CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Trimestrul al II-lea 2014

Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător dr. Carmen PÂRVULESCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

Pagină 1 din 26

CUPRINS

1. Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Conţinut. Sancţiunea necuprinderii elementelor obligatorii în decizia de concediere ....................................................................................................... 2

2. Decizie de imputare. Nulitatea absolută a deciziei de imputare ........... 6

3. Demisie fără preaviz. Consecinţa neîndeplinirii cerinţelor legale privitoare la demisia fără preaviz. Momentul până la care se poate emite o decizie de concediere disciplinară a salariatului care a formulat o cerere de demisie 12

4. Recalculare pensie. Imposibilitatea valorificării unor venituri pentru care s-a emis, anterior, o decizie de respingere, ce nu a fost contestată ........... 18

5. Revizuire drepturi de pensie. Emiterea deciziei de revizuire a pensiei….. ........................................................................................................... 22

Pagină 2 din 26

1. Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Conţinut. Sancţiunea necuprinderii elementelor obligatorii în decizia de

concediere

Codul muncii: art. 65, art. 76 lit. a)

În absenţa din cuprinsul deciziei de concediere a motivelor de fapt ale

concedierii, angajatul concediat şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea

măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi serioase,

precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse.

Nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 76 lit. a) din Codul muncii,

sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, face de prisos analizarea

motivelor de netemeinicie a acesteia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 273 din 2 aprilie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 3022/07.11.2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul

nr. 6856/108/2013, a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamantul T.G. în

contradictoriu cu pârâtele Regia Autonomă a Pădurilor Bucureşti şi Direcţia Silvică

Arad, ca neîntemeiată, fără a se acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că

reclamantul a fost angajat al pârâtei, pe postul de revizor contabil.

Prin decizia de concediere nr. 75/08.07.2013, reclamantului i s-a desfăcut

contractul individual de muncă, în baza art. 65 alin.1 din Codul muncii, ca urmare a

reducerii postului de revizor contabil, deoarece controlul financiar de gestiune s-a

reorganizat, iar unele posturi de revizor contabil s-au desfiinţat, aşa cum rezultă din

adresa nr. 20664/AC/07.02.2013 şi din nota pentru organizarea controlului financiar de

gestiune nr. 1057/30.01.2013.

Instanţa de fond a constatat că desfacerea contractului de muncă al

reclamantului, prin decizia nr. 75/08.07.2013, ca urmare a reducerii postului de revizor

contabil, este legală, întrucât pârâta are această posibilitate, respectiv să se

reorganizeze şi să reducă numărul de salariaţi prin concediere.

Desfiinţarea postului ocupat de reclamant este efectivă, deoarece acesta nu s-a

mai înfiinţat ulterior, potrivit organigramelor societăţii, adresei nr. 20664/AC/07.02.2013

şi notei pentru organizarea controlului financiar de gestiune nr. 1057/30.01.2013.

Cauza care a dus la desfiinţarea postului a fost reală, impusă de organizarea

controlului financiar de gestiune, fapt ce rezultă din nota pentru organizarea controlului

financiar de gestiune nr. 1057/30.01.2013.

Reducerea activităţii sau reorganizarea unei societăţi este la latitudinea

conducerii acesteia, dat fiind că oportunitatea reducerii unor posturi de la o anumită

direcţie sau sucursală aparţine conducerii societăţii, iar instanţa nu poate impune

înfiinţarea sau desfiinţarea unor posturi din cadrul societăţii pârâte, deoarece

organizarea activităţii economice şi de personal rămâne atributul exclusiv al

angajatorului.

Pagină 3 din 26

Totodată, cauza este serioasă, întrucât desfiinţarea postului s-a impus din

necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii angajatorului şi nu a disimulat

realitatea.

Pârâta i-a pus la dispoziţie reclamantului lista locurilor de muncă vacante din

cadrul societăţii, conform adresei nr. 1762/19.02.2013.

Din organigrama societăţii pârâte rezultă că pârâta are un număr de 606

angajaţi, iar din nota pentru organizarea controlului financiar de gestiune nr.

1057/30.01.2013 rezultă că doar 3 posturi au fost reduse, şi anume: 2 posturi de revizor

contabil, unul de la Direcţia Silvică Arad şi unul de la Direcţia Silvică Argeş, şi 1 post de

auditor de la Direcţia Silvică Galaţi, astfel încât nu a avut loc o concediere colectivă, ci

una individuală, nefiind îndeplinite criteriile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul

muncii.

Prin urmare, prima instanţă a constatat că nu există nici un motiv de nulitate

absolută sau relativă a deciziei nr. 75/08.07.2013 de concediere a reclamantului şi nici

de netemeinicie, aceasta fiind emisă în conformitate cu prevederile art. 65 din Codul

muncii.

Împotriva sentinţei civile nr. 3022/07.11.2013, pronunţată de Tribunalul Arad în

dosarul nr. 6856/108/2013, în termenul legal, a formulat apel reclamantul-apelant T.G.,

solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii

astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului se arată, în esenţă, că nelegalitatea deciziei de concediere

rezultă din nemotivarea concedierii. Dispoziţiile art. 76 lit. a din Codul muncii au caracter

imperativ, iar nemotivarea în fapt a deciziei de concediere atrage nulitatea acesteia.

Pârâta a înregistrat profit pe anul 2012, astfel încât nu s-a aflat în dificultăţi

economice, fiind obligatorie, totodată, existenţa unui departament de control financiar

de gestiune, ce poate avea atribuţiile prevăzute de art. 2 din Hotărârea Guvernului nr.

1151/2012.

În ipoteza concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, motivele

de fapt se circumscriu, în general, dificultăţilor economice pe care le întâmpină

angajatorul, reorganizării activităţii acestuia ori transformărilor tehnologice.

Menţionarea în decizia de concediere a desfiinţării postului ca fiind motivul de

fapt al concedierii conduce la situaţia în care decizia de concediere trebuie completată

cu alte înscrisuri din care să reiasă care au fost, în fapt, motivele concedierii. Practica

judecătorească a statuat, în repetate rânduri, că motivele care determină concedierea

trebuie arătate expres în cuprinsul deciziei de concediere, nefiind posibilă completarea

acesteia cu acte exterioare. Astfel, în decizia de concediere trebuie să fie menţionate

expres atât desfiinţarea postului, cât şi motivele care au determinat, în fapt, suprimarea

acestuia şi care nu au legătură cu persoana salariatului.

Potrivit art. 65 din Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă este efectivă

atunci când acesta este suprimat din structura funcţional-organizatorică a angajatorului,

evidenţiată în statul de funcţii şi în organigramă şi implică, cu necesitate, caracterul

definitiv al suprimării, are o cauză reală dacă are un caracter obiectiv şi este serioasă

când are la baza studii temeinice vizând îmbunătăţirea activităţii, fără a disimula

realitatea.

Pagină 4 din 26

Desfiinţarea efectivă se verifică prin consultarea statului de funcţii sau a

organigramei unităţii. Ea nu este efectivă dacă se schimbă denumirea postului. Pentru

ca o cauză să fie reală şi serioasă este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: să

aibă caracter obiectiv, adică să fie impusă de unul sau mai multe motive care nu au

legătură cu persoana salariatului; să fie precisă, respectiv să nu disimuleze un alt temei

şi să fie serioasă, adică motivele să nu fie în legătură cu persoana salariatului şi să aibă

o anumită gravitate care să impună reducerea locurilor de muncă.

Hotărârea Guvernului nr. 1151/2012 stabileşte, cu caracter imperativ, că, la

nivelului fiecărei structuri a RNP, este obligatorie organizarea compartimentului de

control financiar de gestiune, unde activitatea se desfăşoară de către revizorii contabili

şi nu de auditori, care sunt persoane externe structurii, astfel încât concedierea

disimulează un alt temei, dovedit de depunerea adresei de la Inspectoratul Teritorial de

Muncă Arad, conform căreia reclamantul figurează cu contract individual de muncă la

Asociaţia L.H. Păuliş Arad, care este o asociaţie de vânătoare non-profit, înfiinţată în

baza Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, iar nu o societate comercială.

Astfel, decizia internă nr. 1057/2013 a RNP, prin care se indică modul în care

controlul financiar de gestiune se va organiza nu întruneşte dispoziţiile art. 65 alin. (2)

din Codul muncii.

Instanţa nu are competenţa de a analiza oportunitatea deciziei sau politica de

personal a angajatorului, dar va putea verifica dacă angajatorul a acţionat în mod

rezonabil, respectiv dacă reducerea numărului de posturi este singura soluţie. Curtea

Constituţională a apreciat că textul de lege nu permite încetarea contractului individual

de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului pentru motive invocate arbitrar sau în

mod abuziv, astfel încât, prin asemenea măsuri, să poată fi îngrădit exerciţiul dreptului

la muncă.

În cazul în care nu se reduc toate posturile de un anumit tip, ci este necesară o

anumită selecţie a salariaţilor, aceasta se va putea realiza prin utilizarea unor criterii

profesionale. Deşi Codul muncii prevede, în art. 69 alin. (3), posibilitatea evaluării

obiectivelor de performanţă în cazul concedierii colective, pentru identitate de raţiune

criteriile profesionale vor putea fi folosite şi în cazul concedierii individuale.

Problema de drept, în cauză, este aceea de a stabili dacă obligaţia oferirii unui

loc de muncă vacant corespunzător, prevăzută de art. 64 din Codul muncii este

aplicabilă atât in cazul concedierilor colective, cât şi în cazul concedierii individuale.

Această obligaţie, ce incumbă angajatorului, a fost îndeplinită strict formal, în

sensul că, la pct. 2 lit. c), s-a îinserat lista locurilor de muncă disponibile în unitate la

data preavizului. Data preavizului este de 18.02.2013, iar lista locurilor disponibile

poartă data de 19.02.2013. Lista cu posturile disponibile a fost comunicată

reclamantului la data înmânării deciziei de concediere, fiind ataşată acesteia.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 466, art. 476 şi art. 480 din Codul de

procedură civilă.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în

cauză, Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi redate în

continuare.

