CCUURRTTEEAA DDEE AAPPEELL TTIIMMIIŞŞOOAARRAA

DDEECCIIZZIIII RREELLEEVVAANNTTEE SSEECCŢŢIIAA PPEENNAALLĂĂ

TTrriimmeessttrruull aall IIVV--lleeaa 22001133

SSeelleeccţţiiaa şşii pprreelluuccrraarreeaa ssppeeţţeelloorr aauu ffoosstt rreeaalliizzaattee ddee::

JJuuddeeccăăttoorr ddrr.. MMaarriiaann BBRRAATTIIŞŞ

GGrreeffiieerr--ddooccuummeennttaarriisstt FFllooaarree NNYYIIRREEDDII

Pagina 2 din 12

Cuprins

§§.. DDRREEPPTT PPEENNAALL && DDRREEPPTT PPRROOCCEESSUUAALL PPEENNAALL .............................................................................. 33

1. Infracţiunea de vătămare corporală gravă. Stabilirea formei de vinovăţie.

Încadrare juridică. Consecinţe ..................................................................................... 3

2. Dreptul la rejudecarea cauzei, după extrădarea condamnatului în

România. Caracterul facultativ al rejudecării cauzei, pentru instanţa sesizată cu

cererea de rejudecare ................................................................................................. 5

3. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

ţara. Semnificaţia duratei arestării preventive şi a schimbării declaraţiilor unor părţi

vătămate, pentru a constata modificarea temeiurilor pentru care s-a luat măsura

arestării preventive sau subzistenţa acestor temeiuri .................................................. 8

Pagina 3 din 12

§. DREPT PENAL & DREPT PROCESUAL PENAL

1. Infracţiunea de vătămare corporală gravă. Stabilirea formei de

vinovăţie. Încadrare juridică. Consecinţe - Codul penal: art. 184, art. 182 Fapta inculpatului de a lovi cu pumnul partea vătămată, agresiune în urma

căreia partea vătămată s-a dezechilibrat, a căzut şi s-a lovit cu capul de un cui de remorcare, ceea ce i-a cauzat vătămări corporale ce au necesitat un număr de 80 de zile de îngrijiri medicale, cu consecinţa producerii unei infirmităţi fizice permanente, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, conţinând forma vinovăţiei a praeterinţenţiei, în încadrarea juridică a faptei prevăzute de art. 182 alin. (1) şi alin. (2) Cod penal, iar nu a celei prevăzute de art. 184 alin. (2) Cod penal raportat la art. 182 alin. (1) şi alin. (2) Cod penal.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, Decizia penală nr. 1486/R din 4 decembrie 2013, dr. M.B.

Prin sentinţa penală nr. 227/29.04.2013 pronunţată de Judecătoria

Caransebeş în dosarul nr. 1267/208/2012, prin schimbarea încadrării juridice din art. 182 alin. (1) şi (2) Cod penal, în art. 184 alin. (2) Cod penal raportat la art. 182 alin. (1) şi (2) Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit. b) Cod penal şi art. 76 Cod penal, a fost condamnat inculpatul M.P., la o pedeapsă de 2 (două) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 71 Cod penal, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) Cod penal din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea pedepsei aplicate prin aceasta.

În baza art. 81 Cod penal a suspendat condiţionat executarea pedepsei de 2 luni închisoare pe un termen de încercare de 2 ani şi 2 luni, stabilit în condiţiile art. 82 Cod penal.

În baza art. 71 alin. (5) Cod penal a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.

Pentru a pronunţa această sentinţă penală prima instanţă a reţinut că, în noaptea de 13/14 mai 2010 în incinta Căminului cultural din localitatea A. se organizase discotecă, iar pe platoul din faţa acestuia petrecere cu muzică populară – ambele manifestări cu ocazia sărbătorii hramului bisericii. Pe fondul consumului de alcool a izbucnit un scandal între martorii N.A. şi N.S. pe de-o parte, şi martorii S.P. şi J.N. pe de altă parte. Deşi inculpatul M.P. era prieten cu ultimii doi, acesta nu a intervenit în altercaţie, ci a preferat să stea pe platoul din faţa căminului cultural alături de martorii J.Z. şi J.F. Acesta a fost contextul în care a apărut inculpatul N.I. care, fiind în stare avansată de ebrietate, l-a lovit fără motiv pe M.P. cu pumnul în zona feţei. Acest lucru ca de altfel şi celelalte evenimente ulterioare au fost percepute de martorii J., care se aflau împreună cu inculpatul M. De menţionat că martorii N. nu puteau să vadă nimic întrucât se aflau la 22,40 m de locul în care se aflau cei doi inculpaţi [proces-verbal de cercetare locală, fila 61 dosar], martorul D.I. nu a văzut nimic din incident, martorul S.P. l-a văzut doar pe M.P. cu urme de sânge, martorul J.N. nu ştie nimic, iar martorul V.I. a declarat că a auzit că N.I. a fost împins de M.P. Revenind, după ce M.P. a fost lovit de N.I. (cei doi nu se cunoşteau), acesta

