Cursul 3

3.1. Artrologia

Artrologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor. Articulaţiile sunt organele de legătură dintre oase şi reprezintă sediul

mişcărilor dintre piesele scheletice care vin în contact. Există două mari categorii de articulaţii, şi anume: articulaţiile fixe sau

sinartrozele (cu o mobilitate foarte redusă) şi articulaţiile mobile sau diartrozele.

Sinartrozele Sinartrozele sunt articulaţii lipsite de mobilitate sau cu mobilitate foarte redusă.

Cele două oase care se articulează sunt unite prin ţesut fibros, cartilaginos sau osos. Din acest punct de vedere se sinartrozele se împart în:

a. sindesmoze – legătura dintre oase se face prin ţesut fibros – suturile (suturi dinţate, suturi scuamoase, suturi plane, suturi denticulate), gonfoza (articulaţiile dinţilor) şi legătura printr-o membrană interosoasă;

b. sincondroze – se caracterizează prin interpunerea de ţesut cartilaginos între oasele care se articulează;

c. sinostoze – se formează prin osificare la vârsta adultă a sindesmozelor şi sincondrozelor.

DiartrozeleDiartrozele sunt articulaţiile mobile care au o cavitate articulară. După gradul lor

de mobilitate, ele se împart în: artrodii (cu grad mai mare de mobilitate şi se regăsesc la nivelul membrelor) şi amfiartroze (cu grad de mobilitate mai redus, de aceea mai poartă denumirea de articulaţii semimobile).

Diartrozele sunt alcătuite din următoarele elemente: feţele articulare – care pot fi plane, sferoidale, elipsoidale, „în şa”, trohleare; cartilajul articular – este format din ţesut cartilaginos hialin; labrul glenoidal; meniscurile şi discurile articulare; formaţiunile de unire sau de legătură între oase – capsula articulară şi

ligamentele.Capsula articulară este un manşon fibros care se inserează pe oasele care se

articulează. Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase care se prind de oasele

articulaţiei. Ele pot fi: interosoase, capsulare şi periferice.Ligamentele interosoase se găsesc în interiorul articulaţiei, între cele două oase.

Ligamentele capsulare sunt fascicule de fibre care întăresc capsula articulară în regiunile în care este necesară o frânare a mişcărilor. Ligamentele periferice sunt cele situate mai la distanţă de capsulă.

În afară de capsulă, la unirea şi menţinerea în contact a feţelor articulare mai participă şi muşchii şi tendoanele, prin componenta articulară a forţei lor, precum şi presiunea atmosferică.

Mişcările şi axul mişcărilor articulareMişcările articulare sunt de două tipuri: de alunecare şi de rotaţie.

1

Axul mişcării reprezintă linia imaginară care trece prin articulaţie în jurul căreia se face mişcarea de rotaţie. El poate avea diferite direcţii: verticală, sagitală, transversală, sau complexă. Cu cât numărul axelor de rotaţie este mai mare, cu atât gradul de mobilitate sau libertate al articulaţiilor este mai ridicat.

Tipuri de mişcări articulare: flexia – mişcarea prin care cele două segmente articulare se apropie unul de

altul; extensia – mişcarea prin care segmentele articulate se îndepărtează unul de

celălalt; adducţia – mişcarea prin care membrele sau segmentele se apropie de planul

medio-sagital; abducţia – mişcarea prin care segmentele se depărtează de planul medio-

sagital; circumducţia – mişcare complexă care le înglobează pe cele de mai sus şi

include şi rotaţia; rotaţia laterală şi rotaţia medială – mişcările care se fac în jurul unui ax

vertical; pronaţia – mişcarea de rotaţie prin care policele se roteşte medial, în jurul

axului longitudinal; supinaţia – mişcarea opusă pronaţiei.

Clasificarea funcţională a diartrozelorDiartrozele, după gradul de libertate a mişcărilor, se împart în trei grupe:

cu un singur grad de libertate sau uniaxiale; cu două grade de libertate sau biaxiale; cu trei grade de libertate sau triaxiale.

Articulaţiile uniaxiale au un singur grad de libertate şi acesta poate avea o direcţie transversală, verticală sau oblică, în funcţie de forma suprafeţelor articulare. Mişcările în aceste articulaţie pot fi de flexie-extensie sau de rotaţie medială sau laterală. Din această categorie fac parte: ginglimul, cohleartrozele şi articulaţiile trohoide.

Articulaţiile biaxiale au două grade de libertate, din categoria acestora făcând parte articulaţiile elipsoidale şi articulaţiile „în şa”.