În cazul în care încetarea contractului individual de muncă are loc în temeiul art.

65 alin. (1) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod

Pagină 5 din 26

obligatoriu, potrivit art. 76 din Codul muncii, următoarele elemente: „a) motivele care

determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de

priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista

tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să

opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”.

La art. 2 lit. a din Decizia nr. 75/2013, emisă de către Regia Naţională a Pădurilor

Bucureşti - Direcţia Silvică Arad, se arată că: „motivul concedierii: concedierea are ca

motiv desfiinţarea locului de muncă. Desfiinţarea locului de muncă este reală şi serioasă”.

Prin urmare, decizia de concediere contestată de către reclamant nu cuprinde

motivele de fapt care au determinat concedierea sa.

Conform art. 65 din Codul muncii, concedierea individuală pentru motive care nu

ţin de persoana salariatului poate fi dispusă numai ca urmare a desfiinţării locului de

muncă ocupat de către salariat, determinată de unul sau mai multe motive fără legătură

cu persoana acestuia, această desfiinţare trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză

reală şi serioasă.

Reducerea de personal trebuie să fie efectivă şi să corespundă unei nevoi reale

a unităţii angajatoare, astfel încât desfiinţarea postului să nu constituie un pretext pentru

îndepărtarea salariatului.

În absenţa, din cuprinsul deciziei de concediere, a motivelor de fapt ale

concedierii reclamantului, acesta şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea

măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi serioase,

precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse, astfel încât nerespectarea de către

angajator a dispoziţiilor art. 76 lit. a) din Codul muncii, la momentul emiterii deciziei de

concediere nr. 75/2013, atrage nulitatea acesteia, conform art. 78 din Codul muncii.

Din cele expuse anterior rezultă că instanţa de fond a reţinut greşit, în

considerentele hotărârii atacate, că nu există niciun motiv de nulitate absolută sau de

nulitate relativă a deciziei de concediere a reclamantului, deşi nu a analizat susţinerile

acestuia din cererea de chemare în judecată referitoare la nelegalitatea deciziei nr.

75/2013, emisă de către Regia Naţională a Pădurilor Bucureşti - Direcţia Silvică Arad,

pentru nemotivarea în fapt a concedierii sale.

Nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 76 din Codul muncii,

sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, face de prisos analizarea

motivelor de netemeinicie a acesteia susţinute de către reclamant şi combătute de către

pârâtă, prin apărările formulate în cauză.

Petitul având ca obiect obligarea pârâtelor la plata contribuţiei de asigurări

sociale şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare despăgubirii

egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi

beneficiat reclamantul de la data concedierii şi până la reîncadrarea efectivă pe postul

deţinut anterior concedierii este prematur, în condiţiile în care obligaţia angajatorului de

plată a contribuţiei de asigurări sociale şi a contribuției de asigurări sociale de sănătate

corespunzătoare despăgubirii stabilită prin hotărârea pendinte se naşte la momentul

plăţii efective a acesteia, astfel încât doar la acest moment se poate constata un

eventual refuz al angajatorului de executare a obligaţiei de plată a contribuţiei de

asigurări sociale şi a contribuției de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare

despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi

Pagină 6 din 26

de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii şi până la reîncadrarea

efectivă pe postul deţinut anterior concedierii.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art. 480 alin.

(1) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 78 – art. 80 din Codul muncii, Curtea

a admis apelul reclamantului ca întemeiat şi a schimbat în parte hotărârea apelată, în

sensul că a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul T.G. împotriva

pârâtelor Regia Naţională a Pădurilor Bucureşti şi Direcţia Silvică Arad, a anulat decizia

de concediere nr. 75/2013, emisă de către Regia Naţională a Pădurilor Bucureşti -

Direcţia Silvică Arad, a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul de revizor contabil

la Direcţia Silvică Arad şi a obligat pârâtele la plata către reclamant a unei despăgubiri

egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi

beneficiat reclamantul de la data concedierii şi până la reîncadrarea efectivă pe postul

deţinut anterior concedierii, menţinând în rest dispoziţiile hotărârii apelate.

2. Decizie de imputare. Nulitatea absolută a deciziei de imputare

Codul muncii: art. 169 alin. (2) şi art. 254

Legea nr. 188/1999: art. 85

Codul muncii nu prevede posibilitatea stabilirii răspunderii patrimoniale şi a

obligaţiei de restituire a sumelor încasate necuvenit de salariaţi, pe calea emiterii unei

decizii de imputare.

Stabilirea răspunderii are loc, dacă nu s-a ajuns la rezolvarea pe cale amiabilă,

numai pe cale judecătorească, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive

prin care să se stabilească prejudiciul produs şi persoana care este obligată să îl

plătească. Necesitatea obţinerii unui titlu executoriu, se justifică prin faptul că, în cadrul

unui litigiu derulat în faţa instanţei de judecată, salariatul are posibilitatea să formuleze

apărări, pentru a înlătura susţinerile angajatorului cu privire la încasarea incorectă a

sumelor de bani.

Norma specială instituită de dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 este de

strictă interpretare, aplicabilă doar categoriei funcţionarilor publici, în considerarea

raporturilor de muncă specifice, nefiind aplicabilă personalului contractual.

În aceste condiţii, prima instanţă, în mod corect şi legal, a constatat că pârâtul nu

avea posibilitatea legală să emită dispoziţia de imputare pentru suma pe care

reclamanta ar fi încasat-o, decizia contestată fiind lovită de nulitate absolută, dată fiind

încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 254 şi ale art. 169 alin. (2) din Codul muncii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 536 din 4 iunie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 137/27.01.2014, pronunţată în dosarul nr. 6635/30/2013*,

Tribunalul Timiş a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul Sindicatul

Independent al Învăţământului Preuniversitar din Judeţul Timiş, în numele membrei de

sindicat A.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Comunei Maşloc şi a constatat

Pagină 7 din 26

nulitatea absolută a deciziei de imputare nr. 369/04.04.2013, emisă de către Primăria

Comunei Maşloc.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că,

reprezentata A.M. a avut calitatea de personal didactic în cadrul Şcolii din Comuna

Maşloc, jud. Timiş, iar, în urma controlului financiar-contabil şi auditului efectuat de

inspectorii Camerei de Conturi Timişoara la U.A.T. Comuna Maşloc, în perioada

ianuarie-februarie 2012, s-a emis, de către Camera de Conturi Timişoara, Decizia nr.

11/01.03.2013, potrivit căreia s-au finanţat ilegal, din bugetul local, tichete cadou

acordate personalului angajat la Şcoala Maşloc, dispunându-se, în baza deciziei sus-

amintite, măsura recuperării prejudiciului realizat şi a foloaselor necuvenite.

Prin sentinţa nr. 3584/PI/CA/2012, definitivă şi irevocabilă la data de 08.02.2013,

Tribunalul Timiş a respins acţiunea Primarului Comunei Maşloc, împrejurare în care

pârâta a emis decizia de imputare nr. 273/04.04.2013 pe seama membrei de sindicat

reprezentate de reclamant.

Analizând actul juridic contestat, şi anume: decizia de imputare nr.

369/04.04.2013, tribunalul a observat că sancţiunea nulităţii absolute a acesteia,

invocată de reclamant, este întemeiată, şi a admis-o pentru considerentele ce vor fi

redate în continuare.

Dispoziţiile în vigoare în materia răspunderii patrimoniale a salariaţilor

reglementează o procedură de recuperare a prejudiciului, iar instrumentul „decizie de

imputare” nu mai are suport legal în actuala reglementare a Codului muncii.

Potrivit art. 254 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) din Codul muncii, salariaţii răspund

patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru

pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. În

situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina şi în

legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare şi

evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părţilor, într-un

termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării. Contravaloarea

pagubei recuperate prin acordul părţilor nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5

salarii minime brute pe economie.

Pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, în lumina legislaţiei actuale, se

impune ca angajatorul să obţină titlu executoriu împotriva salariatului, deoarece decizia

de imputare şi angajamentul de plată, ca forme specifice de acţiune, prin care se

materializa dreptul de creanţă al unităţii păgubite faţă de autorul faptei ilicite şi

prejudiciabile, nu-şi mai au reglementare legală în noile dispoziţii ale Codului muncii.

Cum legea civilă este de imediată aplicare, conform art. 6 din Codul civil,

emiterea deciziei de imputare, la data de 04.04.2013, după intrarea in vigoare a Codului

muncii, republicat, atrage nulitatea actului întocmit cu nesocotirea prevederilor legale în

vigoare la data emiterii lui.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâtul Primarul Comunei Maşloc,

solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul

respingerii cererii privind anularea deciziei de imputare emisă de pârât.

În motivarea apelului se arată, în esenţă, că, urmare a controlului financiar-

contabil şi de audit efectuat, în perioada ianuarie-februarie 2012, de către inspectorii

Pagină 8 din 26

Camerei de Conturi Timişoara la U.A.T. Comuna Maşloc, Curtea de Conturi - Camera

de Conturi a judeţului Timiş a emis Decizia nr. 11 /01 .03.2012.

Prin această decizie, s-a stabilit că a existat o finanţare ilegală din bugetul local a

unor tichete cadou acordate personalului angajat la Şcoala Maşloc, finanţare care ar fi

generat un prejudiciu bugetului comunei Maşloc, dispunându-se, totodată, măsura

recuperării prejudiciului.

Potrivit prevederilor legale, Decizia nr. 11/01.03.2012 a fost contestată de către

pârât, iar ulterior, după respingerea contestaţiei de către organul emitent, a fost

formulată acţiune în instanţă, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului

Timiş, înregistrată sub nr. 3835/30/2012. Instanţa de judecată a confirmat, în mod

irevocabil, concluziile acestei decizii, acţiunea fiind respinsă.

