curs+2+compozitia+discursului

II. TEHNICI DE COMUNICARE VERBALĂ

Scopul comunicării verbale

Comunicarea verbală se manifestă prin intermediul cuvintelor vorbite şi scrise

(comunicarea scrisă este o înregistrare a celei verbale) există tehnici specifice comunicării scrise considerată separat.

nu este o demonstraţie de competenţe logice şi profesionale. Un comunicator abil nu lasă să se vadă abilităţile sale le ascunde dar obţine rezultate

interlocutorii nu cer niciodată o demonstraţie sau un argument logic dar mesajul trebuie să fie logic.

Scopul tehnicilor de comunicare verbală: Utilizarea cuvintelor potrivite

Retorica şi structura discursului

2.2. Etape

Pregătirea prelegerii Expunerea Feedback‑ul Analiza şi concluziile.

Pregătirea prelegerii sau discursului două extreme:

prelegerea minuţioasă: în amănunte, cu antrenament anterior de memorare a textului

Risc: rigiditate. Neglijarea relaţiei cu publicul prelegerea intuitivă: sunt cunoscute doar elementele esenţiale

de conţinut, restul fiind lăsat pe seama inspiraţiei de moment. Risc: superficialitate, neseriozitate

Optim: la mijloc: structură predefinită, cu obiective clare şi cu materiale ajutătoare pregătite anterior susţinută de o disponibilitate spre flexibilitate.

Expunerea

Susţinerea discursului în faţa unui public

Feedback-ul

După susţinerea discursului Verificăm dacă ceea ce am vrut să comunicăm a

fost bine înţeles. în fiecare moment, urmărind reacţia celor prezenţi în spaţiul rezervat întrebărilor şi răspunsurilor.

întrebări directe adresate unora din persoanele care au asistat la prezentare

Folosirea unui formular pentru feedback. Filmarea discursului.

Analiza şi concluziile

Asimilarea experienţei dobândite şi folosirea ei în viitor.

Analiza rezultatelor în vederea perfecţionării stilului.

2.3. Compoziţia discursului

2.3. Compoziţia discursului. Retorica

Retorica se bazează pe polisemia discursului termenii direcţi, limbajul digital, nu sunt eficienţi în

totalitate. Oamenii judecă:

ceea ce fac alții cum arată ceilalți cum spunem ceea ce spunem.

Aceste lucruri stau la baza retoricii.


Obiectivele discursului: încântarea auditoriului (cointeresare), emoţionarea (seducerea, delectarea) probarea (convingerea propriu-zisă).

Observație: discursul nu încearcă să demonstreze sau să

convingă de adevărul unei teze. Este o percepţie limitată şi greşită


un discurs se planifică prin construirea unui plan (o „hartă” sau schemă logică) cu formă arborescentă

Discursul retoric de tip clasic conţine secvenţe obligatorii ce asigură eficiența: exordiul, propunerea, diviziunea, naraţiunea, confirmarea, respingerea, peroraţia, digresiunea.

Publicul este mai receptiv la mesajul compus după o structură retorică

2.3.1. Exordiul (exordium)

Exordiul (prologul, headline, slogan/titlu, lead) început, deschidere, preludiu. parte introductivă a discursului

Scop: „încălzirea” publicului, pregătirea audienţei, atrage atenţia, interesul şi bunăvoinţaatenţia, interesul şi bunăvoinţa asupra vorbitorului şi subiectului. conţine un enunţ plăcut şi uşor.

Tipuri de exordiu CHARISMATIC

atrage simpatia la începutul unui discurs care nu conţine „veşti proaste” predispune auditoriul la răbdare şi concesie.

INSINUANT precede comunicarea unor lucruri neplăcute (ex:„Am o veste bună şi una

rea”)

2.3.2. Propunerea

începe după ce publicul a devenit atent, interesat şi binevoitor faţă de vorbitor şi temă.

(Dacă totuşi acest lucru nu se întâmplă, este recomandabil să continuăm exordiul). „a doua parte introductivă” frază sau secvenţă de discurs

Scop: formulează precis scopul discursului enunţă tema şi subiectul.

declaraţie concisă despre ceea ce urmează să se comunice descriere esenţială a discursului.

Tipuri de propunere: SIMPLĂ: anunţă un singur scop al discursului COMPUSĂ: anunţă mai multe obiective distincte, care vor fi atinse sau probate

separat.

2.3.3. Diviziunea (împărțirea)

„a treia parte introductivă” tabla de materii discursului

Secvența de discurs care anunţă părţile discursului (structura) durata ordinea expunerii.

poate fi de trei feluri, în funcţie de ordinea argumentelor: EVOLUTIVĂ:

porneşte de la argumente slabe încheie cu argumente puternice

INVOLUTIVĂ: porneşte de la argumente puternice Încheie cu argumente slabe

HOMERICĂ SAU MIXTĂ: începe cu argumente puternice continuă cu argumente slabe Încheie cu argumente puternice.

