauză,

pierderea postului nu poate fi argumentul decisiv care să permită să se

concluzioneze că este în joc un drept civil. Prin urmare, este dificil să fim de

acord cu poziția prezentată la pct. 119.

Indiferent că reclamantul și-a pierdut sau și-a păstrat postul, drepturile sale

civile erau în orice caz în discuție. În opinia mea, formularea utilizată la pct.

118 este cea care sintetizează cel mai bine situația juridică complexă a

reclamantului.

4. Hotărârea prezintă foarte pe scurt, la pct. 146-149, principiile unui

proces echitabil consacrate în jurisprudența Curții. Procedurile prin care

organele statului se pronunță cu privire la drepturi sau obligații civile sunt

foarte variate și includ nu numai procedura civilă, ci și procedura

contenciosului administrativ. Date fiind diferențele fundamentale dintre

procedura civilă și procedura contenciosului administrativ, este dificil de

stabilit principii universale aplicabile ambelor proceduri. În plus, situația

părților în procedurile bazate pe principiul contradictorialității și pe

activitatea părților este foarte diferită de cea din procedurile bazate pe

principiul inchizitorial și pe rolul activ al instanței.

În opinia mea, principiile unei justiții procedurale, elaborate în

jurisprudența Curții referitoare la art. 6, nu țin suficient cont de natura

specifică a procedurii administrative contencioase într-o serie de state

membre. Or, respectarea drepturilor părților în procedura contenciosului

administrativ trebuie evaluată în raport cu principiile fundamentale care

reglementează această procedură la nivel național.

Trebuie remarcat aici că hotărârea subliniază pe bună dreptate rolul activ

al instanței administrative cehe drept un element care compensează o anumită

inegalitate a părților din procedură (pct. 152). În general, se poate afirma că

principiul procedurii inchizitoriale, bazate pe rolul activ al instanței, este un

element important care compensează – într-o anumită măsură – inegalitățile

dintre părți. În mod evident, anumite forme de „inegalitate a armelor” nu pot

fi compensate în acest mod.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ COMUNĂ A DOMNILOR

JUDECĂTORI RAIMONDI, SICILIANOS, SPANO,

RAVARANI ȘI PASTOR VILANOVA

Spre marele nostru regret, nu putem subscrie la constatarea colegilor noștri

din majoritate potrivit căreia nu a fost încălcat art. 6, bazată pe concluzia că,

având în vedere procedura în ansamblul său și natura litigiului, limitările

suferite de reclamant în exercitarea drepturilor acordate acestuia în temeiul

principiilor contradictorialității și al egalității armelor au fost compensate

astfel încât echilibrul just dintre părți nu a fost afectat până la a se aduce

atingere esenței înseși a dreptului reclamantului la un proces echitabil.

Suntem de acord cu majoritatea că art. 6 § 1 este aplicabil faptelor din

prezentul litigiu.

Împărtășim, de asemenea, opinia majorității potrivit căreia procedura

aplicabilă în dreptul ceh în materie de contestare în justiție a retragerii

certificatelor de securitate este însoțită de garanții importante care au drept

scop obținerea unui echilibru între cerințele unui proces echitabil și

imperativele de securitate publică, elementul cel mai important fiind

posibilitatea ca instanțele să cunoască motivele retragerii certificatului și să

aibă acces nelimitat la toate documentele din dosarul întocmit de

administrație din optica retragerii.

Prin urmare, acesta fiind un punct în care nu suntem de acord cu

majoritatea, procedura conține o lacună care a priori pare secundară, dar care,

după o examinare atentă, are o implicație practică atât de mare încât aduce

atingere caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său.

Este vorba despre lipsa totală a comunicării către persoana în cauză, pe tot

parcursul procedurii, a motivelor care au condus la retragerea certificatului

de securitate.

Dreptul ceh interzice autorităților administrative – Autoritatea Națională

de Securitate – și jurisdicționale – instanțele administrative – să informeze

persoana în cauză, fie și pe fond, despre motivele aflate la baza deciziei de a

retrage certificatul de securitate și să-i acorde acces la documentele aflate la

baza deciziei în cauză, atunci când o astfel de divulgare de informații și un

astfel de acces riscă să compromită securitatea publică. Este adevărat că

instanțele pot permite accesul persoanei în cauză la anumite probe și la

anumite fragmente de informații, dar numai în măsura în care consideră că

acestea nu sunt confidențiale.

Deși comunicarea totală a motivelor aflate la baza deciziei de retragere a

certificatului și accesul la toate documentele din dosar par a fi efectiv

problematice și riscă să compromită activitatea serviciilor secrete, lipsa totală

a informațiilor, la care se adaugă privarea accesului la probele din dosar, ni

se pare totuși inutilă în fapt și problematică în drept.

Din punct de vedere practic, dacă cel căruia i se retrage certificatul de

securitate este, de exemplu, informat că este suspectat de corupție sau de

contacte cu mediul terorist, acest fapt nu dezvăluie metodele de investigare

ale serviciilor secrete sau sursele lor de informații? E greu de imaginat o

asemenea situație. Singura consecință a unei astfel de comunicări este că

persoana interesată va fi informată că este suspectată de o anumită faptă sau

un anumit comportament. Prin urmare, va fi avertizată și pusă în gardă. Or,

să ne imaginăm că simplul fapt de a-i retrage certificatul de securitate fără a-

i comunica motivele nu-i va trezi suspiciuni că a fost demascată (presupunând

că persoana este în mod real implicată în faptele de care este suspectată)? Va

fi cu atât mai mult în gardă. Astfel, în fapt, a i se comunica persoanei căreia i

se retrage certificatul de securitate conținutul acuzațiilor aduse împotriva sa

nu va avea efect concret nici asupra anchetei la care este supusă, nici asupra

activității serviciilor secrete. Prin urmare, ni se pare că nu se poate afirma în

mod rezonabil că o ascundere totală a motivelor aflate la baza retragerii

certificatului ar fi necesară în interesul securității publice.

Din punct de vedere juridic al echității procesului, înainte de toate, lipsa

totală a unei comunicări către persoana interesată a motivelor aflate la baza

retragerii certificatului de securitate face practic imposibilă organizarea

apărării. Nu va ști împotriva a ce trebuie să se apere. Apărarea sa va fi

oarecum în orb. Într-adevăr, se pare că, în cauza în care a fost sesizată Marea

Cameră, reclamantul, ulterior trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii

de corupție, trebuie să fi cunoscut motivele pentru care i-a fost retras

certificatul de securitate.1 Problema nu este însă aici. Marea Cameră

consideră, în mod general și în abstract, că lipsa comunicării, fie și sumar, a

motivelor retragerii certificatului nu afectează caracterul echitabil al

procedurilor.2 Or, trebuie luată în considerare ipoteza, în cazul în care

suspiciunile formulate împotriva agentului nu ar fi fondate, ca acestea să se fi

întemeiat pe probe fabricate.

Răspunsul va fi acela că dezavantajul reprezentat de ignorarea motivelor

retragerii certificatului ar fi compensat de puterea de care dispun instanțele

de a cunoaște motivele aflate la baza retragerii certificatului și de a obține

toate probele din dosarul constituit.

Acest argument nu se susține, din două motive:

1. Pct. 155 din hotărâre.

2. Pct. 150 din hotărâre.

- în primul rând, procedând astfel, instanța se transformă într-o

oarecare măsură în avocat al reclamantului: instanța trebuie în fapt

să organizeze ea însăși apărarea acestuia, să găsească eventualele

deficiențe ale dosarului și să formuleze motivarea reclamantului.

Trebuie apoi să își asume un rol care cu siguranță nu este al său;

- și mai grav, întrucât serviciile secrete sunt cele care furnizează

probele din dosar și reclamantul nu are acces la ele, serviciile

dispun de un control aproape total asupra conținutului dosarului.

Este adevărat că instanțele au dreptul și obligația de a verifica

autenticitatea unor astfel de probe. Este deopotrivă adevărat că

instanțele cehe au devenit gradual din ce în ce mai exigente. Se

poate face aici trimitere la hotărârea în complet extins a Curții

Administrative Supreme cehe, citată la pct. 64 din hotărâre, care a

constatat, în ceea ce privește evaluarea calității informațiilor

invocate aflate la baza unei decizii de retragere și a surselor

acesteia, că nici Autoritatea Națională de Securitate, nici instanțele

administrative nu au verificat informațiile serviciilor de informații

cu privire la credibilitatea lor în același mod ca într-o procedură

administrativă ordinară. Pe de altă parte, potrivit acestei

jurisprudențe, informațiile primite de la serviciul de informații nu

pot lua forma unei simple opinii a autorului fără a fi susținute de o

documentație adecvată, conținută într-un dosar care să poată fi

verificat de instanță. Nu trebuie însă ascuns faptul că, în materie,

standardul de probă este cu mult sub cerințele obișnuite ale unui

proceduri contradictorii. La aceasta se adaugă faptul că

documentele trimise sunt deseori informații neoficiale obținute de

la informatori și că nu sunt decât suspiciuni, adeseori destul de

vagi. Nu se poate vorbi, așadar, de autenticitate. Dacă persoana în

cauză nu știe de ce este suspectată, nu poate riposta și nici să ofere

explicații detaliate care să permită instanței să aibă o viziune critică

și mai concentrată pe probele care i-au fost prezentate.

Regretăm așadar că hotărârea Marii Camere este inferioară evoluțiilor

constatate în materie în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene,

sau chiar în anumite jurisprudențe naționale.

Într-o cauză referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul unui stat membru

care ridica probleme legate de imperativele de securitate a statului care puteau

submina dreptul la un proces echitabil, Curtea de Justiție a Uniunii Europene

a subliniat, printre altele, că, în principiu, nu există o prezumție în favoarea

existenței și temeiniciei motivelor de securitate a statului invocate de o

autoritate națională și că, în cazul în care se dovedește că securitatea statului

se opune efectiv comunicării motivelor precise și complete aflate la baza unei

decizii în litigiu către persoana interesată, instanței naționale îi revine sarcina

de a se asigura că esența motivelor care constituie temeiul deciziei respective

este comunicată persoanei interesate într-un mod care să țină seama în mod

corespunzător de confidențialitatea necesară a probelor.3

La nivel de instanțe naționale, trebuie menționată, în contextul prezentei

cauze, o hotărâre a Curții Supreme a Regatului Unit pronunțată în 20114 cu

privire la informațiile ce trebuie furnizate unui agent de imigrație căruia i-a

fost retras certificatul de securitate pe baza informațiilor oferite de serviciile

secrete britanice. Agentul fusese numit avocat special și avea acces la o serie

de documente, dar persoana interesată nu avea dreptul să le consulte pentru

a-și organiza apărarea. Prin urmare, s-a plâns de un proces inechitabil.

Trebuie menționat că fusese informat, în cadrul procedurii judiciare, că vărul

său fusese arestat pentru activități teroriste și că, prin urmare, era o țintă

potențială pentru a furniza informații despre măsurile de securitate la frontieră

sau pentru a introduce clandestin în țară obiecte periculoase. Întreaga discuție

a judecătorilor Curții Supreme, reprodusă în hotărârea judecătorească

pronunțată de aceștia, nu privea întrebarea dacă persoanei interesate ar fi

trebuit să i se ofere informații privind cauza retragerii certificatului de

securitate, ci dacă informațiile care îi fuseseră date erau suficiente pentru a

permite avocaților săi să-l apere în mod adecvat sau dacă era necesar să i se

prezinte toate probele din dosar. Curtea Supremă a concluzionat majoritar –

dar nu unanim, trebuie observat – că reclamantul primise informații suficiente

pentru a se apăra în mod adecvat.

Reamintim încă o dată că procedura aplicabilă în dreptul ceh în

contenciosul retragerii certificatelor de securitate este însoțită de o serie de

garanții menite să protejeze interesele victimei unei astfel de retrageri. Cu

toate acestea, având în vedere considerentele de mai sus, considerăm că lipsa

comunicării către partea interesată a motivelor care au condus la decizia pe

care a atacat-o în justiție o împiedică să se apere în mod adecvat, astfel încât

aceasta nu beneficiază de o procedură echitabilă. Prin urmare, mecanismul

existent în dreptul ceh încalcă art. 6 § 1 din Convenție.

3. CJUE, 4 iunie 2013, cauza C-300/11, ZZ împotriva Secretary of State for the Home

Department, citată la pct. 71 din hotărârea Marii Camere.

4. Home Office v. Tariq, 13 iulie 2011, UKSC 35, (2012) 1 AC 452.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ COMUNĂ A DOMNILOR

JUDECĂTORI LAZAROVA TRAJKOVSKA ȘI LÓPEZ

GUERRA

(Traducere)

Suntem de acord cu constatarea potrivit căreia nu a fost încălcat art. 6 din

Convenție în speță. Dar, spre deosebire de majoritate, considerăm că această

constatare rezultă din inaplicabilitatea în prezenta cauză a garanțiilor unui

proces echitabil, care decurg din art. 6 din Convenție.

Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil în ceea ce

privește revocarea certificatului de securitate, ceea ce a condus la încetarea

exercitării funcțiilor sale, în cadrul administrației, de ministru adjunct al

apărării și director al Departamentului pentru Administrarea Bunurilor din

minister.

Potrivit art. 6 din Convenție, orice persoană are dreptul ca plângerile

privind drepturile sale în materie civilă să facă obiectul unui proces echitabil

și public. Prin urmare, atunci când este în discuție acest articol, prima

întrebare care se pune este dacă în procedura prin care instanțele naționale s-

au pronunțat cu privire la pretențiile reclamantului era în joc în mod real un

anumit drept civil.

Un „drept civil” nu reprezintă doar o speranță, o aspirație, un interes sau o

dorință, ci o pretenție legitimă, întemeiată în drept, la un anumit rezultat

juridic concret. În speță, litigiul privind certificatul de securitate a avut un

impact asupra situației juridice speciale a reclamantului, respectiv asupra

funcțiilor sale de ministru adjunct și de director în cadrul Ministerului

Apărării. Or, din probele aflate la dosar reiese că, în temeiul dreptului

aplicabil, reclamantul nu se putea prevala de nicio pretenție întemeiată în

drept pentru a deține și păstra aceste funcții specifice fără a fi demis din

funcții de autoritățile competente. Desigur, în temeiul contractului său de

muncă și al dispozițiilor din Codul muncii, era angajat al Ministerului

Apărării și avea dreptul să rămână angajat pe baza acestor dispoziții. Cu toate

acestea, după cum subliniază guvernul ceh, nu putea extrage din contractul

de muncă nicio pretenție legitimă la o anumită funcție în cadrul ministerului.

Art. 65 din Codul muncii (a se vedea pct. 26 din hotărâre) prevede că un

angajat poate fi revocat din funcție sau renunța la aceasta fără încetarea

raportului de muncă, întrucât ar putea fi ulterior numit în alte funcții.

În consecință, în prezenta cauză, având în vedere regimul juridic în

vigoare, reclamantul nu se putea prevala de un anumit drept întemeiat legal

pentru a continua să-și îndeplinească funcții administrative odată ce

autoritățile l-au eliberat din funcții. În plus, de asemenea, având în vedere

acest regim, nu ni se pare nici arbitrar, nici nerezonabil ca autoritățile

competente să aibă competența de a decide cu privire la alocarea funcțiilor

între angajații ministerului și că autoritățile, atunci când decid această

repartizare a funcțiilor, au în vedere nu doar considerente legate de eficacitate

și de încredere, ci și obligația de a respecta imperative de securitate.

În concluzie, revocarea certificatului de securitate al reclamantului nu i-a

afectat în niciun fel dreptul său inexistent de a exercita vreo funcție

administrativă. În ceea ce privește dreptul său (care, acesta, cu siguranță

exista) de a continua să lucreze în minister, în temeiul contractului său de

muncă, acesta nu a fost afectat în niciun fel de revocarea certificatului.

Angajamentul respectiv a încetat în cele din urmă prin acordul părților.

Consecințele pe care această revocare le-ar avea asupra perspectivelor

reclamantului de a exercita în viitor funcții în cadrul ministerelor, de a-i

reduce diferitele sale posibilități și de a-i afecta situația sa de angajat al

statului, rămân pur ipotetice. Reclamantul nu a prezentat niciun element care

să permită să se probeze vreuna dintre presupusele consecințe și, mai mult, a

renunțat la funcția publică de stat în mod voluntar.

Având în vedere aceste elemente, considerăm că procedura în fața

instanțelor cehe nu se referea la niciunul dintre drepturile civile ale

reclamantului și, în consecință, cerințele unui proces echitabil prevăzute la

art. 6 nu sunt aplicabile în cauză, ceea ce, în opinia noastră, și Marea Cameră

ar fi trebuit să decidă.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR

SERGHIDES

(Traducere)

1. Împărtășesc concluzia din hotărâre potrivit căreia excepțiile preliminare

ridicate de Guvern trebuie respinse și că reclamantul se putea prevala de un

drept civil în sensul art. 6 § 1 din Convenție și, în consecință, de calitatea sa

de victimă în scopul art. 34 din Convenție.

2. Cu toate acestea, nu pot fi de acord cu opinia eminenților mei colegi

care i-a condus la concluzia că art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcat în

speță.

3. Cauza are ca obiect capătul de cerere formulat de reclamant, din

perspectiva art. 6 § 1 din Convenție, întemeiat pe lipsa de echitate a procedurii

prin care a sesizat instanțele administrative. Această procedură s-a desfășurat

în fața Tribunalului Municipal Praga, a Curții Administrative Supreme și a

Curții Constituționale, cu scopul de a contesta revocarea de către Autoritatea

Națională de Securitate a certificatului de securitate care îi fusese eliberat

pentru a-i permite să își îndeplinească funcțiile în cadrul Ministerului

Apărării.

4. Partea introductivă a hotărârii conține un lung expozeu al faptelor și

acuzațiilor, nu vom reveni la aceasta.

I. CONSTITUȚIA CEHĂ: SUPREMAȚIA DISPOZIȚIILOR

CONVENȚIEI ASUPRA LEGILOR INTERNE ORDINARE

5. Cele trei instanțe interne sesizate cu plângerea reclamantului și-au

întemeiat, în principal, deciziile pe art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005

privind protecția informațiilor clasificate și condițiile necesare pentru

obținerea unui certificat de securitate, care prevede:

„3. Autoritatea menționează informațiile menționate la alin. (2), care, în opinia sa, nu

pot face obiectul scutirii de obligația de confidențialitate. În cazul în care există un risc

de a pune în pericol sau de a compromite serios activitatea serviciului de informații sau

a poliției, președinte camerei sesizate cu litigiul pronunță excluderea elementelor aflate

la dosar care au legătură cu faptele respective; aceste elemente din dosar nu pot fi

consultate de către reclamant, nici de către reprezentantul acestuia și nici de către [orice]

alt participant la procedură. Prevederile dispozițiilor legale care reglementează probele,

desemnarea elementelor de probă din dosar și examinarea acestuia se aplică fără a aduce

atingere oricăror alte drepturi decât cele limitate mai sus” (traducere efectuată de

Autoritatea Națională de Securitate cehă, însoțită de o clauză exoneratoare de

răspundere).

6. Problema supremației sau nu a unei prevederi din Convenție, în speță

art. 6 § 1, față de legislația cehă ordinară și, în special, față de art. 133 alin.

(3) sus-menționat, riscă să fie pusă în discuție în măsura în care acest articol

conferă președintelui camerei sesizate puterea și, în unele cazuri, obligația de

a păstra confidențialitatea oricăror informații clasificate și de a decide să

exercite această putere, deși, desigur, recunoaștem că o astfel de posibilitate

este incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil.

7. Republica Cehă a semnat Convenția la 21 februarie 1991 și a ratificat-o

la 18 martie 1992. Convenția a intrat în vigoare pentru această țară la 1

ianuarie 1993 fără rezerve sau declarații în ceea ce privește art. 6 din

Convenție.