Actul de control, întocmit de către Curtea de Conturi - Camera de Conturi a

judeţului Timiş, a rămas definitiv, iar sumele acordate cu titlul de tichete-cadou urmau a

fi recuperate.

Urmare a acestei situaţii de fapt, după epuizarea tuturor demersurilor legale, a

fost emisă Decizia de imputare nr. 369/04.04.2013, pe numele reclamantei A.M., pentru

suma de 2.947,13 lei, în vederea restituirii acesteia.

Din coroborarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 193/2006 privind acordarea

tichetelor cadou si a tichetelor de creşă cu cele ale art.167 din Legea nr. 84/1995 a

învăţământului, în vigoare la momentul acordării acestor drepturi, şi ale art. 1 şi art. 24

alin. 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor

măsuri financiare în domeniul bugetar, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 43/2008, rezultă că, chiar dacă între personalul din învăţământ şi

Primăria Maşloc nu există încheiat un contract individual de muncă, unităţile de

învăţământ preuniversitar de stat funcţionează ca unităţi finanţate din fonduri alocate

prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, pe a căror raza îşi desfăşoară

activitatea, ce sunt ordonatori de credite.

Motivul pentru care Curtea de Conturi a României a constatat nelegalitatea plaţii

este că, deşi personalul din învăţământ este angajat al unei instituţii din sectorul bugetar

cu care are încheiat contractul de muncă, pentru această categorie nu sunt incidente

dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2006, întrucât nu există identitate între angajator şi

ordonatorul de credite ce asigură plata salariului.

Într-un atare caz, devin aplicabile prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, ce prevalează în raport cu dreptul intern.

În speţă, Legea nr. 193/2006 a reglementat dreptul la tichete cadou pentru toţi

angajaţii cu contract individual de muncă ai instituţiilor din sectorul bugetar, fără a

institui vreo excepţie, însă, potrivit interpretării organelor de control ale Curţii de Conturi,

personalul didactic nu poate beneficia de acest drept, faţă de salariaţii din aceeaşi

categorie bugetară, doar pentru că angajatorul nu asigură şi plata, deşi regula, în

majoritatea situaţiilor, este că plata se realizează de către angajator.

Astfel, este evident faptul că doar raportarea la acest criteriu, nu constituie o

justificare rezonabilă si obiectivă, în sensul practicii Curţii Europene a Drepturilor

Omului, pentru diferenţierea între aceste categorii de angajaţi şi salariaţii instituţiilor din

sectorul bugetar, ce sunt şi ordonatori de credite, neexistând un raport de

proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit, în condiţiile în care situaţiile

Pagină 9 din 26

sunt analoage, pentru că o substituire a unităţii administrativ-teritoriale în ceea ce

priveşte obligaţia de plata a salariului de către angajator - instituţie din sectorul bugetar,

nu poate fi calificată astfel.

În caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la

convenţie, întrucât personalul didactic dispunea de un bun, conform practicii Curţii sau

cel puţin de o speranţa legitimă.

Mai mult, nu lipsite de relevanţă în acest context sunt şi prevederile art. 36 alin. 6

lit. b din Legea nr. 215/2001, conform cu care Consiliul Local hotărăşte acordarea unor

sporuri si facilitaţi, potrivit legii, personalului sanitar si didactic.

Chiar şi numai în aplicarea acestor dispoziţii, în condiţiile în care s-a decis plata

respectivelor tichete cadou, iar sumele au fost incluse şi plătite din bugetul local, nu s-a

încălcat nici o dispoziţie legală care sa atragă nelegalitatea achitării sumelor.

Această interpretare a textelor de lege este confirmată de un act normativ

esenţial în soluţionarea prezentului litigiu: Legea nr. 84/2012 privind unele măsuri

referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, pe

care, deşi invocat în apărare, instanţa de fond nu l-a luat în considerare.

Având în vedere dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 84/2012 coroborate cu cele ale

art. 2 pct. 7 şi pct. 38 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Legea nr.

84/2012 este aplicabilă şi personalului didactic, în condiţiile în care acesta este plătit din

bugetul general consolidat al statului, în baza unor hotărâri ale Consiliului Local Maşloc,

respectiv HCL nr. 15/20.02.2008 şi HCL nr. 17/02.04.2009.

Hotărârile Consiliul Local Maşloc privind aprobarea bugetelor, în care era inclusă

şi plata tichetelor cadou în temeiul Legii 193/2006, au fost înaintate Instituţiei Prefectului

Timiş pentru verificarea legalităţii, care nu a constatat nici o încălcare a vreunui text de

lege, astfel încât hotărârile nu au fost atacate în contencios şi au devenit obligatorii.

Art. 2 din Legea nr. 84/2012 consacră o formă de „amnistie fiscală”. Din acest

text de lege se desprind cel puţin două concluzii, şi anume: existenţa unei situaţii

generale, limitată în timp de apariţia Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară

a personalului plătit din fonduri publice, ce constă în stabilirea unor venituri de natură

salarială, inclusiv tichete cadou, pentru care se aprobă exonerarea de la plată în

condiţiile constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii şi consacrarea

modalităţii de recuperare a acestor prejudicii ca fiind cea a emiterii „deciziilor de

impunere” de către angajatori. Dispoziţiile legale nu disting între categoriile de „personal

din sectorul bugetar” plătit din „bugetul general consolidat al statului”.

Prin urmare, art. 2 din Legea nr. 84/2012 nu trebuie interpretat restrictiv şi

discriminatoriu. Trimiterea la noţiunea de „decizie de impunere emisă de angajator”,

drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii, trebuie

interpretată ca fiind o normă specială edictată pentru situaţiile speciale legate de

constatarea unor prejudicii de către Curtea de Conturi şi necesitatea recuperării

acestora într-o modalitate asimilată „dispoziţiilor de imputare” reglementate de art. 85

din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.

Din interpretarea „per a contrario” a aceluiaşi articol, reiese că exonerarea de la

plată nu operează pentru venituri de natură salarială stabilite după intrarea în vigoare a

Legii nr. 284/2010.

Pagină 10 din 26

Pe de altă parte, reiese în mod neechivoc faptul că modalitatea de restituire a

sumelor constatate ca fiind prejudicii, urmare a controlului Curţii de Conturi, este prin

intermediul unei „decizii de impunere” emisă de angajatori.

În acest context, soluţia primei instanţe este greşită, dat fiind că se raportează

strict la prevederile Codului muncii, în condiţiile în care între apelantă şi intimată nu

există raporturi de muncă, iar actul juridic a cărui anulare se cere nu este emis în cadrul

unor asemenea raporturi, fiind intitulat „Decizie de imputare”.

Prin raportare doar la art. 254 din Codul muncii, instanţa de fond nu a intrat în

cercetarea fondului litigiului, nefăcând nici o trimitere la dispoziţiile art. 2 din Legea nr.

84/2012 şi neanalizând natura litigiului dedus judecăţii, în contextul inexistenţei unui

raport de muncă între părţi.

Faţă de prevederile art. 2 din Legea nr. 84/2012, apare ca fiind greşită aserţiunea

instanţei potrivit căreia „pârâta nu avea posibilitatea legală să emită dispoziţia de

imputare pentru suma pe care reclamanta ar fi încasat-o...”.

Prin urmare, în condiţiile inexistenţei unor raporturi de muncă între apelantă şi

intimată, a dispoziţiilor speciale din Legea nr. 84/2012, derogatorii de la prevederile

Codului muncii, şi a obligativităţii pentru Unitatea Administrativ-Teritorială Maşloc de

recuperare a prejudiciului stabilit ca urmare a Deciziei Curţii de Conturi, s-a optat, ca

formă de recuperare a acestuia, pentru modalitatea prevăzută de Legea nr. 84/2012,

prin emiterea unei „decizii de impunere”, similară procedurii prevăzute de Legea nr.

188/1999 în raporturile dintre funcţionarii publici şi angajatori. De altfel, lipsa unui raport

contractual de muncă între părţi, făcea imposibilă iniţierea unei acţiuni în răspundere

patrimonială, în înţelesul prevederilor din Codul muncii, care să constate o datorie

scadentă, lichidă şi exigibilă. În speţă, nu se pune problema unei răspunderi a

salariatului ce ar fi trebuit constatată conform prevederilor din Codul muncii, produsă din

vina şi în legătură cu munca lui. Este o situaţie atipică, constatată indirect printr-o

hotărâre judecătorească, respectiv cea care a menţinut dispoziţiile Deciziei Curţii de

Conturi, şi care are o reglementare specială, prevăzută de Legea nr. 84/2012 în privinţa

recuperării prejudiciilor. Or, modalitatea de recuperare prevăzută de acest act normativ

a fost respectată de către pârâtă, prin emiterea deciziei de imputare a cărei nulitate se

solicită.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură

civilă şi art. 2 coroborat cu art. 1 din Legea nr. 84/2012.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

nefondat.

Examinând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, a înscrisurilor de la

dosarul cauzei şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea a constatat că este nefondat

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta nu se încadrează în categoria funcţionarilor publici, pentru care

legiuitorul a prevăzut o procedură specială de recuperare a sumelor datorate,

reglementată de art. 85 din Legea nr. 188/1999.

Conform art. 85 din Legea nr. 188/1999, „repararea pagubelor aduse autorităţii

sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea

de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii

de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin

Pagină 11 din 26

asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol,

pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. Împotriva ordinului sau dispoziţiei

de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios

administrativ”. Calitatea de funcţionar public a salariatului determină, totodată,

competenţa materială a instanţei de contencios administrativ pentru cenzurarea

legalităţii şi temeiniciei dispoziţiei de imputare.