Pagina 4 din 12

nu a reacţionat iniţial însă la o a doua încercare de lovitură, l-a împins pe N.I. Fiind foarte beat, N.I. s-a dezechilibrat, a mai parcurs câţiva paşi în direcţia înapoi (aprox 2,50 m) şi a căzut lovindu-se cu capul de cuiul de remorcare al unei maşini parcate pe platou. În acest fel, a suferit leziuni pentru care a necesitat şi intervenţie chirurgicală.

Instanţa a reţinut o stare de fapt diferită decât cea din rechizitoriu, considerând că nici o probă din cele administrate nu poate duce la concluzia că într-o primă fază M.P. l-a lovit pe N.I. cu pumnul în zona feţei şi abia mai apoi l-a împins. Este adevărat că în raportul medico-legal (fila 25 dosar de urmărire penală) sunt evidenţiate o serie de leziuni, dar acestea sunt localizate cu precădere în partea din spate a cutiei craniene şi simetric în zona retroauriculară (a urechii), fiind greu de crezut că M.P. ar fi putut lovi în acest fel cu pumnul, o persoană aflată în faţa sa. Întrucât nu există niciun martor care să confirme lovitura lui M.P., concluzia noastră este aceea că toate leziunile lui N.I. s-au produs ca urmare a căderii şi lovirii de un plan dur (bara de protecţie a maşinii parcate, respectiv, cuiul de remorcare).

Concluzia desprinsă din analiza anterioară are un efect decisiv asupra încadrării juridice a faptei pentru care M.P. a fost trimis în judecată, sub aspectul laturii subiective a infracţiunii.

Împingându-l pe N.I., inculpatul M.P. putea să prevadă că acesta va cădea în locul în care a avut loc acţiunea de împingere (datorită stării avansate de ebrietate a lui N.I), dar nu putea prevede că acesta va mai parcurge încă o distanţă de 2,50 m, şi mai ales faptul că în cădere se va lovi de cuiul de remorcare al unei maşini. Convingerea instanţei este că în mod obiectiv inculpatul M.P. nu putea să constate existenţa acelui cui de remorcare întrucât, aşa cum am arătat, faptele nu s-au derulat la lumină naturală ci pe timp de noapte, pe un platou înţesat de persoane.

În aceste condiţii se impune schimbarea încadrării juridice în privinţa lui M.P. întrucât acesta nu a acţionat cu intenţie, forma vinovăţiei sale fiind aceea a culpei cu prevedere – element constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. (2) Cod penal raportat la art. 182 alin. (1) şi (2) Cod penal.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş şi inculpatul M.P.

Procurorul a criticat sentinţa sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice, apreciind că fapta comisă de inculpatul M.P. constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) Cod penal şi nu infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) Cod penal (cum a reţinut prima instanţă).

Recursul declarat de procuror este fondat, iar recursul declarat de inculpat este nefondat.

Situaţia de fapt, ce rezultă din probele administrate atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa primei instanţe, este următoarea: în noaptea de 14/05.2010, în timp ce se afla în apropierea căminului cultural din localitatea A., numitul N.I. (aflat în mod vădit sub influenţa băuturilor alcoolice, posibil în stare de ebrietate) l-a lovit, fără motiv, cu pumnul în zona feţei pe inculpatul M.P. Acesta din urmă a ripostat şi l-a îmbrâncit pe N.I., gest în urma căruia N.I. a căzut pe spate şi s-a lovit cu capul de cuiul de remorcare al unui autovehicul parcat în apropiere. Impactul a fost foarte puternic, generând leziuni traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale, au pus în primejdie viaţa victimei şi au determinat o infirmitate fizică permanentă (prin voletul cranian după intervenţia neurochirurgicală de necesitate), aspecte consemnate în raportul de expertiză medico-legală nr. 1519/2011/2012 întocmit de IML Timişoara.

