ATITUDINI ŞI COMPORTAMENT

1. Conceptul de atitudine G. Allport, 1935: „o stare mentală şi neuropsihologică de pregătire a răspunsului, cristalizată pe baza experienţei subiectului, care exercită o influenţă direcţională sau dinamică asupra răspunsului său faţă de toate obiectele şi toate situaţiile la care se raportează.”

Al Roşca, 1979: „o predispoziţie mintală dobândită, mai mult sau mai puţin durabilă, de a reacţiona într-un mod caracteristic (obişnuit favorabil sau nefavorabil) faţă de persoane, obiecte, situaţii, idei sau idealuri cu care individul vine în contact.”

Eagly şi Chaiken, 1993: „o tendinţă psihologică ce se exprimă prin înclinaţia de a evalua ceva cu un anume grad de favorabilitate.”

Caracteristici:

predispoziţie psihică de a reacţiona în mod tipic - atitudinea apare ca o variabilă latentă, internă dedusă din constanţa modului de comportare al persoanei, precedând comportamentul;

se formează ca urmare a experienţei prin interiorizarea conţinutului relaţiilor cu mediul;

atitudinea este caracterizată de stabilitate şi nu este o dispoziţie pasageră;

cuprinde un ansamblu de elemente cognitive relative la un obiect cărora le sunt asociate evaluări;

are o coloratură afectivă manifestată prin simpatie vs. antipatie, atracţie vs. respingere - polarizare;

În definirea atitudinii apar două direcţii principale:

1. accentul pe latura afectivă şi evaluativă: pozitivă/ negativă, favorabilă/ nefavorabilă;

2. conceptualizare bazată pe o combinaţie tridimensională de reacţii afective, cognitive şi comportamentale faţă de un obiect (Rosenberg şi Hovland, 1960):

componenta cognitivă vizează credinţele, ideile;

componenta afectivă vizează evaluarea;

componenta comportamentală se referă la predispoziţia persoanei de a se manifesta într-un anumit mod (intenţia comportamentală) şi la răspunsul comportamental.

Variabile independente,

măsurabile Variabile intermediare, latente

Variabile dependente, măsurabile

COMPONENTA AFECTIVĂ

declaraţii verbale

reacţii nonvb. reacţii fiziologice

STIMUL (obiect, Pe,

date sociale) ATITUDINE

COMPONENTA COGNITIVĂ

opinii

COMPONENTA COMPORTAMENTALĂ

acţiuni deschise; declaraţii ale persoanei

Abordarea atitudinii în termeni de trei componente (Eiser, 1986, apud Radu, Iluţ şi Matei, 1994)

În funcţie de complexitatea obiectului

atitudinii, se preferă o anumită definire şi

operaţionalizare:

când convingerile cu privire la obiectul atitudinii

sunt simple, numărul lor este mic şi nu intră în

contradicţie, structura atitudinii poate fi redusă la

un singur factor (răspuns de natură afectivă);

când nunărul de convingeri este mare, sunt

complexe şi ambivalente se preferă modelul în trei

componente.

2. Proprietăţile atitudinilor

Valenţa – poziţia sa pe dimensiunea afectivă şi evaluativă: pozitivă – negativă, favorabilă – nefavorabilă;

Intensitatea – poziţia ocupată de atitudine pe o scala bipolară şi continuă, de tip favorabil/nefavorabil, pozitiv/negativ – cu cât se apropie de extreme, este considerată mai intensă;

Centralitatea – poziţia pe care o ocupă atitudinea în sistemul axiologic, în ansamblul de elemente identitare al persoanei;

Accesibilitatea – forţa legăturii care uneşte atitudinea de obiectul său, operaţionalizată prin rapiditatea cu care atitudinea va fi activată în prezenţa obiectului

3. Funcţiile atitudinilor

1) Funcţia de cunoaştere – atitudinea este cadru de referinţă pentru evaluările obiectelor, persoanelor, faptelor sociale.