Articulaţiile cu trei grade de libertate sunt articulaţiile cu cele mai mari posibilităţi de mişcare. Din această categorie fac parte articulaţiile sferoidale. Acestea sunt formare dintr-un cap articular, mai mare sau mai mic decât o jumătate de sferă (de exemplu, articulaţia scapulohumerală şi articulaţia coxofemurală).

Articulaţiile craniuluiArticulaţiile craniului se clasifică în articulaţii ale oaselor craniului şi articulaţia

capului cu coloana vertebrală. Articulaţiile craniului sunt majoritatea sinartroze; doar una singură este

diartroză – articulaţia temporomandibulară. Sinartrozele craniului adult sunt de două tipuri: sindesmoze (sau suturi) şi

sincondroze. Cele mai mari suturi ale craniului sunt: sutura coronară, sutura lambdoidă şi

sutura sagitală.Articulaţia temporomandibulară, singura diatroză a craniului, are rol în

masticaţie, vorbire şi mimică.

2

Articulaţiile trunchiuluiArticulaţiile trunchiului sunt axate de articulaţiile coloanei vertebrale şi ale

sternului. Coloana vertebrală are articulaţii intervetebrale, articulaţii cu capul, cu coastele şi cu oasele coxale. Sternul se articulează cu coastele, iar acestea cu coloana toracală, formând toracele osos sau cuşca toracică.

Articulaţiile coloanei vertebraleVertebrele se articulează între ele prin articulaţii cu mobilitate redusă, dar prin

sumaţia mişcărilor posibile în acestea se realizează mişcările coloanei ca întreg. Articulaţiile corpurilor vertebrale se fac prin intermediul discurilor

intervertebrale şi prin ligamente. Articulaţiile arcurilor vertebrale sunt reprezentate de diartrozele dintre apofizele articulare şi legăturile realizate prin ligamente (sindesmoze).

Mecanica articulaţiilor intervertebraleMişcările principale ale coloanei vertebrale sunt flexia şi extensia, lateroflexia şi

rotaţia. În flexie, corpurile vertebrelor tind să se apropie anterior, comprimând discul, iar nucleii pulpoşi se deplasează posterior. În extensie, fenomenele se petrec invers. Extensia maximă este mai redusă decât flexia, unghiul format cu verticala în regiunea toracală este de numai 450.

Lateroflexia stângă sau cea dreaptă se însoţesc de o uşoară mişcare de rotaţie. Au o amplitudine mai mică, unghiul format cu verticala fiind de 300.

Rotaţia sau torsiunea coloanei se face în jurul axului vertical. Cele mai ample mişcări de rotaţie se fac în regiunea cervicală şi sunt aproape inexistente în regiunea lombară.

Articulaţia craniovertebralăLegătura craniului cu coloana vertebrală este una foarte complexă, realizată

prin intermediul a două articulaţii: articulaţia atlantooccipitală şi articulaţia atlantoaxoidiană.

Articulaţiile costovertebraleArticulaţiile costovertebrale leagă extremităţile vertebrale ale coastelor de

coloană, având un rol deosebit de important în mecanica respiratorie. Ele sunt alcătuite din două articulaţii: una între capul coastei şi corpurile vertebrale şi alta între tuberculul costal şi apofiza transversă.

Articulaţiile sternocostaleCoastele se leagă de stern prin cartilajele costale care, la rândul lor, formează cu

sternul articulaţiile sternocostale. Cartilajele coastelor a 7-a, a 9-a şi a 10-a se leagă între ele succesiv, formând rebordul costal.

Articulaţiile membrelor superioareArticulaţiile membrelor superioare se grupează în două categorii: unele care fac

legătura membrelor cu toracele şi altele care fac legătura între oasele extremităţii libere a membrelor superioare.

Oasele centurii scapulare se leagă de torace printr-o singură articulaţie osoasă – aceea dintre claviculă şi stern. Prin cealaltă extremitate, clavicula se leagă de scapulă, care se articulează la rândul ei cu toracele numai prin legături musculoaponevrotice.

3

Articulaţia sternoclaviculară are trei grade de libertate şi mişcările posibile în ea sunt de ridicare, coborâre, proiecţie înainte şi înapoi, iar prin combinarea lor rezultă mişcările de circumducţie.

Articulaţia acromioclaviculară nu are muşchi proprii care să acţioneze asupra sa, ci face mişcările de alunecare ca urmare a mişcărilor scapulei şi ale claviculei.