Situaţia de fapt expusă conturează elementele constitutive ale infracţiunii praeterintenţionate prevăzute de art. 182 alin. (1) şi (2) Cod penal (vătămare

Pagina 5 din 12

corporală gravă) săvârşită sub imperiul circumstanţei atenuante a provocării [art. 73 lit. b) Cod penal].

Actul de agresiune (îmbrâncirea) a fost comis cu intenţie, iar rezultatul mai grav (leziunile traumatice care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale, au pus în primejdie viaţa victimei şi au determinat o infirmitate fizică permanentă) este rezultatul culpei cu prevedere. Astfel, în momentul în care inculpatul M.P. l-a îmbrâncit pe N.I., acesta (inculpatul M.) avea reprezentarea faptului că persoana vătămată este în stare de ebrietate (în declaraţia de învinuit dată în faţa procurorului şi în prezenţa avocatului ales, M.P. afirmă „după ce l-am împins pe N.I. acesta a căzut pe spate fiind foarte beat”) şi, prin urmare, era uşor de dezechilibrat. De altfel, modul de agresiune adoptat de inculpatul M.P. (îmbrâncirea, deşi avea alternativa unei riposte identice cu cea folosită iniţial de persoana vătămată – lovitura cu pumnul) reflectă tocmai împrejurarea că M.P. şi-a dat seama că N.I. este nesigur pe picioare (datorită stării de ebrietate). În acest context este evident că inculpatul M.P. a prevăzut rezultatul potenţial al gestului său (dezechilibrarea şi căderea părţii vătămate, cu consecinţa provocării unor leziuni), însă nu a acceptat să provoace părţii vătămate leziuni grave de natura celor menţionate în actul medico-legal, socotind fără temei că acest rezultat nu se va produce.

În concluzie, soluţia adoptată de prima instanţă este greşită, recursul procurorului urmând să fie admis sub acest aspect.

Curtea a casat parţial sentinţa recurată, numai în privinţa inculpatului M.P. (sub aspectul laturii penale) şi rejudecând, în baza art. 334 Cod procedură penală a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatul M.P. din infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) Cod penal raportat la art. 182 alin. (1) şi (2) Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit. b) Cod penal şi art. 76 Cod penal, în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) şi (2) Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit. b) Cod penal şi art. 76 alin. (1) lit. d) Cod penal.

În baza art. 182 alin. (1) şi (2) Cod penal, cu aplicarea art. 73 lit. b) Cod penal şi art. 76 alin. (1) lit. d) Cod penal, a condamnat inculpatul M.P. la pedeapsa principală de 1 (unu) an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă.

2. Dreptul la rejudecarea cauzei, după extrădarea condamnatului în

România. Caracterul facultativ al rejudecării cauzei, pentru instanţa sesizată cu cererea de rejudecare

− Codul de procedură penală: art. 5221

Potrivit prevederilor art. 5221 Cod procedură penală, rejudecarea celor judecaţi

în lipsă în caz de extrădare va putea fi dispusă de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Lăsând la latitudinea instanţei dacă cererea de rejudecare poate fi admisă sau respinsă, se reţine că simpla depunere a cererii de rejudecare şi îndeplinirea condiţiilor privind judecarea în lipsă a condamnatului şi extrădarea sa, nu sunt suficiente pentru admiterea rejudecării cauzei, instanţa fiind datoare să analizeze şi temeinicia cererii de rejudecare. Dreptul condamnatului la redeschiderea procesului penal şi, rejudecarea sa este recunoscut numai în condiţiile în care acesta a lipsit la judecarea cauzei din motive situate dincolo de voinţa sa, aşa cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa pronunţată în mai multe cauze. Or, instanţa constată că, pe de o parte,

Pagina 6 din 12

condamnatul a cunoscut existenţa unei acuzaţii penale împotriva sa, participând în faza urmăririi penale, iar pe de altă parte, că neprezentarea condamnatului în faţa instanţei care a judecat cauza îi este imputabilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, Decizia penală nr. 1470/R din 2 decembrie 2013, dr. M.B.

Prin sentinţa penală nr. 232 din 10 octombrie 2013 pronunţată în dosarul nr.

