curs drept comercial 2013

of 43 /43
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREŞTI FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE CLUJ -NAPOCA LAURA-NARCISA DRĂGOESCU DREPT COMERCIAL NOTE DE CURS PENTRU UZUL STUDENŢILOR CLUJ-NAPOCA 2013

Upload: ioanaancutzza

Post on 27-Oct-2015

587 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Page 1: Curs Drept Comercial 2013

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE CLUJ-NAPOCA

LAURA-NARCISA DRĂGOESCU

DREPT COMERCIAL

NOTE DE CURS PENTRU UZUL STUDENŢILOR

CLUJ-NAPOCA 2013

Page 2: Curs Drept Comercial 2013

2

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND FORMAREA, CONŢINUTUL ŞI

EXECUTAREA CONTRACTELOR

COMERCIALE

1.1. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

Contractul comercial a fost definit ca fiind acordul de voinţă realizat între

două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi

juridice de drept comercial.

Contractul este una din cele mai importante instituţii ale dreptului comercial,

îndeplinind rolul de instrument juridic de înfăptuire a schimburilor şi fiind principalul

izvor de obligaţii .

Formarea unor asemenea contracte se analizează ca fiind formarea acordului

de voinţă între partenerii contractuali astfel încât, în terminologia juridicã uzuală,

formarea contractului şi încheierea contractului sunt concepte sinonime.

Perfectarea contractelor este precedată deseori de anumite demersuri

precontractuale cunoscute sub denumirea de negociere. Negocierea este un dialog

purtat între potenţialii parteneri în scopul formării voinţei lor juridice comune, care să

se materializeze în încheierea unui contract. Negocierea nu este însă întotdeauna o

etapă premergătoare necesară sau obligatorie în formarea unui contract comercial. Ea

poate lipsi uneori cu desăvârşire, iar alteori poate deveni obligatorie, complicată şi

îndelungată.

Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării ori ruperii negocierilor şi nu pot fi

ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora. Cu toate acestea, partea care se angajează

într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe, fiind contrară

exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă

negocieri fără intenţia de a încheia contractul.

Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe

răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi, pentru stabilirea acestui prejudiciu

ţinându-se seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de

către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.

Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul

negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes

propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul, încălcarea acestei obligaţii

atragând răspunderea părţii vinovate.

Încheierea propriu-zisã a contractelor implică trei componente: oferta, adică

propunerea de a contracta; acceptarea, care este manifestarea voinţei de a contracta a

destinatarului ofertei şi, în fine, întâlnirea concordantã dintre ofertă şi acceptare prin

care se relizează acordul de voinţă al părţilor.

1.1.1. Oferta

Oferta de a contracta este propunerea pe care o persoană fizică sau juridică o

face unei alte persoane fizice sau juridice, în vederea perfectării unui contract, în

anumite condiţii.

Pentru a putea fi consideratã ofertă, propunerea de contractare trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

Page 3: Curs Drept Comercial 2013

3

a) să fie fermă, adică să ateste voinţa ofertantului de a se obliga în cazul

acceptării ei de către destinatar. În caz contrar, suntem în prezenţa unei oferte fără

angajament numită şi ofertă publicitară sau prospectivă care constituie doar o invitaţie

la negocieri viitoare;

b) să fie precisă şi completă, adică să cuprindă suficiente precizări referitoare

la elementele contractului spre a cărui perfectare se tinde, astfel încât încheierea

acestuia să devină posibilă prin simpla acceptare (ex. natura contractului, obiectul

acestuia etc.)

c) să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate.

În acest sens art.1189 NCC (Noul Cod Civil al României, în vigoare din

01.10.2011) prevede că propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă

este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie

de negociere.

Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din

lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea

ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în

aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în

aceeaşi măsură cu aceasta.

Problema revocării ofertei

Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit

termen. Ea este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în

temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al

conţinutului ofertei ori al uzanţelor. Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile

nu produce niciun efect.

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă,

trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o

primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea. Revocarea ofertei nu împiedică

încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să

primească acceptarea.

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără

efecte dacă nu este acceptată de îndată. Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul

ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la

distanţă.

Cu toate acestea, potrivit art.1199 NCC oferta sau acceptarea pot fi retrase

dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz,

cu acceptarea.

1.1.2. Acceptarea

Acceptarea este manifestarea unilaterală de voinţă a destinatarului ofertei prin

care acesta îşi manifestă adeziunea deplină şi necondiţionată la termenii ofertei.

Condiţii:

a) să fie pură şi simplă – potrivit art.1197 NCC acceptarea condiţionată sau

limitată este considerată contraofertă.

b) să fie neechivocă – deci să conţinã voinţa neîndoielnică a acceptantului de a

se obliga faţă de ofertant.

În acest sens trebuie menţionat că tăcerea sau inacţiunea nu au valoarea

juridică a unei acceptări. Totuşi, acestă regulă comportă şi anumite excepţii în care

Page 4: Curs Drept Comercial 2013

4

tăcerea poate fi considerată acceptare, şi anume: în situaţiile stabilite de legiuitor; în

cazul în care părţile au convenit astfel anterior, spre exemplu printr-un antecontract;

dacă acestea sunt uzanţele (obiceiurile) stabilite între părţi.

c) să fie realizată şi să parvină ofertantului în termenul de valabilitate al ofertei

– în caz contrar acceptarea este tardivă şi nu permite încheierea contractului, cu

excepţia cazului în care ofertantul o primeşte ca fiind valabilă, înştiinţându-l totodată

şi pe acceptant despre această împrejurare.

1.1.3. Momentul şi locul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul şi la locul în care, prin întâlnirea

concordantă a ofertei cu acceptarea, se realizează acordul de voinţă al părţilor

contractante. Prin excepţie, contractul se consideră încheiat în momentul în care

destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe

ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau

potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

a) În situaţia în care părţile sunt prezente, momentul încheierii contractului va

fi momentul realizării acordului de voinţă, adică de cele mai multe ori momentul

semnării actului de către cele 2 părţi, iar locul încheierii contractului va fi locul

perfectării acestuia.

b) În cazul încheierii contractului între persoane depărtate, în literatura de

specialitate juridică s-au conturat mai multe teorii în vederea determinării

momentului încheierii contractului, şi anume:

1) Teoria emisiunii acceptării – conform căreia contractul e încheiat în

momentul în care destinatarul ofertei îşi manifestă adeziunea completă şi

necondiţionată la termenii ofertei, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa

ofertantului;

2) Teoria expedierii acceptării – potrivit căreia contractul e încheiat în

momentul expedierii acceptării, chiar dacă aceasta nu a ajuns la ofertant;

3) Teoria recepţiei acceptării – în acest sistem, momentul încheierii

contractului e considerat a fi momentul la care ofertantul a primit la sediul sau

domiciliul său acceptarea;

4) Teoria informării – în care momentul încheierii contractului este momentul

la care acceptarea a ajuns efectiv la cunoştinţa ofertantului.

În dreptul român, prin dispoziţiile art.1186 NCC este consacrată teoria

recepţiei acceptării, stabilindu-se: “contractul se încheie în momentul şi în locul în

care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive

care nu îi sunt imputabile”.

Stabilirea momentului încheierii contractului prezintă importanţă practică

pentru următoarele motive:

în anumite situaţii, până la momentul încheierii contractului oferta şi acceptarea pot fi revocate

capacitatea de a contracta a ofertantului şi acceptantului se analizează raportat

la acest moment

exprimarea consimţământului şi existenţa eventualelor vicii de consimţământ se examinează în funcţie de acest moment

de la momentul încheierii contractului acesta începe să-şi producă efectele

de la momentul încheierii contractului încep să curgã diferite termene, cum ar fi termenul de executare sau termenul de prescripţie extinctivă;

Page 5: Curs Drept Comercial 2013

5

în funcţie de momentul încheierii contractului se determină şi locul încheierii acestuia.

În ceea ce priveşte locul încheierii contractului în cazul persoanelor depărtate,

acesta este considerat a fi domiciliul sau sediul ofertantului. Stabilirea locului

încheierii contractului este importantă pentru determinarea în anumite situaţii a

instanţei competente să soluţioneze un eventual litigiu. De asemenea, în planul

dreptului internaţional privat, locul încheierii contractului poate fi semnificativ pentru

stabilirea legii aplicabile acestuia.

1.1.4. Condiţii de validitate şi formă ale contractelor comerciale

Contractele comerciale, pentru a fi valabil încheiate, trebuie să îndeplinească

anumite cerinţe prevăzute de lege (art.1179 NCC) pentru valabilitatea oricărui

contract, cerinţe esenţiale ce sunt cunoscute sub denumirea de condiţii de fond. Aceste

condiţii sunt următoarele: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii

care se obligă; un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală.

1) În ceea ce priveşte capacitatea, în materia dreptului comercial NCC

prevede că persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile (afară de

acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice)

exercitându-şi drepturile şi îndeplinindu-şi obligaţiile prin intermediul organelor sale

de administrare.

2) Consimţământul în sens larg înseamnã acordul de voinţă între cele două

sau mai multe persoane care încheie un contract sau adeziunea la propunerea de a

contracta a celeilalte părţi.

Consimţământul, pentru a fi valabil, trebuie să corespundă voinţei reale a părţii

care încheie contractul, voinţă ce se impune a fi exprimată liber şi în cunoştinţă de

cauză. De aceea, un consimţământ dat din eroare, smuls prin dol (viclenie) ori

violenţă nu va fi valabil.

3) Obiectul

Prin obiectul contractului se înţelege operaţiunea juridică, precum vânzarea,

locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta

reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

4) Cauza în dreptul comercial, ca dealtfel şi în dreptul civil, este scopul

(finalitatea) în vederea căruia se încheie contractul. Dealtfel, orice contract presupune

existenţa unui asemenea scop, nefiind de conceput ca o persoană să se oblige fără să

urmăreascã o finalitate.

În anumite situaţii, legiuitorul impune ca, pe lângă respectarea celor 4 condiţii

de fond la care am făcut referire, contractele să fie încheiate într-o anumită formă, fie

în formă scrisă (ex.contractul de arendã sau asigurare etc.), fie chiar în formă

autentică (ex.contractul de vânzare-cumpărare de terenuri, contractul de donaţie,

actele constituive ale societăţilor în cazuri expres prevăzute de lege etc.).

Chiar dacă în cele mai multe situaţii şi în dreptul comercial este consacrat

principiul consensualismului, potrivit căruia contractul se încheie prin simplul acord

de voinţă al părţilor, fără a fi necesară încheierea acestuia în formă scrisă, această

formă este totuşi recomandabilă pentru că: se delimitează astfel în mod clar faza

precontractuală de faza contractuală; se cunosc cu precizie drepturile şi obligaţiile

părţilor contractante; se poate urmări mai uşor modul în care părţile îşi îndeplinesc

obligaţiile asumate.

Page 6: Curs Drept Comercial 2013

6

1.2. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE. CLAUZE

SPECIFICE CONTRACTELOR COMERCIALE

Sintagma “conţinutul contractelor comerciale” desemnează ansamblul

drepturilor şi obligaţiilor cărora le dă naştere voinţa juridică a părţilor contractante,

materializată într-un contract convenit între participanţii la raporturile .

Conţinutul contractului se exprimă prin clauze şi cuprinde atât clauze de drept

comun (care se regăsesc în toate contractele civile) cât şi clauze specifice, determinate

de particularităţile caracteristice acestui tip de contract.

Între clauzele specifice contractelor comerciale putem aminti: convenţia de

arbitraj; clauza de forţă majoră; clauza penală; clauza de confidenţialitate etc.

1.2.1. Convenţia de arbitraj

Prin expresia “convenţie de arbitraj” se înţelege în mod generic acordul

părţilor contractului comercial de a supune litigiul dintre ele având legătură cu

contractul respectiv arbitrajului. Pentru valabilitatea convenţiei de arbitraj legea

română cere ca aceasta să fie încheiată în formă scrisă. De asemenea, potrivit

dispozițiilor art.548(2) din NCPC (Noul Cod de Procedură Civilă), în cazul în care

convenția arbitrală se referă la un litigiu legat de transferarea dreptului de proprietate

și/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, convenția trebuie încheiată

în formă autentică notarială, sub sancțiunea nulității absolute.

Convenţia de arbitraj se poate prezenta sub două forme: cea a clauzei

compromisorii şi cea a compromisului.

a) Clauza compromisorie este definită ca fiind acordul părţilor unui contract

comercial, exprimat printr-o stipulaţie inserată în acel contract sau printr-un înscris

separat, de a supune litigiile ce ar putea interveni în legătură cu contractul respectiv,

unui anumit arbitraj.

Principalele funcţii ale clauzei compromisorii sunt următoarele:

- înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti în problema soluţionării

litigiului;

- conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile

contractante;

- produce efecte obligatorii pentru părţi în sensul că ele vor fi obligate să

respecte hotărârea dată de organul de jurisdicţie astfel desemnat;

- permite organizarea unei proceduri care să conducă la pronunţarea unei

hotărâri susceptibilă de executare silită.

b) Compromisul este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul ivit între

ele să fie soluţionat nu de către instanţa judecătorească ci prin arbitraj, specificând

totodată şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.

Compromisul, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

- să se refere la un litigiu existent şi menţionat ca atare în cuprinsul actului de

compromis (deci se impune a fi precizat în mod obligatoriu obiectul litigiului);

- să exprime voinţa clară şi neechivocă a părţilor ca litigiul dintre ele să fie

supus spre soluţionare arbitrajului;

- în cuprinsul compromisului părţile trebuie să arate numele arbitrului

(arbitrilor) ce urmează să statueze asupra litigiului sau modalitatea de desemnare a

acestora.

Page 7: Curs Drept Comercial 2013

7

În practică, părţile recurg de cele mai multe ori la arbitrajul instituţionalizat,

supunând eventualul litigiu sau litigiul deja ivit între ele unei instituţii de arbitraj,

caracterizată prin continuitate şi soluţionarea unui număr nelimitat de litigii (ex.

