curs poetica.prof. ruxandra bontila

Elemente de poetică generală. Poetica intertextualităţii R. Bontilă

1

4. Pentru o poetică a intertextualităţii 4.1 Origini. Abord ări (post)structuraliste 4.2 Intertextualitate, hypertextualitate şi World Wide Web 4.3 Întreb ări problematizatoare 4.4 Bibliografie tematică

4.1 Origini. Intertextualitatea (<L intertexto = a se insinua în ţesătură), trăsătură implicită a textualităţii, desemnează acea proprietate a textului (literar) de a fi legat (deliberat sau nu) de alte texte anterioare, aparţinînd unor autori precedenţi. Abordări (post)structuraliste � M. Bahtin în studiul despre romanul lui Dostoievski (1984), discutînd caracterul polifonic

al textului romancierului rus, a avansat ideea posibilităţii ca un text să fie interpretat în mai multe „chei” de interpretare. În colecţia de eseuri Imaginaţia dialogică/ The Dialogic Imagination (1981), Bahtin introduce şi alte concepte ce susţin caracterul dialogic al romanului precum polifonie, heteroglosie (<Gr. hetero = altul; glossi = limbă), şi hibridare. � Julia Kristeva (semiotician francez de origine bulgară) a preluat de la Bahtin noţiunea de

dialogism (1963/1981) şi a extins concluziile acestuia privind modul în care enunţurile se leagă între ele în scopul semnificării. În eseurile „Cuvînt, dialog şi roman”/ “Word, Dialogue, and the Novel” (1980) şi „Textul încercuit”/ “The Bounded Text” (1980), Kristeva afirmă că orice sistem de semnificare de la aranjatul mesei la scrierea unei poezii este constituit prin modul în care acţionează şi transformă sistemele de semnificare anterioare: „orice text”, spune J. Kristeva (Sêmêiotikè. Recherches pour une sémanalyse 1969), „se constituie ca un mozaic de citate; nu reprezintă decât absorbţia şi transformarea unui alt text.” Conceptul „ambivalenţă” reprezintă o re-aşezare a termenilor lui Bahtin heteroglosie şi hibridare într-o logică poststructuralistă. Pentru Kristeva, intertextualitate înseamnă „ această interacţiune textuală care se produce în interiorul unui singur text. Pentru subiectul cunoscător, intertextualitatea este o noţiune care va fi indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea.” Astfel, conceptul de text-produs autonom, ermetic închis este înlocuit de cel de text-proces în care producţia literară se întîmplă în prezenţa altor texte. Ceea ce Genette (Palimpsests: literature in the second degree 1982) va numi relaţia de transtextualitate ca legătură de co-prezenţă dintre două sau mai multe texte, sau literatură de gradul doi, sau scriere în palimpsest. Cu alte cuvinte, textul este considerat rezultatul virtual al asamblării (transformate) a unei secvenţe de coduri extrase din diverse alte texte. Kristeva îşi exemplifică teoria pe un corpus de texte din romanul francez din sec. al XV-lea, considerat un intertext rezultînd din transformarea mai multor coduri (aparent eterogene): scolastica, poezia de curte, literatura orală publicitară a oraşului medieval, carnavalul, etc. Pentru Kristeva, citarea intertextuală nu este niciodată nevinovată, directă, ci întotdeauna transformată, distorsionată, condensată, sau editată astfel încât să servească sistemului de valori al subiectului vorbitor. Adică, a scrie înseamnă a itera, a re-itera, a re-scrie, ceea ce scoate la iveală urmele diverselor texte pe care în mod conştient sau inconştient, textul nou le evidenţiază sau, dimpotrivă, le distorsionează. În sens larg, ca principiu de funcţionare, intertextualitatea reprezintă relaţia fiecărui text cu alte texte, pe care le absoarbe şi le transformă în ansamblul aceleiaşi culturi literare (tipuri de texte, texte concrete ori fragmente de texte); în sens restrîns, reprezintă preluarea în text a unui fragment de enunţ aparţinînd unui alt text şi autor (ex. tehnica citatului fragmentar). Pentru Kristeva, intertextualitatea se întîmplă la „momentul zero” de trecere, la intersecţia între paradigma semnificanţilor şi a „eu-lui” care vorbeşte, cel care de fapt se luptă să disloce şi să revizuiască „ ţesătura limbii,” însăilată din valorile şi dorinţele celuilalt (ceea ce ea numeşte geno-text) şi structura de suprafaţă gramaticală, semantică ce reprezintă doar o formă reziduală de conotare a textului ca activitate psihică şi istorică (aşa numitul pheno-text). � R. Barthes (Le plaisir du texte 1973), teoreticianul (post)structuralist care vorbeşte de

moartea autorului, consideră că prin intertextualitate textul se actualizează; că diseminarea este