8. Constituția Republicii Cehe (nr. 1/1993 Coll., adoptată la 16 decembrie

1992 și modificată prin legile constituționale nr. 347/1997 Coll., nr. 300/2000

Coll., nr. 395/2001 Coll., nr. 448/2001 Coll., nr. 515/2002 Coll., nr. 319/2009

Coll., nr. 71/2012 Coll. și nr. 98/2013 Coll) conține anumite dispoziții care

indică în mod clar că prevederile Convenției primează față de legislația cehă.

Dispozițiile Constituției, citate în limba franceză mai jos, sunt preluate din

traducerea lor în limba engleză publicată de Camera Deputaților, camera

inferioară a Parlamentului ceh (disponibilă spre consultare la adresa

http://www.psp.cz.en/docs/laws/constitution.html – sublinierea cu caractere

cursive îmi aparține) :

Articolul 1

„1) Republica Cehă este un stat suveran, unitar și democratic, guvernat de statul de

drept, fondat pe respectarea drepturilor și libertăților omului și ale cetățenilor.

(2) Republica Cehă respectă obligațiile care decurg din dreptul internațional”.

[...]

Articolul 10

„Tratatele care au caracter obligatoriu pentru Republica Cehă, care au fost ratificate

de Parlament și publicate fac parte din ordinea juridică internă; dacă există

neconcordanțe între dispozițiile tratatului și ale legii interne, se aplică tratatul”.

[...]

Articolul 87

„1) Curtea Constituțională are următoarele atribuții:

[...]

i) hotărăște asupra măsurilor necesare pentru punerea în aplicare a unei decizii a unui

tribunal internațional, care este obligatorie pentru Republica Cehă, în cazul în care

aceasta nu poate fi pusă în aplicare în alt mod”.

[...]

Articolul 95

„1) În luarea deciziilor, judecătorii se supun legilor și tratatelor care fac parte din

ordinea juridică internă; aceștia sunt autorizați să judece dacă reglementările adoptate,

altele decât legile, sunt conforme cu legile sau tratatele respective”.

9. Curtea Constituțională cehă are o jurisprudență consacrată: potrivit

acesteia, prevederile Convenției primează față de legislația cehă ordinară (a

se vedea, între altele, nr. III. ÚS 3749/13, II. ÚS 862/10, și II. ÚS 1135/14).

În aceste cauze, înalta instanță a afirmat că instanțele interne, inclusiv ea

însăși, au obligația să respecte Convenția (care face parte din ordinea juridică

cehă), precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în

conformitate cu art. 1 alin. (1), art. 10, art. 87 alin. (1) și art. 95 alin. (1) din

Constituția cehă, prin urmare, toate articolele citate anterior.

II. JUSTIFICAREA DEZACORDULUI MEU

A. Rezumatul motivelor dezacordului meu

10. Consider, înainte de toate, că eșecul total al autorităților judiciare

naționale în a-l informa pe reclamant cu privire la conținutul raportului pe

baza căruia a fost retras certificatul de securitate și care conținea acuzațiile

aduse împotriva sa era contrar dreptului acestuia la un proces echitabil. Mai

precis, acest eșec total a încălcat în mod direct sau indirect următoarele

drepturi ale reclamantului: a) dreptul de a fi informat despre acuzațiile pe baza

cărora i-a fost revocat certificatul de securitate, astfel încât să-i permită să le

conteste în fața instanței; b) dreptul de a fi efectiv asociat în proces și de a-și

pleda în mod adecvat cauza; c) dreptul la egalitatea armelor (egalitate

procedurală); d) dreptul la o procedură contradictorie.

11. Consider, de asemenea, că a fost încălcat dreptul reclamantului,

garantat de art. 6 § 1 din Convenție, de a obține o hotărâre motivată, niciuna

dintre cele trei decizii ale instanțelor administrative neindicând elementele pe

baza cărora s-au întemeiat.

12. În cele din urmă, a existat, în viziunea mea, o încălcare a dreptului

reclamantului de a fi judecat de o instanță independentă și imparțială în mod

obiectiv, drept garantat de art. 6 § 1 din Convenție, întrucât instanțele

administrative sesizate s-au substituit acestuia în a-i pleda cauza pe fond,

lăsându-l într-o stare de incertitudine și fără informații, ceea ce a ridicat în

mod obiectiv îndoieli serioase cu privire la aparența de independență și

imparțialitate ce le era impusă.

B. Dreptul la un proces echitabil

1. Restricțiile aduse dreptului reclamantului la un proces echitabil

13. După umila mea părere, s-a produs o restrângere a drepturilor

reclamantului în fața a trei instanțe administrative, și anume Tribunalul

Municipal Praga, Curtea Administrativă Supremă și Curtea Constituțională,

după cum urmează:

a) Reclamantului nu i s-a permis să ia la cunoștință conținutul raportului

clasificat care a servit drept bază pentru revocarea de către Autoritatea

Națională de Securitate a certificatului său de securitate și care i-a cauzat un

prejudiciu. Mai exact, reclamantul nu a avut posibilitatea să verifice

autenticitatea acestei probe cruciale și acuratețea conținutului său prin

intermediul unei examinări în contradictoriu, nici să o atace și să o conteste

cu probe pe care ar fi putut să le prezinte în fața instanței dacă ar fi cunoscut

conținutul raportului clasificat. Reclamantul nu cunoștea față de ce fapte

precise trebuia să se exprime și să ofere sprijin instanței. Prin urmare, a fost

împiedicat să se apere în ceea ce privește această probă esențială.

b) Reclamantul a fost privat de mijloace procedurale care să-i permită să

se apere în mod adecvat: în schimb, instanța s-a substituit reclamantului și

avocatului său în ceea ce privește măsurile procedurale, chiar dacă motivarea

deciziei nu i-a fost prezentată. Făcând referire în speță la o hotărâre pe care o

pronunțase în altă cauză, Curtea Administrativă Supremă a concluzionat că,

într-un astfel de caz, instanței îi revenea obligația „de a se substitui

reclamantului în rolul acestuia și de a reexamina relevanța informațiilor

clasificate” (pct. 64 din hotărâre).

c) Instanțele au refuzat reclamantului dreptul la un proces care să

beneficieze de aparența de independență și imparțialitate necesară.

14. Nu vom examina separat problema dreptului reclamantului de a fi

informat despre capetele de acuzare reținute împotriva sa și nu vom mai

analiza problema dreptului său de a participa efectiv la proces și de a-și pleda

cauza în mod adecvat. Aceste probleme vor fi abordate la punctele următoare.

2. Principiile egalității armelor și contradictorialității

15. Nu există cuvinte mai potrivite pentru a descrie importanța unui proces

echitabil decât cele folosite de Georghios M. Pikis, fost președinte al Curții

Supreme cipriote și fost membru al Curții Penale Internaționale de la Haga

(președinte de secție) (Georghios M. Pikis, Justice and the Judiciary, Leyde-

Boston, 2012, pct. 145, pag 63) :

„145. Asigurarea unui proces echitabil reprezintă un drept fundamental al omului,

emblema justiției reparatorii. Este un drept fundamental al persoanei, însoțit de

principala obligație a statului de a-l garanta în orice împrejurare. Nu trebuie încurajată

nicio deviere sau atenuare a acestui drept. Imperativele unui proces echitabil se inspiră

din imperativele justiției. Curtea are datoria nesecătuită de a face dreptate conform

acestor imperative, în lipsa cărora libertatea fiecăruia dintre noi va fi încălcată și însăși

esența omului va fi afectată. Se poate spune că un proces echitabil este fundamentul

drepturilor omului”.

Dreptul la un proces echitabil înglobează o serie de elemente ale

garanțiilor judiciare, dintre care sunt fundamentale: a) accesul la o instanță,

b) egalitatea armelor (în limba engleză equality of arms), c) principiul

contradictorialității și d) motivarea hotărârilor. Lord Woolf, în raportul său

intitulat „Access to Justice – Final Report to the Lord Chancellor on the Civil

Justice System in England and Wales” (Accesul la justiție – raport final al

Lordului Cancelar privind justiția civilă în Anglia și Țara Galilor), Londra,

1996, pag. 2, atunci când enumeră principiile pe care sistemul justiției civile

trebuie să le garanteze pentru a asigura accesul la justiție, include printre

acestea principiul potrivit căruia acest sistem trebuie să fie „just în modul în

care tratează justițiabilul”.

16. Așa cum afirmă și hotărârea, principiul egalității armelor înseamnă că

„fiecăreia [dintre părți] trebuie să i se acorde o posibilitate rezonabilă de a-și

prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o poziție net

dezavantajoasă față de partea sau părțile adverse [...]” (pct. 146 din hotărâre).

Or, reclamantului din speță nu i s-a acordat o posibilitate rezonabilă de a-și

susține cauza, iar restricțiile care i-au fost impuse, din cauza cărora nu a

cunoscut acuzațiile formulate împotriva sa, l-au plasat într-o situație

dezavantajoasă față de partea adversă, statul pârât. Cu alte cuvinte, interdicția

totală care l-a împiedicat pe reclamant să aibă acces la informațiile clasificate

pe baza cărora i-a fost retras certificatul de securitate, care constituia obiectul

recursului său în fața instanțelor administrative, constituie o încălcare a

principiului audi alteram partem (F.A.R. Bennion, Bennion on Statutory

Interpretation: a Code, ed. a cincea, Londra, 2008, secțiunea 341, pag. 1111

și urm.), care înseamnă literal „a asculta cealaltă parte”, și bineînțeles a

principiului egalității armelor, așa cum s-a afirmat mai sus. De asemenea,

trebuie reținută vechea normă elenă în materie de echitate și egalitate „μηδενί

δίκην δικάσεις, πριν αμφοίν μύθον ακούσεις”, care poate fi tradusă astfel:

„nimeni nu poate fi judecat fără a asculta ce au de spus ambele părți”. După

cum observă Bennion, „Coke* (*6 Co Rep 52) a preluat din Medeea lui

Seneca citatul qui aliquid statuerit parte inaudita altera, aequum licet dixerit,

haud aequum fecerit (când judeci și de față n-a fost și-a doua parte, chiar de-

i sentința dreaptă, se face nedreptate”; Bennion, citat anterior, secțiunea 341,

pag. 1112). Această maximă latină, în special cuvintele haud aequum fecerit

(se face nedreptate) arată cât de important este ca judecătorul să asculte

fiecare dintre părți chiar și atunci când ceea ce el afirmă este întemeiat.

17. Principiul contradictorialității a fost foarte bine explicat de Lord

Mansfield sub forma principiului următor în hotărârea Blatch împotriva

Archer, (1774) 1 Cowper’s Report, 63, pag. 65: „[S]e poate afirma în mod

cert că orice probă trebuie cântărită în raport cu probele pe care le prezintă și

pe care cealaltă parte le-ar poate contesta”. În opinia mea, acest principiu nu

a fost aplicat în speță. Lord Justice Pill a afirmat, în hotărârea Dyason

împotriva Secretary of State for the Environment (1998) 75 P & CR 506, ceva

ce este de asemenea important aici: „[...] dreptul legal de a fi ascultat este

anulat dacă, într-un fel sau altul, puterea argumentelor uneia dintre părți nu

este doar ascultată de către judecător, ci nu este și evaluată în raport cu unul

dintre argumentele părții adverse”. Bennion (citat anterior, secțiunea 341,

pag. 1115) a afirmat următoarele despre principiul contradictorialității, exact

invers față de ceea ce s-a întâmplat în speță:

„Principiul publicității procesului presupune ca fiecare parte să cunoască fiecare

dintre elementele care l-au influențat pe decident. Pentru ca justiția naturală să fie

respectată, decidentul nu trebuie să se pronunțe pe baza probelor pe care le-a prezentat

o parte și pe care cealaltă parte nici nu le-a văzut, nici nu a avut posibilitatea de a

comenta despre acestea* [*R. împotriva Manchester Legal Aid Committee, ex p. R A

Brand & Co Ltd (1952) 2 QB 413, pag. 429, Errington împotriva Minister of Health

(1935) 1 KB 249, pag. 2800]. Fiecăreia dintre părți trebuie să i se acorde «o posibilitate

legitimă de a corecta sau de a contesta orice declarație făcută împotriva sa»* [*De

Verteuil v. Knagges (1918) AC 557, p. 560].”

a) Echitate procedurală și arbitrar

18. La pct. 86 din observațiile sale scrise, reclamantul formulează astfel

capătul de cerere privind nedreptatea procedurală la care a fost supus:

„Practic, reclamantul nu a avut nicio garanție care să-i fi permis să-și protejeze

interesele, întrucât nu exista nicio probă decisivă în speță, iar autenticitatea și acuratețea

conținutului acestor probe nu puteau fi verificate. Reclamantul nu poate în niciun caz

să subscrie la punctul de vedere potrivit căruia instanțelor le revenea responsabilitatea

de a efectua demersurile procedurale ale reclamantului. Chiar dacă acesta ar fi fost

cazul, nu trebuie uitat faptul că este vorba despre proceduri contradictorii. Reclamantul

consideră că afirmația Curții potrivit căreia ar fi putut prezenta observații în răspunsul

dat Guvernului, precum și în cadrul ședinței nu este relevantă, în măsura în care nu a

putut în niciun caz să își exprime pe deplin punctul de vedere, întrucât nu știa cu privire

la ce fapte precise trebuia să formuleze observații. De asemenea, nu ar fi putut prezenta

Curții decât supozițiile sale cu privire la respectivul raport, și nu cu privire la fapte.

Reclamantului i-a fost refuzat dreptul de a se apăra în măsura în care nu a fost în măsură

să prezinte observații în ceea ce privește raportul clasificat care a condus la anularea

certificatului său de securitate, în general, și nici, în special, să își exprime punctul de

vedere asupra naturii relației sale cu o anumită persoană sau anumite evenimente, ceea

ce a condus la concluzia că reclamantul reprezenta un risc la adresa securității, întrucât

aceste informații nu i-au fost divulgate. Acesta este motivul pentru care reclamantul nu

a avut posibilitatea să prezinte probe care ar fi contrazis afirmațiile Autorității Naționale

de Securitate sau ale serviciului de informații care au condus la anularea certificatului

ce îi dădea acces la informații clasificate. Numai dacă i s-ar fi permis reclamantului

acest lucru justiția ar fi putut aprecia în mod real și obiectiv dacă decizia Autorității

Naționale de Securitate de a-i anula certificatul de securitate era justificată, având

cunoștință de toate informațiile pertinente. Or, instanțele nu pot examina suficient

decizia atacată dacă nu dispun de o opinie pertinentă oferită de partea la procedură cu

privire la circumstanțele faptice în legătură cu probele în cauză care privesc în mod

direct această parte; ele nu pot așadar să „le verifice autenticitatea și exactitatea

conținutului”. Mijloacele de apărare procedurale ale unei părți care nu dispune, spre

deosebire de cealaltă parte, de informații cruciale nu pot fi înlocuite cu examinarea

efectuată de instanța decizională [...]”.

19. Fără îndoială, dreptul la un proces echitabil, enunțat la art. 6 § 1 din

Convenție, vizează prevenirea arbitrarului în administrarea justiției și în

garanțiile judiciare, care, prin definiție, trebuie să fie adecvate și juste. Din

perspectiva justiției procedurale, echitatea este în viziunea mea sinonimă cu

egalitatea procedurală și justiția naturală (a se vedea, despre acest subiect,

David J. Mullan, [Natural Justice and Fairness – Substantive as well as

Procedural Standards for the Review of Administrative Decision-Making

(1982) 27, Revue de Droit de McGill, pag. 250 și urm.].

20. În hotărârea Malone împotriva Regatului Unit (2 august 1984, pct. 67,

seria A nr. 82), Curtea a afirmat pe bună dreptate următoarele: „riscul

arbitrarului apare clar în cazul în care o competență a executivului este

exercitată în secret [...]”. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în speță, în opinia

mea. Refuzul absolut al autorităților de a-i aduce la cunoștință reclamantului

acuzațiile formulate împotriva sa nu a fost doar arbitrar, ci și injust, pentru că

apărarea sa a avut de suferit, de asemenea, contrar, după cum s-a susținut,

principiilor egalității armelor și al contradictorialității. Prin urmare, cu

respect, sunt în dezacord total cu teza susținută de Guvern (pct. 141) potrivit

căreia „limitarea drepturilor procedurale ale reclamantului nu a fost arbitrară

și nici abuzivă”.

21. Întrucât nu poate fi conceput un proces echitabil altfel decât pe baza

procedurii contradictorialității și a egalității armelor, un reclamant trebuie să

aibă posibilitatea să își organizeze procesul și să își pledeze cauza, în persoană

sau cu asistență din partea unui apărător, fără ca vreo instanță să i se substituie

în vreun fel. Numai atunci va exista o egalitate procedurală în raport cu partea

adversă, guvernul. Deși drepturile minime prevăzute la art. 6 § 3 lit. b), c) și

d), respectiv dreptul să dispună de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale,

dreptul să se apere ea însăși și dreptul să întrebe sau să solicite audierea

martorilor, se aplică atunci când persoana interesată este acuzată de săvârșirea

unei infracțiuni, ele se pot totuși aplica, mutatis mutandis, și în materie civilă

sau în materie administrativă, aceste drepturi fiind elemente minime ale

dreptului la un proces echitabil și intrând așadar în mod inevitabil sub

incidența dispozițiilor generale de protecție care decurg din art. 6 § 1 din

Convenție, care guvernează în mod indisolubil și inseparabil toate tipurile de

cauze, civile, administrative și penale. Nuala Mole și Catharina Harby apără,

în mod just în viziunea mea, ideea că „garanții similare celor enumerate la

art. 6 § 2 și 3 pot fi, în anumite circumstanțe, de asemenea, aplicate în materie

civilă”, și că dreptul, enunțat la art. 6 § 3 lit. b) de a dispune de timpul și de

înlesnirile necesare pregătirii apărării „se aplică, de asemenea, în anumite

cauze civile în ceea ce privește cerința generală de echitate” (N. Mole și C.

Harby, The Right to a Fair Trial – A guide to the implementation of Article 6

of the European Convention on Human Rights – Human Rights Handbooks,

nr. 3, ed. a 2-a, Strasbourg-Belgia, 2006, pag. 5 și, respectiv, 59).

22. Cu toate acestea, chiar dacă paragrafele 2 și 3 ale art. 6 nu ar fi existat,

garanțiile enunțate de acestea se regăseau în dispozițiile prevăzute la art. 6 §

1 din Convenție.

23. Nu trebuie uitat faptul că, deși reclamantul, în procesul său în fața

instanțelor administrative naționale, a fost partea reclamantă, nu partea

pârâtă, a acționat totuși într-o oarecare măsură ca apărător sau acuzat, având

în vedere caracterul sui generis al cauzei, întrucât încerca să se apere

împotriva retragerii certificatului său de securitate, în mod ilegal, în opinia

sa. Autoritățile îi retrăseseră certificatul fără să-i comunice motivele acestei

măsuri. Bineînțeles s-ar putea deduce că existase în comportamentul său un

fapt reprehensibil care să-l denigreze astfel încât să dorească să încerce să-l

conteste solicitând anularea, printr-o hotărâre judecătorească, retragerii

certificatului de securitate. Așadar, prin analogie, art. 6 § 3 lit. a) din

Convenție s-ar putea, de asemenea, aplica în speță, întrucât reclamantul avea

dreptul să cunoască natura și cauza acuzațiilor aduse împotriva sa (a se vedea,

prin analogie, Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a

Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul

procedurilor penale [pct. 29 din preambul și art. 7 alin. (3)].