Curtea de Arbitraj de pe lângă CCIR). În acest caz, părţile acceptă să le fie aplicate

regulile proprii de procedură ale instituţiilor de arbitraj alese.

1.2.2. Clauza de forţă majoră

Clauza de forţă majoră este stipulaţia pe care părţile o inserează într-un

contract comercial pentru a acţiona asupra condiţiilor de forţă majoră, precum şi

asupra efectelor acesteia. În dreptul român, forţa majoră este considerată ca fiind un eveniment exterior

imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil care determină rezilierea contractului,

exonerând de răspundere pe debitor în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a

obligaţiilor asumate.

În doctrină se consideră că pentru ca o parte să fie exonerată de răspundere în

temeiul forţei majore, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- împrejurările care blochează executarea contractului să fie independente de

voinţa părţii care le invocă;

- piedica survenită să nu fi fost previzibilă în momentul încheierii contractului;

- piedica intervenită să nu fi putut fi, în mod rezonabil, prevenită sau depăşită;

- neexecutarea obligaţiei asumate să se datoreze, în mod exclusiv, piedicii

invocată de către debitor.

Prin introducerea în contract a unei clauze de forţă majoră, părţile o pot defini

ele însele ca fiind un eveniment relativ imprevizibil şi relativ insurmontabil care va

determina suspendarea contractului pe o anumită periodă de timp şi nu rezilierea

acestuia. Cu alte cuvinte, poate fi atenuat atât caracterul absolut al forţei majore, cât şi

efectele acesteia.

Intervenţia forţei majore trebuie notificată neîntârziat de partea afectată co-

contractantului său, în forma şi termenul prevăzute în contract, în caz contrar

debitorul datorând despăgubiri pentru prejudiciul produs creditorului. Cum notificarea

este esenţial să fie fãcută cu maximă operativitate, dovezile în sprijinul afirmaţiilor

părţii pot fi transmise şi ulterior.

1.2.3. Clauza penală

Clauza penală este acea prevedere contractuală prin care părţile evaluează

anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor în caz de neexecutare, executare

defectuoasă sau cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor.

Într-o atare situaţie, în contract se poate prevedea că debitorul va plăti:

- daune-interese pentru neexecutare, care nu se cumuleazã cu executarea în

natură sau

- daune-interese pentru executarea defectuoasă ori cu întârziere, care se pot

cumula cu executarea în natură a contractului.

Inserarea în contractele a unei clauze penale prezintă avantajul că, în acest

caz, nu este necesară dovedirea prejudiciului, fiind suficient să se probeze faptul că

debitorul nu şi-a îndeplinit sau şi-a îndeplinit defectuos ori cu întârziere obligaţiile

asumate.

În dreptul român, instanţa de judecată nu are posibilitatea de a reduce sau mări

cuantumul clauzei penale, cu două excepţii expres prevăzute de lege: când debitorul

Page 8: Curs Drept Comercial 2013

8

şi-a îndeplinit parţial obligaţiile şi această executare a profitat creditorului şi când

suma prevăzută ca penalitate este vădit excesivă faţă de prejudiciu, caz în care, chiar

redusă, ea trebuie să rămână superioară obligaţiei principale.

Cum suma prevăzută în clauza penală depăşeşte valoarea pagubei efective ce

s-ar produce creditorului prin neexecutarea, executarea defectoasă ori cu întârziere a

obligaţiilor de către debitor, ea este o măsură stimulativă şi sancţionatoare în

executarea oricărui contract.

1.2.4. Clauza de confidenţialitate

Este stipulaţia inserată în contractul comercial în scopul păstrării caracterului

secret al informaţiilor transmise între co-contractanţi fie pe parcursul negocierii, fie în

cursul executării contractului.

În mod obişnuit, o astfel de clauză cuprinde: definirea informaţiilor

confidenţiale; persoanele care au acces la aceste informaţii; măsuri de protecţie a

informaţiilor confidenţiale; durata obligaţiei de confidenţialitate, care este

recomandabil să fie mai mare decât durata contractului; sancţiunile aplicabile în cazul

neîndeplinirii obligaţiei de confidenţialitate etc.

Ţinând seama de faptul că evaluarea prejudiciului în ipoteza nerespectării unei

obligaţii de confidenţialitate poate fi dificilă, este de preferat ca părţile să includã în

cadrul angajamentului de confidenţialitate o clauză penală.

1.2.5. Clauza de exclusivitate

Se întâlneşte în contractele de concesiune exclusivă.

Prin clauza de exclusivitate una din părţile contractante, numitã concedent, se

angajează să vândă produsele sale într-o anumită zonă teritorială prevăzută în contract

numai celeilalte părţi, numită concesionar.

Pentru ca un concesionar să beneficieze de exclusivitate, într-o astfel de clauză

poate apărea suplimentar obligaţia acestuia de a nu revinde mărfurile unor clienţi din

teritoriile concedate altor concesionari. Cum dreptul concurenţei interzice orice formă

de protecţie teritorială absolută, în practică se folosesc clauze mai flexibile care să

lase concesionarului libertatea de a accepta şi comenzi venite de la clienţi situaţi în

afara sectorului său de activitate.

1.3. EXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

1.3.1. Executarea voluntară (directă)

Executarea obligaţiilor contractuale este dominată de principiul executării

exacte şi în natură a obligaţiilor. Executarea exactă a obligaţiilor înseamnă ca

obligaţia să fie executată aşa cum a fost avută în vedere de părţi la momentul

încheierii contractului, în condiţiile, la locul şi data stabilite prin acordul lor de voinţă.

Majoritatea contractelor se execută voluntar, prin plată. În sens restrâns, prin

plată se înţelege “a da o sumă de bani”. În cele ce urmează, vom avea în vedere

înţelesul în sens larg al noţiunii de plată, adică o prestaţie pozitivă de a da sau de a

face.

Page 9: Curs Drept Comercial 2013

9

Plata se va face, în principiu, de către debitor sau de către împuternicitul

acestuia, dar ea se poate realiza şi de o altă persoanã, chiar dacă ea este terţ în raport

cu acea obligaţie.

Potrivit dispoziţiilor art.1475 NCC plata trebuie să fie fãcută creditorului,

reprezentantului său legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei

autorizată de instanţă să o primească.

Plata se face în modul şi/sau în moneda prevăzute în contract, în principiu ea

fiind indivizibilă, în sensul că debitorul nu îl poate constrânge pe creditor să

primească doar o parte din datorie.

În ceea ce priveşte data plăţii, aceasta diferă dupã cum este vorba de o

obligaţie pură şi simplă sau de una afectată de modalităţi (de exemplu, de un termen).

Astfel, în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al

practicilor stabilite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de imediat

după momentul naşterii sale.

Locul plăţii este în principiu cel stabilit în contractul încheiat între părţi sau cel

care rezultă din natura operaţiunii respective. În cazul în care locul plăţii nu se poate

determina potrivit prevederilor contractuale, art.1494 NCC stabileşte că: în cazul în

care este vorba de predarea unui bun determinat, locul plăţii va fi locul unde este

situat bunul; dacă este vorba de obligaţii băneşti, acestea trebuie executate la sediul

sau domiciliul creditorului de la momentul plăţii; în toate celelalte situaţii, plata se

realizează la sediul sau domiciliul debitorului.

1.3.2. Executarea silită în natură

Aşa cum am mai arătat, executarea în natură a obligaţiilor contractuale este o

regulă cu valoare de principiu. De cele mai multe ori, executarea în natură a

prestaţiilor pe care şi le datorează părţile este voluntară, prin plată. Există însă şi

situaţii când debitorul refuză să execute prestaţia datorată celeilalte părţi. În astfel de

cazuri, legea pune la dispoziţia creditorului anumite mijloace juridice prin care acesta

poate să obţină în natură prestaţia la care este îndreptăţit. Aceste mijloace sunt:

executarea silită în natură a obligaţiilor de a da şi autorizarea creditorului de a lua

măsurile necesare de executare în natură a obligaţiilor de a face şi de a nu face.

a) Executarea silită în natură a obligaţiilor de a da

Pentru a analiza acest mijloc de juridic trebuie să deosebim după cum

obligaţiiile au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sau prestaţia de a da alte

bunuri.

Dacă debitorul s-a angajat să dea o sumã de bani, executarea silită este

întotdeauna o executare în natură.

Arunci când obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun, executarea silită

în natură constă într-o procedură care se încheie prin ridicarea bunului de la debitor de

către executorul judecãtoresc şi predarea lui creditorului.

b) Autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a

obligaţiilor de a face sau de a nu face

În cazul obligaţiilor de a face şi de a nu face, referitor la executarea silită în

natură se aplică dispoziţiile art.1528-1529 NCC şi ale art.902-908 NCPC (Noul Cod

de Procedură Civilă).

Astfel, dacă nu a fost respectată o obligaţie de a face, creditorul poate cere să

fie autorizat să realizeze pe cheltuiala debitorului prestaţia la care acesta s-a angajat.

Page 10: Curs Drept Comercial 2013

10

Dacă debitorul nu a respectat o obligaţie de a nu face, creditorul poate solicita

autorizaţia de a distruge pe cheltuiala debitorului ceea ce s-a realizat cu încălcarea

obligaţiei de a nu face.

Dacă obligaţia de a face sau de a nu face nu poate fi îndeplinită prin altă

persoană decât debitorul iar acesta nu se conformează, debitorul poate fi constrâns la

executare prin aplicarea unei penalități în cuantum de 100 până la 1000 lei pe zi

întârziere, când obligația nu este evaluabilă în bani, respectiv a unei penalități între

0,1% și 1% pe zi întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației, când

acesta este evaluabilă în bani.

1.3.3. Executarea obligaţiilor contractuale prin echivalent

În situaţia în care una din părţile contractuale nu execută prestaţiile pe care le

datorează, cealaltă parte poate obţine executarea prin echivalent. Cu alte cuvinte, se

angajează răspunderea civilă contractuală a debitorului, care va fi obligat să plăteascã

creditorului sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru a-i repara prejudiciul cauzat.

Despăgubirile se numesc daune-interese.

1.3.3.1. Condiţiile răspunderii contractuale

Pentru a fi în prezenţa răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite 4

condiţii: fapta ilicită; existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului; vinovăţia

debitorului; existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

a) Fapta ilicită

Fapta ilicită a debitorului poate consta fie într-o neexecutare a obligaţiilor

asumate, fie în executarea lor necorespunzătoare ori cu întârziere.

Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. În caz de neexecutare

totală răspunderea contractuală se va angaja cu certitudine, debitorul fiind obligat să

repare întregul prejudiciu cauzat. În caz de neexecutare parţială, de regulă se

apreciază măsura în care obligaţia a fost îndeplinită, cu diminuarea corespunzătoare a

despăgubirilor pe care debitorul urmează a le plăti.

Executarea necorespunzătoare constã în executarea prestaţiei cu nerespectarea

condiţiilor de calitate stabilite în clauzele contractuale sau în standardele uzuale.

Evident că această problemă nu se poate pune în cazul obligaţiilor pecuniare, ci doar

ceea ce priveşte obligaţiile pozitive de altă natură.

Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege faptul că

debitorul a executat în natură prestaţiile sale sau este gata să le execute după

împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel creditorului său un

prejudiciu.

Despăgubirile (daunele-interese) sunt de două feluri:

-despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei şi care se pot cumula cu

executarea în natură şi

-despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit

de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei şi nu se cumulează cu executarea în

natură, ele având tocmai menirea de a înlocui această executare.

b) Prejudiciul

Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau

nepatrimonială pe care le suferă creditorul ca efect al neexecutării, executării

necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor.

Page 11: Curs Drept Comercial 2013

11

Pentru a se naşte obligaţia de reparare, prejudiciul patrimonial trebuie să fie

cert, adică existenţa sa să fie sigură şi să poatã fi stabilită întinderea lui.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii pentru prejudiciile nepatrimoniale

trebuie făcută menţiunea că în materie contractuală aceasta are un domeniu foarte

restrâns de aplicare (spre exemplu, în contractul de transport persoane).

c) Vinovăţia debitorului

Condiţia existenţei culpei debitorului ca şi condiţie a angajării răspunderii

contractuale rezultă din dispoziţiilor art.1547-1548 NCC.

Problema care a dat naştere la discuţii a fost însă aceea de a şti dacă culpa

trebuie să fie dovedită. Rezolvarea ei face necesară luarea în considerare a clasificării

obligaţiilor contractuale după obiectul lor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de

mijloace.

În cazul obligaţiilor de rezultat s-a impus soluţia potrivit căreia culpa

debitorului este prezumată (presupusă), astfel încât creditorul nu trebuie decât să facă

dovada că debitorul nu a realizat sau obţinut rezultatul la care s-a obligat.

În cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă situaţia este diferită. Prin

definiţie, debitorul se obligă doar să punã în valoare toate mijloacele necesare şi să

desfăşoare o activitate diligentă pentru a obţine un anumit rezultat. De aceea,

nerealizarea rezultatului prin ea însăşi nu are ca efect prezumarea automată a

debitorului în culpă. Dimpotrivă, pentru angajarea răspunderii contractuale creditorul

este obligat să facă dovada că debitorul nu a folost mijloacele adecvate şi nu a

desfãşurat o activitate diligentă care ar fi putut duce la realizarea rezultatului propus.

d) Raportul de cauzalitate

Pentru antrenarea răspunderii contractuale este necesar să existe raportul de

cauzalitate dintre fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul produs creditorului, condiţie

prevăzută de dispoziţiile art.1530 NCC.

În materie contractuală, existenţa raportului de cauzalitate este prezumată de

lege, cu excepţia situaţiei în care neexecutarea, executarea defectuoasă ori cu

întârziere a obligaţiilor asumate de debitor se datorează unei cauze străine, ce nu-i

poate fi imputată.