2

modalitatea în care intertextualitatea funcţionează; şi intertextul (= „imposibilitatea de a exista în afara textului infinit”) reprezintă modul în care intertextualitatea devine însăşi condiţia textualităţii. Astfel, teoreticianul francez remarcă (1977: 159) că scriitorului nu-i rămîne decât să recunoască că infinitatea de sensuri pe care semnificatul le poate genera îl obligă să intre într-un „carusel de neconcordanţe, suprapuneri, variaţii.” El nu poate face altceva decât să se joace cu o ţesătură de citate din „infinitele centre ale culturii,” pentru că singura lui putere este de a amesteca scrierile, de a compara un text cu un altul, în acest „spaţiu multi-dimensional în care scrierile se amestecă şi se confruntă” simultan (Image, Music, Text 1977: 146). Teoria intertextualităţii îl obligă în felul acesta pe scriitor să se joace cu alte scrieri/opere în acel cîmp închis al culturii pe care-l impune limba. Barthes spune că „Intertextualitatea, condiţia oricărui text, nu poate, bine-înţeles. să fie redusă la o problemă de surse sau influenţe; intertextul este un cîmp general de formule anonime ale căror origini cu greu pot fi localizate; de citate automate sau subconştiente care nu sunt puse între ghilimele” („Teoria textului”, 1981). � E. Vasiliu (Introducere în teoria textului 1990) identifică patru situaţii în care relaţia de

intertextualitate este evidentă în textul literar, dar şi în alte arte (muzică, pictură, dans, film, etc.): (a) parodia (relaţia de dependenţă între hipertext şi hipotext— termenii lui Genette; (b) pastişa (forma postmodernă a parodiei); (c) tema cu variaţiuni (specifică de data aceasta limbajului muzical, dar avînd reflexe şi în literatură); (d) citatul (cînd un fragment dintr-

un text este reprodus în alt text). E. Vasiliu remarcă şi situaţiile în care intertextualitatea este mai puţin evidentă: (a) filia ţiile de teme/motive sau procedee de stil între un scriitor ori curent literar şi altul; (b) asocierele/disocierele stabilite de literatura comparată sau istoria literară; (c) învăţarea unei limbi (inclusiv a limbii materne) care se realizează prin imitarea unui model socio-cultural de comunicare. Intertextualitatea se realizează şi ca aluzie fie prin reluarea perifrastică a unor locuţiuni populare sau din evocarea unor cutume autohtone/ clasice/ străine. Din perspectiva receptării textuale, Kristeva (1969) consideră că textul se străduieşte să desfiinţeze cititorul logocentric (Derrida introduce termenul logocentrism pentru a desemna orice formă de gîndire bazată pe dorinţa de adevăr) prin destabilizarea semnificantului şi pluralizarea interpretării printr-o serie infinită de semnificaţi intertextuali. M. Riffaterre (Sémiotique de la poésie 1983), pe de altă parte, consideră că textul este un fel de ghid elevat dar prietenos ce îl orientează pe cititor spre interpretarea corectă prin semnalarea generoasă a drumului cu „semne” intertextuale. Pentru Riffaterre, actul lecturii este un proces dinamic ce presupune cel puţin două „niveluri” sau „trepte” de înţelegere: (1) heuristic; (2) hermeneutic. Riffaterre (1983) introduce conceptul de interpretant intertextual (preluat de la C. S. Pierce şi desemnînd un semn ce traduce semnele de suprafaţă ale textului şi explică ce altceva textul mai sugerează). Riffaterre distinge între intertextualitatea explicită (citatul propriu-zis) şi intertextualitatea implicită sau aluzia fină descifrabilă cu ajutorul unui „triunghi semiotic.” Triunghiul semiotic constă din text [T1]/ intertext [T2]/ interpretant [T3] (mediator între intertextul primar şi textul propriu-zis). Triunghiul lui Riffaterre înlocuieşte pe cel al lui Pierce constînd din obiect/ semn/ interpretant. Spre deosebire de R. Barthes şi J. Kristeva, Riffaterre consideră indeterminanţa doar o etapă ce precede interpretarea atâta timp cât toate relaţiile intertextuale fac parte din matricea structurală a textului şi sunt cele ce garantează succesul interpretării. � G. Genette (1982) introduce conceptul de transtextualitate, considerînd literatura