24. Profesorii Eva Brems și Laurens Lavrysen, în articolul intitulat:

„Procedural Justice in Human Rights Adjudication: The European Court of

Human Rights”, Human Rights Quarterly, 35 (2013) pag. 176 și urm.,

tratează beneficiul explorării criteriilor justiției procedurale, și anume

„participarea”, „neutralitatea”, „respectul” și „încrederea”, în special cu

trimiteri frecvente la lucrările lui Tom R. Tyler [în special articolul său

intitulat „Procedural Justice and the Courts” (2007) 44 Court Review, pag.

30-31] și la anumite articole scrise în colaborare de acesta cu alți autori.

Brems și Lavrysen remarcă următoarele: „[î]n materie de drepturile omului,

miza este prin definiție foarte mare. Întrucât sunt invocate drepturile omului,

este implicată ideea fundamentală de justiție (sau de injustiție)” (ibidem, pag.

184). Aceștia explică tocmai modul în care demnitatea umană este strâns

legată de justiția procedurală (ibidem, pag. 184 și 188) și că „asigurând o

justiție procedurală, organele de protecție a drepturilor omului pot crea un

«capital de simpatie»” (ibidem, pag. 183). Ceea ce în articolul lor este

deosebit de important și relevant în speță este ceea ce afirmă despre Curte și

necesitatea de a aborda problema justiției procedurale (ibidem, pag. 185):

„În calitate de organism supranațional, Curtea Europeană trebuie să abordeze

problema justiției procedurale la două niveluri strâns legate. În primul rând, trebuie să

fie campioana justiției procedurale în propriile sale proceduri și hotărâri. Trebuie să fie

garanta justiției procedurale astfel încât să crească gradul de satisfacție al reclamantului

și încrederea acestuia în sine, precum și să asigure o mai bună punere în aplicare a

deciziilor proprii și să-și consolideze legitimitatea. Acest lucru este cu atât mai

important cu cât se poate presupune că legitimitatea Curții – cel mai vizibil organ care

protejează drepturile omului în Europa – este legată în mod inextricabil de legitimitatea

drepturilor omului în Europa.

În al doilea rând, Curtea trebuie să funcționeze ca un gardian al justiției procedurale

în materie de drepturile omului la nivel intern. O deficiență a justiției procedurale, fie

că este produsă de poliție, instanțe sau administrație, este nocivă în sine. Considerăm

că aceasta trebuie să aibă în vedere în mod sistematic un astfel de prejudiciu atunci când

examinează dacă o atingere adusă drepturilor omului constituie o încălcare.”

Am dori să cităm, de asemenea, un articol foarte recent scris de profesor

Eva Brems, intitulat „The ‘Logics’ of Procedural-Type Review by the

European Court of Human Rights”, editat de J. Genards și E. Brems, în

lucrarea Procedural Review in European Fundamental Rights Cases,

Cambridge, 2017, pag. 17 și urm.).

25. Profesorul Tom R. Tyler (supra, p. 31) susține pe bună dreptate că

„[a]utoritățile pot dovedi că îl ascultă pe justițiabil și că țin seama de

argumentele sale oferindu-i o posibilitate rezonabilă de a-și expune

argumentele, acordându-i atenție atunci când își pledează cauza și

recunoscând și luând în considerare nevoile și cerințele acestuia atunci când

își motivează deciziile.” În opinia mea, aceasta este datoria oricărei autorități

dintr-un stat democratic. Or, în speță, reclamantul nu a avut posibilitatea

rezonabilă să își pledeze cauza, întrucât nu i s-au comunicat probele reținute

împotriva sa și autoritățile judiciare nu și-au motivat deciziile ce îl priveau.

26. Profesor Michael S. Moore vede în „echitatea procedurală” una dintre

caracteristicile statului de drept. Ceea ce afirmă mai jos despre acest subiect

se poate aplica în mod specific faptelor speței și să-mi confirme cu putere teza

[Michael S. Moore, „A Natural Law Theory of Interpretation”, Southern

California Law Review, 58, pag. 277 și urm., pag. 317-318; precum și

Fernando Atria și D. Neil MacCormick (editori), Law and Legal

Interpretation, Ashgate/Dartmouth, 2003, Part I, (5), pag. 113 și urm.,

pag. 153-154]:

„v. Echitate procedurală: echitatea procedurală, al cincilea atribut al statului de drept,

se realizează prin punerea în aplicare a unui sistem de drept ale cărui proceduri judiciare

sunt ele însele echitabile. Să presupunem că judecătorii ajung la rezultate mult mai

rapide pentru că nu mai trebuie să asculte argumentele prezentate de partea adversă,

nici să-și raționalizeze «intuițiile» prin motivări jenante. Ideea echității procedurale este

de a împiedica pronunțarea unor astfel de decizii, întrucât nu oferă justițiabilului un

acces echitabil la sistemul judiciar. Un astfel de acces – echitabil din punct de vedere

procedural – este bun indiferent de concluzia discuției despre întrebarea dacă produce

un rezultat mai bun; chiar dacă nu se întâmplă, este bine să se ofere justițiabilului un

mijloc de a fi alături de aceste servicii publice (instanțele) care au un cuvânt greu de

spus în viața sa.

Lon Fuller susține că «procesul judiciar participativ» impune existența unor norme pe

baza cărora părțile să poată dezbate în mod real* [*Fuller, The Forms and Limits of

Adjudication, 92 HARV. L. REV. 353 (1978)]. Dacă acesta este adevărul, atunci

echitatea procedurală impune instanței să pronunțe decizii făcând trimitere la norme la

care părțile au ele însele acces. Din punct de vedere al teoriei interpretării, asta înseamnă

că este necesar să se adapteze teoria astfel încât să ofere justițiabilului cel mai bun acces

la instrumentele de interpretare necesare care să-i permită să își pledeze cauza. Din acest

punct de vedere, probele secrete sau ascunse sunt cele mai rele, întrucât neagă

justițiabilului accesul de care are nevoie pentru a-și pleda cauza. Orice teorie a

interpretării care ar face ca aceste probe să fie tributare pentru decizia unui judecător ar

constitui așadar o ofensă pentru ideea de echitate procedurală.”

27. Procesul unui reclamant nu poate fi „echitabil” dacă trebuie să-și

pledeze cauza în stare de cecitate sau de black-out în ceea ce privește

acuzațiile îndreptate împotriva sa. Din hotărârea pronunțată de Curtea

Administrativă Supremă reiese în mod clar că apărarea reclamantului se baza

pe suspiciunea că retragerea certificatului de securitate era cauzată de refuzul

anterior al reclamantului de a coopera cu serviciul de informații militare,

întrucât considera că acțiunea acestuia este ilegală. După cum reiese cu

claritate și din decizia înaltei instanțe, reclamantul, în răspunsul la observația

acesteia că nu a prezentat nicio probă în susținerea tezei sale, a susținut că,

necunoscând conținutul raportului clasificat, nu putea nici să-i conteste

veritatea cu sprijinul unor probe care să infirme probele prezentate. Or, din

nou, instanța nu i-a comunicat nicio probă în ceea ce privește raportul. Asta,

cu tot respectul, îmi amintește de un joc „de-a v-ați ascunselea”, în care un

jucător se ascunde și trebuie să fie găsit de una sau mai multe persoane. Or,

un proces echitabil nu ar trebui să ia o asemenea formă. Suntem de acord cu

ceea ce afirmă reclamantul la pct. 21 din cerere, și anume că „[e]ste foarte

ușor să se aducă o acuzație, și foarte dificil să fie infirmată, în special atunci

când persoana în cauză nu a putut lua cunoștință de anumite probe, caz în care

devine într-adevăr imposibil”. În observațiile sale orale, care pot fi consultate

pe site-ul internet al Curții, reclamantul și-a prezentat într-un mod extrem de

energic și convingător argumentele, relatând o situație ipotetică pentru a

demonstra că Autoritatea Națională de Securitate poate retrage certificatul de

securitate al unei persoane cu ușurință, în mod arbitrar și din motive lipsite

de relevanță sau cvasi-inexistente.

28. Faptul că reclamantul nu a fost niciodată informat că ar fi avut un

comportament reprobabil și că nu i-a fost atrasă atenția asupra acestui aspect

nu a contribuit la reducerea necunoașterii acestei probleme. Pasajul citat

anterior din Michael S. Moore, și anume că „probele secrete sau ascunse sunt

cele mai rele, întrucât neagă justițiabilului accesul de care are nevoie pentru

a-și pleda cauza”, este extrem de relevant și aplicabil aici.

29. Instanțele administrative naționale din speță cunoșteau acuzațiile

îndreptate împotriva reclamantului și nu le revenea obligația să își asume

rolul avocatului acestuia din urmă. Fie și considerând că nu și-au asumat acest

rol, reclamantul s-ar fi aflat tot în incapacitatea să își pledeze cauza și, din

nou, ar fi existat o nedreptate procedurală. Or, acționând astfel, adică

neinformându-l pe reclamant despre acuzațiile îndreptate împotriva sa, am

temerea că autoritățile judiciare au adus o atingere gravă dreptului său,

golindu-l chiar de esență. La un nivel mai general, în momentul în care

autoritățile judiciare naționale produc uneia dintre părți un „handicap

procedural” (dacă putem folosi această expresie) în apărarea sa la proces,

dreptul părții respective la un proces echitabil este golit de esență.

30. În plus, faptul că instanța națională cunoștea acuzațiile îndreptate

împotriva reclamantului nu l-a ajutat pe acesta să își pledeze cauza; nici nu a

contribuit astfel încât să se fi folosit de observații pe care le-ar fi formulat

reclamantul dacă ar fi știut fie și măcar esențialul acuzațiilor. Reclamantul ar

fi putut să își pregătească dosarul și să decidă ce martori să convoace și să

examineze numai dacă ar fi cunoscut probele reținute împotriva sa. Nu

împărtășesc așadar punctul de vedere al eminenților mei colegi potrivit căruia

echilibrul just între părți nu a fost afectat într-o asemenea măsură „încât să

aducă atingere esenței înseși a dreptului reclamantului la un proces echitabil”

(pct. 161 din hotărâre).

31. O restricționare absolută, generalizată și secretă a drepturilor de o

natură asemănătoare celei în discuție în speță încalcă demnitatea umană, care

stă la baza oricărui drept al omului, inclusiv dreptul la un proces echitabil,

astfel cum se întâmplă în prezenta cauză (a se vedea, de asemenea, supra, pct.

24, cu privire la acest aspect).

32. Nedreptatea procedurală care rezultă din privarea reclamantului de

dreptul la egalitatea armelor și la o procedură contradictorie este agravată de

procedura desfășurată de instanțele interne pentru a examina probele cu care

au fost sesizate, care a fost ineficientă și contrară principiului

contradictorialității (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 104). Dictonul

affirmanti non neganti incumbit probatio (Wharton’s Law Lexicon, 30,

9 Cushing’s Mass. Reports 535), potrivit căreia sarcina probei revine celui

care afirmă un lucru, nu celui care îl contestă, dicton utilizat în mai multe

rânduri în jurisprudența Curții [a se vedea, între altele, Hassan împotriva

Regatului Unit (MC), nr. 29750/09, pct. 49, CEDO 2014], nu se aplică în

speță, pentru că nu este valabilă decât pentru procedurile contradictorii.

33. În speță, reclamantul nu ține propriu-zis să vorbească despre o

încălcare a dreptului său de acces la o instanță, însă jurisprudența Curții în

materie se poate aplica și din perspectiva dreptului său de a fi efectiv implicat

în proces și de a-și pleda în mod adecvat cauza, ceea ce implică în mod

evident accesul la o instanță. Aceste două drepturi se bazează pe principiul

protecției efective, sau principiul efectivității. Potrivit jurisprudenței Curții,

pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie efectiv, justițiabilul trebuie să

aibă o posibilitate clară și concretă de a contesta orice act ce aduce atingere

drepturilor sale [a se vedea, printre altele, Parohia Greco-Catolică Lupeni și

alții împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct. 86, CEDO 2016 (extrase),

Nunes Dias împotriva Portugaliei (dec.), nr. 2672/03 și 69829/01, CEDO

2003-IV, și Bellet împotriva Franței, 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B].

Tot potrivit acestei jurisprudențe, dreptul de acces la o instanță include nu

doar dreptul de a introduce o acțiune, ci și pe cel la soluționarea litigiului de

către o instanță (a se vedea, printre altele, Parohia Greco-Catolică Lupeni și

alții, citată anterior, pct. 86, Fălie împotriva Romaniei, nr. 23257/04, pct. 22

și 24, 19 mai 2015, și Kutić împotriva Croației, nr. 48778/99, pct. 25, CEDO

2002-II). În speță, negarea dreptului reclamantului la egalitatea armelor și la

o procedură contradictorie l-a privat de o posibilitate clară și concretă de a

contesta retragerea certificatului de securitate, un act contrar drepturilor sale

care decurg din art. 6 § 1 din Convenție.

34. Echitatea procedurală poate servi drept scut pentru echitatea materială,

așa încât atunci când justițiabilul, din cauza lipsei de echitate procedurală, nu

își poate pleda și apăra în mod corespunzător cauza, dreptul său care decurge

din art. 6 § 1 din Convenție riscă să nu beneficieze de scutul necesar pentru

protecția sa și litigiul riscă să se soldeze printr-o lipsă de echitate materială.

Consider că, în cazul în care mijloacele procedurale de a apăra un drept sunt

eliminate, rezultatul final, și anume esența înseși a acestui drept, este distrusă

în mod inevitabil – qui adimit medium dirimit finem (Coke on Littleton,

161.a), ceea ce înseamnă „cel ce ia ce e la mijloc distruge ce e la sfârșit”. T.

R. S. Allan a afirmat: „Insistăm asupra echității procedurii întrucât acordăm

importanță tratamentului echitabil al individului în ceea ce privește [...]

sarcinile impuse de stat” [T. R. S. Allan, „Procedural Fairness and the Duty

of Respect”, Autumn, (1998) 18, Oxford Journal of Legal Studies, 497,

pag. 511]. Își încheia astfel articolul: „valoarea unui proces echitabil constă

în cele din urmă în a pune laolaltă angajamentul nostru față de justiția

materială și incertitudinile noastre în ceea ce privește domeniul său de

aplicare în circumstanțele oricărui litigiu, o chestiune cu privire la care

persoana cea mai afectată poate (persoanele cele mai afectate pot) oferi

clarificări utile și, mai presus de toate, în voința noastră de a încredința

problema unui concetățean care trebuie să sufere pentru binele comun”

(ibidem, pag. 515).

35. În opinia mea, procedura administrativă a fost afectată de un grav viciu

de formă care l-a afectat pe reclamant și, prin urmare, a afectat echitatea de

ansamblu a procedurii. După umila mea părere, asta este ceea ce ar fi putut

constata cele două instanțe administrative superioare, precum și Curtea, or

aceasta a concluzionat că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

b) Interpretarea extensivă a dreptului la un proces echitabil și interpretarea

restrictivă a oricărei excepții implicite a acestuia – nu sunt permise interdicții

absolute

36. Principiul efectivității, care este inerent sistemului Convenției și

constituie elementul cel mai important al genelor sale, impune ca unui drept

care decurge din Convenție, desigur inclusiv din art. 6 § 1, să i se acorde

valoarea și efectul dorit în raport cu obiectul și scopul său, și să fie interpretat

în sens larg, astfel încât excepțiile trebuie să fie interpretate în mod strict și

limitativ, în special atunci când excepția este implicită și nu explicită, precum

din perspectiva art. 6 § 1. Altfel spus, nivelul de protecție a dreptului la un

proces echitabil nu ar putea fi asigurat. În continuare, voi încerca să

demonstrez, cu ajutorul citatelor, ceva ce este de la sine înțeles, în viziunea

mea.

37. În hotărârea Delcourt împotriva Belgiei (17 ianuarie 1970, pct. 25,

seria A nr. 11), Curtea a statuat:

„Într-o societate democratică, în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a

justiției deține un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a garanțiilor art. 6

§ 1 [...] nu corespunde cu obiectivul și scopul acestei dispoziții.”

38. De asemenea, în hotărârea Perez împotriva Franței [(MC), nr.

47287/99, pct. 64, CEDO 2004-I], Curtea a statuat:

„[...] Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil deține un loc atât de

important într-o societate democratică încât o interpretare restrictivă a art. 6 § 1 nu se

justifică”.

39. Citatele de mai sus își găsesc confirmarea în afirmațiile făcute de

profesor Rudolf Bernhardt, fost președinte al Curții [Rudolf Bernhardt,

„Evolutive Treaty Interpretation, Especially of the European Convention of

Human Rights”, în German Yearbook of International Law, 42 (1999), 11,

pag. 14]:

„În cazul în care există îndoieli și în principiu, obligațiile care decurg din Convenție

nu trebuie interpretate în favoarea suveranității statului. Este evident că o astfel de

concluzie poate avea consecințe considerabile asupra convențiilor care protejează

drepturilor omului. Fiecare protecție efectivă a libertăților individuale limitează

suveranitatea statului și nu are, în niciun caz, prioritate în situația în care există îndoieli.

Dimpotrivă, obiectul și scopul tratatelor care protejează drepturile omului pot adesea

conduce, pe de o parte, la o interpretare mai largă a drepturilor individuale și, pe de altă

parte, la restricții aduse activităților statului.”

40. Preconizând interpretarea strictă a excepțiilor la drepturile garantate de

Convenție, Gerhard van der Schyff (Limitations of Rights – A study of the

European Convention and the South Africa Bill of Rights, Nimègue, Țările de

Jos, 2005, pag. 169-171, pct. 136) a afirmat următoarele:

„Interpretarea Convenției trebuie să demonstreze că ia în considerare protejarea

libertății pe care o enunță. În fapt, drepturile garantate de Convenție nu pot fi

recunoscute fiecărei persoane aflate în jurisdicția statelor membre, astfel cum impune

art. 1, decât dacă protecția libertăților este abordată cu seriozitate. Convenția nu poate

fi un instrument util decât dacă drepturile sale sunt concrete, în loc să fie un ansamblu

de idei fără conținut real. Este ceea ce se numește de regulă principiul efectivității

drepturilor. Astfel, în hotărârea Airey împotriva Irlandei, Curtea a statuat:

„[C]Convenția are drept scop să protejeze drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci

concrete și efective”. Rezultă implicit că privarea de o libertate enunțată în Convenție

este o chestiune gravă și trebuie tratată ca atare, altfel există riscul ca garanțiile să nu

mai fie efective, îndepărtând Convenția de la scopul său de instrument de protecție a

libertăților fundamentale. Acest imperativ se manifestă de regulă prin intermediul

principiului interpretării stricte a dispozițiilor limitative. Cu alte cuvinte, limitele

constituie excepții aduse libertăților și sunt așadar interpretate strict, pentru a asigura

caracterul efectiv al drepturilor restricționate. Aceste dispoziții trebuie văzute nu doar

ca instrumente de limitare a drepturilor, ci mai degrabă ca instrumente de protecție

efectivă, în măsura în care impun ca ingerințele aduse exercitării și intereselor pe care

le protejează să fie justificate în mod corespunzător.

Acest principiu al interpretării stricte se deduce și din art. 17, care prevede că niciun

drept nu poate face obiectul unor „limitări mai ample [...] decât cele prevăzute de

această Convenție”.

41. Orice interpretare restrictivă a unui drept garantat de Convenție încalcă

principiul efectivității și nu face parte din dreptul internațional [Hersch

Lauterpacht, „Restrictive Interpretation and Effectiveness in the

Interpretation of Treaties”, XXVI, BYIL (1949), 48, pag. 50-51, 69, și

Alexander Orakhelashvili, The Interpretation of Acts and Rules in Public

International Law, Oxford 2008, republ. 2013, pag. 414].

42. Cu cât este mai extinsă interpretarea dată unui drept, cu atât va fi mai

strictă interpretarea oricărei excepții și mai extinsă protecția respectivului

drept. Situația este similară și pentru un drept garantat de art. 6 din Convenție,

al cărui scop nu permite o interpretare strictă.