Prin urmare, reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 254 raportate la cele ale

art. 164 din Codul muncii, conform cărora restituirea sumelor nedatorate, încasate de

către salariat, se poate realiza doar în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Aşa cum şi prima instanţă a arătat, Codul muncii nu prevede posibilitatea stabilirii

răspunderii patrimoniale şi a obligaţiei de restituire a sumelor încasate necuvenit de

salariaţi, pe calea emiterii unei decizii de imputare.

Stabilirea răspunderii are loc, dacă nu s-a ajuns la rezolvarea pe cale amiabilă,

numai pe cale judecătorească, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive

prin care să se stabilească prejudiciul produs şi persoana care este obligată să îl

plătească. Necesitatea obţinerii unui titlu executoriu, se justifică prin faptul că, în cadrul

unui litigiu derulat în faţa instanţei de judecată, salariatul are posibilitatea să formuleze

apărări, pentru a înlătura susţinerile angajatorului cu privire la încasarea incorectă a

sumelor de bani.

Decizia nr. 11/1.03.2012 a Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi

Timiş a prevăzut, în sarcina Primarului Comunei Maşloc, obligaţia stabilirii întinderii

prejudiciului, precum şi a recuperării sumelor considerate de organul de control ca fiind

pagube cauzate în patrimoniul entităţii. Recuperarea sumelor de către ordonatorul de

credite nu se poate realiza, însă, decât cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

Norma specială instituită de dispoziţiile art. 85 din legea nr. 188/1999 este de

strictă interpretare, aplicabilă doar categoriei funcţionarilor publici, în considerarea

raporturilor de muncă specifice, nefiind aplicabilă reclamantei care face parte din

categoria personalului contractual.

În aceste condiţii, prima instanţă, în mod corect şi legal, a constatat că pârâtul nu

avea posibilitatea legală să emită dispoziţia de imputare pentru suma pe care

reclamanta ar fi încasat-o, decizia contestată fiind lovită de nulitate absolută, dată fiind

încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 254 şi ale art. 169 alin. (2) din Codul muncii.

Împrejurarea că, în speţă, ar fi incidente dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 84/2012,

în ceea ce o priveşte pe reclamanta-intimată, este lipsită de relevanţă, în contextul în

care nu se poate stabili, prin modalitatea aleasă de apelant, dacă intimata datorează

sau nu sumele imputate, pentru a se putea, ulterior, aprecia dacă beneficiază sau nu de

„amnistia fiscală” la care apelantul se referă în motivele de apel.

Prin urmare, doar după ce se stabileşte, în conformitate cu dispoziţiile imperative

din Codul Muncii, menţionate anterior, că intimata datorează suma menţionată în

decizia de imputare ca încasată pe nedrept, s-ar putea face aplicarea dispoziţiilor art. 2

din Legea nr. 84/2012.

Mai mult, în contextul în care obiectul acţiunii pendinte este anularea deciziei de

imputare emisă nelegal pe seama acestuia, soluţionarea cauzei prin raportare la

prevederile Legii nr. 84/2012 este inadmisibilă, întrucât încalcă limitele învestirii

instanţei prin cererea de chemare în judecată.

Pagină 12 din 26

Pentru considerentele expuse anterior, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, Curtea a respins apelul ca nefondat.

3. Demisie fără preaviz. Consecinţa neîndeplinirii cerinţelor legale privitoare

la demisia fără preaviz. Momentul până la care se poate emite o decizie de

concediere disciplinară a salariatului care a formulat o cerere de demisie

Codul muncii: art. 81 alin. (7) şi alin. (8)

În condiţiile în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 81 alin. (8) din Codul muncii,

iar demisia este un act juridic unilateral al salariatului care produce efecte, respectiv

încetarea contractului individual de muncă, la data expirării termenului de preaviz,

potrivit art. 81 alin. (7) din Codul muncii, fără a fi necesară aprobarea sa de către

angajator, instanţa de judecată trebuie să verifice dacă, la momentul emiterii deciziei de

concediere disciplinară, contractul individual de muncă, încheiat între părţi, a încetat

prin demisie ca urmare a expirării termenului de preaviz.

Instanţa de judecată poate să analizeze legalitatea şi temeinicia deciziei de

concediere doar în situaţia în care constată că raportul juridic de muncă nu a încetat

prin demisia salariatului. Aceasta întrucât abaterile disciplinare săvârşite de către

salariat, anterior cererii de demisie sau în cursul termenului de preaviz, pot fi

sancţionate doar dacă decizia de sancţionare disciplinară este emisă înainte de

încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a demisiei salariatului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 457 din 14 mai 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2477/24.10.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 4887/30/2013, a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamanta

B.A.M. în contradictoriu cu pârâta SC „P. M&G” SRL Timişoara.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că

reclamanta a avut funcţia de inginer topograf la societatea pârâtă, începând cu data de

20.09.2011, având încheiat un contract individual de muncă pe durată determinată de 6

luni până la data de 19.03.2012, prelungit cu 6 luni, respectiv până la data de

19.09.2012. Prin actul adiţional din data de 08.08.2012, durata contractului individual de

muncă a fost schimbată în durată nedeterminată.

La data de 04.02.2013, reclamanta a depus o cerere de demisie, înregistrată sub

nr. 84/04.02.2012, prin care solicita să i se acorde şi diferenţa de salariu de 300 lei

pentru luna decembrie, respectiv până la momentul demisiei.

Ulterior, dar în aceiaşi zi, reclamanta a depus o a doua cerere, înregistrată sub

nr. 87/94.02.2013, prin care a solicitat demisia fără preaviz, cu motivarea că nu au fost

respectate obligaţiile din contractul individual de muncă, referitoare la salariu şi la

programul de lucru.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâtă şi cum recunoaşte reclamanta,

aceasta, începând cu data de 05.02.2013, nu s-a mai prezentat la lucru.

Pagină 13 din 26

În data de 11.03.2013, pârâta a emis decizia nr. 76, prin care a dispus

desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, ca urmare a

sancţionării disciplinare a salariatei, în temeiul art. 248 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.

În decizie s-a reţinut că salariata nu a respectat şi nu a îndeplinit sarcinile de

serviciu cu privire la predarea actelor constatate lipsă din dosarul lucrării UAT Borş şi,

începând cu data de 05.02.2013, a absentat nemotivat de la serviciu.

Reclamanta a susţinut că raporturile de munca dintre părţi au încetat prin demisie

fără preaviz, datorită neplăţii drepturilor salariale aferente lunii decembrie, în cuantum

de 300 lei şi a neplăţii acestora până la data formulării cererii de demisie.

Având în vedere dispoziţiile art. 168 alin. (1) din Codul muncii, instanţa de fond a

apreciat că pârâta a făcut dovada achitării salariului pe luna decembrie 2012 către

reclamanta B.A., potrivit foii de depunere în numerar la ING, încă din luna noiembrie,

întrucât reclamanta a formulat cerere de concediu pentru luna decembrie.

La ultimul termen de judecată, reclamanta a arătat că suma de 300 lei

reprezintă diurna de până la 350 lei aferentă lunii decembrie 2012, ce trebuia plătită în

ianuarie 2013. Această susţinere nu a fost reţinută de către prima instanţă, întrucât nu

se regăseşte pe cererea de demisie, iar în luna decembrie 2012, reclamanta s-a aflat în

concediu de odihnă timp de 19 zile lucrătoare şi nu a arătat temeiul în baza căruia i s-ar

fi cuvenit această diurnă.

Din contractul individual de muncă nr. 41/19.09.2011 lit. J pct. 4 rezultă că data

la care se plătea salariul reclamantei a fost stabilită, de comun acord, la data de 25 a

lunii următoare.

Raportat la acest aspect, la data depunerii cererii de demisie: 04.02.2013,

societatea pârâtă nu era restantă la plata salariului pe luna ianuarie 2013, întrucât

scadenţa acestuia era în data de 25.02.2013.

Din condicile de prezenţă şi probele administrate în cauză nu rezultă că

societatea pârâtă nu ar fi respectat programul de lucru menţionat în contractul individual

de muncă al reclamantei.

Reclamanta, la datele de 11.02.2013, 14.02.2013 şi 15.02.2013, a solicitat

societăţii eliberarea foii de lichidare. Instanţa de fond a reţinut că nu este adevărat că

societatea nu i-a comunicat dacă renunţă sau nu la termenul de preaviz, deoarece, prin

notificarea nr. 93/05.2013, trimisă prin curierat rapid, reclamanta a fost înştiinţată că nu

devin incidente prevederile art. 81 alin. (8) din Codul muncii referitoare la demisia fără

preaviz şi că, pe durata preavizului, contractul individual de muncă continuă să îşi

producă toate efectele.

Analizând decizia contestată, instanţa de fond a constatat că ea a fost emisă cu

respectarea obligaţiilor impuse de art. 247 şi următoarele din Codul muncii, fiind

efectuată cercetarea disciplinară prealabilă, prevăzută de art. 251 din Codul muncii, aşa

cum rezultă din procesul-verbal de cercetare disciplinara nr. 160/28.02.2013, şi

cuprinde toate menţiunile stabilite, sub sancţiunea nulităţii, prin art. 252 din Codul

muncii..

În cursul anului 2012, reclamanta a fost numită responsabil/manager al lucrării

„Înregistrarea sistematică a imobilelor din lot 1, UAT Borş", asumându-şi, prin

semnătură, o serie de obligaţii pentru proiectul în derulare.

Pagină 14 din 26

Prin procesul-verbal de constatare nr. 82/01.02.2013, s-a constatat că pârâta are

lipsuri în documentaţia întocmită de salariată, astfel: oferta acceptată de beneficiar,

procesul-verbal de predare-recepţie a lucrărilor, întârzieri în realizarea etapelor

contractuale şi a termenelor de execuţie.

Aceste aspecte au fost confirmate prin efectuarea cercetării disciplinare şi

menţionate în procesul-verbal din 28.02.2013, ce a stat la baza emiterii deciziei

contestate.