865/295/2013 al Judecătoriei Sânnicolau-Mare, în baza art. 5221 din Codul de procedură penală a respins cererea de rejudecare a dosarului nr. 147/295/2012 al Judecătoriei Sânnicolau-Mare, în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 174/24.05.2012, cerere formulată de condamnatul C.D.-F., deţinut în Penitenciarul Rahova.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a reţinut următoarele: Inculpatul C.D.-F. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi

întrucât faptele pentru care a fost găsit vinovat au fost săvârşite în termenul de încercare de un an stabilit prin sentinţa penală nr. 198/4.06.2010 a Judecătoriei Sânnicolau-Mare, în temeiul art. 83 alin. (1) Cod penal instanţa i-a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de patru luni închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 198/04.06.2010 pronunţată de Judecătoriei Sânnicolau-Mare în dosarul nr. 629/295/2010, definitivă la data de 22.06.2010, prin care inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii furt calificat în temeiul art. art. 208 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 99 alin. (3) Cod penal şi art. 74 lit. a), b) şi c), art. 76 lit. d) Cod penal, urmând ca pedeapsa să fie executată alături de pedeapsa aplicată în această cauză, în total 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare, cu privare de libertate.

Sentinţa primei instanţe a fost atacată cu recurs de către inculpat, care ulterior şi-a angajat şi un apărător, respectiv pe dl. av. D.M., din Baroul Timiş, însă Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 1163/R din 6 septembrie 2012, i-a respins recursul, hotărârea de condamnare rămânând, aşadar, definitivă.

În baza hotărârii judecătoreşti de condamnare s-a emis de către Judecătoria Sânnicolau-Mare mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 230/07.09.2012, condamnatul fiind dat în urmărire internaţională, fiind extrădat ulterior din Germania.

Analizând admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, judecătoria a reţinut următoarele:

Potrivit art. 5221 din Codul de procedură penală, în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, dispoziţiile art. 404-408 aplicându-se în mod corespunzător.

Prin urmare, din interpretarea literală a acestui text reiese fără echivoc că instanţa are doar posibilitatea să dispună rejudecarea cauzei privind persoana judecată şi condamnată în lipsă, în baza cererii condamnatului, tot instanţa fiind cea chemată să aprecieze dacă, raportat la situaţia concretă din cauză, se impune sau nu rejudecarea pricinii penale. Cererea condamnatului constituie, aşa cum reiese din norma legală, actul care stă la baza declanşării procedurii, fără, însă, a fi suficientă formularea unei cereri de rejudecare şi constatarea împrejurării că inculpatul a fost judecat şi condamnat în lipsă pentru a se dispune, în mod automat, rejudecarea cauzei, dispoziţia cuprinsă în art. 5221 din Codul de procedură penală constituind doar o vocaţie pentru condamnat, iar nu un drept la rejudecarea cauzei.

Judecătoria consideră că instituţia reglementată de articolul mai sus menţionat a fost introdusă de legiuitorul ramând pentru a garanta respectarea dreptului la

Pagina 7 din 12

apărare al inculpatului şi nu pentru a permite acestuia să obţină o rejudecare a cauzei în toate situaţiile în care procesul penal s-a desfăşurat în lipsa sa.

Sub acest aspect, sunt de reţinut mai multe aspecte, care, coroborate, determină concluzia că cererea condamnatului nu este justificată.

Astfel, este fără putinţă de tăgadă că petentul a cunoscut faptul că faţă de el organele de cercetare penală desfăşoară o anchetă penală, existând formulate două plângeri penale pentru acuzaţia de furt calificat, dovadă în acest sens fiind împrejurarea că el a dat mai multe declaraţii, care se regăsesc în dosarul de urmărire penală nr. 1048/P/2010, participând şi la un test poligraf, pe care, de altfel, nu l-a trecut. Condamnatul a fost asistat în cursul urmăririi penale de un apărător ales – dl av. D.M., în prezenţa căruia, în data de 22.12.2012, i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, nefiind reale susţinerile din cuprinsul cererii de rejudecare, în sensul că nu ar fi avut cunoştinţă de exercitarea acţiunii penale împotriva sa.