43. În plus, întrucât art. 6 § 1 din Convenție nu prevede nicio excepție

expresă, orice excepție care ar fi apărut în speță nu ar fi putut să fie nici strictă,

nici absolută, în sensul în care ar fi interzis comunicarea către reclamant a

detaliilor anchetei, precum și a motivelor retragerii certificatului de

securitate, împiedicându-l astfel să își asigure apărarea.

44. În opinia mea, nu ar fi trebuit să fie permisă nicio excepție implicită

sub forma unei interdicții absolute care să aducă atingere esenței înseși a

conținutului dreptului la un proces echitabil și care să aibă efectul de a-l nega

complet și de a face ca principiile egalității armelor și al contradictorialității

să fie total lipsite de efect. Ar fi contrar naturii și domeniului de aplicare al

Convenției, în calitatea sa de tratat care protejează drepturilor omului, să fie

permise restricții absolute care să aducă atingere drepturilor pe care le

protejează.

45. Potrivit jurisprudenței Curții, dreptul de acces la o instanță poate face

obiectul unor excepții implicite. Dar este vorba despre un drept implicit sau

conex, sau un drept secundar, derivat din dreptul la un proces echitabil, care

este menționat în mod expres în Convenție (Golder împotriva Regatului Unit,

21 februarie 1975, seria A nr. 18). În ceea ce privește dreptul de acces la o

instanță, jurisprudența Curții recunoaște că acesta poate face obiectul unor

excepții implicite, dat fiind că, prin însăși natura sa, impune o încadrare din

partea statului, care se bucură de o anumită marjă de apreciere în materie

(Yabansu și alții împotriva Turciei, nr. 43903/09, pct. 58, 12 noiembrie 2013,

Howald Moor și alții împotriva Elveției, nr. 52067/10 și 41072/11, pct. 71,

11 martie 2014, și Urechean și Pavlicenco împotriva Republicii Moldova, nr.

27756/05 și 41219/07, pct. 13, 2 decembrie 2014). Aceasta este o explicație

rezonabilă.

46. Personal, însă, nu cred că această Convenție permite în mod efectiv

excepții implicite de la drepturile pe care le enunță în mod expres. Respect

totuși jurisprudența Curții potrivit căreia art. 6 § 1 nu conferă niciun drept

absolut, și consider că am obligația de a o urma.

47. Cu respect, nu sunt de acord cu abordarea Curții care consideră de la

sine înțeles în speță că există la art. 6 § 1 din Convenție o excepție implicită

aplicată în mod absolut, acceptând teza Guvernului (pct. 98 din observațiile

acestuia) potrivit căreia „art. 6 § 1 din Convenție nu se aplică procedurilor de

securitate.” Atunci când cei care au redactat Convenția intenționau să supună

un drept unei excepții, au făcut-o în mod explicit și, în plus, unele dintre

excepțiile prevăzute la art. 8 și art. 11 din Convenție, la paragraful 2 de la

fiecare dintre acestea, prevăd cazuri similare celor pentru care menținerea

confidențialității și protecția sunt, de obicei, cerute în cadrul unei proceduri

de securitate, și anume „securitatea națională, siguranța publică [...] a țării,

[...] apărarea ordinii și [...] prevenirea faptelor penale [...]”. Deși, după cum

am afirmat, urmez jurisprudența Curții, nu sunt pregătit să accept că dreptul

la un proces echitabil, care, potrivit formulării de la art. 6 § 1 din Convenție,

nu se supune niciunei excepții (spre deosebire de drepturile enunțate la art. 8

și art. 11 din Convenție) poate fi anulat de o limitare implicită sub forma

secretului de stat absolut, fără a fi încălcată această dispoziție. Cu alte cuvinte,

nu sunt de acord cu ideea că dreptul la un proces echitabil poate fi afectat

până la a fi anulat, contrar formulării și scopului art. 6 § 1 și principiului

efectivității, inerent în sistemul Convenției.

48. Cu respect, o astfel de abordare mi se pare a contrazice cele trei

principii ale logicii bine descrise de Mireille Delmas-Marty („The Richness

of Underlying Legal Reasoning”, în M. Delmas-Marty – C. Chodkiewicz,

The European Convention for the Protection of Human Rights: International

Protection Versus National Restrictions, Dordrecht-Boston-Londra, 1992,

319, pag. 320) :

„Relația dintre Europa și state se îndepărtează în multe moduri de la logica bivalentă

formală:

1. Principiul identității, întrucât conformitatea parțială a normei naționale cu norma

europeană pare suficientă;

2. Principiul terțului exclus (potrivit căruia nu există altă soluție valabilă decât

respectarea sau nerespectarea), o normă națională contrară unei norme europene nefiind

în mod necesar exclusă;

3. Principiul „non-contradicției”, o normă națională putând fi uneori diferită de norma

europeană și în același timp compatibilă cu Convenția, ceea ce înseamnă că poate fi în

același timp europeană și non-europeană.”

49. Urmând jurisprudența Curții, potrivit căreia „sunt legitime, din

perspectiva art. 6 § 1, numai limitările drepturilor părții la procedură care nu

aduc atingere esenței acestora” (pct. 148 din hotărâre), o restricție absolută

care vizează limitarea și aduce atingere esenței înseși a unui drept va conduce

în mod inevitabil, așa cum s-a întâmplat în speță, la anularea sa și la lipsa

echității procedurii în ansamblul său.

50. O excepție de la un drept garantat prin Convenție nu ar trebui în niciun

caz să fie orientată spre a-l lipsi de efect, cu atât mai puțin să-l anuleze, și

nimeni, nici însuși statul, nu ar trebui să aibă posibilitatea de a invoca o

excepție pentru a anula un drept, ceea ce art. 17 din Convenție interzice:

„Nicio dispoziție [...] Convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat,

un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini

un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de [...] Convenție

sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de

această Convenție.”

51. Art. 18 din Convenție, reprodus mai jos, poate fi, de asemenea, luat în

considerare:

„Limitările care, potrivit prezentei Convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și

libertăți, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”

52. Este evident că art. 18 vizează restricțiile exprese și că formularea sa

exclude restricțiile implicite. Cu toate acestea, este greu de imaginat cum o

excepție implicită, al cărei context și scop nu sunt cunoscute de reclamant și

de Curte, precum în speță, poate fi compatibilă cu art. 18, care subliniază

caracterul fixat și limitat al finalității excepțiilor.

53. În sfârșit, din formularea art. 1 din Convenție, care le impune statelor

obligația să recunoască „oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile

și libertățile definite în Titlul I al prezentei Convenții” și, în special, cuvintele

„definite în”, decurge că Titlul I delimitează în mod exclusiv și limitativ

domeniul de aplicare al drepturilor și libertăților (și, bineînțeles, articolele

adiționale incluse în protocoale). O excepție expresă de la un drept enunțat în

Convenție nu are ca scop să afecteze substanța sau esența acestuia: ea vizează

mai degrabă să limiteze sau să restrângă exercitarea respectivului drept în

anumite cazuri, potrivit criteriului proporționalității. Două citate latine merită

observate în această privință: exceptio probat regulam (11 Coke’s Reports,

41), ceea ce înseamnă „excepția confirmă regula”, și exceptio quæ firmat

legem exponit legem (Bulstrode, 2 Reports, 189), ceea ce înseamnă „excepția

care confirmă legea extinde legea”. Pe de altă parte, o excepție, o restricție

sau o interdicție absolută sau sistematică afectează direct substanța dreptului.

Nu se poate spune așadar că ar confirma sau ar extinde dreptul: ele nu ar face

decât să-l distrugă și să nu mai fie efectiv, suprimându-i fundația. Cităm aici

maxima latină cu caracter general sublato fundamento cadit opus (Jenkin,

Centuries sau Reports 106), ceea ce înseamnă „dacă distrugi fundația, se

dărâmă casa”. În cazul în care procedura era mai degrabă penală decât civilă

sau administrativă, o restricție atât de sistematică și absolută încălca probabil

prezumția de nevinovăție.

c) Îndepărtarea de la jurisprudența anterioară

54. La pct. 26 din cererea sa de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere,

reclamantul susține că Camera nu a examinat și, așadar, nu a urmat hotărârea

Užukauskas împotriva Lituaniei (nr. 16965/04, 6 iulie 2010), atunci când a

citat-o în fața Curții, subliniindu-i importanța. Reclamantul consideră că

prezenta cauză este „foarte asemănătoare din punct de vedere faptic și juridic”

cu cauza Užukauskas. Cred că are dreptate. În cea din urmă cauză,

reclamantului i-a fost retras permisul de armă pe motiv că fusese înregistrat

într-o bază de date a poliției. În cursul procedurii formulate ulterior, a

contestat fără succes acest lucru. Instanțele au obținut confidențial

informațiile înregistrate în baza de date a poliției, însă reclamantul nu a avut

acces la ele, pe motiv că era vorba despre informații clasificate drept secrete

de stat. Reclamantul a afirmat, din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție, că

procedura desfășurată în fața instanțelor administrative a fost inechitabilă,

pentru că nu au fost respectate principiile egalității armelor și al

contradictorialității. Iată ce a statuat Curtea în respectiva hotărâre:

„48. În ceea ce privește cauza de față, Curtea observă că Guvernul nu contestă faptul

că conținutul dosarului operațional, pe baza căruia instanțele au respins acțiunea

reclamantului, nu i-a fost niciodată adus acestuia la cunoștință. Curtea este conștientă

de scopurile pe care serviciile de aplicare a legii lituaniene le urmăresc în cadrul

activităților lor operaționale. De asemenea, împărtășește punctul de vedere al

Guvernului potrivit căruia documentele clasificate drept secrete de stat nu pot fi

comunicate persoanelor care nu dețin autorizația necesară. Or, Curtea constată că,

potrivit dreptului și practicii judiciare din Lituania, astfel de informații nu pot fi

introduse în dosarul prezentat Curții împotriva unei persoane decât în cazul în care au

fost declasificate și că instanța nu poate să își întemeieze decizia doar pe probele

respective (supra, pct. 20-22).

49. Se pare că probele necomunicate în speță se refereau la o chestiune de drept

soluționată de instanțele lituaniene. Reclamantul considera că a fost înregistrat în

dosarul evidențelor operaționale fără un motiv valabil și a solicitat instanțelor să

examineze dacă probele din dosar care îl priveau trebuie excluse. Pentru a concluziona

dacă reclamantul era sau nu implicat în mod efectiv într-o activitate infracțională de o

anumită natură, era necesar ca instanțele să examineze o serie de elemente, inclusiv

motivarea activităților operaționale ale poliției, precum și natura și amploarea pretinsei

participări a reclamantului la o infracțiune. În cazul în care apărarea era capabilă să

convingă instanțele că poliția a acționat fără a avea un motiv întemeiat, numele

reclamantului ar fi fost eliminat din dosarul evidențe operative. Probele din dosar aveau

așadar o importanță decisivă în acest litigiu (a se vedea, în materie penală, Lucà

împotriva Italiei, nr. 33354/96, pct. 40, CEDO 2001-II).

50. În plus, după cum rezultă din deciziile instanțelor lituaniene, dosarul evidențelor

operaționale era singurul element care permitea probarea afirmației potrivit căreia

reclamantul reprezenta un pericol pentru societate. Curtea constată că, în mai multe

rânduri, reclamantul a solicitat să i se comunice aceste elemente, fie și parțial. Or,

autoritățile interne, respectiv poliția și instanțele, au respins aceste cereri. Deși, înainte

de a respinge acțiunea reclamantului, instanțele lituaniene au examinat într-adevăr, cu

ușile închise, în camera de consiliu, dosarul evidențelor operaționale, ele s-au limitat la

a-i prezenta reclamantului concluziile. Prin urmare, nu a fost posibil ca acesta să ia la

cunoștință despre probele reținute împotriva sa, nici să răspundă în privința lor, spre

deosebire de poliție care s-a prevalat efectiv de aceste drepturi (a se vedea, mutatis

mutandis, Gulijev împotriva Lituaniei, nr. 10425/03, pct. 44, 16 decembrie 2008).

51. Curtea concluzionează că procedura decizională nu era conformă cu cerințele unei

proceduri contradictorii și egalitatea armelor, și că nu oferea așadar garanții adecvate

care să permită protejarea intereselor reclamantului. Prin urmare, art. 6 § 1 a fost

încălcat în speță.”

55. Prezenta hotărâre se mulțumește să citeze hotărârea Užukauskas, fără

a o examina. Face trimitere la pct. 110 din hotărâre și, pe scurt, la o altă

hotărâre, Pocius împotriva Lituaniei (nr. 35601/04, 6 iulie 2010). Se face

trimitere la pct. 34–39 din hotărârea Užukauskas: acestea sunt consacrate

admisibilității cererii, nu fondului. Punctele relevante din respectiva hotărâre

pe fond sunt cele citate la punctul precedent. Sunt citate pct. 38 și pct. 46 din

hotărârea Pocius, la rândul lor consacrate admisibilității, nu fondului cauzei.

Trebuie observat că, în secțiunea C din prezenta hotărâre, cu privire la fond,

niciuna din cele două cauze de mai sus nu este citată. Se face trimitere la ele

la pct. 110 din prezenta hotărâre, în secțiunea B consacrată excepțiilor

preliminare formulate de Guvern, precum și în subsecțiunea care prezintă

motivarea Curții cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție.

56. Cu respect, consider că prezenta hotărâre se îndepărtează de la ratio

decidendi din hotărârea Užukauskas fără a oferi niciun motiv. În viziunea mea

și din motivele expuse în prezenta opinie, precedentul Užukauskas este

valabil și legitim și ar fi trebuit să fie reținut de eminenții mei colegi care fac

parte din majoritate.

57. În plus, în speță, Curtea nu a urmat cauza Dağtekin și alții împotriva

Turciei (nr. 70516/01, pct. 32-35, 13 decembrie 2007), în care a statuat că

nedezvăluirea concluziilor anchetei de securitate le-a încălcat dreptul

reclamanților la un proces echitabil:

„32. Curtea reamintește, în continuare, că principiul egalității armelor, care este unul

din elementele noțiunii mai vaste de proces echitabil, impune ca fiecăreia dintre părți

să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o

plaseze într-o situație de dezavantaj net față de adversarul său (Nideröst-Huber

împotriva Elveției, hotărâre din 18 februarie 1997, Culegere 1997-I, pag. 107, pct. 23).

Mai adaugă că dreptul la o procedură contradictorie implică în principiu oportunitatea

pentru părțile la un proces penal sau civil, de a lua cunoștință de toate documentele sau

observațiile prezentate judecătorului, în scopul influențării deciziei sale şi de a o discuta

(Lobo Machado împotriva Portugaliei, hotărâre din 20 februarie 1996, Culegere 1996-

I, pag. 206-207, pct. 31).

33. În ceea ce privește faptele din speță, Curtea observă că reclamanții își câștigau

traiul din cultivarea terenurilor care le fuseseră date în arendă pe baza Legii nr. 3083.

De asemenea, observă că niciuna dintre părți nu contestă că rezultatele anchetei de

securitate, care au condus la anularea arendei, nu au fost niciodată comunicate

reclamanților. Este, de asemenea, de necontestat faptul că aceste documente, deși

solicitate în mod expres de Tribunalul Administrativ din Gaziantep, nu au fost niciodată

prezentate instanței interne, în urma dispoziției Ministerului Agriculturii, care a invocat

motive de securitate națională.

34. Curtea constată că rezultatele acestei anchete de securitate au avut consecințe

importante pentru reclamanți, dar în niciun stadiu al procedurii interne nu li s-a oferit

posibilitatea de a fi informați despre motivul anulării contractelor lor, nici posibilitatea

efectivă de a contesta legalitatea eliminarea drepturilor lor în calitate de fermieri. Curtea

este conștientă de imperativele de securitate aflate în joc în sud-estul Turciei și de

necesitatea ca autoritățile să dea dovadă de cea mai mare vigilență. Aceasta nu înseamnă

că autoritățile naționale nu pot fi supuse niciunui control efectiv din partea instanțelor

interne ori de câte ori aleg să afirme că este o problemă legată de securitatea națională

și de terorism. Există tehnici care permit concilierea între, pe de o parte, preocupările

de securitate legitime legate de natura și sursele informațiilor și, pe de altă parte,

necesitatea de a acorda justițiabililor un nivel suficient de conformitate cu normele de

procedură (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere

de hotărâri și decizii 1996-V, pct. 131). Curtea constată că, în speță, rezultatele anchetei

de securitate nu au fost comunicate nici instanței interne, nici reclamanților, și că aceștia

au fost privați de garanții suficiente împotriva oricărei acțiuni arbitrare a autorităților.

35. Curtea concluzionează din cele de mai sus că necomunicarea către reclamanți a

rezultatelor anchetei de securitate a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil,

în sensul art. 6 § 1 din Convenție. În consecință, această dispoziție a fost încălcată.”

58. Jacobs, White și Ovey, în lucrarea lor intitulată The European

Convention on Human Rights, ediția a 4-a, Oxford, 2010, pag. 261-262, au

afirmat următoarele, făcând la rândul lor trimitere la hotărârea Dağtekin:

„Pentru a avea efectiv o procedură contradictorie, este important, în materie civilă și

penală, ca fiecăreia dintre părți să-i fie comunicate probele relevante. Imperativele de

securitate nu pot justifica restricții sistematice ale accesului la astfel de probe în cazul

în care acestea aduc atingere intereselor uneia dintre părți la procedură, întrucât există

tehnici care permit concilierea preocupărilor legitime de securitate, acordând în același

timp justițiabililor un nivel suficient de conformitate cu normele de procedură.”

59. Trebuie citată și hotărârea F.R. împotriva Elveției (nr. 37292/97, pct.

36 și 39, 28 iunie 2001), în care este subliniată importanța dreptului ca

justițiabilul să ia cunoștință de orice probe și să le discute:

„36. Totuși, noțiunea de proces echitabil presupune, de asemenea, în principiu, dreptul

părților la un proces de a lua cunoștință de orice înscris sau observație prezentată

judecătorului şi de a o discuta (hotărârile Lobo Machado împotriva Portugaliei și

Vermeulen împotriva Belgiei din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, pag. 206, pct. 31,

respectiv pag. 234, pct. 33).

[...]

39. [...] Totuși, într-o astfel de situație, părțile la litigiu trebuie să aibă posibilitatea de

a evalua dacă acest lucru este valabil și dacă un document impune formularea de

observații. Ține în special de încrederea justițiabililor în funcționarea justiției: aceasta

se bazează, printre altele, pe asigurarea că s-au putut exprima cu privire la orice înscris

din dosar (a se vedea hotărârea Nideröst-Huber citată anterior, pag. 108, pct. 29).”

60. În hotărârea sa Al-Nashif împotriva Bulgariei (nr. 50963/99, pct. 119

și 123, 20 iunie 2002), Curtea a statuat că autoritățile naționale nu ar trebui

să dispună de putere absolută în domenii care afectează drepturile

fundamentale, deoarece acest lucru ar fi contrar preeminenței dreptului:

„119. [...] În plus, dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecție împotriva

încălcărilor arbitrare de către puterea publică aduse drepturilor garantate de

Convenție. «Legea» s-ar opune preeminenței dreptului în cazul în care puterea de

apreciere acordată executivului sau unui judecător nu ar cunoaște limite. Prin urmare,

legea trebuie să definească domeniul de aplicare și modul de exercitare a unei astfel de

marje cu suficientă claritate, având în vedere scopul legitim urmărit, pentru a oferi

persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului [Amann împotriva Elveției (MC),

nr. 27798/95, CEDO 2000-II, pct. 55 și 56, Rotaru împotriva României (MC), nr.