2.3.4. Naraţiunea

Naraţiune: „povestire”, „istorisire”. expune faptele şi întâmplările în succesiunea temporală şi graduală anunţată în diviziune. Faptele relatate susţin declaraţia din Propunere

Calităţi ale narațiunii: claritate, întindere mică evitarea cuvintelor de prisos, verosimilitate, suspans. va construi imagini, sunete şi mişcare (apelând adecvat la canalele receptoare).

Structura naraţiunii 1. Construieşte o succesiune temporală a faptelor relatate (asigurarea verosimilităţii) 2. Evenimentele şi faptele relatate vor fi convergente spre un punct terminus (se vor elimina

acele detalii care nu au o finalitate). 3. Prezența obligatorie a unui personaj (individual sau colectiv)

în cazurile în care personajul este imposibil de construit, se va folosi personificarea. 4. Naraţiunea se încheie cu o maximă sau morală.

Toate aceste elemente se vor articula în jurul unei intrigi.

2.3.5. Confirmarea (adeverirea)

probează sau argumentează ceea ce a fost enunţat în propunere şi dezvoltat în naraţiune.

Se expun: probe, argumente, mărturii, exemple.

nu probăm: lucrurile evidente cele probate deja de o autoritate.

2.3.6. Respingerea

operaţia de anihilare sau demontare a argumentelor contrare şi a posibilelor obiecţii care pot fi anticipate.

Poate fi inclusă în confirmare

Preîntâmpină şi demontează tezele adverse, înainte ca acestea să fie exprimate de cineva.

Recomandări: se evită tonul superior şi aroganţa nu se aduc calificative sau etichetări posibililor

opozanţi

2.3.7. Peroraţia

se mai numeşte şi epilog sau concluzie încheie discursul

formulează o ultimă strategie pentru câştigarea auditoriului:

recapitulează ideile principale face un rezumat al întregului discurs

(evocă idei şi imagini sugerate la început, „rotunjind” în acest fel discursul)

readuce audienţa la starea de spirit creată în exordiu, de obicei una pozitivă.

2.3.8. Digresiunea

poveste scurtă, vie, intensă, uneori o glumă, concisă rolul de „pastilă” care relaxează publicul într-un

moment tensionat.

Scopul: relaxează sau înveselește indignează sau înduioşează

poate fi plasată în orice loc al discursului uneori speculează o întâmplare ivită în sală.

2.4. Organizarea argumentelor

putem alege să facem cunoscute numai argumentele care

ne susţin poziţia să comunicăm şi posibilele contraargumente.

Acest lucru depinde de profilul audienţei şi de circumstanţe.

2.4.1.Argumentele unilaterale

susţin numai poziţia vorbitorului (sau organizaţiei pe care o reprezintă) scopul:

consolidarea unui mesaj evitarea inducerii unei confuzii la nivelul auditoriului.

Nu se utilizează în cazul schimbului de opinii dezbaterii.

Se utillizează când: auditoriul este prietenos şi permisiv cu opinia vorbitorului membrii auditoriului au un nivel de educaţie scăzut Se dorește enunțarea unei singure poziții, cea a vorbitorului vorbitorul are drept obiectiv redirecţionarea opiniei auditoriului.

2.4.2.Argumente pro şi contra prezentarea ambelor tipuri de argumente:

Cele care susţin opinia vorbitorului argumentele contrare.

Scopul prezentării contraargumentelor: demontarea lor. Atragerea respectului audienței Evidențierea onestității vorbitorului

Când prezentăm argumente contrare audienţă educată, audienţă indecisă (cu scopul de a respinge argumentele contrare) audienţă informată despre existenţa unor contraargumente.

Fixarea sau schimbarea de atitudine la nivelul auditoriului este mai de durată atunci când acesta nu află argumentele contrare de la o altă sursă.

2.4.3. Ordinea prezentării argumentelor

putem începe cu argumentele mai slabe şi termina cu cele mai puternice sau invers.

ordinea prezentării argumentelor depinde de strategia generală de construire a discursului distribuirea mijloacelor de captare a atenţiei.

Dacă atenţia publicului este mai mare la început, atunci vom începe cu argumentele mai puternice.

Ultimul argument în ordinea prezentării rămâne în memoria auditoriului mai ales dacă acesta nu este un public specializat sau dacă nu este implicat personal în problemă.

O strategie eficientă: organizarea-sandwich se prezintă mai întâi argumentul pro (întrucât primul argument este de obicei

perceput ca cel mai puternic), urmează prezentarea şi demontarea contraargumentului, în final se revine asupra propriei poziţii, mizând pe forţa ultimului cuvânt.

2.4.4. Evidenţierea concluziilor

Public mai puţin educat Se atrage atenţia asupra concluziilor în mod explicit Se arată cum trebuie înţelese concluziile

Audienţă avizată, cu un nivel mai ridicat de educaţie Nu se explicitează concluziile

persoanele educate au propriile lor concluzii atât asupra problemei expuse cât şi asupra vorbitorului.

