1

CURS DE

EVANGHELIZARE ŞI

MISIUNE

2

INTRODUCERE

Misiunea reprezintă marea pasiune a Bisericii, adevăratul scop al existenţei sale.După cum focul se manifestă prin ardere, tot aşa, fiecare biserică locală ar trebui să fie unrug sfânt care să răspândească oamenilor din jur harul şi dragostea infinită a luiDumnezeu. Fiecare biserică trebuie să răspândească Evanghelia sau să o oprească,acoperindu-se astfel de ruşine; să se supună Marii Trimiteri sau să se prefacă că n-arenimic de-a face cu ea, să ajungă la cei pierduţi sau să-i lase să piară. Nu există cale demijloc.

Dumnezeu ne-a încredinţat o misiune arzătoare: aceea de a vesti mesajul său deiertare totală în cuvinte pe care oamenii să le poată înţelege, de a demonstra puterea Saplină de compasiune în fapte pe care oamenii să le poată vedea şi de a întrupa EvangheliaSa dătătoare de viaţă prin vieţi care să arate sfinţenia Sa.

Nimeni nu pretinde că e uşor – ştim că pe Isus l-a costat viaţa … şi că Bisericamisionară s-a confruntat întotdeauna cu apatia din interior şi împotrivirea din exterior.Întotdeauna vor exista oameni care nici nu vor dori să audă despre Isus, în timp ce alţiivor căuta să ne stingă focul şi să ne reducă la tăcere.

În ultimii 50 de ani s-au organizat mii de conferinţe, s-au publicat cursuri, cărţi şimateriale video despre evanghelizare – totuşi Biserica e încă inactivă şi lumea e încă înmare parte neevanghelizată. Când sarcina e atât de urgentă şi nevoia aşa de mare, aproapecă pare o greşeală să ceri cuiva să-şi facă timp să studieze despre Evanghelizare. DarBiserica nu-şi va recăpăta pasiunea pentru misiune până când nu-şi va pune câtevaîntrebări fundamentale, la care va trebui de asemenea să ofere şi un răspuns.

Sunt oamenii cu adevărat pierduţi? Îi pasă lui Dumnezeu în mod individual de cele7 miliarde de oameni care trăiesc azi? E într-adevăr Evanghelia o veste bună?

Poate firea oamenilor să fie schimbată? A adus moartea lui Isus vreo schimbare? Aînviat El literalmente din morţi? Vor fi oamenii cu adevărat judecaţi de El într-o zi? Dacărăspunsul la aceste întrebări e unul afirmativ, hotărât, misiunea ori evanghelizarea esingura concluzie potrivită.

3

CUPRINS

Lecţia 1 – Evanghelizarea

Lecţia 2 – Ţinta evanghelizării : cei pierduţi

Lecţia 3 – Motive care stau la baza evanghelizării

Lecţia 4 – Mesajul evanghelizării

Lecţia 5 – Evanghelizarea personală

Lecţia 6 – Evanghelizarea bisericii

Lecţia 7 – Evanghelizare şi ucenicie

Lecţia 8 – Evanghelizarea şi Duhul

Lecţia 9 – Evanghelizarea şi rugăciunea

Lecţia 10 – Evaluarea evanghelizării

4

Lecţia 1 – EvanghelizareaAcest curs se referă la evanghelizarea biblică a celor pierduţi, acţiune pe care mulţi

credincioşi par să nu o înţeleagă pe deplin. Evanghelizarea, aşa cum o înţeleg cei maimulţi, se reducere la organizarea de mari cruciade, distribuirea de tractate, programeleTV ale unor predicatori sau umblatul din uşă în uşă. Astfel de oameni par să nu apreciezeprofunzimea şi uimitoarea varietate a misiunii nou-testamentale. Unii credincioşi cred căe mai bine ca evanghelizarea să fie lăsată pe seama specialiştilor în evanghelizare; alţiipar a face confuzie, identificând actul răspândirii Evangheliei cu promovarea unor ideiale unei tradiţii bisericeşti. Totuşi, dacă ne interesează cum să ajungem la cei pierduţi prinmetodele dorite de Dumnezeu, trebuie să înţelegem lucrurile revelate de Scripturi despreevanghelizare.

CE ESTE EVANGHELIZAREA?În ultimii 80 de ani au existat discuţii şi dezbateri considerabile cu privire la

înţelesul cuvântului „evanghelizare”. Au fost sugerate câteva definiţii, fiecare cu o nuanţăuşor diferită.

