Curs 1 - 24 februarie 2015

Succesiunile

Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai.

Dar in epoca foarte veche, transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai nu implica ideea de succesiune deoarece, in conceptia vechilor romani, nu exista patrimoniu fara titular, astfel incat, la moartea persoanei, drepturile sale patrimoniale se sting, iar mostenitorul nu dobandeste acelasi drept, ci un drept nou, prin luarea in stapanire a bunurilor succesorale. Aceasta conceptie cu privire la succesiune s-a oglindit si pe plan terminologic, dovada ca cel mai vechi termen prin care era desemnat succesorul, mostenitorul, este heres, iar heres vine de la herus, cuvant care inseamna stapan.

Mai tarziu, dar tot in epoca veche, pornind de la principiul contiunuitatii persoanei defunctului, romanii au admis ca drepturile patrimoniale trec asupra mosteniorilor. Din acel moment, in terminologia juridica romana au aparut termenii de succesiune si de succesor.

Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenta a doua tendinte. Prima este tendinta decaderii formalismului, iar cea de-a doua este tendinta ocrotirii rudeniei de sange.

In legatura cu prima tendinta, retinem ca, la origine, actele succesorale presupuneau respectarea unor conditii de forma foarte complicate. Spre exemplu, cel mai vechi testament roman imbraca forma unei legi pe care o vota poporul. Cu timpul insa, asistam la decaderea formalismului, iar in dreptul clasic, testamentul se putea intocmi prin simpla manifestare de vointa a persoanei.

In legatura cu a doua tendinta, retinem ca timp de aproape cinci secole, rudenia civila, agnatiunea, a fost unicul fundament al succesiunii incat rudele de sange care nu erau si rude civile nu aveau vocatie succesorala. Dar, asa cum am vazut, spre sfarsitul Republicii, organizarea familiei romane a suferit o serie de transformari, incepand cu emanciparea fiului de familie si sfarsind cu generalizarea casatoriei fara manus. Fata de aceasta evolutie, pretorul a intervenit si a initiat o serie de reforme prin care a chemat la succesiune si rudele de sange care nu erau in acelasi timp si rude civile. Reformele pretorului au fost completate apoi prin reformele imperiale, iar in vremea imparatului Justinian, rudenia de sange a devenit unicul fundament al succesiunii.

Asa cum am mai spus, romanii au cunoscu trei sisteme succesorale: ab intestat, sau succesiunea legala, fara testament, succesiunea testamentara si suceesiunea deferita contra testamentului.

Succesiunea ab intestam este cea mai veche si se deschidea atunci cand nu exista testament sau cand testamentul nu era intocmit in mod valabil. Ea este denumita si succesiune legala deoarece a fost reglementata prin dispozitiile din legea celor 12 table. Potrivit acelor dipozitii exista trei categorii de mostenitori legali:1. heredes sui; 2. adgnatus proximus; 3. gentiles

1

Din prima categorie de mostenitori legali faceau parte toti aceia care, in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris, adica fii, fiicele, femeia casatorita cu manus in calitate de fiica, adoptatul si agrogatul. Nepotii din fii faceau parte din prima categorie a mostenitorilor numai daca talal lor predecedase bunicului. Acei nepoti din fii veneau la succesiune prin reprezentare, caci urcau in rangul succesoral al tatalui lor si dobandeau partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui daca ar mai fi trait. Spre exemplu, daca veneau la succesiune doi fii si doi nepoti de fiu, succesiunea se impartea la 3, caci fiecare dintre frati dobandea o treime, iar cei doi neopoti dobandeau impreuna o treime fiindca atat s-ar fi cuvenit tatalui lor.