Scapula se leagă de torace prin muşchi şi de claviculă prin articulaţia acromioclaviculară, mişcările ei fiind solidare cu ale claviculei.

Articulaţiile extremităţii libere a membrelor superioareArticulaţia umărului sau articulaţia scapulohumerală se formează între capul

humeral şi cavitatea glenoidă a scapulei, completată pe margini de un fibrocartilaj: labrum glenoidale. Ea este o articulaţie sferoidală. Funcţional, articulaţia umărului are trei grade de libertate.

Articulaţia cotului este o diartroză complexă, care face legătura între humerus şi oasele antebraţului, radius şi ulna. Anatomic, ea constituie o singură articulaţie; funcţional însă ea este alcătuită din trei articulaţii: humeroulnară, humeroradială şi radioulnară proximală.

Articulaţia mâinii este formată din articulaţia radiocarpiană şi articulaţia intercarpiană.

Articulaţiile degetelor sunt formate din articulaţiile metacarpofalangiene şi articulaţiile interfalangiene.

Articulaţiile membrelor inferioareLa membrele inferioare se deosebesc articulaţii ale centurii pelviene şi articulaţii

ale oaselor extremităţii libere a membrelor inferioare.Oasele centurii pelviene posedă articulaţii cu o mobilitate mult mai redusă decât

cea a centurii scapulare. Legătura lor cu trunchiul este fixă. La centura pelviană, cele două coxale se apropie mult de linia mediană, formând simfiza pubiană. Spaţiul posterior dintre cele două coxale este ocupat de osul sacru care formează articulaţia sacroiliacă, o legătură puternică între centura pelviană şi coloana vertebrală, prin care greutatea corpului se transmite bazinului şi membrelor inferioare. Prin articulaţia coxalelor, între ele cu sacrul, se formează bazinul sau pelvisul.

Simfiza pubiană este articulaţia dintre feţele articulare simfizare ale pubelui. Articulaţia sacroiliacă este articulaţia dintre feţele articulare auriculare ale sacrului şi osului iliac, unite între ele prin ligamentele sacroiliace interosoase.

Articulaţiile extremităţii libere a membrelor inferioareArticulaţia şoldului sau articulaţia coxofemurală este o artrodie sferoidală

(enartroză) formată din capul femurului articulat cu acetabulul coaxului, care, spre a-şi mări suprafaţa articulară, posedă un fibrocartilaj circular, denumit labrul acetabular. Articulaţia şoldului posedă trei grade de libertate (este o articulaţie sferoidală), mişcările posibile fiind: flexia şi extensia, abducţia şi adducţia, rotaţiile medială şi laterală şi circumducţia.

Articulaţia genunchiului este articulaţia dintre condilii femurali, patelă şi condilii tibiali. Incongruenţa dintre feţele articulare este completată de două meniscuri în forma literei „C”, unul medial şi altul lateral. Anterior, articulaţia este închisă de rotulă (articulaţia femuropatelară). Mişcările principale sunt de flexie-extensie şi în mică măsură de rotaţie şi înclinaţie laterală.

4

Articulaţia tibiofibulară este articulaţia dintre epifizele inferioare ale tibiei şi ale fibulei şi trohleea osului talus. Articulaţia este un ginglim şi are un singur grad de libertate, mişcările posibile fiind de flexie dorsală şi flexie plantară a piciorului.

Articulaţiile intertarsiene sau articulaţia subtalară consta din alte două articulaţii: talocalcaneonaviculară şi talocalcaneană. Mişcările posibile sunt de pronaţie sau eversiune şi supinaţie. De asemenea, sunt posibile şi mişcări de adducţie şi abducţie ale piciorului.

Articulaţia mediotarsiană denumită şi articulaţia Chopart, este formată din articulaţia talonaviculară şi articulaţia calcaneocuboidiană.

Articulaţiile tarsometatarsiene, denumite şi articulaţia Lisfranc, se realizează între baza primelor metatarsiene şi cele trei cuneiforme şi între baza ultimelor două metatarsiene şi osul cuboid.

Articulaţiile metatarsofalangiene se fac între extremitatea anterioară a metatarsienelor şi baza primei falange.

Articulaţiile interfalangiene sunt articulaţiile dintre falangele degetelor, de tip trohleartoze.

3.2. Miologia

Miologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul muşchilor şi anexelor lor. Totalitatea muşchilor formează sistemul muscular. După structura lor histologică, muşchii se împart în trei categorii: striaţi, netezi şi muşchiul cardiac.