1.3.3.2. Evaluarea prejudiciului

Aşa cum am mai arătat, dacă sunt îndeplinite cele patru condiţii enunţate, se

antrenează răspunderea civilă contractuală a debitorului, care va fi obligat să plătească

creditorului său daune-interese pentru prejudiciul pe care i l-a cauzat. Acordarea

daunelor-interese sau a despăgubirilor necesită însă evaluarea prejudiciului, evaluare

ce se poate realiza pe următoarele căi:

a) Evaluarea judiciară se realizează de către instanţa de judecată sau de

tribunalul arbitral.

Stabilirea cuantumului daunelor-interese de către instanţã are loc cu

respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului. Cu alte cuvinte, sumele de

bani pe care debitorul va fi obligat să le plăteascã creditorului, cu titlu de despăgubiri,

trebuie să corespundã întinderii prejudiciului cauzat.

Prin urmare, întinderea daunelor-interese se stabileşte luând în calcul două

elemente:

- pierderea efectiv suferită, prin care se înţelege micşorarea patrimoniului

creditorului cauzată de fapta ilicitã a debitorului;

- beneficiul sau câştigul nerealizat, adică sporul patrimonial pe care l-ar fi

obţinut creditorul în condiţii obişnuite dacă debitorul ar fi executat întocmai, în natură

şi la timp, obligaţiile la care s-a îndatorat prin voinţa sa.

Page 12: Curs Drept Comercial 2013

12

b) Evaluarea convenţională a prejudiciului se face de către părţi, fie anterior

producerii prejudiciului, prin clauza penală pe care acestea o includ în contractele pe

care le încheie, fie ulterior producerii acestuia.

c) Evaluarea legală este reglementată prin dispoziţiile OG nr.13/2011 şi are

loc în situaţia în care obligaţia constă în plata unei sume de bani.

În cuprinsul acestui act normativ, cât priveşte rata dobânzii legale

penalizatoare (datorată pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată la scadenţă) , se fac

următoarele distincţii:

În raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop

lucrativ (deci şi în materie ), rata dobânzii legale se stabileşte la nivelul ratei dobânzii

de referinţă a BNR, plus 4 puncte procentuale.

În raporturile care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ

(deci în materie civilă) rata dobânzii legale se stabileşte , la nivelul ratei dobânzii de

referinţă a BNR plus 4 puncte procentuale, diminuat cu 20%.

În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română

este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6%

pe an.

Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României va fi publicat

în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori

de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica.

Acelaşi act normativ mai prevede şi că, în raporturile juridice care nu decurg

din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda convenţională nu poate

depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

Page 13: Curs Drept Comercial 2013

13

CAPITOLUL 2

SOCIETĂŢILE – ASPECTE GENERALE

Nici NCC și nici Legea nr.31/1990 nu dau o definiție a societăților, în acest

din urmă act normativ prevăzânu-se doar că ”în vederea desfăşurării de activităţi cu

scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui

societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi”.

Societatea poate fi așadar definită ca fiind o grupare de persoane beneficiind

de personalitatea juridică, constituită pe baza unui contract de societate, în care

asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea unor activități

cu scop lucrativ, în scopul realizării de profit şi împărţirii acestuia.

În ţara noastră, dreptul comun (reglementarea de bază) în materia societăţilor

este Legea nr.31/1990 republicată şi modificată, act normativ care cuprinde atât

dispoziţii generale, aplicabile oricărei societăţi, cât şi reguli speciale privind fiecare

formă juridică de societate în parte. Cadrul juridic în care societăţile funcţionează este

bineînţeles completat prin numeroase reglementări legale speciale, dar şi prin

dispoziţiile Noului Cod civil (NCC), Codului muncii, Codurilor fiscal și de procedură

fiscal, legislaţiei contabile etc.

2.1. CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR

În cuprinsul art.2 din Legea nr.31/1990 sunt prevăzute următoarele forme de

societăţi:

- societatea în nume colectiv (S.N.C.);

- societatea în comandită simplă (S.C.S.);

- societatea pe acţiuni (S.A.);

- societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.);

- societatea cu răspundere limitată (S.R.L.).

În practică, marea majoritate a societăţilor sunt constituite ca societăţi cu

răspundere limitată şi societăţi pe acţiuni.

Persoanele interesate pot să înfiinţeze oricare din societăţile menţionate,

nefiind însă permise formele hibride, adică cele care ar putea rezulta prin combinarea

unor elemente specifice tipurilor de societăţi la care am făcut referire.

Societăţile se pot clasifica după mai multe criterii, cele mai des utilizate fiind

următoarele:

1. După numărul persoanelor participante la constituirea societăţii acestea

pot fi:

- societăţi unipersonale;

- societăţile pluripersonale.

Singura societate unipersonală este societatea cu răspundere limtată, care se

poate constitui prin voinţa unei singure persoane. Art.14 din Legea nr.31/1990

republicată stabileşte însă că o persoană fizică sau juridică nu poate fi asociat unic

decât într-o singură societate cu răspundere limitată şi deasemenea că o societate cu

răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere

limitată constituită dintr-o singură persoană.

Page 14: Curs Drept Comercial 2013

14

Desigur, societatea cu răspundere limitată se poate înfiinţa şi la iniţiativa a doi

sau mai mulţi asociaţi. Toate celelalte forme juridice de societăţi se pot constitui doar

cu cel puţin doi asociaţi.

2. După prevalenţa elementului personal ori al celui material societăţile sunt:

- societăţi de persoane;

- societăţi de capitaluri.

În cadrul societăţilor de persoane prevalează elementul personal. Ele se

constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce,

a calităţilor personale ale asociaţilor. Prototipul societăţilor de persoane este

societatea în nume colectiv, dar face parte din această categorie şi societatea în

comandită simplă.

Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus

de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor

ci doar cota de capital investită de aceştia. Prototipul societăţilor de capitaluri este

societatea pe acţiuni, încadrându-se în această categorie şi societatea în comandită pe

acţiuni.

Din cele arătate rezultă că societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în

nici una din cele două categorii, ea constituind o formă intermediară (împrumută

unele caractere de la societăţile de persoane, dar şi unele caractere de la societăţile de

capitaluri).

3. După întinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale avem:

- societăţi în cadrul cărora asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru

obligaţiile sociale (societatea în nume colectiv);

- societăţi în cadrul cărora asociaţii răspund pentru datoriile sociale numai

până la limita capitalului social subscris (societatea pe acţiuni şi societatea cu

răspundere limitată).

În cazul societăţilor în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni există 2

categorii de asociaţi:

- asociaţii comanditaţi care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile

sociale şi

- asociaţii comanditari care răspund numai până la limita capitalului social

subscris.

4. După modul de structurare a capitalului social există:

- societăţi în cadrul cărora capitalul social se divide în părţi de interes (S.N.C.,

S.C.S. şi S.R.L, cu menţiunea că la S.R.L. părţile de interes poartă denumirea de părţi

sociale);

- societăţi în care capitalul social se divide în acţiuni (S.A. şi S.C.A).

2.2. ACTUL CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR

2.2.1. Conţinutul actului constitutiv al societăţilor

Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990 republicată S.N.C. şi S.C.S. se constituie

prin contract de societate iar S.A., S.C.A. şi S.R.L. prin contract de societate şi statut.

La S.R.L.-ul cu asociat unic, se întocmeşte numai statutul. În cuprinsul legii,

denumirea de act constitutiv desemnează atât înscrisul unic (contract de societate +

statut), cât şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii.

În esenţă, actul constitutiv al S.N.C., S.C.S. şi S.R.L. cuprinde menţiunile

prevăzute de art.7 din Legea nr.31/1990, menţiuni între care putem aminti:

Page 15: Curs Drept Comercial 2013

15

a) datele de identificare ale asociaţilor persoane fizice sau persoane juridice

(nume şi prenume, CNP, locul şi data naşterii, domiciliul, catăţenia asociaţilor

persoane fizice şi respectiv denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare

în Registrul comerţului şi codul unic de înregistrare potrivit legii naţionale a persoanei

juridice);

b) forma juridică, denumirea şi sediul social;

c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii

principale;

d) capitalul social şi tipul acestuia, cu menţionarea aportului fiecărui asociat,

dacă este cazul valoarea aportului în natură şi modul evaluării acestuia;

e) persoanele (asociaţi sau neasociaţi) care administrează şi reprezintă

societatea, datele lor de identificare, puterile ce le-au fost conferite şi dacă urmează să

le exercite împreună sau separat;

f) partea fiecărui asociat la baneficii şi pierderi;

g) durata societăţii;

h) sediile secundare – atunci când acestea de înfiinţează odată cu societatea –

sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară;

i) modul de dizolvare şi lichidare al societăţii.

În ceea ce priveşte S.A. şi S.C.A., actul constitutiv al acestora cuprinde

menţiunile din art.8 al Legii nr.31/1990, în plus faţă de cele anterior arătate

precizându-se date despre acţiuni, consiliul de administraţie sau supraveghere,

administratori şi directori, cenzori sau auditori financiari, avantaje rezervate

fondatorilor etc.

2.2.2. Caracterele specifice ale actului constitutiv al societăţilor

Actul constitutiv al societăţilor prezintă următoarele caractere specifice:

a) Aportul asociaţilor la constituirea capitalului social

Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare

asociat de a aduce în societate o anumită valoare patrimonială, un anumit bun.

Aportul ca capitalul social se poate materializa în numerar, în bunuri sau în creanţe.

Aporturile în numerar (în bani) sunt obligatorii la toate formele de societate .

Aporturile în natură (în bunuri) sunt admise la toate formele de societate şi se

realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă către

societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.

Aporturile în creanţe nu sunt admise la societăţile pe acţiuni care se constituie

prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni sau la societăţile

cu răspundere limitată.

În ceea ce priveşte aporturile în muncă, legea prevede că asociaţii în S.N.C. şi

asociaţii comanditaţi din cadrul societăţilor în comandită se pot obliga la prestaţii în

muncă cu titlu de aport social, însă aceste prestaţii nu pot constitui aport la formarea

sau majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport asociaţii au dreptul să

participe, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi activului social,

rămânând totodată obligaţi să participe la pierderi.

În cuprinsul reglementărilor legale se face distincţie între aportul subscris şi

cel vărsat. Astfel, aportul subscris reprezintă acea obligaţie pe care şi-o asumă

asociaţii de a aduce anumite aporturi în cadrul societăţii, în timp ce aportul vărsat este

cel predat efectiv.

La S.N.C. şi S.C.S. legea nu prevede o limită minimă a capitalului social,

acesta trebuind totuşi să fie suficient pentru începerea activităţii . La S.R.L. capitalul

Page 16: Curs Drept Comercial 2013

16

social nu poate fi mai mic de 200 lei şi se divide în părţi sociale egale care nu pot fi

mai mici de 10 lei. Cu privire la capitalul social mai facem menţiunea că, potrivi t

dispoziţiile legale, în cazul celor trei forme juridice de societăţi anterior menţionate

(S.N.C., S.C.S. şi S.R.L.) există obligaţia de a se vărsa integral capitalul social

subscris la momentul constituirii acestora.

La S.A. şi S.C.A. capitalul social nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul

va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social astfel

încât cuantumul stabilit să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.

Desigur, există posibilitatea ca, prin reglementări speciale, să se prevadă că pentru

anumite categorii de societăţi nivelul capitalului social minim este superior sumei

arătată în Legea nr.31/1990 (spre exemplu, societăţile bancare, de asigurări, de valori

mobiliare etc.).

b) Exercitarea în comun a unor activităţi (affectio societatis)

Elementul psihologic, adică voinţa asociaţilor de a efectua în comun activități

cu scop lucrativ (affectio societatis) este motorul oricărei societăţi .

Affectio societatis presupune intenţia voluntară de colaborare a asociaţilor,

intenţia de a lucra împreună, suportând toate riscurile activităţii . Participarea la

activitatea societăţii trebuie să fie reală şi interesată, însă ea poate fi diferită în funcţie

de forma juridică a societăţii (în mod evident, affectio societatis va fi mai pronunţat în

cazul societăţilor de persoane).

c) Participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi

Asociaţii participă la beneficii şi pierderi potrivit proporţiei înscrisă în actul

constitutiv. Participarea la beneficii şi pierderi se poate face deci şi după o proporţie

diferită decât aceea în care fiecare asociat a participat la constituirea capitalului social.

Doar în situaţia în care asociaţii nu stabilesc contrariul participarea la beneficii

şi pierderi se va realiza proporţional cu contribuţia lor la constituirea capitalului

social.

Deşi criteriile de împărţire a beneficiilor şi pierderilor sunt lăsate de lege pe

seama consensului asociaţilor, sunt interzise aşa-numitele “clauze leonine”, adică

acele clauze prin care s-ar stipula că unii asociaţi nu participă la pierderi sau că numai

anumiţi asociaţi participă la beneficii.

2.2.3. Condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv

În ceea ce priveşte condiţiile de fond cerute pentru validitatea actului

constitutiv al societăţilor, acestea sunt cele prevăzute de art.1179 NCC pentru

valabilitatea oricărui contract, şi anume: capacitatea de a contracta, consimţământul

valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

a) Capacitatea de a contracta

Din dispoziţiile art.1 din Legea nr.31/1990 republicată rezultă că pot avea

calitatea de asociaţi într-o societate atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice,

române sau străine.

Asociaţii persoane fizice trebuie să posede capacitate de exerciţiu. Capacitatea

de exerciţiu este deplină în cazul persoanelor majore nepuse sub interdcţie şi este

restrânsă în cazul minorului între 14 şi 18 ani, actele juridice ale acestuia trebuind să

fie încuviinţate de reprezentantul său legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu

restrânsă nu va putea participa la constituirea unei societăţi care i-ar atrage

răspunderea nelimitată, cu excepţia situaţiei în care a dobândit această calitate prin

moştenire.

Page 17: Curs Drept Comercial 2013

17

De asemenea, în concepţia Legii nr.31/1990 nu pot încheia contractul de

societate persoanele care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunilor de

gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,

mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni

prevăzute de Legea nr.31/1990, Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei şi

Legea nr.656/2002 privind prevenirea şi combaterea spălării banilor.