Având în vedere dispoziţiile art. 247 alin. (1) şi alin. (2) din Codul muncii, instanţa

de fond a apreciat ca fiind justificată aplicarea celei mai drastice sancţiuni disciplinare,

în considerarea criteriilor prevăzute de art. 250 din Codul muncii, sancţiunea aplicată

fiind proporţională cu faptele comise

Prin urmare, văzând motivele invocate de către reclamantă şi probele

administrate, la solicitarea reclamantei şi a pârâtei, potrivit art. 272 din Codul muncii,

tribunalul a reţinut că decizia atacată este temeinică si legală.

Împotriva sentinţei civile nr. 2477/24.10.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 4887/30/2013, în termenul legal, a formulat apel reclamanta-apelantă B.

A.M., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul

admiterii acţiunii.

În motivarea apelului se arată, în esenţă, că, prin sentinţa civilă apelată, s-a

reţinut o stare de fapt nereală şi au fost aplicate greşit dispoziţiile legale.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea deciziei nr.

76/11.03.2013 de încetare a contractului de muncă din iniţiativa angajatorului şi să se

dea eficienţă cererii de demisie depusă de către ea la data de 04.02.2013.

Începând cu data de 15.08.2012, reclamanta a prestat activitatea pe raza

comunei Borş, venind la Timişoara o dată la două săptămâni. A avut o strânsă

colaborare cu directorul general al societăţii, în sensul că lua decizii împreună cu

dânsul, în urma discuţiilor telefonice şi raporta zilnic activităţile desfăşurate. Faptul că

era apreciată de conducerea societăţii pentru rapiditatea cu care rezolva toate

problemele l-a dovedit parţial cu martora propusă, respectiv cu N.A., care a declarat că i

s-a acordat şi un bonus, o primă drept răsplată pentru activitatea desfăşurată.

Ulterior, au existat discuţii cu directorul general despre numărul mic de angajaţi

ce lucrau pe acest proiect şi că, în aceste condiţii, nu se vor putea respecta termenele

impuse în caietul de sarcini. Din acest considerent, reclamanta a depus eforturi uriaşe şi

a reuşit să devanseze termenul pentru efectuarea măsurătorilor topografice, revenind la

sediul firmei înainte de sărbătorile de iarnă: 19.12.2012, moment în care societatea a

intrat faptic în posesia maşinii şi a aparaturii ce a deţinut-o pe perioada delegaţiei la

Borş. Totodată, a intrat în concediu de odihnă din data de 19 decembrie 2012, iar nu din

data de 1 decembrie 2012, cum a reţinut eronat instanţa de fond, având un număr de 8

zile de concediu de odihnă.

Din data de 07.01.2013, reclamanta urma să înceapă lucrul şi să prelucreze un

volum foarte mare pentru 4 persoane, câte au rămas pe acest proiect, deoarece restul

au demisionat. În aceste condiţii, proiectul progresa lent. Reclamanta l-a informat pe

directorul general, prin nenumărate rapoarte şi discuţii telefonice, iar acesta s-a enervat.

Pe fondul nemulţumirilor sale legate de drepturile salariale ce i se cuveneau şi nu i s-au

plătit, în data de 04.02.2013, reclamanta şi-a prezentat demisia.

Pagină 15 din 26

Iniţial, a depus o cerere de demisie înregistrată sub nr. 84/04.02.2013, prin care

solicita „să i se acorde demisia la zi, cât şi diferenţa de salariu - 300 lei pentru luna

decembrie şi până la momentul respectiv”. Ulterior, în aceiaşi zi, a depus a doua cerere

cu nr. 87/04.02.213, prin care solicita demisia fără preaviz, conform art. 81 alin. 8 din

Codul muncii, deoarece nu au fost respectate obligaţiile din contractul individual de

muncă, referitor la salariu şi la programul de lucru. Societatea nu i-a comunicat dacă

renunţă sau nu la termenul de preaviz. Începând cu data de 05 februarie 2013,

reclamanta nu s-a mai prezentat la lucru şi a aşteptat să primească un răspuns.

După expirarea celor 30 de zile, stabilite de art. 268 alin. 1 din Codul muncii,

respectiv în data de 11.03.2013, s-a emis decizia nr. 76, prin care s-a dispus

desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, conform art. 248 alin 1 lit e

din Codul muncii.

Astfel, societatea angajatoare nu a respectat termenul prevăzut de legiuitor şi nu

a ţinut cont de faptul că reclamanta şi-a prezentat demisia, iar raporturile de muncă au

încetat încă din data de 5 martie 2013.

Instanţa de fond nu a analizat tardivitatea emiterii deciziei, care era prioritară, şi

nu a motivat respingerea acestei apărări.

Unicul motiv pentru care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului

individual de muncă l-a reprezentat „absentarea nemotivată de la programul de lucru al

contestatoarei începând cu data de 5 februarie 2013”, deşi absenţa de la serviciu numai

poate fi caracterizată ca o abatere disciplinară dat fiind că raporturile de muncă au

încetat prin demisie.

Referitor la demisia sa, susţine că greşit a apreciat instanţa de fond că i-au fost

acordate drepturile salariale. În realitate, nu a primit salariul pe lunile noiembrie –

decembrie 2012 şi diurna pe luna decembrie, cât a fost în deplasare la Borş. Salariul

lunar era de 1400 lei/lunar.

Ultimul salariu primit a fost pentru luna octombrie 2013, plătit în luna noiembrie

2012, iar nu în avans pe luna decembrie, cum a reţinut eronat tribunalul. Întotdeauna se

plătea salariul pentru luna anterioară.

Societatea pârâtă nu a depus statele de plată din lunile decembrie şi noiembrie

2012, întrucât nu au existat niciodată, iar fiind închidere de an, nu se puteau reface aşa

cum s-a procedat cu cele din anul 2013. O dovadă în acest sens este faptul că, pe

borderoul de plată din lunile ianuarie şi februarie 2013, nu apare semnătura sa, ca de

altfel nici pe condica de prezenţă, întocmită ulterior.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 476 – art. 478 alin. (2) şi ale art. 480 alin. (2)

din Codul de procedură civilă.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca

nefondat.

Apelanta a depus răspunsul la întâmpinare, prin care reiterează motivele

invocate în cererea de apel.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în

cauză, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi redate în

continuare.

Pagină 16 din 26

La data de 04.02.2013, reclamanta a depus o cerere de demisie „la zi”,

înregistrată sub nr. 84/04.02.2012, prin care solicita să i se acorde şi diferenţa de

salariu de 300 lei pentru luna decembrie, respectiv până la momentul demisiei.

Ulterior, dar în aceiaşi zi, reclamanta a depus o nouă cerere de demisie,

înregistrată sub nr. 87/94.02.2013, prin care a solicitat demisia fără preaviz, în temeiul

art. 81 alin. (8) din Codul muncii, cu motivarea că „nu au fost respectate obligaţiile din

contractul individual de muncă, referitoare la salariu şi la programul de lucru”.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâtă şi cum recunoaşte reclamanta,

aceasta, începând cu data de 05.02.2013, nu s-a mai prezentat la lucru.

Prin notificarea nr. 93/5.02.2013, pârâta i-a comunicat reclamantei că a apreciat

ca neîntemeiate motivele invocate de către ea în susţinerea cererii de demisie fără

preaviz, astfel încât a calificat-o ca o demisie cu preaviz. Totodată, i-a solicitat să se

prezinte la locul de muncă pe perioada preavizului de 20 de zile lucrătoare, în cadrul

programului obişnuit, în vederea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aducându-i la

cunoştinţă că refuzul de a se prezenta la serviciu sau de a executa sarcinile încredinţate

de către angajator poate atrage sancţionarea sa disciplinară, conform art. 248 lit. e) din

Codul muncii. Această notificare a fost transmisă reclamantei printr-un serviciu de

curierat rapid, dar nu i-a fost efectiv comunicată, întrucât ea a refuzat primirea, aşa cum

rezultă din menţiunea făcută de curier pe înscrisul care trebuia să confirme primirea ei,

contrar alegaţiilor apelantei, care susţine, fără dovezi, că nu a primit-o dat fiind că nu

era acasă la momentul când curierul a venit să i-o înmâneze. Această împrejurare nu

are, însă, relevanţă în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei, întrucât efectele demisiei

reclamantei se vor analiza prin raportare la probele administrate în cauză coroborate cu

prevederile art. 81 din Codul muncii.

Din motivarea celor două cereri de demisie, înregistrate la unitatea angajatoare

în aceeaşi zi, respectiv în data de 4.02.2013, rezultă că reclamanta a formulat o cerere

de demisie fără preaviz, invocând că angajatorul nu a îndeplinit o parte din obligaţiile

asumate prin contractul individual de muncă, respectiv cele referitoare la programul de

lucru şi la plata drepturilor salariale, întrucât nu i-a plătit diferenţa de salariu de 300 lei

pentru luna decembrie, respectiv până la momentul demisiei.

Din probele administrate în cauză nu rezultă că societatea pârâtă nu a respectat

programul de lucru în cazul reclamantei. Martora N.A., propusă de către reclamantă, nu

a declarat că angajatorul nu respecta programul de lucru al salariaţilor şi nici nu putea

cunoaşte, în mod direct, situaţia reclamantei la momentul formulării cererii de demisie,

dat fiind că ea nu mai avea calitatea de angajat al societăţii pârâte din data de

20.09.2012.

Prin cererea înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 582/31.10.2012, reclamanta

a solicitat acordarea concediului de odihnă, cuvenit pentru anul 2012, în perioada

1.12.2012-31.12.2012. Această cerere a fost aprobată de către angajator, aşa cum

rezultă din menţiunile înscrise pe ea. Din foaia colectivă de prezenţă pe luna decembrie

2012 coroborată cu statul de plată aferent aceleiaşi luni, rezultă că reclamanta a

efectuat concediul de odihnă în perioada 1.12.2012-31.12.2012, conform solicitării sale,

nefiind administrate, de către ea, probe care să dovedească o altă situaţie de fapt.