Din categoria a doua faceau parte colateralii, cei mai apropiati colaterali, cu precizarea ca, in materie succesorala, prin cuvantul agnati sunt desemnati numai colateralii. Aceasta categorie de mostenitori nu este fixa, ci este mobila deoarece, in absenta unor agnati mai apropiati erau agnatus proximus agnatii foarte indepartati, spre exemplu, daca existau frati, ei erau adgnatus proximus. Daca nu existau, erau verii primari, in lipsa lor, verii de-al doilea sau copiii lor. Totodata, potrivit Legii celor 12 table, daca cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, acea succesiune nu trecea la urmatoarea categorie de mostenitori, ci devenea vacanta intrucat, spune Legea celor 12 table, colateralii nu pot veni la succesiune prin reprezentare, iar in lipsa colateralilor veneau la succesiune membrii gintii, gentilii, care isi imparteau succesiunea in parti egale ca o amintire a epocii in care membrii gintii exercitau proprietatea colectiva asupra pamantului. Insa, sistemul succesoral consacrat prin Legea celor 12 table s-a dovedit anacronic spre sfarsitul epocii vechi, avand in vedere, in primul rand, transformarile care au intervenit in organizarea familiei, de vreme ce emancipatul nu putea veni la succesiune in familia de origine. De asemenea, mama si copiii rezultati din casatoria fara manus nu se puteau mosteni reciproc deoarece nu erau rude civile. Or, acest sistem a fost de natura sa afecteze coeziunea familiei romane. De aceea, pretorul a intervenit si a initiat o serie de reforme prin care a ocrotit rudenia de sange pe plan succesoral iar sistemul creat prin reformele pretorului a fost denumit bonorum posesio sau mostenire pretoriana.

Potrivit reformelor pretoriene, exista patru categorii de mostenitori pe care ii denumim mostenitori pretorieni: a. bonorum possessio unde liberi (in calitate de fii)b. bonorum possessio unde legitimi (ca rude legitime)c. bonorum possessio unde cognati (ca rude de sange)d. bonorum possessio unde vir et uxor (ca barbat si femeie maritata)

Din prima categorie de mostenitori pretorieni faceau parte toti fii de familie, inclusiv fiul de familie emancipat, care venea la succesiune in calitate de ruda de sange.

Din categoria a doua faceau parte agnatii si gentilii. La prima vedere, s-ar parea ca prin aceasta reforma, pretorul a confirmat dispozitiile din legea celor 12 table, in realitate insa si de data aceasta pretorul a facut o inovatie deoarece in sistemul sau, daca cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, ea nu devenea vacanta, ca in Legea celor 12 table, ci trecea asupra urmatoarei categorii de mostenitori.

Din categoria a treia faceau parte anumite rude de sange care nu erau si rude civile, ca de exemplu mama si copiii rezultati din casatoria fara manus, care se mosteneau reciproc in calitate de rude de sange.

Din ultima categorie faceau parte barbatul si femeia casatoriti fara manus care se mosteneau reciproc daca nu existau rude de categoria a treia, cognati.

Aceste reforme au fost completate mai tarziu prin reforme imperiale, astfel, in vremea imparatului Hadrian s-a dat senatusconsultul Tertullian, iar in vremea lui Marc Aureliu, s-a dat senatusconsultul Orfitian.

2

Prin sesantusconsultul Tertullian, mama a fost chemata la succesiunea copiilor ei rezultati din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima, ceea ce inseamna ca a fost ridicata din a treia categorie de mostenitori pretorieni in categoria a doua. Iar prin senatusconsultul Orfitian, copiii rezultati din casatoria fara manus au fost chemati la succesuinea mamei lor in calitate de fii, ceea ce inseamna ca ei au fost ridicati din a treia categorie in prima categorie de mostenitori pretorieni.

Imparatul Justinian, in spirirul sau unificator, a initiat o ampla reforma prin care a creat patru categorii de mostenitori.

Din prima categorie de mostenitori faceau parte descendentii. Din categoria a doua faceau parte ascendentii, fratii si surorile buni si copiii lor. Din categoria a treia faceau prte fratii si surorile cosangvini si uterini si copiii lor. Erau frati si surori consagvini aceia care proveneau din acelasi tata, dar nu si din aceeasi mama, iar frati si surori uterini erau cei ce aveau aceeasi mama si tati diferiti. Din ultima categorile de mostrenitori faceau parte colateralii mai departati.

Pe langa succesiunea legala, romanii au cunoscut si succesiunea testamentara, deferita pe baza unui testament.

Testamentul este actul solemn prin care o persoana denumita testator, instituie unul sau mai multi mostenitori, pentru ca acestia sa-i execute ultima vointa.

In definitiile lor jurisconsultii clasici, in frunte cu Ulpian, nu se refera si la instituirea de mostenitori, ci numai la caracterul solemn si la caracterul de ultima vointa ale testamentului, cu toate ca instituirea de mostenitori este trasatura definitorie a testamentului. Fireste, jurisconsultii romani s-au referit in repetate randuri la instituirea de mostenitori, dar nu au mentionat-o atunci cand au definit testamentul.