28341/95, CEDO 2000-V, pct. 55-63, Hassan și Tchaouch împotriva Bulgariei (MC),

nr. 30985/96, CEDO 2000-XI, și Klass și alții împotriva Germaniei, hotărâre din 6

septembrie 1978, seria A nr. 28] (sublinierea cu caractere cursive îmi aparține).

[...]

123. Chiar și în cazul în care sunt luate în calcul imperative de securitate, principiile

legalității și al preeminenței dreptului aplicabile într-o societate democratică impun ca

orice măsură care afectează drepturile fundamentale ale persoanei să fie supusă unei

proceduri contradictorii în fața unui organ independent care are competența să

examineze motivele deciziei în cauză și probele relevante, la nevoie cu ajutorul unor

limitări procedurale adecvate în ceea ce privește utilizarea de informații clasificate (a

se vedea hotărârile citate supra, la pct. 119).” (sublinierea cu caractere cursive îmi

aparține).

61. Hotărârea Al-Nashif este, din cunoștințele mele, singura în care Curtea

a evocat procedurale limitările procedurale privind utilizarea de informații

clasificate. Dar acest lucru nu este contrar motivației prezentei opinii, întrucât

extrasul citat nu se referă decât la situația în care este în joc securitatea

națională (ceea ce nu pare să fie cazul în speță), afirmând în același timp că

măsurile care afectează drepturile omului trebuie să facă obiectul unei

proceduri contradictorii (ceea ce nu a fost cazul în speță) și că orice limitare

procedurală în ceea ce privește utilizarea de informații clasificate trebuie să

fie necesară („la nevoie”) și „adecvată” (așadar nu absolută, spre deosebire

de ceea ce s-a întâmplat în speță). Oricum, în cauza Al-Nashif, Curtea a

concluzionat că art. 8 a fost încălcat. După ce a examinat dacă expulzarea

celor trei reclamanți era „prevăzută de lege”, aceasta a statuat că „[...]

expulzarea a fost decisă pe baza unui regim statutar care nu oferă garanțiile

necesare împotriva arbitrarului. Ingerința în dreptul reclamanților la viața de

familie nu poate fi considerată ca fiind întemeiată pe dispoziții legale care

îndeplinesc condiția de legalitate care decurge din Convenție” (pct. 128).

62. Hotărârea Rotaru împotriva României [(MC), nr. 28341/95, pct. 59,

CEDO 2000-V], la care Curtea a făcut trimitere în hotărârea sa Al-Nashif,

aduce următoarele clarificări:

„59. De asemenea, Curtea trebuie să se convingă de existența unor garanții adecvate

și suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat

să protejeze siguranța națională, motivat de ideea apărării democrației, creează riscul

de a o submina sau chiar de a o distruge [...]”.

d) Nu sunt permise în principiu interdicții absolute în jurisprudența Curții

63. Potrivit jurisprudenței Curții [a se vedea, printre altele, Saadi împotriva

Italiei (MC), nr. 37201/06, pct. 137-149, CEDO 2008], o persoană nu poate

fi în niciun caz supusă la rele tratamente, chiar dacă aceasta este suspectată

de terorism. Deși această jurisprudență nu se referă la dreptul la un proces

echitabil, ci la dreptul de a nu fi supusă la astfel de tratamente, garantat de

art. 3 din Convenție, nu este mai puțin importantă, deoarece arată că lupta

împotriva terorismului – nu mai mult decât secretul de stat – nu poate justifica

o reducere a drepturilor garantate prin Convenție.

64. Golind de esența sa înseși dreptul în cauză într-un mod decisiv,

restricția din speță a avut în mod concret efectul unei derogări de la art. 6 § 1

din Convenție.

65. Or, din art. 15 din Convenție rezultă cu claritate că, oricare ar fi

pericolele sau amenințările la adresa publicului, fie că este vorba despre acte

de terorism sau orice alt risc față de care statul dorește să protejeze populația

menținând secretul procedurii, dispozițiile Convenției nu pot face obiectul

unei derogări decât dacă art. 15 este aplicabil și condițiile sale stricte –

procedurale și materiale – sunt îndeplinite. Și, în speță, art. 15 nu este

aplicabil, astfel încât nu se ridică nicio problemă din perspectiva acestuia.

66. Reamintim, în acest sens, profundele cuvinte ale lui Benjamin Franklin

în răspunsul său dat guvernatorului Adunării din Pennsylvania la 11

noiembrie 1755: „[a]cela care renunță la libertate pentru a obține o mică stare

de siguranță temporară nu-și merită nici libertatea, nici siguranța”. I-au fost,

de asemenea, atribuite următoarele cuvinte, similare, dar exprimate diferit:

„Acela care face ca siguranța să primeze în fața libertății nu o merită nici pe

una, nici pe cealaltă”. În aceeași ordine de idei, Nicolas Hervieu a scris pe

bună dreptate următoarele: „[c]ontinuarea luptei împotriva terorismului,

păstrând drepturile fundamentale, nu constituie un lux excesiv, ci o condiție

a eficacității și o necesitate imperativă. Întrucât a ne sacrifica valorile

democratice ar însemna înfrângerea noastră. Și victoria teroriștilor” [citat de

fostul președinte al Curții Europene a Drepturilor Omului, Dean Spielmann,

în discursul său pronunțat cu ocazia deschiderii anului juridic, la 30 ianuarie

2015 – a se vedea Raportul anual pentru 2015, întocmit de grefa Curții

(Strasbourg, 2016), pag. 36].

67. Acestea fiind spuse, art. 6 nu are ca scop să enunțe în mod expres sau

implicit o restricție care să constituie o derogare de la dreptul la un proces

echitabil în afara dispozițiilor art. 15 din Convenție, nici o restricție sau

interdicție oarbă și generalizată care să constituie ea însăși o privare de la

dreptul respectiv.

68. Din jurisprudența Curții rezultă în mod clar că aceasta nu acceptă

restricții absolute care ar avea un efect disproporționat asupra drepturilor

contrabalansate de acestea. Să cităm doar două exemple.

69. Primul exemplu îl reprezintă hotărârea Hirst împotriva Regatului Unit

(nr. 2) [(MC), nr. 74025/01, pct. 72-85, CEDO 2005-IX], în care Curtea a

statuat că o interdicție generală a dreptului de vot aplicată tuturor persoanelor

private de libertate constituia o încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, care garantează dreptul la alegeri libere.

70. Al doilea exemplu e reprezentat de o serie de hotărâri similare, în

special Katikaridis și alții împotriva Greciei, 15 noiembrie 1996, pct. 44-51,

Culegere 1996-V, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, și Tsomtsos și alții

împotriva Greciei, 15 noiembrie 1996, pct. 35-42, Culegere de hotărâri și

decizii 1996-V, în care Curtea a statuat că este contrară art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție o dispoziție din legislația elenă care prevedea că, ori de

câte ori o porțiune de drum principală era lărgită, exista o prezumție

irefragabilă potrivit căreia lucrarea oferea un avantaj proprietarilor de terenuri

adiacente drumului și că se putea face o expropriere parțială. Din cauza

acestei prezumții irefragabile, proprietarii terenurilor adiacente drumului nu

puteau obține despăgubiri pentru părțile de proprietate expropriate. Curtea a

statuat că prezumția era în mod vădit lipsită de temei rezonabil. Instanțele

naționale nu aveau competența de a examina circumstanțele specifice ale

fiecărui caz în speță și să se pronunțe dacă, efectiv, proprietarii terenurilor

rămase obțineau un avantaj și, în cazul unui răspuns afirmativ, să țină seama

de acest avantaj la calculul indemnizației la care aveau dreptul proprietarii.

71. În lumina celor de mai sus, consider, după umila mea părere, că nu ar

fi trebuit să se producă o schimbare a jurisprudenței în speță, oferind astfel o

valoare juridică unei restricții absolute în detrimentul protecției efective a

dreptului la un proces echitabil, care bulversează interpretarea noastră și

concepția noastră asupra Convenției. Până în prezent, știam că această

Convenție enunță anumite drepturi absolute, dar nu prevede nicio limitare

absolută. O restricție absolută conduce la anularea unui drept sau la lipsa unui

drept.

e) Testul comparativ și transparența

72. La pct. 161 care conchide, hotărârea evocă „marja de apreciere de care

se bucură autoritățile naționale” și afirmă că „limitările impuse reclamantului

în ceea ce privește exercitarea drepturilor de care beneficia acesta, în temeiul

principiilor contradictorialității și egalității armelor, au fost compensate într-

o manieră în care echilibrul just între părți nu a fost afectat într-o asemenea

măsură încât să aducă atingere esenței înseși a dreptului reclamantului la un

proces echitabil.” Cu mult respect, mă disociez de această concluzie din

următoarele motive.

73. Aplicarea generalizată și absolută de restricții de securitate nu oferă

nici garanții, nici transparență pentru testul comparativ și aplicarea

principiului proporționalității, indispensabile pentru echitatea procesului. În

speță, conținutul restricției era secret și nici reclamantul, nici Curtea nu au

avut cunoștință de faptele care îi stăteau la bază. Prin urmare, Curtea nu poate

să realizeze un test comparativ transparent între interesele individuale și

interesul general în speță, acesta din urmă nefiind cunoscut de reclamant, de

public și nici chiar de Curte, reclamantul neavând posibilitatea să-l conteste.

Motivul acestei situații este acela că, din păcate, marja de apreciere a

autorităților naționale era nelimitată. Potrivit cuvintelor lui F. Matscher,

„[p]rincipiul proporționalității acționează așadar ca o corecție și o restricție

în doctrina marjei de apreciere” [F. Matscher, „Methods of Interpretations of

the Convention” în The European System for the Protection of Human Rights

R. St. J. Macdonald, F. Matscher, H. Petzold (ed.), Dordrecht-Boston-Londra,

1993, pag. 79]. Este absolut corect, dar acest principiu nu a fost aplicat în

speță.

74. În speță, numai o parte a balanței justiției era așadar transparentă:

dreptul reclamantului la un proces echitabil; cealaltă parte, presupusă a

reprezenta interesul general, nu era cunoscută. În consecință, consider că

Curtea nu ar fi trebuit să accepte necesitatea unei restricții, presupusă a servi

interesului general, fără a cunoaște contextul. Întrucât era secretă, limitarea

respectivă a împiedicat Curtea să își îndeplinească misiunea sa juridică, și

anume, de a realiza un test comparativ și de a aplica principiul

proporționalității. Este regretabil să fie sacrificate drepturile procedurale ale

reclamantului pe altarul unui „interes general” absolut și misterios. Principiul

proporționalității și testul comparativ, din perspectiva art. 6 § 1 din

Convenție, se întemeiază pe noțiunea de egalitate și, bineînțeles, sunt

principii democratice. În plus, instanțele interne nu puteau ele însele să

realizeze un test comparativ adecvat și să își exercite în mod legitim puterea

de apreciere fără o procedură contradictorie care să respecte principiul

egalității armelor.

75. În cele din urmă, principalul meu dezacord față de majoritate este ceea

ce considerăm a fi „esența însăși”, conținutul sau chiar nucleul dreptului la

un proces echitabil, care în mod evident necesită protecție. În fapt, majoritatea

consideră că nu s-a adus o atingere „esenței înseși a dreptului reclamantului

la un proces echitabil”, deși, în opinia mea, acest drept a fost complet anulat.

Reamintesc desigur că sunt de acord cu majoritatea atunci când aceasta

afirmă că reclamantul se putea prevala de un drept din perspectiva art. 6 § 1

din Convenție. Jonas Christoffersen (J. Christoffersen, Fair Balance:

Proportionality, and Primarity in the European Convention on Human

Rights, Leyde-Boston, 2009) observă că „[a]naliza tradițională a principiului

proporționalității include protecția esenței înseși a drepturilor care decurg din

CEDO” (ibidem, pag. 135) și că „[p]entru a înțelege principiul

proporționalității, problema crucială este aceea de a cunoaște cum să se

delimiteze esența însăși a dreptului și modul în care mijloacele de delimitare

interacționează cu alte elemente inerente analizei proporționalității” (ibidem,

pag. 137). Nu observăm nimic în hotărâre care să permită să se explice de ce

nu a fost respectată esența însăși a dreptului reclamantului la un proces

echitabil. După cum am explicat, în viziunea mea, acest drept a fost golit de

însăși esența sa, reclamantul fiind privat de dreptul său la egalitatea armelor

și la o procedură contradictorie și neinformat în ceea ce privește ansamblul

probelor reținute și temeiul hotărârilor pronunțate împotriva sa.

76. În opinia mea, niciun proces nu poate fi echitabil dacă nu există o

aplicare justă și transparentă a testului comparativ. După cum a observat pe

bună dreptate Ioannis Sarmas, judecător la Curtea Supremă elenă și fost

membru al Curții de Conturi Europene, „[j]ustiția nu poate triumfa în lipsa

ordinii și ordinea nu poate fi stabilită fără ca echilibrul să fie unul dintre

elementele sale” (I. Sarmas, The Fair Balance – Justice and Equilibrium

Setting Exercise, Athena-Salonic, 2014, pag. 106). De asemenea, a făcut

următoarea observație profundă (ibidem, pag. 285) asupra echilibrului

reflectat și motivării transparente și nearbitrare, care lipsește în prezenta

hotărâre:

„Căutarea echilibrului reflectat constituie baza testului comparativ. Diferite tipuri de

decizii care să soluționeze problema de justiție sunt comparate verificându-li-se

succesiv coerența în raport cu ordinea valorilor în care se înscrie testul comparativ,

consecințele pe care le vor avea atunci când vor fi aplicate în lumea reală, având în

vedere riscurile pe care le pot crea, și, în cele din urmă, acceptarea lor de către toate

părțile interesate. Latitudinea umană joacă un rol esențial în ceea ce privește cântărirea

diferitelor elemente aflate în joc. Și aici, aceasta merge mână în mână cu garanțiile

împotriva deciziilor arbitrare, iar echilibrul reflectat permite să se asigure că decizia

pronunțată nu este arbitrară, ci bazată pe o motivare transparentă, în cadrul căreia toate

elementele cruciale implicate au fost identificate și apreciate în mod corespunzător.”

77. Giovanni Bonello, fost judecător al Curții, în textul opiniei sale

concordante anexate la hotărârea Van Geyseghem împotriva Belgiei [(MC),

nr. 26103/95, CEDO 1999-I], a afirmat: „[î]n practică, nu reușim să ne

imaginăm o cauză în care, în căutarea unui echilibru între interesele societății

și dreptul fundamental al acuzatului (presupunând că un astfel de exercițiu ar

fi legitim), acesta din urmă ar dispărea în fața primelor”. Deși problema

ridicată în respectiva cauză este diferită de cea ridicată în speță, aceleași

observații se aplică atunci când Curtea este în căutarea unui echilibru între

interesul general și interesul individual.

78. Deși Curtea Administrativă Supremă și Curtea Constituțională cehe au

recunoscut desigur că nu au fost îndeplinite toate garanțiile procedurale în

speță – deoarece nu era posibil, potrivit acestora –, au statuat însă că existența

unui control administrativ al deciziei administrative în litigiu în fața unor

instanțe independente a oferit garanții suficiente în ceea ce privește dreptul la

un proces echitabil. Cu mult respect, nu împărtășim această opinie, nici teza

Guvernului (pct. 141 din hotărâre) potrivit căreia „limitarea [drepturilor

procedurale ale reclamantului] nu a fost arbitrară și nici abuzivă și că această

limitare a fost suficient contrabalansată de procedurile urmate de autoritățile

judiciare independente și imparțiale, care au jucat un rol activ în proces și

care, astfel, nu numai că au oferit garanții adecvate pentru protejarea

intereselor reclamantului, dar au păstrat totodată un echilibru just între

interesele acestuia și de cele ale statului”.

79. În opinia mea, pentru a asigura protecția dreptului la un proces

echitabil, garantat prin Convenție, nu este suficient doar ca o dispoziție legală

să permită persoanei să introducă o cale de atac administrativă. Ar trebui, de

asemenea, să existe o procedură care să nu-l priveze pe justițiabil de dreptul

la egalitatea armelor și la o procedură contradictorie. În cazul în care nu sunt

respectate aceste două drepturi, nu poate exista un echilibru just între

interesele statului și interesele persoanei.

f) Preeminența dreptului

i. Importanța preeminenței dreptului

80. Preeminența dreptului este unul dintre pilonii și unul dintre principiile

fundamentale ale unei societăți democratice, precum și un zid de apărare

împotriva tiraniei. Finalitatea sa cea mai importantă este aceea de a oferi o

protecție adecvată drepturilor omului, fără de care ar domni haosul. Astfel

cum a afirmat Neil MacCormick în lucrarea sa intitulată Rhetoric and the

Rule of Law – A Theory of Legal Reasoning, Oxford, 2005 pag. 238, « [u]nul

din meritele cele mai apreciate ale preeminenței dreptului este acela că, atunci

când prosperă, prosperă și securitatea juridică, pentru că este parte a acesteia.”

Consider că și opusul este valabil și că, atunci când se aduce atingere

preeminenței dreptului sau nu este respectată în mod corespunzător, nu există

nici securitate juridică, nici coerență: nu există decât cecitate juridică. Într-

una din opiniile sale, profesor Aharon Barak, fost președinte al Curții

supreme israeliene, afirma pe bună dreptate că: „[l]upta pentru drept se

intensifică” și „[n]ecesitatea de a supraveghea starea preeminenței dreptului

nu va dispărea niciodată”, pentru a adăuga: „[a]cești arbori, pe care îi îngrijim

de atât de mulți ani, riscă să cadă sub o singură lovitură de topor. Avem

obligația să nu diminuăm protecția acordată preeminenței dreptului [...]”

[H.C. 5364/94, Velner împotriva Președintelui Partidului Muncii din Israel,

49(I), P.D. 758, 808; a se vedea, de asemenea, A. Barak, „A Judge on

Judging: The Role of a Supreme Court in a Democracy”, (2002) Harvard

Law Review vol. 116, 16, 19, pag. 37-38].

ii. Imperativul preeminenței dreptului în speță pentru respectarea efectivă a

art. 6 § 1 din Convenție

81. Din momentul ratificării sale de către Republica Cehă, Convenția a

fost transpusă în dreptul ceh, primând asupra tuturor celorlalte legi interne.

Preeminența dreptului, care este, de asemenea, menționată în preambulul

Convenției și constituie unul dintre cele mai importante principii ale sale,

impune respectarea efectivă a fiecăreia dintre dispozițiile acestui tratat,

inclusiv, desigur, a art. 6 § 1. Curtea este garanta Convenției și a preeminenței

dreptului.

82. Art. 26 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din

1969, care are ca titlu maxima latină pacta sunt servanda, dispune: „[O]rice

tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună

credință”. Articolul 27 din aceeași Convenție prevede: „[O] parte nu poate

invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui

tratat [...]”.

83. În plus, după cum a fost deja observat mai sus, la pct. 7-9, instanțele

administrative naționale erau obligate, în temeiul art. 1, art. 10, art. 87 și art.

95 din Constituția cehă, să acorde prioritate dispozițiilor art. 6 § 1 față de

dispozițiile art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005, interpretând această

dispoziție într-o manieră compatibilă cu art. 6 § 1 sau în armonie cu acesta,

respectând și urmând astfel principiile egalității armelor și al

contradictorialității. Or, în opinia mea, instanțele administrative nu au făcut-

o.

84. Trebuie reamintit că nu doar Curtea, ci și toate autoritățile naționale –

judiciare, legislative și executive – sunt garante ale dispozițiilor Convenției.

După cum am văzut, art. 1 din Convenție impune statelor să recunoască

„oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în

Titlul I” din Convenție. Prin urmare, autoritățile cehe – judiciare, legislative

și executive – toate ar fi trebuit să protejeze drepturile reclamantului garantate

de Convenție.