Drepturile salariale cuvenite reclamantei pentru luna decembrie 2012 au fost achitate în

avans, potrivit art. 150 alin. 3 din Codul muncii, aşa cum rezultă din borderoul de plată

Pagină 17 din 26

salarii, întocmit de P.N. şi aflat la fila 123 din dosarul de fond, statul de plată aferent

lunii decembrie 2012, chitanţa de depunere numerar aflată la fila 126 din dosarul de

fond, lista de avans chenzinal pe luna decembrie 2012 şi declaraţia martorei P.N. În

acest context, reclamanta nu era îndreptăţită la diurnă pentru luna decembrie 2012,

fiind în concediu de odihnă. Pentru luna ianuarie 2013, drepturile salariale urmau a fi

achitate, conform contractului individual de muncă, la data de 25 februarie 2013, astfel

încât, la momentul formulării cererii de demisie, plata acestora nu devenise scadentă.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea constată că instanţa de

fond a reţinut corect că reclamanta nu a dovedit neîndeplinirea de către angajator a

obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă cu privire la programul de lucru

şi la plata drepturilor salariale, astfel încât nu erau incidente prevederile art. 81 alin. (8)

din Codul muncii pentru a se putea aprecia că încetarea contractului individual de

muncă, încheiat între părţi, a avut loc la data de 4.02.2013, data depunerii cererii de

demisie.

În condiţiile în care, în cauză, nu erau aplicabile dispoziţiile art. 81 alin. (8) din

Codul muncii, iar demisia este un act juridic unilateral al salariatului care produce

efecte, respectiv încetarea contractului individual de muncă, la data expirării termenului

de preaviz, potrivit art. 81 alin. (7) din Codul muncii, fără a fi necesară aprobarea sa de

către angajator, prima instanţă trebuia să verifice, raportat şi la motivele cererii de

chemare în judecată, dacă, la momentul emiterii deciziei de concediere contestate prin

acţiunea pendinte, contractul individual de muncă, încheiat între părţi, a încetat prin

demisie ca urmare a expirării termenului de preaviz. Tribunalul putea să analizeze

legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere doar în situaţia în care constata că el nu

a încetat prin demisia salariatei. Aceasta întrucât abaterile disciplinare săvârşite de

către salariat, anterior cererii de demisie sau în cursul termenului de preaviz, pot fi

sancţionate doar dacă decizia de sancţionare disciplinară este emisă înainte de

încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a demisiei salariatului.

Art. 81 alin. (4) din Codul muncii prevede că, în cazul demisiei, termenul de

preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel

prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 20 de

zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, iar art. 81 alin. (5) din Codul

muncii, că, pe durata preavizului, contractul individual de muncă continuă să îşi producă

toate efectele.

Prin contractul individual de muncă, încheiat între părţi, s-a convenit ca termenul

de preaviz, în cazul demisiei reclamantei, să fie de 20 de zile lucrătoare.

În speţă, demisia reclamantei a fost înregistrată la angajator la data de

4.02.2013, astfel încât termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare a expirat la data de

5.03.2013. Prin urmare, contractul individual de muncă, încheiat între părţi, a încetat, în

temeiul art. 81 alin. (7) din Codul muncii, la data de 5.03.2013, aşa cum susţine

reclamanta-apelantă.

La data de 11.03.2013, pârâta a emis decizia nr. 76 de încetare a contractului

individual de muncă din iniţiativa angajatorului (disciplinar), decizie prin care a dispus

desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, în temeiul art.

248 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, reţinând că salariata nu a respectat şi nu a

îndeplinit sarcinile de serviciu cu privire la predarea actelor constatate lipsă din dosarul

Pagină 18 din 26

lucrării UAT Borş şi, începând cu data de 05.02.2013, a absentat nemotivat de la

serviciu.

Curtea constată că la data emiterii deciziei de concediere contestate, respectiv la

data de 11.03.2013, între părţi nu mai existau raporturi de muncă, dat fiind că ele au

încetat, potrivit celor expuse anterior, la data de 5.03.2013, prin demisia reclamantei, iar

decizia nr. 76/11.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa

angajatorului, emisă de către pârâta SC P. M&G SRL Timişoara, este nelegală. Prin

urmare, dat fiind că decizia nr. 76/11.03.2013 de încetare a contractului individual de

muncă din iniţiativa angajatorului, emisă de către pârâta SC P. M&G SRL Timişoara,

este lovită de nulitate absolută, nu mai este necesară analizarea, de către instanţa de

judecată, a motivelor de apel referitoare la temeinicia acesteia prin raportare la

dispoziţiile art. 81 alin. (5) din Codul muncii.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul

art. 480 alin. (2) Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art. 80 alin. 1 şi ale art. 80

alin. (4), alin. (5) şi alin. (7) din Codul muncii, Curtea a admis apelul reclamantei, ca

fondat, şi a schimbat hotărârea apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea civilă

formulată de către reclamanta B.A.M. împotriva pârâtei SC P. M&G SRL Timişoara, a

anulat decizia nr. 76/11.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă din

iniţiativa angajatorului, emisă de către pârâta SC P. M&G SRL Timişoara, şi a constatat

încetarea contractului individual de muncă, încheiat între părţi, la data expirării

termenului de preaviz: respectiv la data de 5.03.2013, respingând în rest acţiunea

reclamantei, respectiv în ceea ce priveşte constatarea încetării contractului individual de

muncă la data de 4.02.2013, ca urmare a demisiei fără preaviz.

În baza art. 453 alin. (1) Cod de procedură civilă, a obligat pârâta-intimată la

plata către reclamanta-apelantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în

fond şi în apel, constând din onorariu de avocat.

4. Recalculare pensie. Imposibilitatea valorificării unor venituri pentru care s-

a emis, anterior, o decizie de respingere, ce nu a fost contestată

Legea nr. 19/2000, art. 88

Legea nr. 263/2010, art. 107 alin. (3) şi art. 149

Recalcularea pensiei, prevăzută de art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, este

o operaţiune juridică distinctă de cea a revizuirii pensiei, reglementată de art. 107 alin.

(1) din Legea nr. 263/2010, cu un regim şi efecte juridice diferite.

Decizia casei teritoriale de pensii, necontestată în termen, este definitivă,

conform dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 19/2000, respectiv ale art. 149 din Legea nr.

263/2010.

Necontestarea deciziei de pensionare prin care s-a respins cererea de

valorificare a veniturilor obţinute în regim de lucru prelungit reprezintă un impediment

pentru formularea unei noi cereri de luare în considerare a aceloraşi venituri în cadrul

operaţiunii de recalculare a pensiei.

Pagină 19 din 26

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 551 din 4 iunie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2791/09.12.2013, pronunţată în dosarul nr. 7127/30/2013,

Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanta T. R. în contradictoriu cu

pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş.

A obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş să recalculeze pensia cuvenită

reclamantei prin valorificarea tuturor veniturilor rezultate din adeverinţele nr.

5853/01.08.2005, nr. 14/2219/25.09.2005, nr. 11028/06.10.2005, nr. 4805/01.12.2004,

emise de SC H. SA.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta

s-a adresat Casei Judeţene de Pensii Timiş în vederea recalculării pensiei cu luarea în

considerare a veniturilor atestate de adeverinţele nr.5853/01.08.2005, nr.

14/2219/25.09.2005, nr. 11028/06.10.2005, nr. 4805/01.12.2004, emise de SC H. SA şi

pentru care s-au virat contribuţiile de asigurări sociale.

Cererea reclamantei a fost respinsă cu motivarea că veniturile obţinute nu pot fi

luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza

de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 94-96 şi art. 165 din Legea nr.

263/2010 rezultă că, la stabilirea şi calcularea pensiei, trebuie avute în vedere toate

veniturile pentru care au fost plătite contribuţiile de asigurări sociale.

Pe de altă parte, această concluzie se desprinde şi din interpretarea istorico –

teleologică a tuturor actelor normative privind sistemul de pensii publice, interpretare

care are la baza contextul social politic şi finalitatea urmărită prin adoptarea anumitor

norme juridice, şi anume: înlăturarea inechităţilor şi situaţiilor discriminatorii şi

respectarea principiului contributivitatii, prin luarea în calcul a tuturor veniturilor

suplimentare pentru care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale ce au alimentat

bugetul asigurărilor sociale.

Împrejurarea că adeverinţele au fost depuse la dosarul de pensie şi că decizia

iniţială nu a fost contestată nu înlătură dreptul reclamantei de a se adresa instanţei cu o

cerere de valorificare a unor venituri ca urmare a refuzului de recalculare a pensiei.

Casa Judeţeană de Pensii poate să reexamineze din oficiu actele din dosarul de pensie

şi să modifice, pe baza aceloraşi acte, o pensie pentru care s-a dat o decizie care nu a

fost contestată. Prin urmare, trebuie să i se recunoască şi beneficiarului pensiei dreptul

de a solicita recalcularea pe baza înscrisurilor depuse.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta Casa Judeţeană de Pensii

Timiş, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul

respingerii acţiunii reclamantei.

În motivarea apelului, pârâta a susţinut că prima instanţă nu a avut în vedere

faptul că din adeverinţele nr. 5853/01.08.2005, nr. 14/2219/25.09.2005, nr.

11028/06.10.2005 şi nr. 4805/01.12.2004, eliberate de S.C. H. S.A., care au fost

depuse la Casa Judeţeană de Pensii Timiş anterior emiterii Deciziei nr.