În 1918, Comitetului de Studiu al Evanghelizării, sub conducerea arhiepiscopuluiBisericii Angliei, a afirmat că: „a evangheliza înseamnă a-L prezenta pe Isus Hristos înputerea Duhului Sfânt, pentru ca oamenii să ajungă să-şi pună încrederea în Dumnezeuprin El, să-L accepte ca Mântuitor al lor, să-L servească ca Rege al lor în părtăşiaBisericii Sale”.

Această definiţie ajută la accentuarea faptului că evanghelizarea implică: Proclamarea unui mesaj specific Dependenţa de Duhul Sfânt Prezentarea lui Isus ca Hristosul mântuitor Necesitatea ucenicizării

De asemenea, această definiţie sugerează că esenţa evanghelizării este câştigarea deconvertiţi.

Evanghelizarea este responsabilitatea noastră omenească, în timp ce numaiDumnezeu dă credinţa şi creează viaţa nouă.

Evanghelizarea înseamnă aducerea oamenilor la stadiul în care să creadă înDumnezeu, dar Duhul e cel care îi ajută pe oameni să creadă în Dumnezeu.

Unele grupări evanghelice cu influenţă insistă că termenul „evanghelizare” ar trebuisă se reducă la ideea de „a proclama mesajul mântuirii”.

Liderii bisericeşti din alte ramuri creştine critică această accentuare evanghelicăasupra proclamării. Ei sunt de acord că predicarea e o parte importantă a evanghelizării,dar insistă că prezenţa bisericii în lume, trăirea şi slujirea ei sfântă sunt esenţiale înaceeaşi măsură, în timp ce liderii penticostali susţin că semnele şi minunile supranaturaletrebuie să însoţească predicarea mesajului.

Aceste idei de bază despre evanghelizare ne pot ajuta să înţelegem diferitelenuanţări ale altor grupări bisericeşti, dar în acelaşi timp trebuie să ne întoarcem laScriptură dacă vrem să surprindem adevăratul înţeles al evanghelizării biblice.

Noul Testament foloseşte două grupe de cuvinte greceşti pentru a descrie ceea ce

5

creştinii numesc „evanghelizare”. Multe controverse cu privire la evanghelizare apar dininterpretările greşite ale sensului acestor două grupe importante de cuvinte – şi dintr-osupraaccentuare a unuia sau altuia dintre ele.

a. Primul grup de cuvinte ale NT are în centru substantivul grecesc EVANGELION.Acesta provine din cele două cuvinte greceşti EU („bun” sau „nobil”) şi ANGELIA, „mesaj”sau „solie”;

EVANGELION înseamnă „vestea bună”, „solie fericită”, sau „mesaj nobil”.De aici decurge în mod necesar că evanghelizarea e inseparabil legată de

Evanghelie, de vestea bună. Putem spune că tot ce are legătură cu Evanghelia trebuie săse lege de evanghelizare, şi că tot ce nu are legătură cu Evanghelia, nu are legătură cuevanghelizarea.

EVANGELIZO e forma verbală a lui EVANGELION şi înseamnă a rosti vesteabună.

Deoarece mulţi traducători evanghelici ai Bibliei consideră că EVANGELIZOînseamnă „a predica Evanghelia” sau „a proclama Evanghelia”, unii credincioşii facastfel referiri la acest lucru ca dovadă că predicarea e esenţa evanghelizării!Am putea de asemenea socoti EVANGELIZO ca „a demonstra Evanghelia”. De fapt, unverb mai neutru ca „a răspândi”, „a aduce” sau „a purta” ar fi mai bun.

EVANGELISTES, substantivul grecesc înrudit, este de asemenea folosit înNT. Acesta vine de la EU, („bun”) şi ANGELOS („mesageri”) şi înseamnă literalmente „unvestitor al binelui”. Cuvântul „evanghelist” e doar o transliterare a lui EVANGELISTES.

Ne putem gândi despre acest grup de cuvinte în următoarele feluri:

Cuvânt grecesc Transliterare Traducere literală Traducere bună

EVANGELION Evanghelie Vestea bună Evanghelia

EVANGELIZO A evangheliza A rosti vestea bună A aduce Evanghelia

EVANGELISTES Evanghelist Bun vestitor Mesager al Evangheliei

Creştinii moderni folosesc tot mai mult verbul „a evangheliza” şi ar avea sens săfolosim această transliterare a lui EVANGELIZO din Noul Testament – mai ales căEVANGELISTES e întotdeauna transliterat prin cuvântul „evanghelist”.