Numărul asociaţilor care pot constitui o societate nu e, de regulă, limitat, cu

unele excepţii. Potrivit art.4 din Legea nr.31/1990 “societatea va avea cel puţin 2

asociaţi, în afară de cazul în care legea prevede altfel”. După cum am mai arătat,

S.R.L. poate fi unipersonală, dar dacă este pluripersonală numărul asociaţilor nu poate

fi mai mare de 50.

b) Consimţământul

Consimţământul exprimat de persoanele care se asociază în vederea

constituirii unei societăţi trebuie să aibă o natură specifică: să fie animat de intenţia de

a desfăşura în comun o activitate (affectio societatis). El trebuie să nu fie afectat de

eventuale vicii de consimţământ.

c) Obiectul

În sensul limbajului curent al societăţilor, noţiunea de obiect al contractului de

societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel spus, faptele de comerţ pe care le

va săvârşi respectiva societate.

Obiectul societăţii trebuie deci să fie comercial – să privească săvârşirea de

activități cu scop lucrativ – şi trebuie indicat în cuprinsul actului constitutiv. Asociaţii

sunt liberi să stabilească activităţile ce vor fi desfăşurate, însă obiectul de activitate

este necesar să fie determinat, licit şi moral. De asemenea, societatea nu poate avea ca

obiect activităţi care fac parte din categoria celor interzise societăţilor sau, mai larg,

iniţiativei private.

d) Cauza

Dacă, în general, cauza ca şi condiţie de validitate a contractelor reprezintă

scopul în vederea căruia se încheie actul juridic, în contractul de societate cauza va fi

participarea fiecărui asociat la rezultatele activităţii desfăşurate în comun, adică

împărţirea beneficiilor. În privinţa condiţiilor de formă ale actului constitutiv, potrivit art.5(6) din

Legea nr.31/1990 republicată acesta se încheie sub semnătură privată, fiind semnat de

toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.

Prin excepţie, încheierea actului constitutiv în formă autentică este obligatorie

atunci când:

- printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;

- se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

- societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

2.3. PERSONALITATEA JURIDICĂ A SOCIETĂŢILOR

Conform dispoziţiilor art.41 din Legea nr.31/1990 republicată societatea este

persoană juridică de la data înmatriculării în Registrul comerţului. Dobândirea

personalităţii juridice conferă societăţii anumite atribute inerente oricărui subiect de

drept: o firmă proprie şi distinctă; un sediu propriu; o naţionalitate; o durată de

existenţă; o voinţă proprie; un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor; o

capacitate juridică specifică.

a) Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care societatea îşi

desfăşoară activitatea. Ea trebuie precizată obligatoriu în actul constitutiv.

Page 18: Curs Drept Comercial 2013

18

În stabilirea firmei, asociaţii trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii

nr.26/1990 privind registrul comerţului, care reglementează conţinutul acesteia

diferenţiat, în funcţie de forma juridică a societăţii.

Fiind un element de identificare al societăţii, firma stabilită de către asociaţi

trebuie să se deosebească de firmele existente, inclusiv de cele folosite de

comercianţii din sectorul public. Verificarea îndeplinirii condiţiilor privind firma

societăţii se face de către Oficiul Registrului Comerţului.

b) Sediul este menit să situeze societatea în spaţiu, în raporturile juridice la

care aceasta participă. El este denumit şi sediu social pentru a putea fi delimitat de

domiciliul asociaţilor.

Asociaţii sunt obligaţi să indice sediul societăţii în cuprinsul actului

constitutiv, astfel încât pentru modificarea sediului este necesară modificarea actului

constitutiv, în condiţiile legii.

c) Naţionalitatea societăţii , care poate fi diferită de cetăţenia persoanelor

fizice ce o constituie, este cea care determină legea aplicabilă constituirii, funcţionării,

dizolvării şi lichidării sale.

Legea nr.31/1990 republicată are în vedere sediul drept criteriu pentru

determinarea naţionalităţii societăţii . Pe cale de consecinţă, orice societate care şi-a

stabilit sediul pe teritoriul României are naţionalitatea română, fiind supusă regimului

Legii nr.31/1990 și întregii legislații din țara noastră.

d) Durata de existenţă

O societate poate fi înfiinţată pe durată determinată sau, dimpotrivă, pe durată

nedeterminată, acest aspect trebuind să fie precizat în cuprinsul actului constitutiv.

e) Voinţa societăţii

Referitor la societăți, trebuie făcută precizarea că voinţele individuale ale

asociaţilor, prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voinţă colectivă care

constituie voinţa socială, adică voinţa societăţii ca persoană juridică.

Cu toate că la baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii, Legea

nr.31/1990 republicată cuprinde în acest sens anumite distincţii, în funcţie de forma

juridică a societăţii. Astfel:

- la societăţile de persoane, asociaţii pot lua hotărâri valabile cu majoritatea

absolută a capitalului social, cu excepţia cazurilor de modificare a actului constitutiv

(contractului de societate) pentru care este necesar votul tuturor asociaţilor;

- la societăţile de capitaluri, deşi se aplică tot principiul majorităţii, condiţiile

de cvorum şi majoritate sunt diferite după cum este vorba de adunarea generală

ordinară sau extraordinară, de prima sau a doua convocare – în toate cazurile se are în

vedere majoritatea raportată la capitalul social şi nu la numărul asociaţilor;

- la S.R.L. adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a

asociaţilor şi a părţilor sociale iar pentru modificarea actului constitutiv cu votul

tuturor asociaţilor, dacă prin actul constitutiv însuşi sau prin lege nu se prevede altfel.

Voinţa socială, ca voinţă colectivă a asociaţilor, se manifestă în raporturile

juridice prin anumite persoane care au puterea de a reprezenta societatea.

f) Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu

caracter patrimonial ce aparţin acesteia (activ social şi pasiv social).

Întrucât patrimoniul societăţii are ca titular societatea ca persoană juridică

acest patrimoniu are un caracter autonom, fiind distinct de patrimoniile asociaţilor ce

au constituit societatea.

g) Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu.

Page 19: Curs Drept Comercial 2013

19

Capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea generală de a avea drepturi şi

obligaţii, se dobândeşte din ziua înmatriculării în Registrul Comerţului. Capacitatea

de exerciţiu, adică aptitudinea de a-şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin

încheierea de acte juridice, se manifestă prin intermediul administratorilor cărora li s-a

conferit puterea de a reprezenta societatea.

2.4. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR (REGULI COMUNE)

Regulile ce guvernează funcţionarea societăţilor sunt prevăzute în Titlul III al

Legii nr.31/1990 republicată. Acest Titlu cuprinde dispoziţii comune, dar şi dispoziţii

specifice pentru funcţionarea fiecărei forme juridice de societate în parte.

Legea prevede că în orice factură, ofertă, comandă, tarif etc. o societate trebuie

să menţioneze denumirea, forma juridică, sediul, numărul de înmatriculare în

Registrul Comerţului şi Codul Unic de Înregistrare (CUI). În cazul S.R.L. se cere a se

arăta şi capitalul social, iar la S.A. şi S.C.A. se va arăta atât capitalul social subscris,

cât şi cel efectiv vărsat.

2.4.1. Adunarea generală

Adunarea generală este organul suprem de conducere al oricărei societăţi ,

organul său de deliberare şi decizie. Ea este formată din toţi asociaţii/acţionarii.

Cu toate că Legea nr.31/1990 reglementează adunarea generală doar în cazul

S.A., S.C.A. şi S.R.L., şi în cazul S.N.C. şi S.C.S. deciziile privind viaţa societăţii se

iau de către asociaţi pe baza regulilor care guvernează adunarea generală, afară de

cazul în care aplicarea lor ar contraveni specificului acestor societăţi.

La S.A. şi S.C.A. legea prevede existenţa adunării generale ordinare şi

extraordinare, iar la S.R.L., deşi nu se face distincţie între cele două adunări, se

stabilesc condiţii de cvorum şi majoritate diferite în funcţie de natura problemelor de

fac obiectul deliberării.

Dreptul de vot în adunarea generală este strâns legat de prticiparea la capitalul

social. În principiu, orice acţiune, parte socială sau parte de interes dă dreptul la un

vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.

Pentru asigurarea formării corecte a voinţei sociale legea prevede anumite

restricţii cu privire la exercitarea dreptului de vot. Astfel, dreptul de vot nu poate fi

cedat şi, mai mult, orice convenţie referitoare la exercitarea într-un anumit fel a

dreptului de vot este nulă.

În situaţia existenţei unui conflict de interese între un asociat şi societate,

asociatul trebuie să se abţină de la deliberarea privind operaţiunea în cauză. În caz

contrar, el va răspunde pentru daunele produse societăţii dacă fără votul său nu s-ar fi

obţinut majoritatea cerută. De asemenea, legea interzice administratorilor să voteze

descărcarea lor de gestiune sau orice altă problemă în care administrarea sau persoana

lor ar fi în discuţie.

Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. Prin excepţie, la S.A. şi

S.C.A. votul secret este obligatoriu atunci când se află în discuţie alegerea membrilor

consiliului de administraţie/supraveghere şi cenzorilor/auditorilor financiari,

revocarea lor şi luarea hotărârilor privind răspunderea membrilor organelor de

administrare, conducere şi control.

În cazul S.R.L., legea prevede că votarea se va putea face în mod valabil şi

prin corespondenţă dacă o atare modalitate de vot a fost stabilită prin actul constitutiv.

Page 20: Curs Drept Comercial 2013

20

Hotărârile luate de adunarea generală sunt obligatorii pentru toţi asociaţii. Cu

toate acestea, dacă o hotărâre a fost luată cu încălcarea legii sau a actului constitutiv

ea va putea fi anulată pe cale judecătorească la iniţiativa asociaţilor care fie nu au luat

parte la adunarea generală, fie au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în

procesul-verbal al şedinţei, sau la iniţiativa organelor de administrare ale societăţii.

2.4.2. Administrarea societăţilor

Orice societate, indiferent de forma sa juridică, este administrată de unul sau

mai mulţi administratori. În cazul pluralităţii de administratori, legea face o distincţie:

la S.N.C., S.C.S. şi S.R.L. pluralitatea de administratori nu este organizată, iar la S.A.

şi S.C.A. pluralitatea de administatori este organizată sub forma unor organe colegiale

(consiliul de administraţie).

În calitate de administrator pot fi numite una sau mai multe persoane fizice sau

o persoană juridică. Dacă o persoană juridică dobândeşte calitatea de administrator al

unei societăţi ea trebuie să îşi desemneze un reprezentant permanent persoană fizică

prin care să-şi îndeplinească funcţia.

Pentru dobândirea şi exercitarea calităţii de administrator, persoana fizică

trebuie să îndplinească anumite condiţii cerute de lege:

a) Capacitatea administratorului

Cum administratorul încheie acte juridice pentru relizarea scopului societăţii,

acesta este obligatoriu să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

b) Onorabilitatea adinistratorului

Conform dispoziţiilor legale, nu poate avea calitatea de administrator persoana

care nu poate fi fondator, adică persoana condamnată pentru săvârşirea infracţiunilor

de gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,

mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni

prevăzute de Legea nr.31/1990, Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei şi

Legea nr.656/2002 privind prevenirea şi combaterea spălării banilor.

c) Cetăţenia

Poate fi administrator al unei societăţi atât un cetăţean român cât şi un

cetăţean străin, acesta din urmă doar dacă legea sau actul constitutiv nu stabilesc vreo

interdicţie în acest sens.

d) Calitatea de asociat a administratorului

În cazul societăţilor în comandită, calitatea de administrator o pot avea numai

asociaţii comanditaţi. În toate celelalte forme de societăţi administratorul poate fi

asociat sau persoană din afara societăţii (neasociat).

Administratorii societăţii pot fi desemnaţi la constituirea acesteia (prin actul

constitutiv) sau ulterior de către adunarea generală.

În ceea ce priveşte durata funcţiei de administrator, în cadrul S.N.C., S.C.S. şi

S.R.L. asociaţii sunt liberi să stabilească durata mandatului indiferent de modalitatea

de numire. La societăţile de capitaluri, durata mandatului administratorilor este

stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani (cu menţiunea că, în cazul

primilor memebri ai consiliului de administraţie/supraveghere, mandatul nu poate

depăşi 2 ani). După expirarea mandatului administratorii pot fi realeşi dacă prin actul

constitutiv nu s-a prevăzut contrariul.

Principalele obligaţii ale administratorului sunt următoarele:

obligaţia de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii

obligaţia de a-şi depune semnătura la Registrul Comerţului, dacă a fost

desemnat ca reprezentant al societăţii

Page 21: Curs Drept Comercial 2013

21

obligaţia de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii

obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate

obligaţia de a ţine în mod corect registrele cerute de lege

obligaţia de a face toate operaţiile cerute pentru îndeplinirea obiectului

societăţii

obligaţia de a aduce la îndeplinire toate hotărârile adunării generale

obligaţia de a participa la toate adunările societăţii, la consiliile de

administraţie şi organele de conducere similare

obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute în actul constitutiv, precum şi

îndatoririle stabilite de lege etc.

Pentru aducerea la îndeplinire a acestor obligaţii administratorul deţine puteri

foarte largi, fiind în drept să încheie actele de conservare, de administrare şi de

dispoziţie pe care le impune gestiunea societăţii. În condiţiile legii, administratorul

este îndreptăţit să reprezinte societatea în raporturile cu terţii.

Încetarea funcţiei de administrator are loc prin: revocarea administratorului,

renunţarea, expirarea duratei mandatului, decesul ori incapacitatea administratorului.

În situaţia în care administratorul nu respectă obligaţiile stablite prin actul

constitutiv sau hotărârile adunării generale ori încalcă dispoziţiile legale, acesta

poate fi tras la răspundere civilă şi/sau penală pentru actele săvârşite în exercitarea

mandatului său.