177351/30.11.2005 privind recalcularea pensiei din sistemul public, instituţia pârâtă a

valorificat, la determinarea punctajului mediu anual al reclamantei-intimate, sporul de

şantier, sporul de izolare, sporul de subteran şi sporul de condiţii grele, sumele

Pagină 20 din 26

reprezentând aceste sporuri fiind cumulate, pentru perioadele în care reclamantei-

intimate i s-au acordat concomitent, şi regăsindu-se la coloana nr. 9 de la rubrica „Alte

sporuri - Suma" din buletinul de calcul - date privitoare la activitatea în muncă a

reclamantei-intimate, care face parte integrantă din Decizia nr. 177351/30.11.2005.

În contextul în care cele patru adeverinţe au fost depuse la momentul recalculării

drepturilor de pensie ale reclamantei-intimate prin Decizia nr. 177351/30.11.2005, iar

această decizie nu a fost contestată, reclamanta-intimată nu se poate prevala, în cadrul

prezentului litigiu, de aceleaşi adeverinţe, deoarece, potrivit art. 88 din Legea nr.

19/2000, „decizia casei teritoriale de pensii, necontestată în termen, este definitivă",

astfel încât acţiunea reclamantei se impunea a fi respinsă.

Faptul că s-a pronunţat Decizia nr. 5/2010 de către Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, la care reclamanta-intimată face referire în cuprinsul cererii de chemare în

judecată, nu poate conduce la concluzia că reclamantei-intimate i s-a acordat dreptul de

a schimba o situaţie juridică stabilită sub imperiul Legii nr. 19/2000 şi rămasă definitivă,

prin neexercitarea căilor legale de atac de către reclamanta-intimată, în ceea ce

priveşte nevalorificarea sumelor reprezentând ore suplimentare, regim prelungit peste 8

ore şi plata muncii peste durata normală de lucru din adeverinţele nr. 5853/01.08.2005,

nr. 14/2219/25.09.2005 şi nr. 11028/06.10.2005 eliberate de S.C. H. S.A.

Posibilitatea caselor teritoriale de pensii de a revizui din oficiu deciziile de pensie,

în cazul în care se constată erori în stabilirea şi în plata drepturilor de pensie, nu

reprezintă pentru beneficiarii drepturilor de pensie o justificare pentru promovarea unor

contestaţii după rămânerea definitivă a deciziilor de pensie.

În privinţa sumelor reprezentând ore suplimentare, regim prelungit peste 8 ore şi

plata muncii peste durata normală de lucru, de care a beneficiat reclamanta-intimată

potrivit adeverinţelor nr. 5853/01.08.2005, nr. 14/2219/25.09.2005 şi nr.

11028/06.10.2005, eliberate de S.C. H. S.A., sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. 1

din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a

prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice şi cele cuprinse

la Menţiunea de la pct. VI. al anexei nr. 15 la aceleaşi norme.

Din adeverinţele nr. 5853/01.08.2005, nr. 14/2219/25.09.2005 şi nr.

11028/06.10.2005, eliberate de S.C. H. S.A., rezultă că reclamanta-intimată a beneficiat

de sume pentru ore suplimentare, pentru regim prelungit peste 8 ore şi pentru plata

muncii peste durata normală de lucru, şi nu de majorarea retribuţiei sale tarifare cu

procente cuprinse între 5% şi 25%, potrivit prevederilor de la pct. II.5 din Anexa nr. 15 la

Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, respectiv că, în locul

retribuţiei pentru orele suplimentare, i s-a acordat o retribuţie tarifară mai mare cu 5 -

25% în condiţiile art. 71 alin. (4) coroborat cu art. 73 din Legea nr. 57/1974,

cuantificarea acestui supliment la retribuţia tarifară fiind stabilită, pe categorii de

personal, prin Anexa nr. 10 la Decretul nr. 100/1979.

Aşadar, sumele acordate pentru ore suplimentare, pentru regim prelungit peste 8

ore şi pentru plata muncii peste durata normală de lucru nu sunt incluse în categoria

sporurilor, indemnizaţiilor şi majorărilor de retribuţii tarifare prevăzute în Anexa nr. 15 la

Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, care, potrivit legislaţiei

anterioare datei de 01.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se

utilizează la determinarea punctajului mediu anual.

Pagină 21 din 26

Întrucât sporul de noapte a fost omis din eroare a fi valorificat prin Decizia nr.

177351/30.11.2005, Casa Judeţeană de Pensii Timiş a procedat la revizuirea, din oficiu,

a acestei decizii, prin emiterea Deciziei nr. 177351/23.05.2013, în sensul valorificării şi a

sporului de noapte alături de sporurile de şantier, de izolare, de subteran şi de condiţii

grele care au fost valorificate iniţial la coloana nr. 9 de la rubrica „Alte sporuri - Suma"

din buletinul de calcul apartenent Deciziei nr. 177351/30.11.2005 - date privitoare la

activitatea în muncă a reclamantei-intimate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 476 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată la data de 04.04.2014, reclamanta a solicitat

respingerea apelului, arătând că nu a contestat decizia din 2005, deoarece a considerat

că, dacă a depus toate documentele pentru recalcularea pensiei, o instituţie a statului

nu poate să greşească şi că, la momentul respectiv, pensia acesteia a fost calculată

corect.

După o mai bună informare în ce priveşte calcularea unei pensii, în aprilie 2013,

aceasta a verificat buletinul de calcul din 2005 şi a constatat că în coloana „Alte sporuri”

nu au fost valorificate, la recalculare, sporul de noapte şi sporul pentru program de lucru

prelungit. Urmare a acestui fapt, reclamanta s-a adresat Casei Judeţene de Pensii

Timiş, cu scrisoarea nr. 21733/11.04.2013, prin care a cerut revizuirea pensiei.

Pârâta a recunoscut parţial că, la recalcularea din 2005, conform Ordonanţei de

Urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, a greşit şi a emis decizia nr. 177351/23.05.2013,

luând în considerare numai sporul de noapte, nu şi sporul pentru program de lucru

prelungit, motivând că acesta nu este un spor permanent.

În cererea de chemare în judecată s-a făcut referire la Decizia nr. 5/2010 a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece aceasta este obligatorie şi precizează că sumele

plătite pentru programul de lucru prelungit conform HCM 1546/1952 se au în vedere la

stabilirea şi recalcularea pensiilor provenite din fostul sistem public de pensii.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 480 Cod

procedură civilă, Curtea a reţinut că, prin acţiunea pendinte, reclamanta T. R. a solicitat.

în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, recalcularea drepturilor de

pensie, prin valorificarea adeverinţelor nr. 5853/01.08.2005, nr. 14/2219/25.09.2005, nr.

11028/06.10.2005 şi nr. 4805/01.12.2004, emise de către SC H. SA. Aceste adeverinţe

reflectă drepturile salariale primite de către reclamantă, cu titlu de: ore suplimentare,

spor şantier, spor noapte, spor pentru regim de lucru prelungit, spor izolare, spor

şantier, spor pentru condiţii grele.

Conform Adresei nr. 21733/23.05.2013, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş

a răspuns negativ solicitării reclamantei de recalculare a pensiei, justificând că

drepturile salariale pentru orele suplimentare nu au un caracter permanent şi că nu au

făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de

01.04.2001, iar sporul pentru regim prelungit nu poate fi luat în calcul la determinarea

punctajului mediu anual.

Totodată, în apărarea formulată în faţa primei instanţe, pârâta a invocat

caracterul definitiv al Deciziei de recalculare nr. 177351/30.11.2005.

Reclamanta intimată s-a prevalat de aceleaşi adeverinţe la momentul recalculării

pensiei în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, când a fost emisă

Pagină 22 din 26

Decizia nr. 177351/30.11.2005, iar pârâta a refuzat luarea în considerare a veniturilor

din aceste adeverinţe, reclamanta necontestând decizia de recalculare.

Potrivit buletinului de calcul, prin Decizia nr. 177351/30.11.2005, la determinarea

punctajului mediu anual, au fost valorificate: sporul de şantier, sporul de izolare, sporul

subteran şi sporul de condiţii grele din cele patru adeverinţe.

Reclamanta a invocat dispoziţiile art. 107 alin. 3 din Legea nr. 263/2010 pentru

recalcularea pensiei sale prin adăugarea veniturilor aferente programului de lucru

prelungit şi a sporului de noapte. Or, pentru operaţiunea de recalculare a pensiei, astfel

cum este reglementată de prevederile art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, cu

efectele produse conform art. 107 alin. (5) din Legea nr. 263/2010, se opune caracterul

definitiv al deciziei nr. 177351/30.11.2005.

Dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 19/2000, aplicabilă la momentul emiterii deciziei

de recalculare nr. 177351/30.11.2005, prevedea că decizia casei teritoriale de pensii

necontestată în termen este definitivă.

În privinţa sporului de noapte, pârâta apelantă a procedat la revizuirea deciziei

de recalculare emisă în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.

4/2005, acordând drepturile începând cu data de 01.12.2005. Acesta nu este, însă, un

argument pentru admiterea acţiunii reclamantei, care a pretins recalcularea pensiei,

operaţiune juridică distinctă de cea a revizuirii, reglementată de art. 107 alin. 1 din

Legea nr. 263/2010, cu un regim şi efecte juridice diferite.

Potrivit dispoziţiilor art. 169 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cererea de

recalculare a pensiei urmează aceleaşi reguli procedurale privind soluţionarea şi

contestarea, prevăzute pentru cererea de pensionare. Decizia casei teritoriale de pensii,

necontestată în termen, este definitivă, conform art. 88 din Legea nr. 19/2000.

Legea nr. 263/2010 preia aceeaşi reglementare cu privire la efectele produse de

decizia casei de pensii, necontestată, context în care dispoziţiile art. 149 prevăd că

deciziile de pensie necontestate în termen devin definitive.