2) Funcţia de adaptare – instrumentală: elaborăm atitudini favorabile faţă de obiecte utile, care ne permit satisfacerea nevoilor, ne mijlocesc aprobarea socială, ne permit evitarea stărilor negative şi a dezaprobării din partea celorlalţi.

3) Funcţia expresivă – exteriorizarea credinţelor şi valorilor centrale.

4) Funcţia de apărare a eului – protecţia imaginii de sine împotriva ameninţărilor exterioare şi a conflictelor interne.

4. Valori şi atitudini

Valorile sunt principii generale şi abstracte despre ceea ce este preţuit, având valoare prescriptivă pentru comportament şi aprecierea situaţiilor, evenimentelor, persoanelor; sunt centrale în universul spiritual simbolic al societăţii şi în structura personalităţii individului.

La naştere, copilul găseşte un mediu obiectiv, din care face parte şi sistemul axiologic; ca atare, la nivelul macro-socio-cultural, valorile ne apar ca date obiective, supraindividuale. Diferenţa atitudini – valori constă în faptul că valoarea este obiectul atitudinii, iar atitudinea este văzută ca o poziţie a persoanei faţă de un principiu promovat social.

Apropiindu-ne de nivelul individual, valoarea este văzută ca principiu interiorizat în structura personalităţii, delimitarea atitudini – valori fiind mai greu de realizat. Totuşi diferenţele decurg din faptul că o atitudine se referă la un complex de credinţe şi convingeri faţă de un obiect, persoană, situaţie particulară, iar valoarea constă într-o singură convingere de mare generalitate, deasupra obiectelor particulare.

Valorile vor ghida astfel atitudinile, servindu-le drept repere pentru conduită (principii generale despre ceea ce este dezirabil).

5. Formarea atitudinilor

Corneille (1992, apud Boza, 2003) distinge trei surse: afective, comportamentale şi cognitive.

Surse afective:

• mecanismul condiţionării clasice

• simpla expunere la stimuli (efectul familiarităţii)

Surse comportamentale şi cognitive:

• condiţionarea operantă

• învăţarea socială

• auto-percepţia: propriul comportament constituie surse importante pentru a ne defini atitudinile

Din punct de vedere evolutiv, atitudinile se

formează pornind de la activităţi şi comportamente

spre conţinutul de conştiinţă corespunzător.

Copilul este indus într-o suită de activităţi şi relaţii

ghidate de adult, pe baza acestora însuşindu-şi

treptat şi conţinutul informativ al acestor activităţi

sub formă de aprecieri, reprezentări, convingeri.

Pe măsură ce activităţile şi relaţiile devin

mai numeroase sunt integrate din ce în ce mai

multe exemple, fapte de viaţă, importantă fiind

această arie a contactelor sociale ale copilului,

care validează sau infirmă poziţiile în formare.

6. Atitudini şi comportament

Atitudinea se operaţionalizează pe baza a ceea ce persoana declară şi a modului în care acţionează. Se pune problema raportului dintre ceea ce oamenii sunt şi gândesc (componenta cognitivă şi afectivă a atitudinii) şi modul în care se comportă.

Studiul care a devenit reper îi aparţine lui La Pierre (1934) – a călătorit cu un cuplu de chinezi în SUA şi s-au oprit la 250 de moteluri, hoteluri, restaurante, fiind primiţi de către proprietari (un singur refuz), în ciuda atitudinii negative prezente în acel moment faţă de asiatici. După câteva săptămâni cercetătorul a expediat un scurt chestionar proprietarilor localurilor în care îi întreba şi dacă ar accepta chinezii drept clienţi. Marea majoritate a răspuns nu. Acest studiu a indicat discrepanţa care poate surveni între declaraţiile şi comportamentul efectiv al subiecţilor.

Cercetările ulterioare au avut rezultate

controversate: pe de o parte, unele arată

concordanţa ridicată între răspunsurile

atitudinale şi modul de acţiune al

indivizilor, iar altele sprijină ideea

discrepanţei.