De asemenea, pe tot parcursul judecăţii petentul a fost legal citat atât la adresa de domiciliu, cât şi la reşedinţa declarată organelor de urmărire penală, fiind exclusiv culpa sa că nu a înţeles să se prezinte la proces (conform art. 314 din Codul de procedură penală, doar participarea la proces a inculpatului arestat este obligatorie, textul prevăzând că judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie). Or, petentul, a fost cercetat şi judecat în stare de libertate, neparticiparea la procesul penal fiind exclusiv opţiunea sa, prin aceasta el alegând să nu i-a parte la procedura de judecată, pentru a fi prezent, astfel, la administrarea probelor, respectiv pentru a putea formula apărări şi propune probe în apărare, după cum susţine în motivarea cererii pendinte.

Cu toate acestea, instanţa de fond i-a respectat dreptul la apărare, asigurându-i un apărător din oficiu. Mai mult, în calea de atac condamnatul şi-a angajat din nou un apărător – pe dl av. D.M., care i-a acordat asistenţă juridică calificată, apărându-i interesele, petentul, din nou, alegând să nu participe personal la proces, ci să părăsească teritoriul României, încercând în acest fel să se sustragă executării pedepsei ce i-a fost aplicată de instanţele naţionale. Ca atare, condamnatul a avut posibilitatea de a-şi face o apărare efectivă, în conformitate cu principiile şi garanţiile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată şi de ţara noastră.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs condamnatul C.D.-F. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi în raport cu

actele şi lucrările din dosar în limitele prevăzute de art. 3856 alin. (1) şi (3) Cod procedură penală, Curtea constată recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

În practica judiciară s-a reţinut că prin cererea de rejudecare este pusă în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă care, în majoritatea cazurilor a parcurs mai multe etape procesuale şi al cărei regim nu poate fi afectat prin simpla depunere a unei cereri.

Mai mult, în textul art. 5221 Cod procedură penală se arată: „cauza va putea fi rejudecată” şi nicidecum „cauza va fi rejudecată”. Lăsând la latitudinea instanţei dacă cererea de rejudecare va fi admisă sau nu, fiind evident că legiuitorul a urmărit analizarea acesteia sub aspectul temeiniciei ei, se reţine că simpla depunere a cererii de rejudecare la instanţa competentă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii prevăzute de art. 5221 Cod procedură penală sunt necesare, dar nu şi suficiente admiterii acesteia, instanţa fiind datoarea a analiza şi temeinicia sa.

Chiar dacă petentul nu a participat la nici un termen de judecată, fiind judecat aşadar în contumacie, dreptul său la apărare nu a fost încălcat.

Pagina 8 din 12

Pe de o parte, Curtea reţine că petentul a fost prezent şi a colaborat cu organele de urmărire penală, şi chiar a fost audiat la 31.03.2011, 05.10.2011, 20.10.2011, când i s-a adus la cunoştinţă şi învinuirea, s-a suspus examinării tehnico-ştiinţifice privind testarea comportamentului simulat, iar la data de 22.12.2011 i-a fost prezentat materialul de urmărire penală, având aşadar cunoştinţă de faptul că este cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni, din procesele verbale emise în vederea executării mandatelor de aducere, rezultând că inculpatul a plecat în Spania, deşi cunoştea că este cercetat într-un dosar penal.

Pe de altă parte, potrivit art. 177 alin. (3) Cod procedură penală, „în caz de schimbare a adresei arătată în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată de schimbarea intervenită, sau dacă organul judiciar apreciază pe baza datelor obţinute potrivit art. 180 că s-a produs o schimbare de adresă”.

În atare condiţii, se apreciază că petentul nu se poate prevala de faptul că nu şi-a respectat obligaţia legală de a încunoştinţa organul judiciar de noua adresa pentru a fi citat la judecarea cauzei. Se constată că la dosarul cauzei, s-a făcut o apărare reală şi eficientă de apărătorul din oficiu, acesta exercitând şi recurs împotriva sentinţei.

În concluzie, instanţa de recurs reţine că lipsa sa de la judecarea cauzei nu poate fi imputată decât petentului şi pe cale de consecinţă asimilată unei renunţării voluntare la dreptul de a fi prezent în instanţă pentru a-şi face apărările.

Ori, dreptul inculpatului la redeschiderea procedurii este recunoscut doar în condiţiile în care acesta a lipsit de la judecarea cauzei din motive dincolo de voinţa sa, cauze de forţă majoră sau alte motive întemeiate (în acest sens Colozza vs. Italia, Demebeikov vs. Bulgaria, Medenica vs. Elvetia, Sejdovic vs. Italia etc.).