fundamental „transtextuală.” Taxonomia sa cuprinde cinci tipuri de transtextualitate: (1) intertextualitate; (2) paratextualitate; (3) metatextualitate; (4) hipertextualitate; (5) arhitextualitate. Palimpsest-ul este metafora folosită de Genette pentru hipertextualitate (în textul literar sau estetic se superimpun alte cîteva texte ce nu sunt complet ascunse, ba dimpotrivă se lasă descoperite). În cazul cititorului intertextual al lui Riffaterre, decodarea matricei intertextuale se face prin folosirea de paradigme semantice din limba obişnuită dar şi cunoştinţe de convenţii şi genuri literare; în cazul cititorului lui Genette, acesta inferează din noianul de performanţe literare întîlnite, modelul generic ce guvernează relaţia între hipotext (intertext)/ hipertext (text nou).


3

� A. Thiher (Words in Reflection. Modern Language Theory and Postmodern Fiction 1984) face distincţia între intertextualitate ca teorie de producere a discursului şi ca mod de compunere. În prima sa accepţiune, intertextualitatea este atât o dezvoltare logică a axiomei autonomiei limbii, dar şi o ramificare a concepţiilor privind caracterul ludic al limbii ale cărei jocuri sunt determinate de reguli formulate în termenii altor jocuri de limbă. Această situaţie coincide cu părerea lui J. Derrida conform căreia jocul indefinit sau ceea ce el numeşte différance face ca, în jocul lor liber, semnificanţii textelor în cele din urmă să se refere la toţi ceilalţi semnificanţi. � M. Foucault (Ordinea lucrurilor/ The Order of Things 1970) afirmă că orice cunoaştere

intertextuală este „limitată, diagonală, parţială” pentru că „atunci cînd omul încearcă să-şi definească esenţa ca subiect vorbitor (...) se confruntă mereu cu un preexistent de muncă, viaţă, şi limbă.” În aceeaşi ordine de idei, T. Morgan (1988) remarcă că noţiunea lui Foucault a unui „deja mereu” (always already) a cunoştinţelor noastre este similară cu noţiunea lui Bahtin privind „esenţiala interdiscursivitate a lumii umane” şi cu conceptul lui Derrida privind „deconstrucţia subiectivităţii şi semnificaţiei originare.” � J. Barth („Literatura extenuării” 1967) subscrie ideii că toată literatură nu este decât

repetiţie intertextuală de texte vechi, adică limba în autonomia sa produce limbă în jocul istoric al recurenţei intertextuale. Atunci, spune Barth, dacă istoria este inclusă în limbă, citatul devine o formă de acces direct la istorie; însă într-o cheie ironică. � L. Hutcheon (A Poetics of Postmodernism: History, Theory, Fiction 1988) discută pe larg

problematica legăturii dintre istorie şi literatură (postmodernă) într-un mod apropiat ca înţelegere cu cel al lui Barth şi Riffaterre. Ea consideră că gândirea post-structuralistă a lui Derrida şi Faucault (înţelegere prin deviere/ deferral şi inexistenţa unui „adevăr” fundamental) are implicaţii puternice în istoriografia şi metaficţiunea istoriografică în măsura în care „separă faptele generatoare de înţeles ale scrierilor istorice de evenimentele brute ale trecutului” (1988: 149). � Pentru J. F. Lyotard („Discours, Figure” 1971), relaţia lume/cuvînt în termenii „condiţiei