85. Art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005 nu prevede în mod expres

nicio interdicție absolută întemeiată pe confidențialitate. Dimpotrivă, oferă

președintelui completului de judecată o anumită flexibilitate în a decide dacă

anumite informații pot fi scutite de la obligația de confidențialitate. Această

flexibilitate ar fi facilitat sarcina instanțelor administrative de a face

compatibilă interpretarea acestei dispoziții cu art. 6 § 1 din Convenție, dacă

i-ar fi realizat necesitatea. În sfârșit, raportul clasificat pe baza căruia i-a fost

retras reclamantului certificatul de securitate era protejat prin nivelul de

confidențialitate cel mai scăzut, deși acesta din urmă era titular al unei

autorizații de securitate cu cel mai înalt nivel de clasificare „secret”).

86. Or, în deciziile lor, Curtea Constituțională și cele două instanțe

administrative de grad inferior au considerat că, având în vedere

particularitățile și importanța procesului decizional în materie de informații

clasificate, atunci când imperativele de securitate a statului sunt invocate, nu

este întotdeauna posibil să fie garantate toate garanțiile procedurale obișnuite

ale unui proces echitabil. Pe de altă parte, au decis, de asemenea, că o astfel

de restricție, impusă de informații clasificate, nu putea avea ca efect

eliminarea protecției dreptului la un proces echitabil, cu condiția ca

posibilitatea formulării unei căi de atac administrative, în fața unui organ

judiciar independent, să fie garantată prin lege. Din ceea ce am înțeles, Curtea

Constituțională a plecat de la premisa că justițiabilul ale cărui garanții

individuale, care decurgeau din dreptul la un proces echitabil enunțat la art. 6

§ 1 din Convenție, fuseseră astfel limitate nu era victima unei injustiții

procedurale, independența instanțelor administrative sesizate în cauză venind

să contrabalanseze această limitare. De asemenea, din lectura deciziilor

instanțelor administrative pare să reiasă că le era imposibil, având în vedere

circumstanțele, să declasifice vreo parte a informațiilor în discuție. Următorul

extras din hotărârea Curții Constituționale merită citat:

„Curtea Administrativă Supremă a evidențiat natura și conținutul informațiilor

indicate în partea clasificată a dosarului și a concluzionat că au fost îndeplinite condițiile

legale ale procedurii, prevăzute la art. 133 din Legea privind protecția informațiilor

clasificate. Informațiile în cauză au fost considerate ca fiind circumstanțe a căror

confidențialitate trebuia menținută, dar și că erau de așa natură încât accesul [la aceste

informații al] reclamantului risca în mod real să pună în pericol sau să perturbe în

mod grav activitatea serviciilor de informații sau a poliției. Curtea Administrativă

Supremă a dedus că, având în vedere natura și conținutul informațiilor menționate,

accesul reclamantului [la acestea] ar conduce cel mai probabil la dezvăluirea metodelor

de lucru ale serviciului de informații, iar comunicarea acestor informații ar conduce,

de asemenea, la dezvăluirea surselor lor sau la influențarea martorilor. Prin urmare,

potrivit Curții Administrative Supreme, tribunalul regional a aplicat cu bună-credință

dispozițiile art. 133 din Legea privind protecția informațiilor clasificate și a verificat

justificările invocate de partea pârâtă în motivele impuse de dispozițiile art. 122 alin.

(3) din aceeași lege” (traducere din textul original în limba cehă comunicată Marii

Camere de către guvernul ceh, însoțită de textul integral al tuturor deciziilor relevante

ale instanțelor naționale; sublinierea cu caractere cursive îmi aparține).

87. În observațiile sale, reclamantul susține că ar fi putut cel puțin să

primească rezultatele anchetelor, fără a-i fi dezvăluite informațiile referitoare

la activitățile operaționale și la procedurile de anchetă ale serviciilor de

informații. Această teză este în sensul hotărârii citate anterior Dağtekin și

alții, pct. 34, în care Curtea, citând hotărârea Chahal împotriva Regatului

Unit (15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V), a statuat: „[e]xistă tehnici care

permit concilierea între, pe de o parte, preocupările de securitate legitime

legate de natura și sursele informațiilor și, pe de altă parte, necesitatea de a

acorda justițiabililor un nivel suficient de conformitate cu normele de

procedură” (supra, pct. 57).

88. În opinia mea, Curtea nu putea decide in abstracto dacă a comunica o

parte a informațiilor confidențiale reclamantului ar fi condus la o încălcare a

art. 6 § 1 din Convenție. O astfel de analiză ar fi depins desigur de informațiile

materiale care ar fi fost comunicate reclamantului și de cele care ar fi rămas

confidențiale și, evident, dacă informațiile comunicate reclamantului i-ar fi

permis acestuia să își organizeze în mod adecvat apărarea, ținând seama în

mod corespunzător de principiile egalității armelor și al contradictorialității.

Or, în speță, reclamantului nu i-a a fost comunicată nicio informație

confidențială și, în opinia mea, nu există nicio îndoială că această limitare

absolută a condus în sine la o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

89. În orice caz, Curtea nu cunoaște conținutul raportului confidențial și

probele prezentate în fața instanțelor interne. Consider că este obligația sa să

își exercite competența de control atunci când statul membru pârât impune o

interdicție absolută, fără a examina dacă era sau nu posibil ca autoritățile

naționale să facă altfel. După cum s-a menționat mai sus, o limitare sau

interzicere a accesului reclamantului la probele reținute împotriva sa îl poate

priva total de mijloace de apărare.

90. Având în vedere cele de mai sus, consider că în speță autoritățile

naționale nu au respectat preeminența dreptului. După umila mea părere,

consider că și-au depășit marja de apreciere pe care le-o acorda art. 6 § 1 din

Convenție. Concluzionez de aici o încălcare a acestei dispoziții.

91. Întrucât mi-am exprimat opinia cu privire la acest aspect, îmi îndrept

acum atenția asupra anumitor pasaje relevante din hotărâre care, după umila

mea părere, vin să susțină mai degrabă teza mea decât raționamentul urmat în

hotărâre.

92. La pct. 153, hotărârea afirmă următoarele: „[e]ste adevărat că, în

această privință, dreptul ceh ar fi putut să prevadă, în măsura compatibilă cu

păstrarea confidențialității și buna desfășurare a investigațiilor care vizează o

persoană, ca aceasta să fie informată, cel puțin în mod sumar, în cursul

procedurii, cu privire la conținutul acuzațiilor care i se aduc”. Și adaugă: „[î]n

speță, reclamantul ar fi putut să își organizeze apărarea în mod lucid și țintit

și nu ar fi fost necesar ca instanțele să compenseze lacunele apărării.” De

asemenea, la pct. 160, spre sfârșitul hotărârii, se pot citi următoarele: „[e]ste

adevărat însă că ar fi fost binevenit ca, în măsura compatibilă cu păstrarea

confidențialității și buna desfășurare a investigațiilor vizând reclamantul,

instanțele naționale, cel puțin Curtea Administrativă Supremă, să fi explicat,

măcar sumar, intensitatea controlului efectuat de acestea și acuzațiile aduse

reclamantului. În această privință, Curtea constată cu mulțumire noile evoluții

pozitive din jurisprudența Curții Administrative Supreme.”

93. Din cuprinsul celor două puncte reiese cu claritate că hotărârea

recunoaște că era posibil ca autoritățile, fără a pune în pericol anchetele, să-l

informeze sumar pe reclamant despre faptele care îi erau reproșate. Potrivit

hotărârii, ar fi putut face acest lucru pe baza unei dispoziții legale (pct. 153)

sau printr-o decizie a Curții Administrative Supreme (pct. 160). Se observă

cu privire la acest aspect că dispozițiile constituționale cehe au impus

întotdeauna ca art. 133 alin. (3) din Legea nr. 412/2005 să fie interpretat în

conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție și că instanțele interne aveau

competența în speță să realizeze o astfel de interpretare. Acest lucru ar fi fost

conform cu hotărârea Dağtekin și alții, citată anterior, și cu noua

jurisprudență a Curții Administrative Supreme, despre care Marea Cameră a

luat act cu satisfacție aici, văzând în aceasta o nouă evoluție pozitivă.

94. În ceea ce privește criteriul echității în temeiul art. 6 § 1 din Convenție,

eminenții mei colegi care fac parte din majoritate au recunoscut pe bună

dreptate că a existat o lacună din partea Guvernului. Cu toate acestea, nu au

considerat-o „arbitrară”. Nu au detaliat direct această lacună, mulțumindu-se

să afirme indirect „că ar fi fost binevenit” ca reclamantul să fi fost informat,

„măcar sumar” (pct. 160 din hotărâre). A contrario, pentru a supune lucrurilor

pe nume mai direct, asta înseamnă că respectiva lacună „nu era binevenită”

juridic.

95. În continuare, în opinia mea, faptul că autoritățile naționale nu l-au

informat pe reclamant, măcar sumar, despre faptele care îi erau imputate nu

poate fi calificat decât arbitrar și abuziv. Cu respect, după umila mea părere,

atunci când examinează dacă un proces a fost echitabil în raport cu art. 6 § 1

din Convenție, nu se pot reține distincții similare față de cele făcute între lex

lata și lex ferenda, adică între ceea ce este de dorit și ceea ce nu este de dorit

în legislația ce urmează să fie elaborată. Conceptul de echitate a procesului și

mecanismul testului comparativ, care decurg din dispozițiile Convenției, nu

se preocupă decât de ceea ce este just și logic și exclud ceea ce este injust sau

arbitrar: nu interesează ce este de dorit sau nu. Or, în speță, ceea ce ar fi fost

„binevenit” în ochii majorității este efectiv ceea ce instanța națională nu a

făcut, cu încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, iar acest

lucru este așadar atât arbitrar, cât și injust.

g) Principiul democrației

96. Consider că principiul democrației nu a fost respectat în speță.

97. Democrația impune garanții efective în ceea ce privește protecția

drepturilor omului și preambulul Convenției, recunoaște pe bună dreptate că

păstrarea libertăților fundamentale se bazează în mod esențial pe un sistem

veritabil democratic. Nu din perspectiva drepturilor care decurg de la art. 6 §

1, ci a dreptului la vot, Gerhard van der Schyff („The Concept of Democracy

as an Element of the European Convention”, Comparative and International

Law Journal of Southern Africa, vol. 38, nr. 3 (noiembrie 2005), pag. 362),

afirmă exact următoarele: „[v]aloarea democrației rezidă în participare [...]”.

Situația este însă valabilă pentru toate drepturile, inclusiv pentru cele care

decurg de la art. 6, în temeiul căruia participarea la procedura judiciară este

extrem de importantă, în caz contrar principiile egalității armelor și al

contradictorialității neavând niciun sens.

98. Atunci când Convenția enunță restricții exprese, ca de exemplu la al

doilea paragraf al art. 8-11, acestea trebuie să fie expres necesare într-o

societate democratică și să urmărească unul din obiectivele legitime

prevăzute în dispoziția respectivă. Astfel, restricții care în niciun caz nu

trebuie să fie absolute sunt impuse cu respectarea valorilor democratice și

numai atunci când sunt necesare într-o societate democratică, cu certitudine

nu atunci când excepția este implicită, iar dispoziția în cauză, precum în speță

art. 6 § 1 din Convenție, nu conține nici măcar o singură o excepție expresă

de la dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, o spun cu respect, nu ar

reprezenta o interpretare solidă sau rezonabilă aplicarea unei excepții

implicite dreptului care decurge din art. 6 § 1 din Convenție și scutirea de la

condiția necesității într-o societate democratică, în ceea ce privește

participarea adecvată a reclamantului la procedura judiciară.

h) Legătura dintre prezenta cauză și procesul penal al reclamantului

99. La pct. 157 din hotărâre, în partea consacrată aplicării în speță a

principiilor, Marea Cameră afirmă că, „în luna martie 2011, împotriva

reclamantului a fost începută urmărirea penală pentru participare la un grup

infracțional organizat, complicitate la abuz în serviciu [...]” și că „[e]ste de

înțeles că, atunci când există astfel de suspiciuni, autoritățile consideră

necesar să acționeze rapid, fără să aștepte rezultatul anchetei penale, evitând

totodată divulgarea, într-o etapă timpurie, a suspiciunilor care planează

asupra persoanelor în cauză, ceea ce ar risca să prejudicieze ancheta penală.”

Hotărârea evocă, de asemenea, în expunerea faptelor și, mai concret, în partea

consacrată circumstanțelor cauzei, procedura penală inițiată ulterior

împotriva reclamantului (pct. 22). Acest argument de natură retroactivă

fusese avansat cu emfază de Guvern la pct. 13-15, 95 și 124 din observațiile

sale scrise și orale, precum și în cursul pledoariilor, însă reclamantul a răspuns

în ședință, afirmând că „procesul penal nu are absolut nicio legătură cu

prezenta procedură în fața Curții”. Și a adăugat: „procesul penal încă nu s-a

încheiat și se poate anticipa că va fi sesizată Curtea Europeană a Drepturilor

Omului”.

100. Cu respect, consider că nu ar trebui să existe nicio legătură între

garanțiile art. 6 § 1 din Convenție în procedura internă din speță și alte

proceduri interne care poate că au avut sau nu loc, precum și că acestea nu ar

fi trebuit să fie abordate în partea din hotărâre consacrată aplicării principiilor

în speță. Dacă procesul penal intentat ulterior reclamantului ar fi condus la o

achitare, ar fi existat vreo diferență în ceea ce privește orice legătură cu

prezenta cauză? Consider că răspunsul este unul negativ, întrucât ar fi, de

asemenea, lipsit de relevanță. Urmând aceeași logică, nimeni nu poate fi

arestat și privat de libertate pe termen nelimitat fără a fi informat despre

motivele arestării și privării sale de libertate și fără a putea să își apere cauza

în mod corespunzător. Prin urmare, indiferent care ar fi rezultatul unui proces

penal ulterior, trebuie evitată impostura exprimată de expresia post ergo

propter hoc, care înseamnă „după aceasta, deci din cauza aceasta”.

3. Aparența de independență și imparțialitate a instanțelor interne

101. În cererea sa de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere, reclamantul

pune sub semnul întrebării independența și imparțialitatea instanțelor

naționale care s-au pronunțat în speță. El avansează următoarele două motive:

a) „Curtea a invocat ca argument fundamental munca „instanțelor

independente și imparțiale”, care ar fi permis să fie garantat suficient dreptul

la un proces echitabil al reclamantului” (pct. 13 din cererea de retrimitere a

cauzei).

(b) „[N]u este clar modul în care procesul decizional al instanțelor sesizate

în speță putea fi obiectiv și independent în măsura în care acestea s-au bazat

exclusiv pe un raport al serviciilor de informații, pe care, cu atât mai mult,

nu-l puteau pune în context întrucât nu dispuneau de observațiile uneia dintre

părțile la procedură vizate de respectivul raport, nici de documente care să

susțină acel raport” (pct. 19 din cererea de retrimitere a cauzei).

102. La pct. 152 din hotărâre, se afirmă că reclamantul nu contestă

independența și imparțialitatea necesare instanțelor interne, și este abordat

numai al doilea motiv de mai sus – care se referă mai degrabă la capacitatea

judecătorilor de a aprecia faptele –, fără a examina totuși și fără a analiza

primul motiv (repetat de reclamant la pct. 39 din observațiile sale scrise și în

cursul pledoariilor din cadrul ședinței).

103. În ceea ce privește al doilea motiv avansat mai sus, pct. 152 din

hotărâre afirmă că reclamantul „se limitează la a pune în discuție capacitatea

judecătorilor de a aprecia în mod corespunzător faptele speței, pe motiv că

aceștia nu au avut acces deplin la documentele relevante [...]”. Deși suntem

de acord că, într-o anumită măsură, se pune întrebarea capacității

judecătorilor de a aprecia faptele, consider totuși că, obiectiv, independența

și imparțialitatea acestora sunt, de asemenea, afectate. La pct. 64 din hotărâre

se face trimitere la o hotărâre ulterioară a Curții Administrative Supreme care

aduce clarificări cu privire la procedura desfășurată în fața sa. Este recunoscut

faptul că instanțele administrative „nu puteau examina autenticitatea și

veridicitatea documentelor și informațiilor furnizate de serviciul de informații

și că era vorba despre o excepție de la competențele ordinare ale instanțelor

administrative în materie de evaluare a probelor prezentate[,] că, în ceea ce

privește informațiile primite de la serviciul de informații, nu erau necesare o

certitudine și o veridicitate absolute și că era suficient că respectivele

concluzii formulate pe baza faptelor expuse în informațiile astfel furnizate

constituiau cea mai plauzibilă explicație” (ibidem). Având în vedere cele de

mai sus, prezenta cauză fiind învăluită de mister, niciun observator obiectiv,

nici măcar Curtea și reclamantul, nu poate ști cu exactitate de ce probe

dispuneau instanțele naționale și pe care dintre ele le-au reținut pentru a se

pronunța. Este evident că instanțele nici nu au văzut, nici nu au interogat

informatorii sau persoanele care aveau legătură cu informațiile clasificate.

Instanțele și-au asumat un rol incompatibil cu independența și imparțialitatea

obiectivă. Prin urmare, toate elementele de mai sus au afectat aparența de

independență și imparțialitate a acestor instanțe.

104. Revenind acum la primul motiv avansat mai sus, mai puternic decât

cel de-al doilea, suntem de acord cu opinia reclamantului, și permiteți-mi să

spun lucrurilor pe nume pe cât de simplu posibil: în cazul în care o instanță

privează o parte la un litigiu de dreptul său la egalitatea armelor și la o

procedură contradictorie, și ține loc de avocat în cadrul actelor procedurale,

aparența de independență și imparțialitate este redusă, sau chiar eliminată.

Această aparență este diminuată, sau chiar anulată, ori de câte ori o instanță

nu permite ca persoana să își apere ea însăși cauza.

105. Cele două motive riscă să reducă și mai mult orice aparență de

independență și imparțialitate a instanțelor interne. Nu numai că l-au privat

pe reclamant de dreptul său la o procedură contradictorie și de egalitatea

armelor, ci au și examinat și apreciat probe din dosar aplicând norme care nu

garantau procedura contradictorialității.

106. Imparțialitatea unei instanțe, fie subiectivă sau obiectivă, are

importanță pentru legitimitatea sa și este esențială pentru păstrarea

preeminenței dreptului și a separării puterilor, care sunt caracteristicele și

condițiile unei societăți democratice (despre criteriile de imparțialitate

subiectivă și de imparțialitate obiectivă, a se vedea Harris, O’Boyle &

Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, ediția a 3-a,

Oxford, 2014, pag. 450-451).

107. În hotărârea Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 71, Culegere

de hotărâri și decizii 1998-IV, Curtea a afirmat: „[î]n materie, chiar și

aparențele pot fi importante. Într-o societate democratică, instanțele trebuie

să inspire încredere justițiabililor [...]” (a se vedea, de asemenea, Fey

împotriva Austriei, 24 februarie 1993, pct. 30, seria A nr. 255-A). Aparența

de imparțialitate a unei instanțe este importantă nu numai pentru orice

instanță națională, ci și pentru Curte. Art. II din Rezoluția privind etica

sistemului judiciar, adoptată de Curtea plenară la 23 iunie 2008, intitulat

„Imparțialitate”, prevede: „[j]udecătorii sunt imparțiali și veghează ca

imparțialitatea lor să se reflecte în exercițiul funcțiilor”.

108. Un judecător care are cunoștință de probele prezentate de una dintre

părți fără ca partea adversă să aibă cunoștință despre acestea și care își

întemeiază decizia pe astfel de probe fără a le evoca, nu poate fi considerat în

mod obiectiv independent. Un judecător trebuie să evite crearea oricărui

conflict între părți și nu trebuie să dea impresia că este asociat în niciun fel cu

obiectul litigiului sau cu una dintre părți, chiar dacă are intenția de a o proteja.