La origine, puteau fi instituiti mostenitori numai herezii (mostenitorii legali din prima categorie), mai tarziu s-a admis sa fie instituiti mostenitori si colateralii mai indepartati, iar in final s-a admis sa fie instituite si persoane straine de familie. Regula este ca cei instituiti mostenitori sunt executori testamentari in sensul ca trebuie sa execute ultima vointa a testatorului si sa distribuie bunurile succesorale in conformitate cu acea vointa. Pe de alta parte, prin testament, puteau fi favorizati unii dintre mostenitorii instituiti. De asemenea, mostenitorii instituiti puteau fi grevati cu executarea unor legate prin care transmiteau bunuri individual determinate din succesiune unor persoane straine de familie. Tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore.

In epoca veche, romanii au cunoscut trei forme solemne de testament: calatis comitiis, in procinctu si per aes et libram.

Testamentul calatis comitiis este cel mai vechi si imbraca forma unei legi pe care o vota Comitia curiata denumita si Comitia calata, in sensul ca testatorul isi exprima ultima vointa in fata Comitiei curiata, care aproba sau nu acea manifestare de vointa. Acest testament prezinta mai multe incoveniente.

In primul rand, el era accesibil numai patricieniloir, de vreme ce numai patricienii participau la lucrarile Comitiei curiata.

In al doilea rand, comitia curiata era convocata numai de doua ori pe an.

Fata de aceste incoveniente s-a creat testamentul in procinctu sau testamentul in fata armatei gata de lupta, care presupunea o declaratie solemna si de ultima vointa a soldatului roman in fata unitatii militare, a centurii din care facea parte, iar membrii centuriei indeplineau rolul unui martor colectiv. Acest testament era accesibil tuturor

3

cetatenilor romani, si patricienilor, si plebeilor, dar numai acelora care faceau parte din legiunile de juniori, care erau combatante, participau la lupte. Acei soldati aveau o varsta cuprinsa intre 17 si 46 de ani. Cei mai in varsta faceau parte din legiunile de seniori, necombatante si nu aveau acces la aceasta forma de testament.

De accea a fost creat testamentul per et aes libram, testamentul prin arama si balanta care este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare si care a evoluat in trei faze denumite mancipatio familiae, testamentul per aes et libram public si testamentul per aes et libram secret.

In prima faza (testamentul mancipio familiae), testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin mancipatiune unui executor testamentar denumit emptor familiae sau cumparator al bunurilor succesorale.

Dupa care, intre testator si emptor familiae se incheia o conventie de buna-credinta, un pact fiduciar, prin care testatorul ii arata lui emptor familiae cum sa distribuie bunurile succesorale. Insa, executarea acestui testament depindea de buna-credinta a lui emptor familiae deoarece pactele fiduciare care se incheiau intre testator si emptor familiae nu erau sanctionate juridiceste, incat, daca emptor familiae era de rea-credinta si nu executa ultima vointa a testatorului, mostenitorii instituiti nu aveau actiune impotriva lui emptor familiae si nu il puteau constrange pe cale judiciara sa execute ultima vointa a testatorului.

De aceea s-a trecut la faza a doua, testamentul per aes et libram public, in care testatorul nu mai transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate, ci cu titlu de detentiune, astfel incat emptor familiae devenea un simplu detentor si daca nu executa ultima vointa a testatorului mostenitorii instituiti aveau actiune impotriva lui si il puteau constrange pe cale judiciara sa execute testamentul. Totusi, si in aceasta faza testamentul prezinta dezavantajul ca pactele fiduciare, conventile de buna-credinta, se incheiau in forma verbala, de fata cu martorii, astfel incat numele mostenitorilor instituiti erau cunoscute de martori inca din momentul intocmirii testamentului (care nu coincide cu momentul mortii testatorului).

Or, unii dintre mostenitorii instituiti puteau fi interesati sa grabeasca moartea testatorului si de aceea s-a trecut la faza a treia, testamentul per aes et libram secret, in care pactele fiduciare nu se mai incheiau in forma verbala, ci in forma scrisa, iar inscrisul purta sigiliile martorilor, urmand sa fie deschis numai dupa moartea testatorului.

4