În măsura în care se constată că persoana condamnată a avut cunoştinţă de faptul că este cercetată penal, întrucât a dat declaraţii în cursul urmăririi penale, însă nu s-a prezentat la judecată, părăsind ţara, iar pe tot parcursul procesului penal a fost reprezentat de apărător, cererile sale privind încălcarea unui drept la apărare nu pot fi primite. La aceleaşi concluzii a ajuns de altfel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în Decizia penală nr. 4713/2006 sublinia faptul că cererea de rejudecare urmează a fi respinsă în condiţiile sus menţionate.

3. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi ţara. Semnificaţia duratei arestării preventive şi a schimbării declaraţiilor unor părţi vătămate, pentru a constata modificarea temeiurilor pentru care s-a luat măsura arestării preventive sau subzistenţa acestor temeiuri

- Codul procedură penală: art. 139, art. 143, art. 148 lit. f) Termenul arestului preventiv scurs pe parcursul procesului penal până în

prezent este unul rezonabil raportat la complexitatea cauzei, volumul actelor procesuale şi procedurale necesar a se efectua în cauză, comportamentul procesual al părţilor implicate în proces, astfel că termenul de 5 luni al duratei măsurii arestării apare ca fiind rezonabil şi în raport de jurisprudenţa CEDO. Poziţia procesuală a unui număr de 6 părţi vătămate care ar fi relevat activitatea infracţională redusă a inculpatului nu este de natură să determine punerea în libertate a inculpatului, deoarece, singure aceste declaraţii nu pot minimaliza rolul esenţial pe care l-a avut inculpatul în existenţa grupului infracţional organizat. Pe de altă parte, subzistă temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, fiind

Pagina 9 din 12

îndeplinite în continuare condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. h) C. pr. pen. Prin urmare, trecerea unui anumit timp de la luarea măsurii şi schimbarea declaraţiilor unor părţi vătămate nu sunt motive care modifică temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, cu consecinţa înlocuirii acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 1468/R din 29 noiembrie 2013, dr. M.B. Prin încheierea penală din 27.11.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 9506/30/2013, în baza art. 3002 Cod procedură penală raportat la art. 139 alin. (1), (35) Cod procedură penală şi art. 1451 Cod procedură penală s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului D.P.M.A., cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului D.P.M.A. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 61/09.07.2013 al Tribunalului Timiş, dacă nu este arestat în altă cauză.

Pentru a pronunţa această încheiere, tribunalul a constat că, la acest moment procesual, această măsură preventivă nu se mai impune, schimbându-se temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri şi neexistând temeiuri noi care să justifice în continuare privarea de libertate a inculpatului, în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal fiind suficient a se dispune faţă de acesta măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Instanţa a avut în vedere că, potrivit art. 139 Cod procedură penală măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar potrivit alin. 139 alin. (35) măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. (1) lit. b) şi c), respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara.

În cauză, temeiurile care au stat la baza luării şi, ulterior, prelungirii şi menţinerii arestării preventive la primirea dosarului au vizat faptul că există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, conform art. 143 Cod procedură penală la art. 148 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică, tribunalul a reţinut că acesta este ulterior săvârşirii faptei şi are un caracter limitat în timp, presupunând existenţa unor riscuri de natură a pune în primejdie funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora, fără a putea fi confundat cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. Ca atare, este evident că odată cu timpul petrecut în detenţie preventivă, gradul de pericol pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă pentru ordinea publică descreşte, astfel că anumite motive ce iniţial puteau justifica luarea unei măsuri privative de libertate, este posibil ca odată cu trecerea timpului să nu mai fie suficiente pentru menţinerea acestuia în stare de arest.

În acelaşi timp, tribunalul a reţinut că, conform art. 5 alin. (2) CEDO, orice persoană arestată are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză în cursul procesului.

Or, în cauză, instanţa a apreciat că, raportând aceste aspecte la intervalul de arest preventiv deja executat de inculpat (5 luni), la data săvârşirii presupuselor fapte infracţionale reţinute în sarcina acestuia – anul 2012 şi lipsa oricărei reacţii negative

Pagina 10 din 12

a colectivităţii de la acel moment şi până în prezent, la presupusul rol mai redus jucat de acesta în activitatea infracţională (nefiind reţinut în sarcina sa că s-ar fi ocupat de organizarea activităţii sau de racolarea persoanelor), precum şi, nu în ultimul rând, la poziţia celor 6 părţi vătămate prezente la termenele de judecată din data de 21.10.2013 şi 27.11.2013 – care au arătat că nu se consideră în nici un fel vătămate de inculpatul D., perioada de arest preventiv deja executată apare ca suficientă pentru a înlătura pericolul pe care îl reprezintă pentru ordinea publică lăsarea acestuia în libertate, la acest moment nemaiexistând justificări pentru a reţine că interesul general al societăţii este mai puternic decât cel al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate.