109. Poziționându-se în favoarea uneia dintre părți în astfel de condiții,

orice aparență de independență și de imparțialitate a instanțelor riscă să fie

diminuată sau anulată. În speță, instanța internă s-a poziționat: a) în favoarea

Executivului dat fiind (i) că și-a întemeiat decizia pe probele prezentate de

Guvern și prejudiciabile pentru reclamant, fără a i le comunica vreodată

acestuia din urmă și (ii) că l-a privat pe reclamant de dreptul său la egalitatea

armelor și la o procedură contradictorie, precum și b) în favoarea

reclamantului, asumându-și rolul de avocat al acestuia, lăsându-l în același

timp în necunoștință în ceea ce privește circumstanțele cauzei.

110. Un judecător care dorește să dea impresia de a fi independent și

imparțial nu poate să își asume rolul de avocat al uneia dintre părți lăsând-o

în necunoștință în ceea ce privește faptele care îi sunt reproșate și

împiedicându-l pe avocatul acesteia să-i pledeze cauza, așa cum s-a întâmplat

în speță. Un judecător care acționează astfel riscă să încalce dreptul la o

procedură contradictorie și principiul egalității armelor, precum și dreptul de

a fi judecat de o instanță independentă și imparțială.

111. În cazul în un judecător se poziționează în favoarea Executivului,

rezultatul poate fi o încălcare a principiului separării puterilor.

112. Separarea puterilor presupune independența fiecăreia dintre acestea –

juridicul, executivul și legislativul – în cadrul propriei sfere, cu condiția,

desigur, să se acționeze conform legii. Georghios M. Pikis a afirmat

următoarele în ceea ce privește separarea puterilor (G. M. Pikis, „Human

Rights and the Doctrine of Separation of Powers – Two Dominant Aspects of

the Cyprus Constitution”, Mishpat Umimshal, vol. 5, 2000, anexă, pag. III):

„Conceptul de separare a puterilor este profund ancorat în istoria dreptului. Aristotel

a fost primul care a identificat necesitatea de a separa puterile statului ca o componentă

necesară a unui regim politic echilibrat. Simetria în acest domeniu, ca și în altele, este

considerată de Aristotel ca fiind esențială pentru un bun regim. În cadrul unui astfel de

sistem politic, este important ca puterea juridică să fie asociată cu neutralitatea legii.”

4. Dreptul la o hotărâre motivată

113. Un proces echitabil se încheie prin pronunțarea unei hotărâri și nu

poate așadar fi echitabil ca, la sfârșitul procedurii, hotărârea dată să nu fie

motivată. Reclamantul a sesizat trei instanțe interne și niciuna nu și-a motivat

decizia pe fondul pretențiilor.

114. Justificarea cerinței de a avea o hotărâre motivată o constituie în mod

evident interesul ca justițiabilul să știe că argumentele sale au fost examinate

în mod corespunzător, dar și interesul populației dintr-o societate democratică

de a avea dreptul de control în ceea ce privește administrarea justiției

(Tatichvili împotriva Rusiei, nr. 1509/02, pct. 58, CEDO 2007-I, și Hirvisaari

împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001). În speță,

interesul pe care îl reprezintă o bună administrare a justiției, indiferent pentru

cine - reclamant sau public, nu poate să fi fost îndeplinit, chiar dacă interesul

individual a fost sacrificat pe altarul interesului general al publicului.

5. Concluzie

115. În cazul în care imperative de securitate ar permite limitări

generalizate sau absolute aduse dreptului la un proces echitabil, astfel cum s-

a întâmplat în speță, temerea mea este că am avea de-a face cu o concluzie

dezastruoasă pentru drepturile omului. Ar însemna deschiderea cutiei

Pandorei, iar protecția tuturor drepturilor omului – nu doar a dreptului la un

proces echitabil – ar fi anulată. Pentru a relua expresia fostului judecător al

Curții Supreme din Statele Unite ale Americii, Benjamin N. Cardozo (chiar

dacă într-un alt context), o astfel de abordare „ne-ar duce în zone despre care

nici nu am bănuit vreodată că ar exista” [opinie concordantă în cauza

Hamilton împotriva Regents of the University of California, 293 United

States Reports 245 (1934) – a se vedea, de asemenea, A. L. Sainer (editor),

Law is Justice – Notable Opinions of Mr. Justice Cardozo New York 1999,

republ. New Jersey, 2014, pag. 362].

116. În plus, o astfel de abordare ar putea să acorde autorităților o marjă

largă de apreciere în a restricționa drepturile omului sau a încuraja încălcări

ale acestora, sub pretextul securității și confidențialității. Această problemă

riscă să se agraveze în cazul în care, precum în speță, întrucât nu s-a mai

asigurat justiția procedurală, autorităților li se acordă o marjă de apreciere și

o putere nelimitată în a decide să nu dezvăluie vreuna din informațiile

confidențiale pe care le dețin, ceea ce poate goli de esență înseși drepturile

persoanei.

117. Întrucât Curtea a decis că autoritățile naționale, sub pretextul unor

imperative de securitate, pot ascunde pe deplin informații care aduc atingere

dreptului la un proces echitabil al unei persoane, ne exprimăm cu respect

temerea că, în viitor, persoanele al căror drept la un proces echitabil a fost

afectat într-un mod similar vor fi descurajate să sesizeze Curtea. Caracterul

efectiv, credibilitatea și prestigiul Curții, precum și însăși existența sistemului

instituit de Consiliul Europei pentru a proteja drepturile omului, preeminența

dreptului, stabilitatea democratică și pacea în lume ar fi astfel afectate.

118. Nu putem fi decât întru totul de acord cu ceea ce afirmă reclamantul

la pct. 14 din cererea sa de retrimitere a cauzei, și anume că „a examina,

cunoscând toate probele relevante, scrise sau altfel, temeinicia argumentelor

ambelor părți, contribuie cu certitudine la sporirea încrederii publicului”.

Cităm aici din profesor Tom R. Tyler (citat anterior, pag. 26) :

„În sfârșit, instanțele doresc să mențină și chiar să consolideze încrederea publicului

în instanțe, magistrați și lege. Încrederea publicului este esențială pentru a menține

legitimitatea sistemului juridic.”

119. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, consider că art. 6 § 1

din Convenție a fost încălcat.

III. CHELTUIELI DE JUDECATĂ ȘI REPARAȚIE ECHITABILĂ

120. Deși consider că reclamantul, victimă a unei încălcări a art. 6 § 1 din

Convenție, ar putea pretinde o reparație echitabilă și rambursarea cheltuielilor

de judecată de către guvernul pârât, nu vom adăuga nimic cu privire la acest

aspect, deoarece consider că, aflându-ne în minoritate, o astfel de discuție nu

ar fi decât pur teoretică.

OPINIA DIVERGENTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR SAJÓ

(Traducere)

1. Egalitatea armelor este un principiu fundamental la baza dreptului la un

proces echitabil, garantat de art. 6 § 1. Conform acestui principiu, fiecăreia

dintre părțile la un proces civil trebuie să i se ofere o posibilitate rezonabilă

de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație netă de

dezavantaj în comparație cu partea adversă.

2. În prezenta cauză este în discuție decizia luată de autoritățile de

securitate națională cehe de a retrage certificatul de securitate al

reclamantului – și, pe cale de consecință, de a-l demite din funcții de

conducere în cadrul administrației de stat pe care acesta nu mai putea să le

exercite. Informațiile pe baza cărora se întemeiau acuzațiile îndreptate

împotriva sa fiind clasificate, reclamantul nu a avut acces la ele și, prin

urmare, nu a putut să cunoască faptele care îi erau reproșate. În plus, nu a

putut să ia cunoștință de motivele deciziei prin care i se retrăgea certificatul.

3. Este evident că, încălcându-se principiul egalității armelor,

reclamantului i s-a refuzat posibilitatea de a-și pleda toate argumentele în fața

instanțelor întrucât nu avea personal deplină cunoștință de faptele care îi erau

reproșate (de altfel, nu le cunoștea deloc). Convenția conferă statelor membre

o anumită marjă de apreciere în a restricționa accesul la informații clasificate,

inclusiv în procedurile administrative sau judiciare, atunci când astfel de

restricții sunt considerate necesare pentru a menține „securitatea națională”

sau „siguranța națională”. Cu toate acestea, în astfel de situații, în care există

o ingerință în dreptul efectiv al unei părți la egalitatea armelor, garanțiile

judiciare care decurg din dreptul la un proces echitabil sunt cu atât mai

importante.

4. În dreptul ceh, atunci când, din motive de securitate națională, sunt luate

decizii administrative care afectează drepturile individuale ale unei părți pe

baza unor informații clasificate, instanța internă trebuie să efectueze un

control independent al tuturor probelor incriminatoare reținute împotriva

persoanei acuzate. Din păcate, această garanție nu a funcționat bine în speță,

întrucât instanțele naționale sesizate nu au primit niciodată informațiile care

au servit drept temei al deciziei luate împotriva reclamantului1. Aceste

instanțe nu au indicat în mod clar ce grad de control au exercitat în speță, spre

deosebire de ceea ce impuneau dreptul ceh și Convenția.

1. În plus, Guvernul adaugă că „dosarul păstrat de serviciul de informații sau documentele

incluse în acesta nu au fost trimise direct Autorității și ulterior instanțelor, conținutul relevant

al dosarului fiind rezumat în raport” (pct. 137 din hotărâre). Atmosfera evident kafkiană a

acestor evenimente nu este un artefact izvorât din stereotipii pragheze: în fapt, instanțele cehe

au creat și aplicat ulterior ele însele un criteriu de control solid, care nu a fost respectat în

speță.

5. Majoritatea dorește să concluzioneze că art. 6 § 1 nu a fost încălcat pe

motiv că nu a fost adusă atingere „esenței înseși” a dreptului reclamantului la

un proces echitabil. Nu pot accepta această concluzie, din mai multe motive.

În primul rând, criteriul „esenței înseși” nu a fost niciodată aplicat principiului

egalității armelor: a fost aplicat doar încălcărilor aduse accesului

reclamantului la o instanță. În al doilea rând, acest criteriu este conceput ca o

limitare a acțiunii statului, și nu ca un cec în alb care oferă statului puterea de

a se angaja în orice intruziune care nu aduce atingere „esenței înseși” a

drepturilor (a se vedea infra, pct. 14). În al treilea rând, este ilogic să se afirme

că, în aplicarea acestui criteriu, o restricție care aduce atingere „esenței înseși”

a unui drept poate fi compensată prin proceduri judiciare ulterioare. În orice

caz, întrucât instanțele interne din speță nu au clarificat cu precizie întinderea

controlului lor, astfel de proceduri compensatorii erau inexistente.

6. În sfârșit, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 nu este singurul

în joc în speță: este, de asemenea, în discuție dreptul individual de acces la

informații care privesc viața privată a cuiva în sensul art. 8, iar Curtea are ca

misiune să verifice existența unor garanții efective împotriva potențialelor

abuzuri ale prerogativelor naționale ale statului în materie de securitate.

7. Majoritatea ne spune astăzi că, chiar și atunci când o persoană nu

cunoaște deloc faptele care îi sunt reproșate, iar instanțele naționale nu pun în

discuție concluziile autorităților de securitate naționale, cerințele unei

proceduri contradictorii și ale principiului egalității armelor nu au fost

încălcate. Nu pot accepta această concluzie. Indiferent care ar fi motivele

retragerii certificatului de securitate al reclamantului din speță, dreptul său la

egalitatea armelor, garantat de art. 6 § 1, a fost încălcat. Spre regretul meu,

întrucât Curtea a refuzat să recunoască astăzi o încălcare clară a principiului

egalității armelor, mă disociez cu respect de concluzia sa.

I. Principiul egalității armelor

8. Convenția impune menținerea egalității armelor, sau un just echilibru,

între părțile la orice procedură contradictorie civilă (Feldbrugge împotriva

Țărilor de Jos, 29 mai 1986, pct. 44, seria A nr. 99). Fiecărei părți trebuie să

i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza – inclusiv probele –

în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă față de

adversarul sau adversarii săi [Kress împotriva Franței (MC), nr. 39594/98,

pct. 72, CEDO 2001-VI, și Dombo Beheer B.V. împotriva Țărilor de Jos, 27

octombrie 1993, pct. 33, seria A nr. 274]. Acest principiu implică drepturi

suplimentare, cum ar fi cel de a prezenta argumente și de a aduce probe în

sprijinul acestora, precum și dreptul de a contesta martorii ostili (Ruiz-Mateos

împotriva Spaniei, 23 iunie 1993, pct. 63, seria A nr. 262).

9. Jurisprudența noastră stabilește în mod clar că admisibilitatea probelor

este reglementată în primul rând de dreptul național și că, în principiu, este

de competența instanțelor interne să aprecieze probele aduse în fața lor

[Elsholz împotriva Germaniei (MC), nr. 25735/94, pct. 66, CEDO

2000-VIII]. În schimb, Convenția încredințează Curții sarcina de a verifica

dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, în sensul art. 6 § 1, și în special

dacă a fost păstrat un „just echilibru” între părțile în litigiu (Ankerl împotriva

Elveției, 23 octombrie 1996, pct. 38, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V)2.

10. Recunoaștem că, în anumite circumstanțe foarte specifice, de exemplu

atunci când reclamantul nu este considerat a fi suficient de demn de încredere

pentru a primi acces integral la informații clasificate sau există motive

imperative (de exemplu, securitatea națională) pentru a proteja sursele, se

poate considera că dreptul la un proces echitabil nu este compromis de o

restricție a accesului direct la probe. Nu este mai puțin adevărat că în cauzele

în care, dintr-un motiv sau altul, este imposibil să se garanteze dreptul la

egalitatea armelor, instanțele interne trebuie să intervină și să examineze

minuțios în locul reclamantului toate informațiile relevante și sursa lor,

analizând în mod adecvat rezultatele, concluziile și probele prezentate de

părți (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 59, seria A

nr. 288). Curții îi revine sarcina de a stabili dacă procedura decizională

aplicată în fiecare cauză a fost conformă, în măsura posibilului, cu cerințele

unei proceduri contradictorii și celor ale egalității armelor și dacă a prevăzut

garanții adecvate pentru a proteja interesele persoanei acuzate [Edwards și

Lewis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39647/98 și 40461/98, pct. 46,

CEDO 2004-X].

11. Curtea își începe analiza afirmând că drepturile care decurg din

principiul contradictorialității și din principiul egalității armelor nu sunt

absolute (a se vedea pct. 147-148 din hotărâre). Or, hotărârile citate de

majoritate nu permit să se susțină această concluzie. Acestea afirmă pur și

simplu că dreptul de acces la o instanță în temeiul art. 6 § 1 nu este absolut.

Atunci când există restricții la acest acces, Curtea trebuie să se asigure că

acestea nu-l restrâng sau nu-l reduc într-un mod sau până la un punct în care

dreptul este afectat în esența sa însăși. Astfel de restricții nu sunt compatibile

cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat [a se

vedea, printre altele, Tinnelly & Sons Ltd și alții și McElduff și alții împotriva

Regatului Unit, 10 iulie 1998, pct. 72, Culegere 1998-IV, și Baka împotriva

Ungariei (MC), nr. 20261/12, pct. 120, CEDO 2016]. Această aplicare

incorectă a jurisprudenței privind accesul la o instanță este la originea

aplicării incorecte de către majoritate a criteriului „esenței înseși” din

perspectiva egalității armelor (infra, pct. 14).

12. Majoritatea citează, în continuare, două cauze ale Curții în sprijinul

concluziei sale potrivit căreia „dreptul [reclamantului] la dezvăluirea probelor

relevante” (cred că, în versiunea în limba engleză, ar fi mai corect să se

2. Este vorba despre o îndepărtare de facto a jurisprudenței, într-un astfel de caz în care, în

loc să expună cel puțin câteva motive, Curtea susține că acționează „ca și cum nimic nu s-ar

fi întâmplat”.

vorbească despre „right” decât despre „entitlement”) putea fi restrâns fără a

se încălca principiul egalității armelor [a se vedea Fitt împotriva regatului

Unit (MC), nr. 29777/96, pct. 47, in fine, CEDO 2000-II, și Schatschaschwili

împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10, pct. 92 și 152, CEDO 2015, precum

și pct. 148 din hotărâre]. Or, aceste cauze sunt lipsite de relevanță aici,

întrucât în niciuna din ele reclamantul nu a fost total privat de accesul la

probe: atât în cauza Fitt, cât și în cauza Schatschaschwili, reclamanții nu au

putut contrainteroga martorii, dar li s-a comunicat retranscrierea completă a

depozițiilor lor. Situația nu a fost aceeași în speță, unde niciuna din probele

acuzării, nici măcar un rezumat al esențialului acuzațiilor nu i-a fost transmis

reclamantului. Prin urmare, o încălcare a dreptului la un proces echitabil al

acestuia din urmă era mult mai gravă și avea consecințe mult mai serioase

decât încălcarea produsă în cauzele Fitt și Schatschaschwili.

13. Și mai grav, majoritatea afirmă cu obstinație că din aceste două cauze

se desprinde criteriul „esenței înseși” din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție

și din principiul egalității armelor. Majoritatea concluzionează că „echilibrul

just între părți nu a fost afectat într-o asemenea măsură încât să aducă atingere

esenței înseși a dreptului reclamantului la un proces echitabil” (a se vedea

pct. 161 din hotărâre, precum și pct. 146 și 148). Or, Curtea nu a aplicat

niciodată criteriul „esenței înseși” în ceea ce privește egalitatea armelor3, și

nici hotărârea Fitt, nici hotărârea Schatschaschwili nu se referă la această

noțiune (explicit sau implicit). În plus, aceste hotărâri nu susțin ideea

necontroversată că limitările accesului la probe trebuie să fie compensate, și

nu că o constare a unei încălcări a art. 6 presupune o atingere adusă „esenței

înseși” a acestor drepturi.

14. În plus, criteriul „esenței înseși” a fost întotdeauna conceput ca o

măsură de protecție împotriva ingerințelor intolerabile ale statului în drepturi

care țin de echitatea procesului, nu ca un pretext pentru a aproba astfel de

ingerințe atunci când nu aduc atingere „esenței înseși” a acestor drepturi. Deși

statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în a limita drepturile art. 6 §

1 în anumite scopuri legitime, „limitările aplicate nu trebuie să restrângă sau

să reducă accesul lăsat unui individ în așa fel sau până la punctul în care se

aduce esenței înseși a dreptului” (R.P. și alții împotriva Regatului Unit, nr.

38245/08, pct. 64, 9 octombrie 2012). Este ciudat din punct de vedere

gramatical și logic ca acest pasaj să fie înțeles ca însemnând că, atunci când

o măsură nu aduce atingere „esenței înseși” a dreptului, este în mod automat

acceptabilă.

15. În plus, chiar și în ipoteza în care criteriul „esenței înseși” ar fi fost cel

de reținut în speță și nu ar fi fost aplicat eronat, ar fi ilogic să se afirme, astfel

3. Potrivit jurisprudenței Curții, criteriul „esenței înseși” a fost aplicat aproape exclusiv în

cauze care se referă la dreptul de acces la o instanță [(Al-Dulimi și Montana Management

Inc. împotriva Elveției (MC), nr. 5809/08, pct. 129, CEDO 2016, Parohia Greco-Catolică

Lupeni și alții împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct. 99, CEDO 2016 (extrase), și R.P.

și alții împotriva Regatului Unit, nr. 38245/08, pct. 65, 9 octombrie 2012].

cum a procedat Curtea, că „[aceste limitări] trebuie să fie suficient

compensate de procedura urmată în fața autorităților judiciare” (pct. 148 din

hotărâre). Nu înțeleg cum o limitare care aduce atingere esenței înseși a unui

drept poate fi compensată de alte proceduri desfășurate de autoritățile

judiciare. Jurisprudența noastră nu permite, și nu ar trebui să permită

susținerea unei astfel de idei.