În concluzie, necontestarea soluţiei de respingere a cererii de valorificare a

formelor de retribuire obţinute în regim de lucru prelungit reprezintă un impediment

pentru formularea unei noi cereri de valorificare a aceloraşi adeverinţe, în cadrul

operaţiunii de recalculare a pensiei, astfel cum reclamanta a solicitat şi cum instanţa de

judecată este ţinută să se pronunţe potrivit principiului disponibilităţii părţii, care permite

reclamantului să stabilească obiectul cererii de chemare în judecată.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 480

Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul formulat de pârâtă şi a schimbat sentinţa

civilă apelată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

5. Revizuire drepturi de pensie. Emiterea deciziei de revizuire a pensiei

Legea nr. 263/2010, art. 107 alin. (1)

Casa teritorială sau sectorială de pensii va proceda la revizuirea pensiei, prin

emiterea unei decizii de revizuire a pensiei, în situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau

plăţii drepturilor de pensie, constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele

Pagină 23 din 26

legal cuvenite. Nu este necesară, ca formalitate, revocarea deciziei de pensie

anterioare.

Legiuitorul a reglementat revizuirea drepturilor de pensie independent de culpa

beneficiarului ei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

decizia civilă nr. 552 din 4 iunie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2788/09.12.2013, pronunţată în dosarul nr. 6747/30/2013,

Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de către reclamanta G.L. în contradictoriu

cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă că, prin decizia

nr. 158682/3/27.05.2013, pârâta a dispus recuperarea sumei de 4651 lei, reprezentând

drepturi încasate necuvenit pe perioada 01.06.2010-31.05.2013.

Această plată necuvenită a fost determinată de faptul că punctajul mediu anual,

începând cu anul 2005, a fost calculat în mod greşit prin raportare la venitul mediu lunar

asigurat pentru perioada 01.08.1992-01.08.1994 în loc de perioada 01.01.1996-

01.01.1998, când s-a solicitat înscrierea în sistemul de asigurări sociale conform Legii

nr. 80/1992.

După verificarea dosarului de pensie, pârâta a emis Decizia nr.

158682/1/27.05.2013, prin care a procedat la recalcularea punctajului mediu anual şi

revizuirea pensiei pentru limită de vârstă, valorificând venitul lunar asigurat pentru

perioada 01.01.1996-01.01.1998.

Această decizie de revizuire a stat la baza emiterii Deciziei nr.

158682/3/27.05.2013, ce constituie titlu executoriu pentru recuperarea sumei de 4.651

lei, încasată necuvenit.

Reclamanta a contestat această din urmă decizie, întrucât decizia nr.

158682/31.08.2005, prin care i s-a recalculat pensia pentru limită de vârstă, nu a fost

revocată şi, astfel, deciziile ulterioare nu pot produce efecte, fiind lovite de nulitate

absolută.

Nulitatea absolută ca sancţiune de drept civil intervine atunci când un act juridic a

fost încheiat sau emis cu încălcarea unor norme juridice imperative, care ocrotesc un

interes general.

În speţă, însă, emiterea deciziei de revizuire a pensiei fără revocarea expresă a

deciziei anterioare nu încalcă norme legale imperative, ci este permisă de lege.

Astfel, conform art. 107 din Legea nr. 263/2010, actualizată, dacă ulterior stabilirii

sau plăţii pensiei se constată diferenţe între sumele plătite şi cele legal cuvenite Casa

Teritorială de Pensii poate să emită, din oficiu, o decizie de revizuire, fără a dispune

revocarea expresă a deciziilor anterioare, prin care s-au stabilit drepturile de pensie,

sumele rezultate ca diferenţă încasată necuvenit putându-se recupera, prin emiterea

unei decizii ce constituie titlu executoriu, aşa cum prevede art. 179 din Legea nr.

263/2010.

Pârâta a emis decizia de revizuire a pensiei nr. 158682/1/27.05.2013 şi decizia

de recuperare a sumei încasată necuvenit nr. 158682/3/27.05.2013, în conformitate cu

prevederile art. 107 şi ale art. 179 din Legea nr. 263/2010, având în vedere, în mod

Pagină 24 din 26

corect, prevederile art. 6 din Legea nr. 80/1992, care stabilesc că persoanele care nu

au achitat contribuţia prevăzută de lege privind pensiile şi alte drepturi de asigurări

sociale ale agricultorilor au posibilitatea de a o achita pentru o perioadă de 2 ani.

Cum drepturile de pensie, conform Legii nr. 80/1992, s-au acordat începând cu

data de 01.01.1998, venitul mediu lunar asigurat, potrivit contractului de asigurări

sociale nr. 11824/16.12.1997, trebuia valorificat pentru perioada maximă de 2 ani de

când s-a solicitat înscrierea în sistemul de asigurări sociale, în speţă, din data de

01.01.1996, aşa cum rezultă din cererea adresată de reclamantă Oficiului de pensii la

data de 16.12.1997.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta G.L., solicitând admiterea

apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că hotărârea atacată este netemeinică

şi nelegală, întrucât reclamanta a fost pensionată pentru limită de vârstă şi stagiu

complet de cotizare, prin decizia emisă de către Casa Judeţeană de Pensii Timiş,

decizie care nu a fost atacată de către reclamanta şi nu a fost revocată de către emitent

sau de către altă persoană, producându-şi efectele în condiţiile legii.

Reclamanta nu are nicio culpă cu privire la cuantumul pensiei şi are convingerea

că suma ce i-a fost acordată, cu titlu de pensie, reprezintă dreptul său legal, stabilit în

baza contribuţiei la fondul de pensii, fără a exista vreo eroare. Procedura folosită de

către intimată, pentru a aplica această sancţiune pecuniară asupra drepturilor de pensie

ale reclamantei, este nelegală şi netemeinică.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466-471 din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată la data de 15.04.2014, pârâta-intimată Casa

Judeţeană de Pensii Timiş a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi

temeinică a sentinţei apelate.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 480 Cod

procedură civilă, Curtea l-a respins pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Dreptul la pensie al reclamantei a fost recalculat, prin decizia nr.

158682/31.08.2005, emisă de către Casa Teritorială de Pensii Timiş, punctajul mediu

anual fiind determinat pe baza dosarului din fostul sistem de pensii de stat, respectiv

pentru agricultori. Începând cu data de 01.09.2005, a încetat plata drepturilor stabilite

pe baza dosarului de pensie pentru agricultori nr. 851189.

În dosarul administrativ se regăseşte contractul de asigurari sociale nr.

11824/16.12.1997, încheiat de către reclamanta-apelantă, în temeiul căruia asigurata

beneficia de drepturi în cadrul asigurărilor sociale în conformitate cu Legea nr. 80/1992.

Ulterior, decizia de recalculare nr. 158682/31.08.2005 a fost revizuită de către

Casa Judeţeană de Pensii Timiş, deoarece, urmare a unui control realizat, s-a constatat

că punctajul mediu anual a fost calculat în mod greşit, întrucât s-a făcut abstracţie de

dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 80/1992, care prevedeau posibilitatea persoanelor

asigurate de a achita contribuţia de pensii şi asigurări sociale pentru perioadele

anterioare, dar nu mai mult de 2 ani în urmă. Astfel, se impunea ca venitul mediu lunar

asigurat să se valorifice pentru perioada 01.01.1996 - 01.01.1998 şi, respectiv, să se

determine punctajele anuale pentru această perioadă prin raportarea venitului lunar

asigurat potrivit contractului de asigurări sociale nr. 11824/16.12.1997.

Pagină 25 din 26

În această situaţie, pârâta a emis decizia nr. 158682/1/27.05.2013, prin care a

revizuit punctajul mediu anual şi cuantumul pensiei, şi, subsecvent, decizia nr.

158682/2/27.05.2013, în temeiul dispoziţiilor art. 169 din Legea nr. 263/2010, prin care

a acordat punctajul mediu anual suplimentar pentru grupa de muncă. Totodată, a emis

decizia nr. 158682/3/27.05.2013, prin care, în urma revizuirii şi recalculării punctajului

suplimentar începând cu data de 01.01.2011, a constatat că a rezultat, pentru perioada

01.06.2010-31.05.2013, respectiv în interiorul termenului de prescriptie de 3 ani, impus

de art. 179 din Legea nr. 263/2010, pentru care este permisă recuperarea sumelor

încasate necuvenit, că reclamanta-apelantă a primit drepturi în plus, în cuantum de

4651 lei. Se menţionează, în acesta ultimă decizie, că debitul provine din valorificarea

venitului de asigurare prevăzut de Legea nr. 80/1992 în perioada 01.08.1992-

01.08.1994, în loc de perioada 01.01.1996-01.01.1998.

În mod corect, a procedat pârâta la revizuirea drepturilor de pensie, având în

vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 80/1992, care dispun că persoanele care au

încheiat contract de asigurare potrivit acestui act normativ şi care nu au achitat

contribuţia prevăzută, au posibilitatea de a achita această contribuţie pentru perioadele

anterioare, până la 2 ani, în cuantumul reglementat la data achitării.

Criticile reclamantei-apelante, potrivit cărora decizia de recalculare a pensiei nr.

158682/31.08.2005, nefiind contestată de către beneficiar sau revocată de către emitet,

continuă să producă efecte juridice, au fost înlăturate dat fiind că prevederile art. 107

alin. (1) din Legea nr. 263/2010 permit pârâtei să procedeze la revizuirea pensiei, în

situaţia în care, ulterior stabilirii sau plăţii pensiei, se constată diferenţe între sumele

plătite şi cele legal cuvenite, dispoziţia legală neprevăzând, ca formalitate, menţionarea

revocării deciziei iniţiale. Este evident că, prin revizuirea deciziei de recalculare a

pensiei emisă în anul 2005, aceasta nu mai poate produce efecte juridice, finalitatea

deciziei de revizuire fiind aceea de a înlătura greşeala săvârşită.

Legiuitorul a reglementat revizuirea drepturilor de pensie independent de culpa

beneficiarului, astfel că nu prezintă relevanţă faptul că reclamantei-apelante nu i se

poate reţine vreo culpă la momentul recalculării pensiei în anul 2005.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 480

Cod procedura civilă, Curtea a respins apelul.