Înţelegere şi explicaţie în ştiinţele socialeOdată cu apariţia ştiinţelor sociale s-au conturat două viziuni diferite cu privire la

raportul dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale: viziunea naturalistă şi viziunea antinaturalistă. Prima viziune plasează ştiinţele naturii deasupra ştiinţelor sociale, având un statut ştiinţific diferit, în timp ce ştiinţele sociale ar trebui să urmeze modelul ştiinţific şi metodele de cercetare din ştiinţele sociale. A doua viziune plasează faptele şi fenomenele sociale în cadrul unei ştiinţe autonome, diferită atât ca domeniu de cercetare, cât şi în privinţa metodologiei de modelul impus de ştiinţele naturii, astfel există o diferenţă radicală între ştiinţele sociale şi ştiinţele naturii şi nu putem să le considerăm ca fiind subordonate, ci ele trebuie integrate în cadrul cunoaşterii ştiinţifice.

Ştiinţele sociale nu aspiră la un grad de cunoaştere asemănător ştiinţelor naturii, deoarece diferă din perspectiva criteriilor de selecţie: neutralitatea axiologică şi explicaţia cauzală.

Max Weber conturează sociologia drept ştiinţa care înţelege şi interpretează acţiunea socială, cu scopul de a ajunge la o explicaţie de tip cauzal. Autorul consideră ca sarcina principală înţelegerea explicativă pentru domeniul social, reducând acţiunea socială la o explicaţie de tip cauzal.

Ştiinţa socială studiază acţiunile tipice, regularităţile şi constantele sociale, care pot contribui la formarea acţiunilor sociale. Nu urmăreşte reducerea fenomenelor empirice la legi generale, ca în cazul ştiinţelor naturii, ci se referă la relaţia dintre fenomenele cercetate şi tipurile ideale.

Tipurile ideale sunt constructe teoretice, modele pure de acţiune, adecvate unui scop sau principiu. Din această perspectivă, Max Weber consideră că înţelegerea este metoda specifică ştiinţelor sociale, iar ideal, tipul instrumentului, prin intermediul căruia se încearcă explicarea semnificaţiilor. În ceea ce priveşte, încadrarea cât mai adecvată a certetătorului în domeniul de investigaţie, este important să considerăm cunoaşterea socială, ca o cunoaştere din interior.

Dacă în cazul ştiinţelor naturii, explicaţia de tip cauzal este cea mai des folosită, în ştiinţele sociale, înţelesul unui concept depinde de regulile care guvernează şi care sunt aplicate diferit în cadrul grupurilor sociale. Dacă în ştiinţele naturii, cercetătorul este liber să îşi construiască limbajul ştiinţific propriu, în ştiinţele sociale, cercetătorul trebuie să înţeleagă fiecare fenomen în parte din interior, identificând regulile ce funcţioneză pentru actor.

Thomas Kuhn – structura revoluţiei ştiinţifice

Paradigma are trei semnificaţii din perspectiva autorului:1. ca modalitate de a vedea realitatea;2. ca modaliate de organizare a teoriilor şi curentelor ştiinţifice în funcţie de realizările acestora;3. ca strategie de rezolvare a problemelor ştiinţifice.

Din perspectiva autorului, progresul ştiinţific nu este un proces continuu, ci unul revoluţionar, care înlocuieşte o paradigmă, care nu mai funcţionează cu o paradigmă care oferă soluţii la problemele sistemului social.

Scopul ştiinţei nu este acela de a acumula cât mai multe informaţii, ci mai degrabă, de a sintetiza fenomenele şi teoriile care stau la baza conceptului de paradigmă. Pe parcursul cercetării, în cadrul unei paradigme pot să apară probleme care nu îşi mai găsesc soluţia.

În acest caz, ştiinţa întră intr-o criză, dispare încrederea în teoriile ştinţifice actuale şi încep să apară alternative care vor contura o nouă paradigmă. Înlocuirea unei paradigme cu cealaltă se realizează printr-un salt calitativ şi nu cantitativ, fapt ce produce o revoluţie ştiinţifică.