16. Nu e lipsit de importanță că însăși hotărârea Fitt se bazează pe o

interpretare improbabilă a doar altor două hotărâri ale Curții pentru a

circumscrie obligația de control a acesteia. Încă din 1997, Curtea a statuat că

pot fi permise în temeiul art. 6 § 1 numai măsurile restrictive ale drepturilor

uneia dintre părți care sunt absolut necesare (Van Mechelen și alții împotriva

Țărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 58, Culegere 1997-III). Hotărârea Fitt,

citând hotărârea Van Mechelen, a substituit un criteriu mai puțin exigent,

statuând că atingerile aduse egalității armelor erau acceptabile dacă erau

„suficient compensate” (pct. 45). Prin urmare, este clar că această hotărâre a

permis în mod greșit Curții să se exonereze de sarcina care consta în a stabili

dacă existau alte mijloace, mai puțin restrictive, de a păstra secretul

informațiilor clasificate (de exemplu, prin intermediul instituției „avocatului

special”, care există în mai multe țări4). Hotărârea Fitt adaugă că, atunci când

analizează limitările impuse principiului egalității armelor, Curtea trebuie să

evite să se pronunțe dacă sunt absolut necesare, deoarece, în principiu,

instanțele naționale au sarcina să realizeze această analiză (ibidem, pct. 46).

Or, în realitate, hotărârea din care se presupune că rezultă această regulă

afirmă pur și simplu că acestei Curți nu îi revine sarcina „de a substitui propria

sa apreciere a faptelor celei a instanțelor interne”, nu că nu ar trebui să rețină

criteriul strictei necesități (Edwards împotriva Regatului Unit, 16 decembrie

1992, pct. 34, seria A nr. 247-B).

17. În sfârșit, chiar și în cazul în care Curtea ar accepta, fără a substitui

criteriului aplicabil pe cel „doar al esenței înseși”, nu reușesc să văd cum ar

putea prezenta cauză să nu dea naștere unei încălcări a art. 6 § 1, pe baza

acestui nou criteriu5. După cum s-a menționat anterior, deciziile interne nu

permit să se stabilească dacă instanța națională și-a exercitat în mod efectiv

competențele sale de control și în ce măsură; având în vedere că Guvernul a

admis că instanța internă nu a avut acces decât la un rezumat al rezultatelor

anchetei (infra, pct. 22), o astfel de incertitudine nu poate fi considerată

satisfăcătoare.

18. În plus, majoritatea examinează și jurisprudența CJUE pentru a

demonstra că instanțele interne au îndeplinit criteriile de echitate aplicabile

4. Alte țări introduc treptat o astfel de instituție, care este o parte independentă competentă

să conteste probele necomunicate persoanei acuzate din motive de securitate națională (a se

vedea, de exemplu, hotărârea citată anterior Tinnelly, precum și situația din Regatul Unit și

Canada, pentru a nu cita decât aceste două țări).

5. A modifica implicit și fără motive întemeiate un criteriu al Curții este un fapt deosebit de

criticabil.

atunci când unei părți interesate i se refuză accesul la o informație relevantă,

având în vedere confidențialitatea necesară acesteia (pct. 71-72). Or, această

jurisprudență nu susține o astfel de concluzie. În hotărârea ZZ împotriva

Regatului Unit, CJUE a statuat că principiul contradictorialității implica

următoarele: „este important să îi fie comunicată persoanei în cauză, în orice

caz, esența motivelor pe care se întemeiază o decizie”. Chiar și „protecția

necesară a siguranței statului” nu poate „avea ca efect lipsirea persoanei în

cauză de dreptul său de a fi ascultată și, prin urmare, anularea caracterului

efectiv al dreptului său de a exercita căile de atac” (cauza C-300/11, punctul

65; sublinierea cu caractere cursive îmi aparține). În mod similar, în hotărârea

Kadi, CJUE a reamintit că deși „dreptul de a fi ascultat și dreptul de acces la

dosar [trebuia să se facă cu respectarea] intereselor legitime legate de

confidențialitate [a informațiilor clasificate,] persoana în cauză [trebuia] să

cunoască motivele pe care se întemeiază decizia luată în privința sa [...]

pentru a‑i permite să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile

(Comisia Europeană și alții împotriva lui Yassin Abdullah Kadi, cauzele

conexate C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10, pct. 99-100; sublinierea cu

caractere cursive îmi aparține). Aceste criterii – exercitarea efectivă a

dreptului de a fi ascultat și de apărare a drepturilor în cele mai bune condiții

posibile – cu siguranță nu au fost respectate în speță, reclamantul nefiind

niciodată informat cu privire la „esența motivelor” pe baza cărora i-a fost

revocat certificatul de securitate.

19. Reiese cu claritate din cele de mai sus că dreptul reclamantului de a fi

informat cel puțin de esența acuzațiilor aduse împotriva sa este esențial

pentru principiul egalității armelor și că nu putea face obiectul unor excepții,

chiar și atunci când Curtea a examinat ulterior probele relevante. Cu alte

cuvinte, întrucât reclamantul nu cunoaște deloc faptele de care este acuzat,

niciun control jurisdicțional nu este suficient pentru a remedia o astfel de

atingere adusă dreptului său la egalitatea armelor.

20. Nu este mai puțin adevărat că, fie și în lumina unui criteriu mai puțin

strict (precum cel prevăzut de dreptul ceh) care să tolereze refuzul accesului

la probe și informații care constituie esența faptelor reproșate persoanei în

cauză, instanța internă trebuie să examineze toate probele care susțin

acuzațiile părții adverse și să pronunțe o hotărâre motivată în urma unei astfel

de examinări. Or, niciuna dintre aceste condiții nu a fost îndeplinită în speță.

21. Potrivit cerințelor care decurg din evoluțiile recente (și binevenite), ale

jurisprudenței cehe, (1) dacă se decide să nu se divulge persoanei în cauză

motivele faptice concrete pentru care nu a fost considerat de încredere din

punct de vedere al securității, Autoritatea de Securitate Națională trebuie să

comunice instanței sesizate toate informațiile, precum și sursele acestora,

aflate la originea unei astfel de decizii; și 2) instanța sesizată trebuie să

reexamineze pertinența tuturor informații aduse în fața sa [decizie a Curții

Administrative Supreme din 9 aprilie 2009 (nr. 7 As 5/2008), citată la pct. 63

din hotărâre)]. În plus, atunci când reclamantul nu poate formula concluzii

avizate privind pertinența informațiilor judecate a fi confidențiale de către

Autoritatea de Securitate Națională, jurisprudența internă prevede că instanța

sesizată trebuie să se substituie reclamantului în rolul acestuia și să aprecieze

pertinența informațiilor confidențiale din toate punctele de vedere pe care le

consideră a priori importante pentru soluționarea litigiului [decizie a Curții

administrative supreme din 25 noiembrie 2011 (nr. 7 As 31/2011), citată la

pct. 64 din hotărâre)].

22. Or, în speță, tribunalul municipal nu a examinat decât un rezumat al

informațiilor culese de serviciile de informații, care nu includea dosarul care

conținea toate documentele anchetei și probele împotriva reclamantului.

Guvernul recunoaște, de altfel, că documentul nr. 77, pe care se întemeiau

faptele imputate reclamantului, nu cuprindea tot dosarul serviciilor de

informații, ci doar un rezumat al concluziilor sale (observațiile guvernului

pârât, ședința Marii Camere din 19 octombrie 2016). Gradul de control

exercitat de tribunalul municipal nu a îndeplinit așadar cerințele procedurale

din dreptul ceh și nimic nu permitea așadar „compensarea” încălcării

esențiale a acestui drept.

23. Chiar și în cazul unor criterii mai puțin stricte ale principiului egalității

armelor, este, așadar, evident, că a fost încălcat art. 6 § 1 în speță.

II. Dreptul la o hotărâre motivată

24. Majoritatea afirmă că ar fi fost „binevenit” ca autoritățile sau instanțele

naționale să fi explicitat intensitatea controlului efectuat de acestea și

acuzațiile aduse împotriva reclamantului (pct. 160 din hotărâre). Acest lucru

este inexact: dintr-un punct de vedere general, o astfel de explicație era în fapt

necesară.

25. Primul motiv este cel al dreptului la o decizie motivată, care este bine

stabilit în jurisprudența noastră. În opinia Curții, buna administrare a justiției

impune ca hotărârile să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază

[Ibrahimov și alții împotriva Azerbaidjanului, nr. 69234/11 și alte două

cereri, pct. 103, 11 februarie 2016, și García Ruiz împotriva Spaniei (MC),

nr. 30544/96, pct. 26, CEDO 1999-I].

26. În primul rând, un astfel de control era esențial, întrucât reprezenta

singura garanție procedurală oferită reclamantului de dreptul ceh (supra, pct.

21), de altfel privat de orice altă posibilitate de a răspunde la faptele de care

era acuzat.

27. În cauzele din trecut în care reclamantului i s-a refuzat deplina egalitate

a armelor într-o procedură judiciară, Curtea a stabilit un criteriu strict,

impunând instanțelor să efectueze un control adecvat al probelor pe care s-au

întemeiat deciziile (Van de Hurk, citată anterior, pct. 59). În cauza Tinnelly

(citată anterior, pct. 73), în care certificatul de securitate al societății

reclamante a fost revocat printr-un ordin de ministru6, Curtea a constatat că a

fost încălcat art. 6 § 1, observând următoarele:

« [...] nu a existat în niciun moment al procedurii un control independent efectuat de

organele de anchetă instituite [prin lege] [...] Principalul organ de anchetă [...] nu a putut

[...] să stabilească dacă exista o bază reală pentru a refuza certificatul de securitate în

cazul Tinnelly [...]. [În fapt, o]rice control al motivelor retragerii [certificatului de

securitate] a fost obstrucționat întrucât [instanța sesizată] nu avea cunoștință de toate

elementele pe baza cărora ministrul își întemeiase decizia”.

Ceea ce ridica o problemă în viziunea Curții era în mod clar lipsa unui

control jurisdicțional complet al faptelor aflate la baza ordinului ministrului.

Prezenta hotărâre nu doar abrogă jurisprudența Tinnelly fără a susține o astfel

de abrogare printr-un motiv valabil sau măcar o justificare, dar o face fără a

lua măcar în considerare faptul că această jurisprudență este infirmată. Curtea

nu se raportează în niciun fel la hotărârea Tinnelly și la hotărârile ulterioare

acesteia (citate la pct. 147 din hotărâre). În speță, evident, garanțiile

procedurale acordate reclamantului erau mai restrânse decât în cauza

Tinnelly: de exemplu, autoritățile competente nici măcar nu au fost audiate

de instanță!

28. În hotărârea Tinnelly, Curtea a explicat că era „bineînțeles atentă la

considerentele de securitate în joc în speță” (Tinnelly, citată anterior, pct. 76).

Or, Curtea a respins în mod explicit argumentul potrivit căruia motivele

legate de securitatea națională pot justifica controlul jurisdicțional complet și

independent al unei decizii administrative:

„Curtea observă [...] că o plângere poate fi supusă în mod legal examinării

independente a unei instanțe în cazul în care există considerente legate de securitatea

națională și constituie un aspect foarte important al cauzei. Dreptul garantat unui

reclamant de art. 6 § 1 din Convenție, de a prezenta un litigiu unei instanțe pentru a

obține o decizie cu privire la aspecte de fapt și de drept, nu poate fi anulat printr-o

decizie a executivului (ibidem, pct. 77)7.

6. În cauza Tinnelly, problema era pusă din perspectiva dreptului de acces la o instanță în

temeiul art. 6 § 1, faptele esențiale raportându-se la imposibilitatea de a verifica anumite

decizii. Având în vedere similitudinea faptică a acestei cauze cu cea prezentă, principiile

referitoare la lipsa unui control complet sunt de asemenea aplicabile și aici.

7. Este paradoxal faptul că majoritatea citează hotărârea Tinnelly, o cauză identică din punct

de vedere faptic, ca sursă pentru a concluziona că, în cauzele „în care interesele naționale

superioare au fost invocate pentru a refuza unei părți o procedură contradictorie […]

drepturile care decurg [din principiile egalității armelor și al contradictorialității] nu sunt

absolute” (pct. 145 din hotărâre). Cauza Tinnelly se referea la decizia de a nu acorda

reclamantei, o societate prestatoare de servicii cu sediul în Irlanda du Nord, un contract public

pentru demolarea unei uzine, precum și refuzul ulterior formulat de ministru împotriva

efectuării unui control al acestei decizii, întemeiat pe amenințările pe care le crea reclamanta

la adresa securității. S-a constatat că a fost încălcat art. 6 § 1, întrucât instanțele interne nu

au examinat elementele faptice aflate la baza deciziei și întrucât instanța nu a avut acces la

toate documentele relevante care au întemeiat refuzul acordării contractului (Tinnelly, citată

anterior, pct. 77-78).

29. În mod similar, într-o cauză legată de procedura lustrației, în care

reclamantului nu i s-a permis să conteste probele folosite împotriva sa, Curtea

a concluzionat că art. 6 § 1 a fost încălcat, întrucât reclamantului nu i-a fost

prezentată de către instanțe o hotărâre motivată care să precizeze nivelul

controlului efectuat în cazul său (Karajanov împotriva Fostei Republici

Iugoslave a Macedoniei, nr. 2229/15, 6 aprilie 2017). Curtea a statuat

următoarele: „nu se poate deduce cu ușurință din [motivarea instanțelor] în

ce măsură au examinat în detaliu instanțele dosarele ce-l priveau pe

reclamant, dosare pe care organele de securitate pretindeau că le dețin sau, și

mai important, probele prezentate de reclamant în persoană” (pct. 57). În

aceste condiții, a adăugat: Art. 6 din Convenție „impune ca instanțele interne

să-și prezinte mai substanțial motivele” (pct. 57).

30. În sfârșit, potrivit jurisprudenței citate în prezenta hotărâre, răspunsul

la întrebarea „dacă instanțele naționale au explicat în detaliu motivele pentru

care au considerat că aceste declarații erau credibile” constituia un element

relevant pentru a stabili dacă procesul a fost echitabil (a se vedea, de exemplu,

Schatschaschwili, citată anterior, pct. 126 și trimiterile citate).

31. Având în vedere cele precedente, concluzia majorității potrivit căreia

„nimic nu permite să se considere” că decizia administrativă a fost luată „în

mod arbitrar sau în alt scop decât interesul legitim indicat ca fiind urmărit”

(pct. 155 din hotărâre) nu este justificată. În cazul în care este restricționat

dreptul de acces al reclamantului la dosar – sau, precum în speță, există o

interdicție totală (supra, pct. 12) –, este de competența Curții să se pronunțe

dacă această restricție a fost compensată în mod adecvat de un control

complet și independent efectuat de instanțele interne. Din păcate, instanțele

sesizate în speță nu au lăsat nicio înregistrare scrisă care să permită să se

afirme că au efectuat un astfel de control. Prin urmare, dând dovadă de

încredere oarbă în autoritățile naționale de securitate, atunci când acestea au

considerat că decizia lor era întemeiată și rezonabilă, Curtea a renunțat în mod

clar la obligația sa de control.

III. Relevanța art. 8 în speță

32. Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6, nu este singurul în joc

în speță: este, de asemenea, în discuție dreptul individual de acces la

informații care privesc viața privată a cuiva în sensul art. 8, sub aspectul său

procedural (Roche împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 32555/96,

CEDO 2005-X, și Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95, CEDO

2000-V]. În cazul în care statul deține informații de această natură și refuză,

din motive de securitate, să le divulge persoanei în cauză, Curtea trebuie să

se convingă de existența unor garanții adecvate și suficiente împotriva

abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze

securitatea națională creează riscul de a submina sau chiar de a distruge

democrația pe motiv că o apără (Rotaru, citată anterior, pct. 59).

33. Contrar cauzei Leander, în care guvernul suedez a putut enumera o

serie de garanții procedurale împotriva folosirii abuzive de informații cu

caracter personal clasificate (Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, pct.

62-67, seria A nr. 116), singura garanție procedurală aplicabilă în speță –

controlul efectuat de instanță – a fost aplicată într-un mod care nu respecta

criteriile interne (supra, pct. 14). Această lacună este cu atât mai gravă

întrucât l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a-și prezenta în mod efectiv

argumentele referitoare la situația sa profesională, care, astfel cum a statuat

Curtea în mod repetat, afectează direct drepturile care decurg din art. 8

[Rotaru, citată anterior, pct. 46, Leander, citată anterior, pct. 48, Rainys și

Gasparavičius împotriva Lituaniei, nr. 70665/01 și 74345/01, pct. 35, 7

aprilie 2005, Turek împotriva Slovaciei, nr. 57986/00, pct. 110, CEDO

2006-II (extrase), Sidabras și alții împotriva Lituaniei, nr. 50421/08 și

56213/08, pct. 49, 23 iunie 2015, și Karajanov, citată anterior].

34. Sub pretextul concluzionării că a fost respectat dreptul la un proces

echitabil, Curtea subminează în mod concret toată această jurisprudență vitală

care se degajă din cauzele citate anterior, privând persoana de garanțiile

procedurale, singura protecție în practică împotriva atotputerniciei serviciilor

secrete. Și asta ca și cum nici această jurisprudență, nici aceste principii nu ar

fi fost recunoscute și păstrate atâția ani, și fără a oferi nici măcar un motiv

pentru o astfel de încălcări!

IV. Concluzie

35. Întrucât persoanele acuzate de săvârșirea unor infracțiuni sau

împotriva cărora a fost inițiată o acțiune civilă pot fi ținute în necunoștință de

cauză despre probele care au stat la baza faptelor de care sunt acuzate, iar

autoritățile de securitate naționale pot lua decizii fără a trebui să le justifice

sau le să motiveze în mod adecvat în fața instanțelor interne, justițiabilul riscă

să fie vulnerabil în fața abuzurilor arbitrare ale statului. Reclamantul din speță

a fost privat de accesul elementar la motivele deciziei administrative care îi

revoca certificatul de securitate și s-a aflat în imposibilitatea de a contesta în

fața instanței acuzațiile aduse împotriva sa. În plus, instanțele interne nu au

fost nici capabile, nici dispuse să stabilească dacă decizia respectivă nu a fost

afectată de arbitrar. În această cauză nu pot concluziona decât că a existat o

încălcare vădită a principiului egalității armelor și, prin urmare, o încălcare a

dreptului la un proces echitabil.

36. Curtea ratează azi ocazia să își clarifice propria jurisprudență în

materie. Prezenta hotărâre face exact contrariul. În plus, deși salută noile

evoluții din jurisprudența internă care par să înăsprească criteriile în raport cu

care o încălcare a principiului egalității armelor poate fi compensată,

majoritatea dă dovadă de o indulgență inacceptabilă față de instanțele interne,

în loc să consolideze aceste noi evoluții interne, care ar trebui să servească

drept bază pentru criteriile europene8 (deja confirmate în jurisprudența

Curții). În astfel de cauze, în care instanțele sesizate (deliberat sau nu)

pronunță hotărâri vagi, justițiabilul este lăsat într-o obscuritate totală în timp

ce se confruntă cu autorități publice care iau decizii care le afectează viața. O

astfel de situație, așa cum se prezintă, nu poate fi cauționată de Curte. Dreptul

reclamantului la egalitatea armelor și de acces la o instanță a fost încălcat.

Din acest motiv, cu respect, îmi exprim dezacordul.

8. Se afirmă adesea că această Curte garantează norme europene minimale. Or, Convenția

vorbește despre „dezvoltarea drepturilor omului”. Această expresie nu poate fi în mod

obișnuit înțeleasă într-o concepție minimalistă: drepturile omului nu sunt minimale, ci

universale: fiecare drept convențional trebuie să aibă același sens în fiecare stat membru.