Este adevărat că pericolul social abstract al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului este mare, însă, prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei, la faptul că 5 părţi vătămate au arătat expres în faţa instanţei că nu se consideră vătămate de acest inculpat, instanţa a apreciat că o perioadă de arest preventiv de aproape 5 luni apare ca suficientă pentru a diminua tulburarea cauzată ordinii şi liniştii publice, precum şi periculozitatea socială a acestuia.

La pronunţarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere inclusiv faptul că arestul preventiv reprezintă situaţia de excepţie, starea de normalitate reprezentând-o cercetarea persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni în stare de libertate, precum şi stadiul procesului şi motivele pentru care nu se poate trece la cercetarea judecătorească – respectiv neîndeplinirea procedurii de citare cu celălalt inculpat – motive independente de voinţa inculpatului D. şi care nu ar trebui să se reflecte în mod negativ asupra situaţiei acestuia.

Pe de altă parte, având în vedere că, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din CEDO, punerea în libertate a inculpatului în cursul procedurii poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză în cursul procesului, constatând că există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către inculpat de fapte penale şi este în interesul bunei desfăşurări a procesului penal şi al aflării adevărului a fi asigurată prezenţa acestuia la judecată şi a împiedica contactul cu celelalte părţi, instanţa a apreciat ca necesară obligarea acestuia de a nu părăsi ţara.

Împotriva acestei încheieri penale a declarat recurs DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, arătând că încheierea recurată este netemeinică, instanţa de fond dispunând înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul D.P.M.A., ca urmare a aprecierii eronate a materialului probator şi a pericolului social, motivarea instanţei de fond bazându-se pe poziţia procesuală a unui număr de 6 părţi vătămate şi pe invocarea termenului rezonabil al arestării preventive, avându-se în vedere că inculpatul a stat arestat mai bine de 5 luni, faptele reţinute în sarcina sa fiind comise în cursul anului 2012. S-a mai arătat de procuror că din declaraţiile celor 16 părţi vătămate s-a remarcat rolul important al inculpatului D.P.M.A. deţinut în cadrul grupului infracţional, acesta fiind folosit la intimidarea victimelor de către inculpatul S.I., fiind cunoscut ca un personaj foarte violent, punerea în libertate a acestuia prezentând un real pericol atât pentru ordinea publică cât şi pentru buna funcţionare a ordinii de drept, iar părţile vătămate implicate ar avea de suferit presiuni psihice sau chiar fizice, acesta urmărind intimidarea victimelor cu scopul retractării declaraţiilor de acuzare la adresa lui, solicitându-se în final casarea încheierii şi menţinerea stării de arest a inculpatului.

Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) Cod procedură penală, instanţa constată că recursul formulat de către DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara este fondat pentru următoarele considerente.

Pagina 11 din 12

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul D.P.M.A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit în dosarul nr. 92/D/P/2013 al DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, alături de inculpaţii D.I.C. şi S.I., reţinându-se în sarcina inculpaţilor constituirea, aderarea şi sprijinirea unui grup infracţional specializat în racolarea a unui număr de 16 părţi vătămate, pe care sub promisiunea asigurării unor locuri de muncă bine plătite în domeniul construcţiilor, i-au transportat în Germania şi prin acte de inducere în eroare, precum şi acte de violenţă, ameninţare şi abuz de autoritate, i-au exploatat prin munci ilegale.

Analizând întregul material probator existent în cauză, se poate constata că în speţa de faţă subzistă temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. f) Cod procedură penală în sensul că există indicii temeinice că inculpatul D.P.M.A. ar fi săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina acestuia prin actul de sesizare a instanţei, infracţiuni care sunt pedepsite de legea penală cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura faptelor reţinute în sarcina sa de către procuror, modalitatea în care ar fi fost comise, aspect raportat la rechizitoriul întocmit, astfel că în acest moment procesual punerea în libertate a inculpatului apare ca fiind o măsură netemeinică, urmând ca inculpatul intimat să fie judecat în continuare în stare de arest preventiv.