2.4.3. Controlul gestiunii societăţii

În societăţile de persoane, controlul gestiunii se exercită de către toţi asociaţii,

cu excepţia celor care au calitatea de administratori.

În societăţile de capitaluri şi uneori la S.R.L. controlul gestiunii este

încredinţat unor persoane anume investite, care sunt cenzorii şi auditorii

interni/financiari.

S.A. şi S.C.A. vor avea trei cenzori şi un supleant, dacă în actul constitutiv nu

se prevede un număr mai mare, însă în toate cazurile numărul cenzorilor trebuie să fie

impar. Pentru S.R.L. legea prevede că în actul constitutiv se poate stipula alegerea

unuia sau mai multor cenzori, numirea cenzorilor devenind obligatorie dacă numărul

asociaţilor trece de 15.

Primii cenzori sunt desemnaţi prin actul constitutiv ulterior ei fiind aleşi prin

hotărârea adunării generale. Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă,

determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală care i-a numit.

Nu vor putea fi desemnaţi ca cenzori sau, dacă au fost desemnaţi, decad din

mandatul lor: rudele sau afinii până la gradul patru inclusiv sau soţii administratorilor;

persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât cea de cenzor, un

salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror

angajatori sunt în raporturi contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta;

persoanele cărora le este interzisă funcţia de membru al consiliului de administraţie,

respectiv a consiliului de supraveghere şi directoratului; persoanele care, pe durata

exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, au atribuţii de control în cadrul

Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituiţii publice, cu excepţia situaţiilor

prevăzute expres de lege.

În scopul aducerii la îndeplinire a mandatului lor privind controlul gestiunii

societăţii cenzorii au o serie de drepturi şi obligaţii.

Astfel, ei au dreptul de a obţine de la administratori, în fiecare lună, o situaţie

despre mersul operaţiunilor .

Page 22: Curs Drept Comercial 2013

22

Dintre obligaţiile cenzorilor, putem aminti:

obligaţia de a supraveghea gestiunea societăţii

obligaţia de a verifica dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în

concordanţă cu registrele

obligaţia de a verifica dacă registrele sunt regulat ţinute

obligaţia de a verifica dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut

conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor finaciare

obligaţia de a aduce la cunoştinţa membrilor consiliului de administraţie sau,

după caz, a adunării generale, neregularităţile din activitatea societăţii şi

încălcarea actelor statutare sau a dispoziţiilor legale.

Despre toate acestea, precum şi asupra propunerilor pe care le vor considera

necesare cu privire la situaţiile financiare şi repartizarea profitului, cenzorii vor

prezenta adunării generale un raport amănunţit, în lipsa căruia adunarea generală nu

va putea aproba situaţiile financiare anuale.

În principiu, în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, cenzorii vor delibera

împreună. Ei vor putea face, în caz de neînţelegere, rapoarte separate care vor trebui

să fie prezentate adunării generale. Cenzorii vor trece într-un registru special

deliberările lor, precum şi constatările făcute în exerciţiul mandatului lor.

Ca şi răspunderea administratorilor, răspunderea cenzorilor poate fi civilă sau

penală în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor ce le revin.

2.5. MODIFICAREA ACTULUI CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR

Reprezintă modificări ale actului constitutiv:

a) cazurile la care legea face referire în mod expres: reducerea sau majorarea

capitalului social, schimbarea formei juridice a societăţii, excluderea şi retragerea

asociaţilor, prelungirea duratei societăţii;

b) cazurile prevăzute de art.113 din Legea nr.31/1990 republicată: schimbarea

obiectului de activitate, mutarea sediului, schimbarea denumirii, fuziunea şi divizarea

etc.

c) orice altă modificare, cum ar fi: cesiunea părţilor sociale sau a aportului la

capitalul social, înfiinţarea de sucursale ale societăţii, continuarea societăţii cu

moştenitorii ununi asociat decedat etc.

Pornind de la aceste cazuri, a căror enumerare este exemplificativă, putem

trage concluzia că noţiunea de modificare a actului constitutiv cuprinde orice

schimbare privind elementele prevăzute în actul constitutiv la momentul înfiinţării

societăţii.

Actul constitutiv al societăţii poate fi modificat:

prin hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii, respectiv în

condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru adunarea generală

extraordinară în cazul S.A. şi S.C.A. şi cu votul tuturor asociaţilor – cu

excepţia situaţiei când actul constitutiv prevede altfel – în cazul S.R.L.,

S.N.C. şi S.C.S.

prin hotărâre judecătorească, pronunţată spre exemplu în cazul retragerii sau

excluderii unui asociat.

Actul de modificare a actului constitutiv trebuie să fie făcut în formă scrisă,

forma autentică fiind obligatorie doar atunci când:

- majorarea capitalului social se face prin subscrierea ca aport la capitalul

social al unui imobil;

- forma juridică a societăţii se modifică într-o S.N.C. sau S.C.S.;

Page 23: Curs Drept Comercial 2013

23

- majorarea capitalului social se face prin subscripţie publică.

Pentru modificarea actului constitutiv legea impune înregistrarea în Registrul

Comerţului a actului modificator şi publicarea acestuia. Potrivit legii, actul

modificator şi textul complet al actului constitutiv actualizat se depun la Registrul

Comerţului şi, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale, se dispune înregistrarea

menţiunii privind modificarea sau modificările făcute.

Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţilor. De aceea,

legea recunoaşte, în anumite situaţii, dreptul asociaţilor de a se retrage din societate în

cazul în care nu sunt de acord cu modificările aduse actului constitutiv (spre exemplu,

în S.R.L. asociaţii au acest drept dacă el a fost prevăzut în cuprinsul actului

constitutiv).

2.6. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR

Potrivit legii, încetarea existenţei societăţii impune parcurgerea a două faze:

dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.

Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii ce declanşează şi pregătesc încetarea

existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă

dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.

Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a ptrimoniului,

plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi.

Cele două faze sunt distincte şi, în consecinţă, ele trebuie să fie prcurse în mod

succesiv, cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de lege pentru fiecare, nefiind

însă exclusă, în cazul S.N.C., S.C.S. şi S.R.L., parcurgere unei proceduri simplificate.

Hotărârile adunării generale privind dizolvarea şi lichidarea trebuie luate în

condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru modificarea actului

constitutiv.

Cauzele generale de dizolvare a societăţii, aplicabile tuturor formelor juridice

de societate, sunt cele prevăzute de art.227 din Legea nr.31/1990 republicată, şi

anume:

trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii

imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau dimpotrivă realizarea

acestuia

declararea nulităţii societăţii

hotărârea adunării generale a asociaţilor

hotărârea tribunalului (pronunţată pentru motive temeinice cum ar fi spre

exemplu neînţelegerile grave dintre asociaţi care fac imposibilă continuarea

activităţii)

falimentul societăţii

alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.

Art.237 din Legea nr.31/1990 republicată mai prevede câteva situaţii în care,

la cererea oricărei persoane interesate sau a Oficiului Naţional al Registrului

Comerţului, tribunalul va putea prununţa dizolvarea unei societăţi :

societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;

societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediu cunoscut/nu îndeplineşte

condiţiile referitoare la sediu sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul sau

reşedinţa cunoscută;

societatea s-a aflat mai mult de 3 ani în inactivitate temporară, anunţată

organelor fiscale şi înscrisă în registrul comerţului; termenul de 3 ani curge de

Page 24: Curs Drept Comercial 2013

24

la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind starea de

inactivitate temporară a societăţii;

societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.

Legea prevede deasemenea şi alte cauze de dizolvare şi lichidare speciale,

pentru fiecare formă juridică de societate în parte, cauze ce vor fi menţionate odată cu

prezentarea regimului juridic al fiecărui tip de societate .

Page 25: Curs Drept Comercial 2013

25

CAPITOLUL 3

SOCIETATEA PE ACŢIUNI

Societatea pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai multor

persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de

participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei

activităţi lucrative, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile

sociale numai în limita aportului lor.

3.1. ACTELE CONSTITUTIVE ALE SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

a) Precizari prealabile. S.A. se constituie prin contract de societate şi statut,

care formează actul constitutiv al societăţii. Actul constitutiv se semnează de către toţi

asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de către fondatori şi el trebuie încheiat în

mod obligatoriu în formă autentică în cazul în care societatea se constituie prin

subcripţie publică.

b) Asociaţii. Ca în orice societate , asociaţii societăţii pe acţiuni, ce poartă

denumirea de acţionari, pot fi persoane fizice sau juridice. Pentru această formă de

societate, legea impune un număr minim de acţionari, numărul acesora neputând fi

mai mic de doi.

c) Firma societăţii. În societăţile pe acţiuni, firma se compune dintr-o

denumire proprie, de natură să o deosebească de firma altor societăţi, şi va fi însoţită

de menţiunea scrisă în întregime “societate pe acţiuni” sau scrisă prescurtat “S.A.”

d) Capitalul social. Actul constitutiv trebuie să prevadă capitalul social

subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat, cuantumul

acestuia. Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.

Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului

social, ţinând cont de rata de schimb, astfel încât acest cuntum să reprezinte

echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.

La constituirea societăţii prin subscrierea integrală şi simultană a capitalului

social, capitalul social vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel

subscris, daca prin lege nu se prevede altfel. Diferenţa de capital social subscris va

trebui vărsată: pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni

de la data înmatriculării societăţii; pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în

termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.

La constituirea societăţii prin subscripţie publică, capitalul social vărsat în

numerar de fiecare acţionar trebuie să fie de minim jumătate din valoarea acţiunilor

subscrise. Restul din capitalul social subscris va trebui vărsat în termen de 12 luni de

la înmatriculare.

e) Aporturile asociaţilor. În actul constitutiv trebuie arătat aportul fiecărui

asociat. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe, cu menţiunea că aportul

în creanţe este interzis în cazul societăţilor pe acţiuni care se constituie prin

subscripţie publică.

În cazul aporturilor în natură, este necesar să se prevadă valoarea bunurilor

aduse ca aport, numărul acţiunilor acordate pentru acestea şi numele sau, după caz,

denumirea personei care le-a adus ca aport.

f) Acţiunile. Actul constitutiv trebuie să arate numărul şi valoarea nominală a

acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Valoarea nominală a

unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei.

Page 26: Curs Drept Comercial 2013

26

g) Administratorii societăţii. În actul constitutiv, asociaţii trebuie să

menţioneze datele de identificare ale primilor membri ai consiliului de administraţie,

respectiv ai primilor membri ai consiliului de supraveghere, precum şi puterile

conferite administratorilor sau directorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună

sau separat.

În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, primii membri ai

consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere sunt numiţi de adunarea

constitutivă.

h) Cenzorii/auditorii financiari ai societăţii. Primii cenzori sau primul

auditor financiar ai societăţii trebuie desemnaţi tot prin actul constitutiv, cu precizarea

că, dacă societatea se constituie prin subscripţie publică, aceştia vor fi numiţi de

adunarea constitutivă.

i) Avantaje rezervate fondatorilor. Contractul de societate trebuie să prevadă

eventualele avantaje speciale conferite oricărei persoane care a participat la

constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la autorizare, precum şi identitatea

beneficiarilor unor asemenea avantaje.

j) Operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii. Constituirea

societăţii pe acţiuni implică anumite operaţiuni şi cheltuieli. Întrucât acestea se

realizează în contul viitoarei societăti, legea prevede că în actul constitutiv trebuie să

se prevadă cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru

constituire.

3.2. MODALITĂŢI DE CONSTITUIRE ALE SOCIETĂŢII PE

ACŢIUNI

Potrivit art.9 din Legea nr.31/1990, societatea pe acţiuni se constituie prin

subscriere integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului

constitutiv sau prin subscripţie publică.

a) Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o procedură simplă

de constituire a societăţii pe acţiuni, care este cea folosită şi în cazul constituirii

societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată.

În cazul în care există cel puţin doi asociaţi, care acoperă prin aporturile lor

(subscriu) întregul capital social şi fiecare efectuează vărsăminte de minim 30% din

capitalul social subscris, aceştia vor putea trece la constituirea societăţii, prin

încheierea actelor constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege.

Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă deoarece formarea

capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive ale

societăţii.

b) Constituirea prin subscripţie publică

Dacă asociaţii care iniţiază constituirea societăţii pe acţiuni nu au resursele

financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social şi a vărsa minimul cerut

de lege, ei pot apela la subscripţia publică, adica pot face o ofertă de subscriere

adresată oricărei persoane care dispune de bani şi doreşte să îi investească prin

cumpărarea de acţiuni.

În acest caz, constituirea societăţii presupune o etapă premergătoare, necesară

formării capitalului social pe calea subscripţiei publice.

Întrucât constituirea societăţii se realizează în timp, în mai multe faze, ea este

denumită constituire continuată sau succesivă.

Constituirea societăţii prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni

indicate în cuprinsul art.18-34 din Legea nr.31/1990: întocmirea şi lansarea

Page 27: Curs Drept Comercial 2013

27

prospectului de emisiune al acţiunilor; subscrierea acţiunilor; validarea subscripţiei şi

aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutivă a

subscriitorilor.

Operaţiunile menţionate sunt realizate de fondatorii societăţii, aceştia având

drepturile, obligaţiile şi răspunderile prevăzute de Legea nr.31/1990.

3.3. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

3.3.1. Acţiunile emise de societate

a) Noţiune

Noţiunea de acţiune are mai multe sensuri.

Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie obligatoriu

egală în valoare cu celelalte acţiuni.

Acţiunea este un titlu de valoare; ea încorporează şi constată drepturile şi

obligaţiile izvorâte din calitatea de acţionar.

În fine, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre

acţionar şi societate.

Deci, acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului,

constituind o fracţiune a capitalului social care conferă posesorului calitatea de

acţionar.

b) Felurile acţiunilor

Acţiunile emise de societatea pe acţiuni sunt de mai multe feluri. În funcţie de

drepturile conferite acţiunile se împart în două categorii: acţiuni ordinare şi acţiuni

preferenţiale.