Forma muşchilorMuşchii sunt alcătuiţi dintr-un corp denumit pântec sau venter şi două

extremităţi care se continuă cu tendonul prin care se prind de oase. Există muşchi care au câte două corpuri musculare, numiţi muşchi biventeri (muşchiul digastric, omohioidian etc.).

După dimensiunile lor spaţiale, muşchii pot fi lungi, laţi, scurţi şi circulari. Muşchii lungi se găsesc la nivelul extremităţilor şi pentru că se contractă mai repede şi produc mişcări mai ample, mai poartă denumirea şi de muşchi de viteză. Muşchii laţi se află în pereţii cavităţilor trunchiului (muşchii oblici abdominali). Muşchii scurţi se găsesc în regiuni în care se efectuează mişcări reduse, dar în care este necesară o forţă musculară mare (muşchi de efort). Muşchii circulari sunt dispuşi în jurul orificiilor, formând sfinctere.

Există muşchi care se prind de os prin două, trei sau chiar patru capete de unde şi denumirea de muşchi biceps, triceps sau cvadriceps.

Structura muşchilor scheleticiCorpul unul muşchi este alcătuit din fibre musculare striate şi din ţesut

conjunctiv în care se găsesc vase şi nervi. Fiecare fibră musculară este învelită într-o teacă subţire de ţesut conjunctiv, denumită endomizium. În grosimea muşchiului, fibrele se grupează formând fascicule primare, care se grupează în fascicule secundare, iar dacă muşchiul este mai gros, se formează şi fasciculele terţiare. Ţesutul conjunctiv lax care înconjoară fasciculele musculare formează perimiziumul intern. La suprafaţă, muşchiul este acoperit de perimiziumul extern. Ţesutul conjunctiv din muşchi posedă o importantă proprietate, elasticitatea, care participă la uniformizarea contracţiei şi la repartizarea egală şi treptată a energiei musculare.

Tendonul este organul de legătură dintre muşchi şi os, format din ţesut conjunctiv fibros, numit şi ţesut tendinos.

5

Vascularizaţia muşchiului scheletic este una foarte bogată. Arterele pătrund în muşchi, dau ramuri numite arteriole, care formează o bogată reţea capilară. Venulele şi venele merg paralel cu arteriolele şi arterele muşchiului. Debitul de sânge în muşchi este direct proporţional cu fazele sale de activitate.

Inervaţia muşchiului scheletic este cea care dă tonusul, contracţia şi sensibilitatea muşchiului. Muşchii au o inervaţie motorie, senzitivă şi vegetativă.

Anexele muşchiului uşurează activitatea muşchiului şi a tendoanelor. Acestea sunt bursele sinoviale sau mucoase, tecile sinoviale şi fibroase ale tendonului şi fasciile musculare.

Muşchii capuluiDupă acţiunea pe care o îndeplinesc, muşchii capului sunt grupaţi în muşchi ai

mimicii şi muşchi care acţionează asupra articulaţiei temporomandibulare (muşchi masticatori).

Muşchii mimiciiSunt situaţi imediat sub piele şi se inserează cu un capăt în ea, de unde şi numele

de muşchi pieloşi sau cutanaţi. Muşchii mimicii sunt grupaţi în jurul orificiilor bucal, nazal şi auditiv, având rol de dilatatori sau constrictori. Toţi sunt inervaţi de nervul facial.

Muşchiul epicranian este alcătuit din muşchiul occipital şi din muşchiul frontal, fiind legaţi între ei prin aponevroza epicraniană. Prin contracţia lor se exprimă în mimică atenţia, teama şi alte stări emotive.

Muşchii din jurul orificiului orbital. Muşchiul orbicular al ochiului este format din trei părţi: una palpebrală (situată în cele două pleoape), alta orbitală (corespunde marginilor orificiului orbital) şi ce-a de-a treia – partea lacrimală prin a cărei contracţie se produce scurgerea lacrimilor din sacul lacrimal.

Muşchiul corrugator supercilii este situat suborbicular şi contracţia lui se produce când este lumină puternică, formând o cută pentru protecţia ochiului.

Muşchii din jurul orificiului nazal. Muşchiul nazal are rol de constrictor al narinelor.

Muşchii din jurul gurii sunt mulţi la număr. Muşchiul orbicular al gurii este situat în grosimea buzelor şi are formă circulară, menţinând tonusul buzelor. Muşchiul buccinator se găseşte în grosimea obrazului şi are rol în masticaţie. Între el şi muşchiul maseter se formează o masă de grăsime – corpul adipos al obrazului. Muşchiul pătrat al buzei superioare are rolul de a ridica buza şi de a dilata narinele. Muşchiul zigomatic, prin contracţie, trage buzele în sus şi lateral. Muşchiul risorius vine de pe pielea obrazului la comisura buzelor pe care o trage lateral în timpul râsului. Muşchiul păstrat al buzei inferioare îşi are originea pe mandibulă.