postmoderne” este o relaţie antinomică: limba nu articulează de fapt înţelesul lumii, ci dimpotrivă, în mod constant, exclude ceea ce încearcă să explice. Această situaţie contradictorie întăreşte paradoxul postmodernist al unui discurs care simultan uzează şi abuzează ironic, afirmă şi neagă convenţiile în interiorul cărora se străduieşte să opereze. În studiile sale, referenţii diverselor naraţiuni nu mai sunt realitatea brută, evenimente ci fapte narative. Modul de desfăşurare a travaliului intertextual este descris de Corina Dimitriu (Terminologie poetică şi retorică, 1994: 89-90) ca fiind o uriaşă operaţie de transformare ce poate atrage „modificări de conţinut” (M. Arrivé); tratamente speciale precum verbalizarea, linearizarea, încastrarea (L. Jenny); variaţie, citat, reminiscenţă, duplicaţie, şi conjuncţie (P. Zumthor); citatul, plagiatul, aluzia (G. Genette); contextualitatea (P. Cornea). 4.2 Intertextualitate, hypertextualitate şi World Wide Web E un truism deja că trăim în epoca superconectării, super/supra/comunicării datorită tehnologiei computerizate. Sistemele computerizate digitale ca de exemplu WWW, cărţi electronice şi hypertexte, demonstrează cu prisosinţă viabilitatea teoriei (inter)textualităţii aşa cum Barthes, Kristeva şi Derrida au conturat-o. Delaney şi Landow (1991) definesc hypertext, acea „structură variabilă, compusă din blocuri de texte (lexias, R. Barthes, 1974) şi legăturile (links) electronice care le uneşte.” Aceste texte se citesc pe web sites, pe discuri CD-ROM şi sunt alcătuite din lexias cu interlegături, sau pot consta în texte cu alte texte subiacente ce pot fi activate în timpul experienţei de lectură. Avantajele hypertextului sunt: conştientizarea proceselor mentale ce au loc în tipul lecturii (vezi obiectul poeticii cognitive); desfiinţarea ideii de lectură liniară; promovarea cititorului în postura de co-autor/producător al textului; re-facerea triadei autor-text-lector cu rol esenţial în descifrarea semnificaţiilor textuale; alcătuirea unui auditoriu interesat să interacţioneze; accentuarea ideii „reversibilităţii” textelor (nu există texte imuabile, consumate total, finite); posibil mijloc de investire democratică a puterii (din păcate există încă medii/ societăţi culturale unde nu funcţionează).


4

4.3 Întrebări problematizatoare 1. Consideraţi că intetextualitatea este o formă de cunoaştere sau dimpotrivă reuşeşte să

spulbere orice speranţă de a cunoaşte/ a poseda certitudini? 2. Unde credeţi că este de fapt centrul intertextualităţii? În autor, cititor sau text? 3. Intertextualitatea facilitează interpretarea sau este o piedică în realizarea

interpretării? Care credeţi că este legătura între intertextualitatea literară propriu-zisă şi intertextualitatea critică (un „discurs între-texte”)? Se poate constitui critica, cum se pretinde (Blanchot, Barthes, Butor), într-o „scriitură suverană”?

4. Iată câteva exemple de re-scrieri ale unor romane celebre în care, din perspectivă postcolonială, autorii se străduiesc să „recupereze metafora” (să dea cuvîntul celor care nu l-au avut): Jean Rhys, The Wide Sargasso Sea/ Vasta mare Sargasso (1966); Lin Haire-Segeant, Heatcliff. The Return to Wuthering Heights/ Heathcliff. Întoarcerea la Răscruce de Vînturi (1992); John Coetzee, Foe/ Duşmanul (1986); Mihai Zamfir, Educaţie târzie (1998); Fetiţa (2003); M. Atwood, The Penelopiad/ Penelopiada (2005); Kathy Acker, Don Quixote. which was a dream (1986); J. Updike, Gertrude and Claudius, (2000); J. Updike, A Month of Sundays/ O lună de duminici (1975); Roger’s Version/ Versiunea lui Roger (1980); S (1988). Ştiţi care este hipotextul (intertextul) pe care acestea se bazează? Daţi alte exemple de re-scrieri (post)moderne de romane/ nuvele/ povestiri.

5. Paratextualitatea este relaţia (mai puţin explicită şi mai distantă) întreţinută în cadrul ansamblului format de opera literară, de textul propriu-zis şi paratextul său (titlu, subtitlu, prefeţe, postfeţe, note marginale, motto-uri, ilustraţii, etc.) – toate tipurile de semnale cu valoare pragmatică deosebită. Alegeţi un roman şi discutaţi eficienţa paratextului aferent.

6. Pentru Kristeva şi Barthes, „text” şi „intertextualitate” sunt termeni ce se vor a exprima o anume rezistenţă la lectură, comunicare directă şi completă, ca şi la acel schimb capitalist sau consum de texte. Consideraţi că noul hypertext mai are vreo afinitate cu teoriile exemplificate de teoreticienii francezi?