În primul rând, înlocuirea măsurii arestării preventive apare ca netemeinică prin prisma faptului că nu a intervenit nici un element probatoriu care să conducă la ideea luării acestei măsuri, de la data pronunţării deciziei penale nr. 1307/R din 25.10.2013 a Curţii de Apel Timişoara când din nou a fost casată o încheiere de înlocuire a măsurii arestării preventive, fiind menţinută măsura arestării preventive a inculpatului D.P.M.A., nu a fost administrată nici o probă întrucât la termenul de judecată din 27.11.2013 procedura de citare cu inculpatul S.I. nu a fost îndeplinită, fiind incidente dispoziţiile art. 291 Cod procedură penală.

Pe de altă parte, instanţa apreciază că termenul arestului preventiv scurs pe parcursul procesului penal până în prezent este unul rezonabil raportat la complexitatea dosarului, volumul actelor procesuale şi procedurale de întocmit, comportamentul procesual al părţilor implicate în procesul penal, astfel că termenul de 5 luni scurs de la luarea măsurii arestării preventive apare ca fiind rezonabil şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, din materialul probator existent în cauză rezultă faptul că sunt indicii temeinice că inculpatul intimat ar fi avut un rol esenţial în existenţa grupului infracţional organizat, neputându-se concluziona că acesta ar fi avut doar un rol minor în desfăşurarea întregii activităţi infracţionale, minimalizarea rolului acestuia de către apărătorul acestuia neputând fi primită, însă evident că stabilirea stării de fapt este sarcina primei instanţe care soluţionează fondul cauzei, dar raportat la acest aspect instanţa subliniază necesitatea menţinerii stării de arest preventiv a inculpatului, măsura obligării de a nu părăsi ţara fiind o măsură insuficientă în raport cu toate aceste elemente prezentate mai sus.

Încheierea recurată s-a bazat pe două chestiuni esenţiale, respectiv depăşirea termenului rezonabil şi poziţia procesuală a unui număr de 6 părţi vătămate care ar fi relevat activitatea infracţională mai redusă a inculpatului, însă aceste elemente, aşa cum au fost analizate mai sus, nu pot sta la baza unei soluţii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, întrucât ele apar ca fiind neîntemeiate în raport cu întregul material probator administrat până în prezent.

Pagina 12 din 12

Fără a intra într-o analiză profundă a materialului probator, instanţa totuşi observă din declaraţiile unor părţi vătămate audiate că inculpatul D.P.M.A. ar fi avut un comportament violent faţă de unele părţi vătămate, pentru a menţine părţile vătămate într-o anumită situaţie de fapt, el fiind conştient de realitatea exploatării acestor părţi vătămate, iar prin prisma acestor elemente se poate concluziona că inculpatul, în cazul în care ar fi pus în libertate, ar putea chiar proceda la intimidarea victimelor cu scopul ca acestea să-şi retracteze declaraţiile.

Faptul că părţile vătămate audiate anterior au apreciat că nu au fost vătămate de inculpat, nu este de natură să determine punerea în libertate a inculpatului, urmând a fi administrate alte probe pe parcursul cercetării judecătoreşti, nefiind dovedită vinovăţia sau nevinovăţia acestuia, beneficiind în continuare de prezumţia de nevinovăţie.

Punerea în libertate a inculpatului în acest moment procesual ar echivala cu încurajarea unor persoane de a comite fapte antisociale, bazându-se astfel pe clemenţa organelor judiciare care într-o societate democratică trebuie să apere valorile fundamentale ale drepturilor omului şi în această speţă organele judiciare trebuie să ia măsuri ferme pentru eradicarea unor activităţi de natură infracţională, iar pentru a demonstra o fermitate în această privinţă, se impune menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului D.P.M.A. în continuare, pentru buna desfăşurare a procesului penal, această măsură fiind necesară în acest moment procesual.

Pentru toate aceste considerente, a fost admis recursul formulat de DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, încheierea penală recurată a fost casată sub aspectul măsurii preventive aplicată inculpatului D.P.M.A. şi, ca urmare a rejudecării cauzei, a fost menţinută starea de arest a acestui inculpat, urmând ca legalitatea şi temeinicia acestei măsuri să fie verificată în termenul legal de 60 zile.