Muşchii din jurul urechii sunt mici şi în număr de trei: auricularul superior, anterior şi posterior. La om, aceşti muşchi sunt rudimentari.

Muşchiul platysma este un muşchi pielos care vine de sub claviculă. El străbate regiunea gâtului şi ajunge la faţă pe pielea comisurii buzelor. Contracţia lui exprimă sentimente de tristeţe, dezgust, frică etc.

Muşchii masticatoriPrin acţiunea lor, muşchii masticatori ridică mandibula şi intervin în actul de

masticaţie. Ei sunt în număr de patru: temporal, maseter, pterigoidian medial şi pterigoidian lateral. Toţi sunt inervaţi de nervul mandibular (trigemen).

6

Muşchii gâtuluiMuşchii gâtului pot fi grupaţi în muşchi ai cefei şi ai regiunii anterioare a gâtului.

Majoritatea sunt muşchi craniomotori, realizând mişcările capului şi ale coloanei vertebrale cervicale.

Muşchii cefei, prin acţiunea lor principală, sunt extensori şi rotatori ai capului. Din acest grup fac parte: porţiunea descendentă a trapezului, longissimus capitis, splenius, semispinal, drepţii posteriori şi oblicii capului.

Muşchii regiunii anterioare a gâtului sunt:a. muşchiul platysma;b. muşchiul stenocleidomastoidian – este un muşchi craniomotor care rotează capul şi îl înclină lateral; când se contractă pe ambele părţi stenocleidomastoidienii trag capul pe spate şi ridică faţa;c. muşchii hiodieni – se împart în două grupe: suprahiodieni şi infrahiodieni.

muşchii suprahioidieni – participă la formarea planşeului cavităţii bucale şi face parte din grupul muşchilor masticatori auxiliari (muşchiul digastric, muşchiul stilohioidian, muşchiul milohioidian şi muşchiul geniohioidian);

muşchii infrahioidieni – sunt în număr de patru: muşchiul sternohioidian, muşchiul omohioidian, muşchiul sternotiroidian şi muşchiul tirohioidian.d. muşchii prevertebrali – sunt muşchi profunzi ai gâtului şi produc mişcarea de flexiune anterioară a capului şi de flexiune laterală; din grupul lor fac parte: muşchii drepţi anteriori ai capului, muşchiul lung al capului şi muşchiul lung al gâtului.

Muşchii trunchiului După originea şi acţiunea lor, muşchii trunchiului se grupează în muşchi

posteriori (ai spatelui şi cefei) şi muşchi antero-laterali. Aceştia din urmă se împart în alte două categorii: muşchi ai toracelui şi muşchi ai abdomenului.

Muşchii spatelui şi ai cefei se grupează în două mari categorii: muşchi migraţi şi muşchi autohtoni (sau erectori ai trunchiului).

Muşchii migratori ai spatelui formează cele trei straturi musculare superficiale ale spatelui şi sunt: muşchiul trapez, muşchiul marele dorsal, muşchiul romboid, muşchiul ridicător al scapulei, muşchiul dinţat posterior şi superior şi muşchiul dinţat posterior şi inferior.

Muşchii erectori ai trunchiului sunt aşezaţi în regiunea profundă a spatelui, sub planul muşchilor migraţi şi sunt: muşchii stratului superficial (sacrospinal, iliocostal, longissimus, spinal), muşchii stratului profund (semispinali, multifizi, rotatori, intertransversari, interspinali, drepţi posteriori ai capului, oblici ai capului şi sacrococcigieni).

Muşchii antero-laterali ai trunchiului aparţin toracelui şi abdomenului, fiind aşezaţi în trei straturi: extern, mijlociu şi intern.

Muşchii toracelui se împart în extrinseci şi intrinseci (sau respiratori). Muşchii extrinseci sunt pectoralul mare, pectoralul mic şi dinţatul anterior. Muşchii intrinseci (respiratori) realizează mişcările respiratorii ale coastelor şi

sternului şi sunt: muşchii intercostali externi, muşchii intercostali interni, muşchii subcostali, muşchiul transvers al toracelui, muşchii ridicători ai coastelor, muşchiul dinţat posterior şi superior şi dinţatul posterior şi inferior, muşchiul diafragm.

7