7. Daţi exemple de filme care re-scriu/interpretează opere literare. 8. Un vernisaj al unei expoziţii de carte/arte plastice/fotografii/sculpturi poate fi un

exemplu de intertextualitate. Comentaţi. 9. Mixajul de text şi imagine este foarte evident în reclame. Ce rol joacă

intertextualitatea în acest compozit? 10. Ideea de „reproducere” ca simptom al epocii tehnologice şi ca ameninţare la adresa

operei de artă (W. Benjamin, 1968) sau de simulacrum, la adresa operei originale (Baudrillard, 1976) este direct legată de problematica intertextualităţii. La fel ar fi şi ideea de plagiat (parţial, total). Cum ar trebui să se raporteze studenţii la aceste teorii, în condiţiile în care tentaţiile oferite de www (world wide web) sunt nelimitate?

4.4 Bibliografie tematică Allen, G., Intertextuality, London: Routledge, 2000. Bakhtin, M., The Dialogic Imagination, M. Holquist (ed.) trans. C. Emerson and M. Holquist, University of Texas Press, 1981. Bakhtin, M. Problems of Dostoevsky’s Poetics, C. Emerson (trans. and ed.), University of Minnesota Press, Minneapolis MN, 1984. Barthes, R., Le plaisir du texte, Paris, Seuil, 1973. Barthes, R., Image, Music, Text. Trad. Stephen Heath, New York, 1977. Bidu-Vrânceanu, A., C. Câlăraşu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană Dindelegan, Dicţionar de Ştiinţe ale Limbii, Editura Nemira & Co, 2005. Derrida, J., “Structure, Sign and Play in the Discourse of the Human Sciences”, from Writing and Difference, (trans. Alan Bass, pp. 278-295), in Ph. Rice and P. Waugh (eds.), Modern Literary Theory: A Reader, Edward Arnold, 1966/ 1992: 149-165.


5

Foucault, M., Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane, Bucureşti: Editura Univers, 1996. Genette, G., Figures, Bucureşti, Univers: 1978. Genette, G., Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Bucureşti: Univers, 1994. Genette, Gérard. Palimpsests: literature in the second degree. Transl. Channa Newman and Claude Doubinsky. Lincoln NE and London: University of Nebraska Press, 1982/1997. Hăulică, C., Textul ca intertextualitate, Bucureşti: Ed. Eminescu, 1981. Hutcheon, L., A Poetics of Postmodernism: History, Theory, Fiction. London: Routledge, 1988/1995. Hutcheon, L., Politica postmodernismului, trad. Mircea Deac, Editura Univers, 1997. Irimia, M., The Stimulating Difference (Avatars of a Concept), Bucureşti: Editura Universităţii Bucureşti, 1995. Jefferson, A., “Intertextuality and the Poetics of Fiction” in Comparative Criticism Journal, Cambridge University Press, 1980: 235-250. Kristeva, J., Sêmêiotikè. Recherches pour une sémanalyse, Paris, Seuil, 1969. Kristeva, J., The Kristeva Reader, trans. Sean Hand, Ed. T. Moi, Oxford: Blackwell, 1986. Lyotard, J. F., „Discours, Figure”, Paris, Seuil, 1971. Morgan, T., „The Space of Intertextuality” în Linda Hutcheon (1988), op. cit., pp. 239-279. Panaitescu, Val. (coord.), Terminologie poetică şi retorică, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, 1994. Riffaterre, M., Sémiotique de la poésie, Paris, Seuil, 1983. Riffaterre, M., „Intertextual Representation: On Mimesis as Interpretative Discourse.” Critical Inquiry 11,1: 141-162, 1984. Thiher, A., Words in Reflection. Modern Language Theory and Postmodern Fiction, Chicago and London: The University of Chicago Press, 1984. Todorov, T., Bakhtin, Mikail: The Dialogical Principle, Manchester University Press, 1984. Vasiliu, E., Introducere în teoria textului, Bucureşti: EŞE, 1990. Worton, M., „Intertextuality: To Inter Textuality or to Resurrect It?” in Cross-References. Modern French Theory and the Practice of Criticism, Kelly, D. & Llasera I. (eds.), Society for French Studies, Leeds, 1986

curs poetica.prof. ruxandra bontila

Documents