Acţiunile ordinare sunt, la rândul lor, de două feluri: acţiuni nominative şi

acţiuni la purtător.

Acţiunile nominative. Caracteristica acţiunilor nominative este aceea că

identifică titularul acţiunii. În titlu se menţionează numele, prenumele, codul numeric

personal şi domiciliul acţionarului persoană fizică sau denumirea, sediul, numărul de

înmatriculare şi codul unic de înregistrare al acţionarului persoană juridică. În cazul în

care nu a emis şi nu a eliberat acţiuni în formă materială, societatea din oficiu sau la

cererea acţionarilor le va elibera câte un certificate de acţionar. Drepturile aferente

acţiunii aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul acţiunii.

Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau

în formă dematerializată, caz în care se înregistrează în registrul acţionarilor.

În ceea ce priveşte modul de transmitere al dreptului de proprietate asupra

acţiunilor nominative, acesta este diferit. În cazul acţiunilor nominative emise în

formă materială, dreptul de proprietate se transmite printr-o declaraţie făcută în

registrul acţionarilor şi prin menţiune făcută pe titlu, semnată de cedent şi cesionar sau

mandatarii lor. În cazul acţiunilor nominative emise în formă dematerializată, dreptul

de proprietate se transmite printr-o declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnată

de cedent şi cesionar sau mandatarii lor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor

emise în formă dematerializată care se tranzacţionează pe o piaţă reglementată se

transmite potrivit prevederilor legislatiei pieţei de capital.

Acţiunile la purtător. În cazul acestui tip de acţiuni, elementele de identificare

ale titularului acţiunii nu se menţionează în titlu. În consecintă, titular al acţiunii este

posesorul ei. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate de persoana care

posedă titlul.

Page 28: Curs Drept Comercial 2013

28

Avându-se în vedere aspectele de mai sus, dreptul de proprietate asupra

acţiunilor la purtător se transmite prin simpla lor tradiţiune (predare).

Acţiunile preferenţiale sunt, potrivit dispoziţiilor art.95 din Legea

nr.31/1990, acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot.

Aceste acţiuni conferă titularului:

- dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al

exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări;

- drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia dreptului

de a participa şi a vota, în temeiul acestor acţiuni, în adunările generale ale

acţionarilor.

3.3.2. Adunarea generală a acţionarilor

a) Consideraţii generale

Adunarea generală a acţionarilor, ce cuprinde toti acţionarii, este organul

suprem de deliberare şi decizie al societăţii pe acţiuni.

b) Felurile adunării generale

Potrivit legii, adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare, extraordinare şi

speciale.

Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult

cinci luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea are ca atribuţii şi este obligată: să

discute, să aprobe sau să modifice situaţia financiară anuală şi să fixeze dividendul; să

aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respective ai consiliului de

supraveghere, şi cenzorii/auditorii financiari; să se pronunţe asupra gestiunii

consiliului de administraţie, respectiv a directoratului; să stabilească bugetul de

venituri şi cheltuieli şi programul de activitate pe exerciţiul financiar următor etc.

Pentru validitatea adunării generale ordinare este necesară prezenţa

acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot,

iar hotărârile trebuie să fie luate cu majoritatea voturilor exprimate. Acestea sunt

condiţiile prevăzute de lege, însă prin actul constitutiv se pot prevedea cerinţe mai

ridicate de cvorum şi majoritate.

Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, după o a doua convocare, adunarea

poate să delibereze asupra aceloraşi probleme, indiferent de cvorumul întrunit, iar

hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Pentru adunarea generală întrunită

în a doua convocare, prin actul constituiv nu se pot stabili condiţii mai ridicate de

cvorum şi majoritate.

Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar

pentru luarea unor hotărâri de o importanţă deosebită care, de regulă, reclamă

modificarea actului constituiv. Această modificare poate viza: schimbarea formei

juridice a societăţii; prelungirea duratei acesteia; mărirea sau reducerea capitalului

social; emiterea de obligaţiuni; mutarea sediului; schimbarea obiectului societăţii;

fuziunea sau divizarea; dizolvarea anticipată a societăţii; conversia acţiunilor dintr-o

categorie în alta etc.

Legea permite adunării generale extraordinare să delege, prin actul constitutiv

ori propria sa hotărâre, consiliului de administraţie sau directoratului, o parte din

exerciţiul acestor atribuţii, cum ar fi spre exemplu: mutarea sediului; schimbarea

obiectului de activitate (nu şi a activităţii principale); majorarea capitalului social etc.

Pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare, dacă prin actul

constitutiv nu s-a prevăzut altfel, este necesară la prima convocare prezenţa

acţionarilor care deţin cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la

Page 29: Curs Drept Comercial 2013

29

convocările următoare prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o cincime din

numărul total de drepturi de vot. Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate.

Potrivit legii, decizia care vizează modificarea obiectului principal de activitate,

reducerea sau majorarea capitalului social, schimbarea formei juridice, fuziunea,

divizarea sau dizolvarea anticipată a societăţii se ia cu o majoritate de cel puţin două

treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.

Adunarea specială este formată din titularii unei anumite categorii de acţiuni;

spre exemplu, dacă societatea a emis acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără

drept de vot, titularii acestor acţiuni se pot întruni într-o adunare specială, în condiţiile

stabilite prin actul constitutiv.

c) Convocarea, şedinţa şi hotărârile adunării generale

Adunarea generală se convoacă de către consiliul de administraţie, respectiv

de directorat, ori de câte ori este necesar. Consiliul de administraţie, respectiv

directoratul, este obligat sa convoace adunarea generală la cererea acţionarilor

reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social sau o cotă

mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede astfel.

Acţionarii reprezentând întreg capitalul social vor putea, dacă nici unul din ei

nu se opune, să ţină o adunare generală şi să ia orice hotărâre de competenţa acesteia,

fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei.

Convocarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu data şi locul adunării,

precum şi ordinea de zi, şi se publică în Monitorul Oficial şi într-unul din ziarele de

largă răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai

apropiată localitate. Dacă toate acţiunile sunt nominative, convocarea poate fi făcută

şi prin scrisoare recomandată sau transmisă pe cale electronică, dacă acest mod de

convocare nu este interzis prin actul constituiv sau prin lege. În toate cazurile,

termenul pentru ţinerea întrunirii nu poate fi mai mic de 30 zile de la convocare.

În înştiinţarea pentru prima adunare generală se va putea fixa şi ziua şi ora

pentru cea de-a doua adunare, când cea dintâi nu s-ar putea ţine. A doua adunare nu se

va putea întruni chiar în ziua fixată pentru prima adunare. Dacă ziua pentru cea de-a

doua adunare nu este menţionată în prima convocare, termenul de 30 de zile la care

am făcut referire va putea fi redus la 8 zile.

Toţi acţionarii au dreptul să participe la adunarea generală (cu menţiunea că

acţionarii care posedă acţiuni la purtător au drept de vot numai dacă şi-au depus

acţiunile la locurile arătate în actul constitutiv sau prin convocare, cu cel puţin 5 zile

înainte de adunare). Acest drept se exercită personal de fiecare acţionar sau prin

reprezentare, în bază de procură specială.

Potrivit legii, orice acţiune dă dreptul la un vot în adunarea generală, afară de

cazul în care prin actul constitutiv s-a limitat numărul voturilor aparţinând acţionarilor

care posedă mai mult de o acţiune.

Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis, votul secret fiind prin

excepţie obligatoriu pentru alegerea şi revocarea membrilor consiliului de

administraţie, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere şi a

cenzorilor/auditorilor interni, precum şi pentru luarea hotărârilor referitoare la

răspunderea membrilor organelor de administrare, conducere şi control ale societăţii.

Hotărârile adunării generale luate cu respectarea legii şi a actului constituiv

sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care nu au participat la

adunare sau au votat contra. Hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi

anulate pe cale judecatorească, la cererea membrilor consiliului de administraţie sau

de supraveghere ori a acţionarilor care fie nu au luat parte la adunarea generală, fie au

votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.

Page 30: Curs Drept Comercial 2013

30

3.3.3. Administrarea societăţii pe acţiuni

a) Consideraţii generale

Conform modificărilor aduse Legii nr.31/1990 prin Legea nr.441/2006,

administrarea societăţii pe acţiuni se poate realiza fie în sistemul unitar, fie în sistemul

dualist de administrare, în funcţie de opţiunea exprimată de acţionari.

Indiferent de forma de administrare, durata mandatului administratorilor,

respectiv ai membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere, este stabilită

prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani (cu posibilitatea realegerii). Durata

mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de

supraveghere, nu poate depăşi 2 ani.

Legea nr.31/1990 stabileşte că, pentru ca numirea unui administrator sau al

unui membru al directoratului/consiliului de supraveghere să fie valabilă din punct de

vedere juridic, este necesară acceptarea expresă a acestei funcţii de către persoana în

cauză.

Directorii unei societăţi pe acţiuni, în sistemul unitar, şi membrii

directoratului, în sistemul dualist, sunt persoane fizice şi nu vor putea fi, fără

autorizarea consiliului de administraţie respectiv a consiliului de supraveghere,

directori, administratori, cenzori, asociaţi cu răspundere nelimitată etc. în alte societăţi

concurente sau având acelaşi obiect de activitate. O persoană fizică poate exercita

concomitent cel mult 5 mandate de administrator şi/sau membru al consiliului de

supraveghere într-o societate pe acţiuni cu sediul în România.

Pentru validitatea deciziilor consiliului de administraţie, ale directoratului sau

ale consiliului de supraveghere este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din

numărul membrilor fiecăruia dintre aceste organe, dacă prin actul constitutiv nu se

prevede un număr mai mare. Deciziile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Administratorii, directorii şi membrii consiliului de supraveghere pot fi traşi la

răspundere – civil şi/sau penal – pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea

îndatoririlor avute faţă de aceasta.

b) Sistemul unitar

În acest sistem, societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi

administratori, numărul acestora fiind întotdeauna impar. Dacă sunt mai mulţi

administratori, ei constituie un consiliu de administraţie. Societăţile pe acţiuni ale

căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare sunt

administrate de cel puţin 3 administratori.

Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a

acţionarilor, cu excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul

constitutiv.

Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor se

poate prevedea că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie trebuie să

fie independenţi.

Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea

un contract de muncă.

Consiliul de administraţie

Consiliul de administraţie este un organ colegial de gestiune. În consecinţă,

voinţele administratorilor nu se manifestă individual – ele exprimă o voinţă nouă,

voinţa majoritară a organului colegial.

Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte, ales de către membrii

consiliului sau de către adunarea generală pentru o durată ce nu poate depăşi durata

mandatului său de administrator. Preşedintele coordonează activitatea consiliului şi

Page 31: Curs Drept Comercial 2013

31

raportează cu privire la aceasta adunării generale a acţionarilor, fiind abilitat şi să

reprezinte societatea în raporturile cu terţii.

Acest organ colegial de administrare este însărcinat cu îndeplinirea tuturor

actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu

excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală. El are următoarele

competenţe de bază, ce nu pot fi delegate directorilor: stabilirea direcţiilor de

activitate şi dezvoltare ale societăţii; stabilirea sistemului contabil şi de control

financiar; numirea şi revocarea directorilor, supravegherea activităţii şi stabilirea

remuneraţiei acestora; pregătirea raportului annual, organizarea adunării generale şi

implementarea hotărârilor acesteia.

Consiliului de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.

Directorii

Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai

multor directori – aleşi dintre administratori sau din afara consiliului – numind pe

unul dintre ei director general. Într-o astfel de situaţie, puterea de a reprezenta

societatea aparţine directorului general.

Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara consiliului de

administraţie.

Dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a

acţionarilor se prevede acest lucru, preşedintele consiliului de administraţie al

societăţii poate fi numit şi director general. În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror

situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară,

delegarea conducerii societăţii este obligatorie.

Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii

societăţii, activitatea lor fiind supravegheată de consiliul de administraţie, care îi

poate revoca oricând.

c) Sistemul dualist

Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni va fi administrată

de un directorat şi de un consiliu de supraveghere.

Directoratul

În acest sistem, conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate

directoratului, care îndeplineşte toate actele necesare realizării obiectului de activitate

al societăţii, cu excepţia celor rezervate consiliului de supraveghere şi adunării

generale. Directoratul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere.

Directoratul e format din unul (director general unic) sau mai mulţi membri –

întotdeauna număr impar – desemnaţi de consiliul de supraveghere, care îi poate

revoca oricând. Membrii directoratului nu pot fi concomitent şi membri ai consiliului

de supraveghere.

Directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie.

Consiliul de supraveghere

Membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală a

acţionarilor, cu excepţia primilor membri care sunt numiţi prin actul constitutiv.

Numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv, dar

nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare de 11.

Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale: exercită

controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat; numeşte şi revocă

membrii directoratului; verifică conformitatea cu legea, actul constitutiv şi hotărârile

adunării generale a operaţiunilor de conducere a societăţii; raportează cel puţin o dată

pe an adunării generale cu privire la activitatea de supraveghere desfăşurată; în cazuri

excepţionale, poate convoaca adunarea generală a acţionarilor.

Page 32: Curs Drept Comercial 2013

32

Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de conducere a

societăţii. Cu toate acestea, în actul constitutiv se poate stabili că anumite tipuri de

operaţiuni nu pot fi efectuate decât cu acordul consiliului, în cazul în care consiliul nu

îşi dă acordul directoratul putând cere acordul adunării generale.

Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.

3.3.4. Controlul gestiunii societăţii

În societatea pe acţiuni controlul asupra actelor şi operaţiunilor membrilor

organelor de administrare se exercită de către auditori financiari şi cenzori.