Se practică reiterarea repetarea ideilor-forţă pe parcursul mesajului în diferite forme, cu scopul

fixării lor. mesajul devine mai acceptabil şi memorabil.

Tehnici de reiterare: sinonimia, aliteraţia, augumentarea etc.

2.5. Elocința

Arta stilizării discursului redactarea în detaliu a exprimării alegerea termenilor potriviţi alegerea expresiilor frumoase şi puternice.

Tehnicile de persuasiune ale elocinței: figuri retorice, subsumate unor principii şi reguli ale elocinţei.

2.5.1. Principii ale elocinței „Latino dicere”.

oratorul trebuie să cunoască limbajul auditoriului. Discursul să fie formulat într-un limbaj agreat şi familiar, uneori chiar cu apel

la un jargon decent. „Ornate”.

a potrivi, a adecva ideile cu modul de a gândi al audienţei. Discursul să fie împodobit cu figuri retorice, pentru a obţine

impact emoţional (pathos), conduite de adeziune (ethos) efecte de manipulare a gândirii (logos).

Principiul se referă şi la prestaţia non-verbală (voce, înfăţişare, gestică), cadrul spaţio-temporal care influenţează relaţia dintre vorbitor şi public (ce aude

publicul, ce confort există în sală, dacă e ora potrivită etc.). „Apte”.

a vorbi potrivit cu scopul şi conţinutul discursului, cu natura evenimentelor narate.

Exemplu evitarea stilului sobru dacă vorbim pe o temă veselă sau unor copii, evitarea efectelor comice dacă tema este una serioasă.

2.5.1. Principii ale elocinței „Numerose”.

se referă la ritm, armonie, muzicalitate. A rosti cuvintele fluid, cu pauze tactice, declamativ şi

nuanţat. Evitarea cacofoniilor, a repetiţiilor de termeni, a

bâlbelor şi cuvintelor insuficient cunoscute. „Elegantia”.

alegerea registrului de cuvinte care pot fi folosite sau evitate.

Eufemisme: („bătrân” - „venerabil”) Disfemisme: („leneş” - „puturos” ). Exemplu:

într-un discurs critic se folosesc cuvinte aspre şi tari într-un discurs polemic sau pamflet se admit termeni grei,

tăioşi.

2.5.2. Tehnici ale elocinţei

Claritatea reprezintă garanţia înţelegerii rapide şi corecte a

mesajului. cuvinte precise, cu un sens cât mai cunoscut, Evitarea excesului de jargon utilizarea unui lexic potrivit cu publicul[1].

[1] Ronald D. Smith, loc. Cit.


Excelența

Cu deosebire în limbajul comercial acele propoziţii memorabile care se autoimpun prin

caracterul lor unic. enunţuri strălucitoare, cu valoare de maximă, care ies în

evidenţă dând discursului un caracter memorabil. Uneori apare o informaţie rară şi de maximă utilitate, pe

care publicul o va aprecia.


Cuvintele puternice

termeni şi fraze care au un impact major asupra publicului

Precizează sau să lărgesc sensul discursului astfel încât acesta este perceput drept unul credibil.

Exemple cuvintele obţinute prin tehnica „doublespeak”

Exemple de „doublespeak”: organizaţiile pro-avort se autodenumesc „pro-choice” (pro-alegere), organizaţiile antiavort se autodenumesc „pro-life” („pro-viaţă”).

utilizarea unui vocabular politic de impact: „valori ale familiei”, „corectitudine politică” „terorişti” etc.


Denumirile şi acronimele

Utilizarea denumirilor de produse şi programe este o practică curentă în limbajul comercial şi al organizaţiilor neguvernamentale.

Există la ora actuală campanii extrem de ample şi costisitoare care au ca scop popularizarea unor denumiri, deoarece funcţia lor mnemotehnică şi sugestivă este majoră.

Exemplu: Programul “Locuinţa”


Citatul Tehnica utilizării citatului conferă comunicării verbale mai multă forţă şi

memorabilitate.

Citat, în sensul relaţiilor publice: utilizarea unor fraze extrase din discursul sau textul publicat al unei autorităţi

recunoscute („a cita din...”) elaborarea unei fraze proprii cu calităţi estetice care are forţa necesară să

funcţioneze ca un citat. Exemplu: „iarna nu-i ca vara”.

Sloganul: frazele-citat se pot transforma în slogane sau pot fi lansate ca atare.

Eficienţa maximă în fazele de conştientizare publică a mesajului. exemplu de slogan: „casa de copii nu e acasă”.

Sloganul de marcă: slogan asociat unei mărci comerciale poate fi înregistrat împreună cu marca.

Exemplu: slogan de marcă New York Times: „All the news that’s fit to print” („toate informaţiile care pot fi tipărite”).

curs+2+compozitia+discursului

Documents