Mai important este că aceste cercetări

indică factorii şi condiţiile ce influenţează

convergenţa/divergenţa dintre atitudini şi

comportament.

a) Convergenţa este susţinută de :

ideea atitudinii ca vector motivaţional, ca şi

cauză a comportamentului;

încercarea de a justifica, explica reacţiile

comportamentale, atitudinea fiind, de fapt, efectul

conduitei noastre

D. Bem: teoria autopercepţiei - susţine că ne

autoatribuim anumite caracteristici din constatarea

felului în care ne-am comportat; studiile arată că

această teorie este validă atunci când nu există o

poziţie bine definită, prealabilă.

b) Divergenţa atitudini comportament este explicată pe baza a trei grupaje de factori:

1) Probleme metodologice Dezirabilitatea socială - pe de o parte, autorii susţin că tehnicile verbale utilizate în măsurare sunt influenţate de tendinţa de a răspunde aşa cum este de dorit (există o atitudine reală care determină reacţii comportamentale asemănătoare în situaţii diferite, însă instrumentele de surprindere a atitudinilor nu sunt suficient de rafinate). Între atitudine, ca variabilă latentă, şi opinia, declaraţia subiectului apare o distanţă – acest lucru a fost pus în evidenţă cu ajutorul metodei falsului dispozitiv de detectare a atitudinilor.

Gradul de specificare a răspunsurilor

atitudinale şi a celor comportamentale -

investigaţiile trebuie să respecte simetria la

nivelul anumitor factori când măsoară

atitudinea şi observă comportamentul:

obiectul, acţiunea, contextul ei şi momentul

efectuării.

2) Factori de personalitate

Un comportament este determinat de o suită de atitudini, însă studiile iau în calcul doar una dintre ele, nu neaparat pe cea mai relevantă.

Legătura atitudini–comportament depinde de:

centralitatea atitudinii respective, dependentă de cantitatea de informaţie pe care se bazează şi modul în care au fost obţinute informaţiile (experienţa personală vs. declaraţiile celorlalţi).

gradul de accesibilitate al atitudinii (uşurinţa cu care este amintită atitudinea şi uşurinţa cu care se operează în plan cognitiv cu informaţiile ce stau la baza ei).

3) Presiunile situaţiei

Divergenţa apare pentru că în unele cazuri

persoana este constrânsă să acţioneze într-un

anumit mod, cerinţele situaţiei sunt strict definite,

iar încălcarea lor este sancţionată prompt şi sever,

chiar dacă informal.

Un alt factor situaţional este prezenţa

celorlalţi, în special pentru persoanele ce prezintă

o tendinţă ridicată de monitorizare a sinelui.

Relaţia dintre atitudini şi comportament este

explicată, conform modelului acţiunii planificate

(AZJEN &FISCHBEIN 1980), prin

atitudinea faţă de obiectul specific (determinată de

evaluarea consecinţelor comportamentale posibile şi

a probabilităţii de apariţie a fiecărei consecinţe) şi

normele sociale interiorizate de individ (depind de

aprobarea comportamentului de către persoanele

semnificative).

Aceşti doi factori, atitudinile şi normele, determină

intenţia comportamentală, care este în legătură

directă cu conduita.

Evaluarea

consecinţelor

comportamentale

Probabilitatea

fiecărei consecinţe

Atitudinea

faţă de

comportament

Intenţii

comportamentale Comportament

Aprobarea comp.

de către Pele

semnificative

Cât de mult ţine

seama subiectul

de părerile lor

Norme sociale

interiorizate,

subiective

Modelul acţiunii planificate (Azjen şi Fischbein, 1980)

Pentru că acest model nu ia în calcul decât

vag factorii de personalitate şi cei situaţionali,

valoarea sa predictivă este notabilă pentru

acţiunile simple şi perioadele scurte de timp.

Pentru conduitele mai complexe şi previziunile pe

termen lung, se consideră mai utilă cunoaşterea

valorilor, a structurilor axiologice ale individului.