Trebuie făcută menţiunea că situaţiile financiare ale societăţilor supuse

obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de către auditorii financiari – persoane

fizice sau persoane juridice. Potrivit normelor în vigoare, sunt supuse obligaţiei legale

de auditare societăţile care depăşesc limitele a două din următoarele trei criterii: total

active – 3.650.000 euro; cifra de afaceri netă – 7.300.000 euro; numărul mediu de

salariaţi în cursul exerciţiului finaciar – 50.

Deasemenea, sunt supuse auditului financiar societăţile pe acţiuni care optează

pentru sistemul dualist de administrare, precum şi cele ale căror acţiuni sunt listate pe

piaţa valorilor mobiliare.

În toate celelalte cazuri, adunarea generală ordinară va decide contractarea

auditului financiar sau numirea cenzorilor.

Întrucat dispoziţiile legale referitoare la desemnarea, drepturile, obligaţiile şi

răspunderea cenzorilor/auditorilor financiari au fost tratate în capitolul privind

regulile comune de funcţionare a societăţilor, nu vom mai insista asupra acestor

aspecte.

3.4. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

a) Dizolvarea societăţii

Cauzele de dizolvare ale societăţii pe acţiuni sunt cele comune prevăzute de

lege pentru orice societate (art.227 şi art.237 din Legea nr.31/1990).

Pe lângă aceste cauze comune, legea societăţilor consacră şi alte cauze de

dizolvare specifice societăţii pe acţiuni, cum ar fi:

reducerea valorii activului net la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului

social subscris;

reducerea capitalului social sub minimul legal;

reducerea numărului acţionarilor sub minimul legal.

Este necesar a se face menţiunea că, în situaţiile de mai sus, societatea nu se

va dizolva în ipoteza în care capitalul social este reîntregit sau redus la valoarea

rămasă a activului, este reîntregit la minimul legal şi, respectiv, numărul de acţionari

este completat.

b) Lichidarea societăţii

Societatea pe acţiuni se lichidează potrivit dispoziţiilor art.252-261 şi art.264-

2702 din Legea nr.31/1990, precum şi potrivit prevederilor actului constitutiv, în

măsura în care acestea din urmă există şi nu sunt incompatibile cu prevederile legale

privind lichidarea societăţilor .

Page 33: Curs Drept Comercial 2013

33

CAPITOLUL 4

SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ Societatea cu răspundere limitată este o societate constituită pe baza deplinei

încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri pentru

a desfăşura o activitate cu scop lucrativ în vederea împărţirii beneficiilor şi care

răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.

Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, care corespunde

definiţiei de mai sus, legea reglementează şi o varietate a acesteia – societatea cu

răspundere limitată cu asociat unic.

4.1. ACTELE CONSTITUTIVE ALE SOCIETĂŢII CU RĂSPUNDERE

LIMITATĂ

a) Precizări prealabile.

Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi

statut, care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic ce poartă denumirea de act

constitutiv. În cazul în care societatea se înfiinţează prin actul de voinţă al unei

singure persoane, se încheie numai statutul, ce poartă deasemenea denumirea de act

constitutiv.

Actul constitutiv se încheie sub forma înscrisului sub semnătură privată şi se

semnează de toţi asociaţii. Prin excepţie, forma autentică este necesară în cazul în care

ca aport în natură la formarea capitalului social se aduce un teren.

b) Asociaţii.

La constituirea societăţii cu răspundere limitată pot participa persoane fizice şi

persoane juridice.

Numărul minim al asociaţilor este unu (este singura societate unipersonală)

iar numărul maxim este 50.

c) Firma societăţii. În societăţile cu răspundere limitată, firma se compune

dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor

asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate cu răspundere

limitată” sau prescurtat “S.R.L.”

d) Capitalul social.

Actul constitutiv al societăţii trebuie să prevadă capitalul social. Cu privire la

capitalul social, legea prevede că acesta nu va putea fi mai mic de 200 lei, asociaţii

urmând să fixeze suma care reprezintă capitalul social în funcţie de nevoile societăţii,

cu respectarea plafonului minim stabilit de reglementarea legală.

O dispoziţie specială cu privire la societatea cu răspundere limitată prevede că,

la data constituirii, capitalul social subscris trebuie obligatoriu să fie vărsat în

întregime.

e) Aporturile asociaţilor.

În actul constitutiv asociaţii trebuie să prevadă aportul fiecăruia la constituirea

capitalului social, în numerar (obligatoriu) sau bunuri, fără ca legea să impună o

anumită proporţie între cele două feluri de aporturi. La societatea cu răspundere

limitată sunt însă interzise aporturile în creanţe sau în muncă.

f) Părţile sociale.

Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale, cu valoare

nominală egală şi care nu pot fi mai mici de 10 lei.

Page 34: Curs Drept Comercial 2013

34

Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.

În actul constitutiv se arată numărul părţilor sociale - acest numar fiind

proporţional cu cota de participare a fiecărui asociat la formarea capitalului social - şi

repartizarea lor între asociaţi.

4.2. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

4.2.1. Adunarea asociaţilor

Ca şi în cazul tuturor formelor de societăţi , adunarea asociaţilor societăţii cu

răspundere limitată este organul de deliberare şi decizie care exprimă voinţa socială

şi, în consecinţă, ia hotărâri în toate problemele esenţiale ale societăţii.

Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii, cel puţin o dată pe an sau

ori de câte ori este necesar. În mod obişnuit, convocarea se face de către

administratori, dar ea se poate face şi de către un asociat sau un număr de asociaţi care

reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, cu precizarea scopului convocării.

Convocarea adunării asociaţilor se face în modul stabilit prin actul constitutiv

iar în lipsa unei prevederi speciale, prin scrisoare recomandată. În toate cazurile,

convocarea trebuie făcută cu cel puţin 10 zile înainte de ţinerea adunării, cu precizarea

ordinii de zi.

Adunarea asociaţilor are ca principale atribuţii:

aprobă situaţia financiară anuală şi stabileşte repartizarea profitului net;

desemnează şi revocă/demite administratorii şi cenzorii societăţii şi le dă

descărcare de gestiune;

decide contractarea auditului financiar;

decide urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru prejudiciile cauzate

societăţii;

modifică, în condiţiile legii, actul constitutiv.

În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile menţionate

aparţin asociatului în cauză. Potrivit art.1961 din Legea nr.31/1990 asociatul unic va

consemna de îndată, în scris, orice decizie adoptată în exercitarea acestor atribuţii.

Acelaşi text legal prevede că asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii

al cărui asociat unic este.

Asociaţii trebuie să participe la adunarea generală şi să ia parte la deliberare şi

decizie. Legea prevede însă, în cazul acestei forme de societate, că prin actul

constitutiv se va putea stabili ca votarea să se facă valabil şi prin corespondenţă.

Asociaţii exercită dreptul la vot proporţional cu participarea la capitalul social, fiecare

parte socială dând dreptul la un vot.

Hotărârile adunării generale se iau prin votul reprezentând majoritatea

absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când prin actul constitutiv

se prevede altfel. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este

necesar votul tuturor asociaţilor, cu excepţia situaţiei în care legea sau actul

constitutiv prevăd altfel. Hotărârile luate cu respectarea legii şi a actului constitutiv

sunt obligatorii pentru toţi asociaţii.

4.2.2. Administrarea societăţii

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi

administratori. Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt desemnaţi prin

actul constitutiv sau ulterior de adunarea generală.

Page 35: Curs Drept Comercial 2013

35

Pentru protejarea intereselor societăţii, legea interzice administratorilor să

exercite, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte

societăţi concurente sau având acelaşi obiect, precum şi să facă acelaşi fel de comerţ

ori altul concurent pe cont propriu sau în contul altei persoane.

Când prin actul constitutiv sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot

prevedea ca ei să lucreze împreună sau individual. Dacă s-a stabilit ca administratorii

să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în unanimitate, iar in caz de divergenţă vor

decide asociaţii reprezentând majoritatea absolută a capitalului social. În cazul în care

prin actul constitutiv nu s-a prevăzut modul de exercitare a mandatului de

administrator, trebuie admis că fiecare dintre ei poate lucra individual. Când un

administrator ia initiaţiva unei operaţii ce depăşeşte limitele obişnuite comerţului pe

care îl exercită societatea, el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi

administratori, iar dacă există opoziţia unuia dintre ei, vor decide asociaţii

reprezentând majoritatea absolută a capitalului social.

Ca şi administratorii oricărei societăţi , şi cei ai societăţii cu răspundere

limitată pot face toate operaţiile necesare pentru aducerea la îndeplinire a obiectului

societăţii, afară de restricţiile stabilite prin lege sau actul constitutiv. Separat de aceste

operaţii, legea prevede obligaţia administratorilor de a ţine un registru al asociaţilor

societăţii, registru ce cuprinde: numele, prenumele şi domiciliul respectiv denumirea

şi sediul fiecărui asociat, partea acestuia din capitalul social, transferul părţilor sociale

sau orice altă modificare privitoare la acestea.

Dreptul de a reprezenta societatea cu răspundere limitată aparţine

administratorului desemnat de asociaţi prin actul constitutiv sau, ulterior, prin

hotărârea adunării generale. Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care dintre

administratori are puterea de reprezentare, legea prezumă că dreptul de a reprezenta

societatea aparţine fiecărui administrator.

În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile

administratorului sunt exercitate de către asociatul unic dacă acesta are şi calitatea de

administrator.

4.2.3. Controlul gestiunii societăţii

Prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale pot fi numiţi unul

sau mai multi cenzori ori un auditor financiar. Dacă numărul asociaţilor trece de 15,

numirea cenzorilor este obligatorie. Cum dispoziţiile referitoare la desemnarea,

drepturile, obligaţiile şi răspunderile cenzorilor au fost analizate, nu mai revenim

asupra acestora.

În cazul în care în societatea cu răspundere limitată nu există cenzori/auditori,

controlul gestiunii se asigură de către asociaţi. În acest sens, legea prevede că, în lipsă

de cenzori, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator va exercita dreptul de

control.

4.2.4. Transmiterea părţilor sociale

Aşa cum am arătat, în schimbul aportului lor, asociaţii societăţii cu răspundere

limitată primesc părţi sociale. Aceste părţi sociale conferă calitatea de asociat, cu toate

drepturile şi obligaţiile aferente.

Cu toate că nu sunt reprezentate prin titluri negociabile, părţile sociale

incorporează anumite valori şi deci ele pot fi transmise, în condiţiile legii.

Page 36: Curs Drept Comercial 2013

36

Transmiterea părţilor sociale implică şi transmiterea calităţii de asociat în societatea

cu răspundere limitată.

Legea nr.31/1990 reglementează transmiterea părţilor sociale între asociaţi,

către persoane din afara societăţii şi prin succesiune. Cesiunea (transmiterea) părţilor sociale între asociaţi

Legea dispune că părţile sociale pot fi transmise între asociaţi. În absenţa

reglementării condiţiilor unei atare transmiteri, se vor aplica principiile generale.

Cesiunea părţilor sociale intervenită între asociaţi trebuie notificată societăţii.

Acest lucru se realizează prin cererea de înscriere a cesiunii în registrul asociaţilor

societăţii. Pentru protejarea intereselor terţilor, legea cere înscrierea cesiunii în

registrul comerţului.

Cesiunea părţilor sociale între asociaţi nu poate avea loc dacă a fost interzisă

prin actul constitutiv. Cesiunea (transmiterea) părţilor sociale către persoane din afara societăţii

Deoarece o asemenea cesiune poate afecta caracterul personal al societăţii,

legea prevede că ea este posibilă numai dacă a fost aprobată de asociaţii care

reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul social. Şi în acest caz, cesiunea trebuie

înscrisă în registrul asociaţilor, precum şi în registrul comerţului. Transmiterea părţilor sociale prin succesiune

Textul legal incident în această materie prevede că părţile sociale se pot

transmite prin succesiune. Prin urmare, în cazul în care prin actul constitutiv a fost

stipulată posibilitatea continuării societăţii cu moştenitorii asociatului decedat, ca şi în

cazul în care nu s-a interzis o atare continuare, moştenitorii asociatului decedat devin

titulari ai părţilor sociale şi deci asociaţi în societatea cu răspundere limitată. Dacă,

continuarea societăţii cu moştenitorii este interzisă, societatea este obligată la plata

părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ aprobat.

4.2.5. Retragerea asociatului din societate

Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu

consecinţa încetării calităţii sale de asociat. Prin retragerea asociatului, societatea

suferă o modificare faţă de situaţia iniţială, dar ea îşi continuă existenţa.

Asociatul se poate retrage din societatea cu răspundere limitată în cazurile

prevăzute de art.226 din Legea nr.31/1990 (cazuri pe care le regăsim în egală masură

şi la societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă), şi anume:

în cazurile prevăzute în actul constitutiv;

cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;

prin hotărârea tribunalului, din motive temeinice, dacă prin actul constitutiv nu

s-au prevăzut cazurile de retragere sau nu există acordul tuturor asociaţilor.

Distinct de aceste motive, pentru societatea cu răspundere limitată, legea

reglementează un caz special de retragere: când asociatul nu este de acord cu anumite

modificări aduse actului constitutiv, dar numai dacă un asemenea drept a fost prevăzut

în însuşi actul constitutiv.

În ceea ce priveşte efectele retragerii, asociatul retras are dreptul la beneficii şi

suportă pierderile până în ziua retragerii sale. Dacă la data retragerii existau operaţiuni

în curs de executare, asociatul este obligat să suporte consecinţele, neputând să îşi

retragă partea decât după încheierea operaţiunilor în cauză. De asemenea, el rămâne

obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute până în ziua retragerii sale.

Page 37: Curs Drept Comercial 2013

37

Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se stabilesc

prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de

neînţelegere, de tribunal.

4.2.6. Excluderea asociatului din societate

Potrivit dispoziţiilor art.222 din Legea nr.31/1990, poate fi exclus din

societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată:

asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;

asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit

legalmente incapabil;

asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie,

foloseşte bunurile societăţii în interes personal ori săvârşeşte acte de

concurenţă;

asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte

de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

Dispoziţiile anterior menţionate se aplică şi comanditaţilor în societatea în

comandită pe acţiuni.

Din analiza textului legal citat se desprinde însă concluzia că, în mod practic,

doar ultimul motiv enunţat este propriu-zis o cauză de excludere a asociaţilor în

societatea cu răspundere limitată. Aceasta întrucât, pe de o parte, potrivit ultimelor

modificări legislative vărsarea integrală a capitalului social la momentul constituirii

societăţii este obligatorie în cazul SRL iar, pe de altă parte, celelalte două cauze de

excludere menţionate vizează doar asociaţii cu răspundere nelimitată, deci nu şi

asociaţii în societatea cu răspundere limitată.

Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească.

Asociatul exclus răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii până în ziua

excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate

conform prevederilor actului constitutiv. Asociatul exclus nu are dreptul la o parte

proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte

valoarea acesteia.

Asociatul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de

societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Dacă, în

momentul excluderii, sunt operaţiuni în curs de executare, asociatul este obligat să

suporte consecinţele şi nu-şi va putea retrage partea ce i se cuvine decât după

terminarea acelor operaţiuni.

4.3. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII CU RĂSPUNDERE

LIMITATĂ

a) Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazurile generale prevăzute de

art.227 şi art.237 din Legea nr.31/1990 pentru orice societate .

Societatea cu răspundere limitată se mai dizolvă dacă datorită falimentului,

incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul

acestora s-a redus la unul singur. Această cauză de dizolvare nu se va aplică dacă

asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii ca societate cu asociat unic

sau dacă în actul constitutiv se prevede clauza de continuare cu moştenitorii.

Page 38: Curs Drept Comercial 2013

38

În fine, societatea cu răspundere limitată mai poate fi dizolvată dacă se

constată existenţa unor situaţii de încălcare a legii (spre exemplu, aceeaşi persoană

este asociat unic în mai multe societăţi cu răspundere limitată).

b) Lichidarea societăţii cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată se lichidează potrivit dispoziţiilor legale

cuprinse în art.252-263 din Legea nr.31/1990 şi prevederilor actului constitutiv, în

măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţilor .

În ceea ce priveşte această formă juridică de societate (ca şi în cazul SNC şi

SCS) Legea nr.31/1990 prevede că asociaţii pot hotărî o dată cu dizolvarea, cu

cvorumul şi majoritatea cerute pentru modificarea actului constitutiv, şi modul de

lichidare a societăţii, atunci când sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea

patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în

acord cu creditorii. Prin votul unanim al asociaţilor se poate hotărî şi asupra modului

în care activele rămase după plata creditorilor se vor fi împărţite între asociaţi. În lipsa

acordului unanim privind împărţirea bunurilor, va fi însă urmată procedura de

lichidare prevăzută de lege.

Page 39: Curs Drept Comercial 2013

39

CAPITOLUL 5

SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV,

SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ ŞI

SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI

5.1. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

Societatea în nume colectiv este o societate constituită prin asocierea, pe baza

deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite

bunuri pentru a desfăşura o activitate , în scopul împărţirii beneficiilor rezultate, şi în

care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.

5.1.1. Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv

a) Precizări prealabile.

Societatea în nume colectiv se constituie prin contract de societate ce trebuie

încheiat obligatoriu în formă autentică şi trebuie să cuprinda menţiunile prevăzute la

art.7 din Legea nr.31/1990.

b) Asociaţii.

Potrivit legii, ca şi la restul formelor de societăţi , asociaţii unei societăţi în

nume colectiv pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.

c) Firma societăţii.

Firma societăţii în nume colectiv cuprinde numele a cel puţin unuia dintre

asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv” scrisă în întregime. În orice act

emanând de la societate trebuie să se arate denumirea, forma juridică şi sediul social,

precum şi numărul de ordine în registrul comerţului şi Codul Unic de Înregistrare.

d) Capitalul social.

În contractul de societate este necesar să se arate valoarea capitalului social.

De remarcat este faptul că legea nu stabileşte în cazul societăţii în nume colectiv un

plafon minim al capitalului social, ceea ce înseamnă că asociaţii sunt liberi să

determine mărimea acestuia în funcţie de nevoile pe care le reclamă realizarea

obiectului societăţii. Legea nr.31/1990 stabileşte însă obligativitatea vărsării integrale

a capitalului social subscris la data constituirii societăţii.

În contractul de societate trebuie să se arate şi aportul fiecărui asociat la

capitalul social. În principiu, obiectul aportului nu cunoaşte nici un fel de restricţie. El

poate fi orice bun cu valoare economică ce poate prezenta interes pentru activitatea

societăţii (numerar, bunuri, creanţe etc.).

În sfârşit, cu toate că legea nu o prevede în mod expres, în contractul de

societate trebuie prevăzută cota din capitalul social care se cuvine fiecărui asociat, în

schimbul aportului sau. Aceasta cotă este denumită parte de interes.

Page 40: Curs Drept Comercial 2013

40

5.1.2. Funcţionarea societăţii în nume colectiv

a) Deliberările şi deciziile asociaţilor; administrarea şi controlul gestiunii

societăţii.

Deliberările şi deciziile asociaţilor.

Având în vedere numărul mic al asociaţilor societăţii în nume colectiv, legea

nu institutionalizează adunarea generală a asociaţilor. Se înţelege că, în problemele

esenţiale care privesc activitatea societăţii, deciziile trebuie luate împreună de către

asociaţi.

Legea prevede că deciziile se iau prin votul asociaţilor care reprezintă

majoritatea absolută a capitalului social, votul tuturor asociaţilor fiind necesar, în mod

excepţional, numai atunci când se revocă administratorii numiţi prin contractul de

societate sau când se iau hotărâri ce reclamă modificarea actului constitutiv.

Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont propriu sau în contul

altuia interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua parte la nici o deliberare sau

decizie privind această operaţiune. În caz de nerespectare a interdicţiei, asociatul

răspunde pentru pagubele cauzate societăţii, dacă fără votul său nu s-ar fi obţinut

majoritatea cerută.

Dreptul la vot se exercită în condiţiile stabilite prin contractul de societate. În

absenţa unei stipulaţii în acest sens, dreptul de vot se exercită proporţional cu

participarea la capitalul social, respectiv cu părţile de interes ale asociaţilor.

Cu toate că legea nu cuprinde o dispoziţie expresă, trebuie admis că decizia

asociaţilor care este contrară legii sau contractului de societate poate fi anulată prin

hotărâre judecatorească, la cererea unuia din asociaţi.

Administrarea societăţii.

Societatea în nume colectiv este administrată de unul sau mai mulţi

administratori, care pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau juridice. Ei pot fi

numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de către asociaţi.

În cazul în care prin contractul de societate sunt numiţi mai mulţi

administratori, asociaţii pot stabili ca aceştia să lucreze împreună sau individual. Dacă

s-a dispus ca administratorii să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în

unanimitate, iar în caz de divergenţă vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea

capitalului social.

Pentru situaţia în care în contractul de societate nu s-a stabilt modul de

exercitare a mandatului administratorilor, trebuie admis că fiecare dintre ei poate lucra

individual. Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţii care depăşeşte limitele

operaţiilor obişnuite comerţului pe care îl desfăşoară societatea, el trebuie să

înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi administratori, iar dacă există opoziţia vreunuia

dintre ei, vor decide asociaţii reprezentând majoritatea absolută a capitalului social.

Administratorii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a

obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin contractul de societate.

Dacă prin contractul de societate nu s-a arătat administratorul care are puterea

de a reprezenta societatea, legea prezumă că dreptul de reprezentare aparţine fiecărui

administrator.

Controlul gestiunii societăţii.

Societatea în nume colectiv nu are anumite persoane special desemnate pentru

exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor, aşa cum sunt

cenzorii/auditorii financiari în societăţile de capitaluri şi, în anumite cazuri, în

societatea cu răspundere limitată.

Page 41: Curs Drept Comercial 2013

41

Aşadar, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator va exercita dreptul

de control asupra gestiunii societăţii.

b) Drepturile şi obligaţiile asociaţilor.

Drepturile asociaţilor societăţii în nume colectiv sunt următoarele:

dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor;

dreptul la beneficii;

dreptul de a folosi fondurile societatii – asociaţii sunt îndreptăţiţi să folosească

fondurile societăţii pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le

facă în interesul societăţii, limita acestor fonduri fiind stabilită în contractul de

societate; de asemenea, prin contractul de societate se poate stipula că asociaţii

au dreptul de a lua din casa societăţii anumite sume de bani pentru cheltuielile

lor particulare;

dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii.

Asociaţilor le revin şi anumite obligaţii stabilite prin dispoziţiile Legii

nr.31/1990, şi anume:

obligaţia de efectuare a aportului promis;

obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului social – în acest sens, legea

stabileşte că asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi,

întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său ori al

unei alte persoane răspunde faţă de societate (se va putea însă stipula, prin

actul constitutiv, că asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume pentru

cheltuielile lor particulare);

obligaţia de a nu face concurenţă societăţii – pentru a proteja interesele

societăţii legea interzice asociatului să ia parte, în calitate de asociat cu

răspundere nelimitată, într-o altă societate concurentă sau având acelaşi obiect

de activitate, precum şi să efectueze operaţiuni în acelaşi fel de comerţ sau

într-unul asemănător. În schimb, asociatul poate face parte dintr-o altă

societate, ca asociat cu răspundere nelimitată, sau poate efectua acelaşi

comerţ, cu consimţământul celorlalţi asociaţi.

c) Răspunderea pentru obligaţiile societăţii.

Societatea în nume colectiv dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii prin

actele încheiate de administratorul(ii) însărcinat(i) să reprezinte societatea. În cazul

acestei forme de societate , obligaţiile sociale sunt garantate atât cu patrimonial social,

cât şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

Creditorii societăţii trebuie să urmărească mai întâi societatea, putându-se

îndrepta împotriva asociaţilor numai dacă aceasta nu plăteşte creanţele.

d) Cesiunea părţii de interes a asociatului.

Datorita caracterului personal al acestei forme juridice de societate , în

societatea în nume colectiv cesiunea părţii de interes a asociatului poate avea loc

numai dacă a fost permisă prin contractul de societate sau cu consimţământul tuturor

celorlalţi asociaţi.

e) Retragerea şi excluderea asociaţilor din societate.

Retragerea şi excluderea asociaţilor din societatea în nume colectiv au loc în

cazurile şi produc aceleaşi efecte cu cele arătate anterior în cazul societăţii cu

răspundere limitată.

Page 42: Curs Drept Comercial 2013

42

5.1.3. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv

Societatea în nume colectiv se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor

generale privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor şi regulilor speciale prevăzute de

lege pentru această formă de societate.

Distinct de cauzele de dizolvare şi lichidare aplicabile tuturor societăţilor ,

potrivit legii, societatea în nume colectiv se dizolvă dacă, datorită falimentului,

incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul

asociaţilor se reduce la unul singur. Societatea nu se va dizolva însă dacă există clauză

în actul constitutiv de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte

continuarea existenţei societăţii ca societate cu răspundere limitată cu asociat unic

(prin transformarea formei juridice a societăţii).

Operaţiunile de lichidare a societăţii în nume colectiv sunt reglementate prin

Legea nr.31/1990, precum şi prin prevederile contractului de societate, în măsura în

care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea.

5.2. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ

Societatea în comandită simplă este o societate constituită prin asocierea, pe

baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite

bunuri pentru a desfăşura o activitate lucrativă, în scopul împărţirii beneficiilor

rezultate, şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar

(asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).

Din definiţia mai sus enunţată rezultă caracterele acestei societăţi:

a) asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi

comanditari;

b) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii

comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, asociaţii comanditari răspund în limita

aportului lor.

Deci, societatea în comandită se bazează pe încredere: comanditarii, care au

bani şi vor să-i investească, fără să rişte o răspundere nelimitată, încredinţează sumele

de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital dar au iniţiativă şi vor să

desfăşoare o activitate în scopul obţinerii de beneficii (de aceea, în astfel de societăţi,

doar asociaţii comanditaţi pot avea calitatea de administratori).

Capitalul social al societăţii în comandită simplă este divizat în părţi de

interes.

În ceea ce priveşte constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea acestei

forme juridice de societate , facem doar menţiunea că i se aplică regulile anterior

analizate referitoare la societatea în nume colectiv (cu unele particularităţi prevăzute

în art.89 din Legea nr.31/1990 în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile asociaţilor).

5.3. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI

Societatea în comandită pe acţiuni este acea societate constituită prin

asocierea mai multor persoane, care participă la formarea capitalului social prin

anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi

cu scop lucrativ, pentru realizarea unor beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund

pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi

numai în limita aportului lor, în cazul asociaţilor comanditari.

Page 43: Curs Drept Comercial 2013

43

Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii în comandită pe acţiuni:

a) societatea cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii (doar aceştia

putând avea calitatea de administratori ai societăţii) şi comanditarii;

b) întregul capital social este împărţit în acţiuni – toţi asociaţii au calitatea de

acţionar;

c) răspunderea pentru obligaţiile sociale este diferită: comanditaţii răspund

nelimitat şi solidar iar comanditarii răspund numai în limita aportului lor.

Prin urmare, deosebirea esenţială între societatea în comandită simplă şi cea în

comandită pe acţiuni este faptul că, în această din urmă societate, capitalul social este

împărţit în acţiuni. Avându-se în vedere acest ultim aspect, legea stabileşte că

societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile referitoare la

societatea pe acţiuni, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la sistemul dualist de

administrare. În ceea ce priveşte răspunderea pentru obligaţiile sociale, societatea în

comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii în comandită simplă.

Abrevieri utilizate în cuprinsul Notelor de curs

NCC – Noul Cod Civil al României, intrat în vigoare la data de 1 octombrie

2011;

NCPC – Noul Cod de Procedură Civilă al României, intrat în vigoare la data

de 15 februarie 2013.