A EVANGHELIZA

Verbul grecesc EVANGELIZO apare de 50 de ori în NT. E folosit, de exemplu, înLuca 4:18, 43; 7:22. 9:6; 20:1; Fapte 8:4,25,35; 14:15,21; 15:35; Romani 10:15; 15:20; 1

6

Corinteni 1:17; 9:16; 15:1-2; 2 Corinteni 10:16; 11:17; Galateni 1:11,16; 4:13; Efeseni3:8; Evrei 4:2,6; 1 Petru 1:12,25 şi 4:6.

Luca 4:18-19 aduce o clarificare importantă. Acesta e una dintre cele maiimportante afirmaţii, şi o putem considera „manifestul” sau „principiul definitoriu almisiunii”. În acest pasaj Isus rezumă scopul ungerii Sale la proclamarea, răspândireaveştii bune către săraci. În adevăr, El a primit ungerea Duhului, pentru a duce celor săraciEvanghelia.

Deşi în aceste versete cele mai multe traduceri folosesc de trei ori cuvântul „apredica”, în original sunt folosite două cuvinte greceşti. În prima propoziţie e folositEVANGELIZO, iar în propoziţiile a patra şi a şaptea e folosit un cuvânt diferit KERUSSO (carese traduce cel mai bine cu „a vesti” sau „a proclama”).

Isus ne dă apoi 5 exemple cu privire la ceea ce a însemnat evanghelizarea Lui înpractică:

Vindecarea celor cu inima zdrobită Eliberarea captivilor Dăruirea vederii celor orbi Eliberarea celor asupriţi Proclamarea mesajului de libertate şi binecuvântare al lui Dumnezeu

Isus nu a fost trimis de Tatăl şi uns de Duhul doar pentru a predica în sinagogileevreieşti, ci El a venit pentru a-L face descoperit pe Dumnezeu prin spusele Lui, prinfapte şi printr-o viaţă perfectă; a venit de asemenea să facă aceasta într-un mod care a fosto relevaţie mai ales pentru cei săraci – cuvântul grecesc PTOCHOS înseamnă „năpăstuiţi”sau „chinuiţi”.

Acest principiu este din nou subliniat în Luca 8.Luca 8:2-56 este o expunere a lui Luca 8:1. Isus face o afirmaţie în versetul 1, apoi

ilustrează această afirmaţie pe parcursul capitolului. Putem vedea că Isus: A predicat şi a răspuns la întrebări – v.4-18 A adus pace celor cuprinşi de teamă – v.22-25 A eliberat pe captivi – v.26-39 A vindecat pe bolnavi – v.43-48 A înviat pe morţi – v.49-56

Apostolul Pavel se referă la acelaşi lucru în Romani 15:18-20. Cele mai multetraduceri se referă la predică în versetele 19 şi 20, dar aceste cuvinte nu există în greacă.Ceea ce scrie Pavel în mod literal în versetul 19 este „am umplut peste tot cu Evanghelialui Hristos” şi în versetul 20, „am făcut din evanghelizare ţinta mea”.

Versetele 18-19 arată cum a „umplut de Evanghelie” – cum a evanghelizat: a făcutlucrul acesta prin cuvinte şi fapte, prin semne puternice şi minuni prin puterea Duhului.

La fel e şi în biserica primară. Fapte 8:1 descrie împărtăşirea ucenicilor persecutaţiprin Iudea şi Samaria şi 8:4 arată că ei au mers peste tot „evanghelizând”.

Fapte 8:5-13 ilustrează acest tip de evanghelizare prin istorisirea despre Filip. Eaarată că evanghelizarea prin predică a fost însoţită de:

minuni – v.6 scoaterea demonilor – v.7 vindecarea bolnavilor – v.8

Fapte 8:12 rezumă apoi activitatea lui Filip spunând că samaritenii au crezut ceeace a evanghelizat el (EVANGELIZOMENOI). Nu e de mirare că Fapte 21:8 îl descriu pe Filip

7

ca „evanghelist”.Acest material scriptural ar trebui să ne convingă că evanghelizarea înseamnă

proclamarea verbală a veştii bune, însoţită de fapte bune, dar de asemenea,ea poate să includă – când Dumnezeu hotăreşte acest lucru iar noi umblămprin credinţă - însoţirea vizuală a veştii bune prin semne, minuni, vindecări.

EVANGHELISTUL

Substantivul EVANGELISTES e folosit doar de 3 ori în NT în Fapte 21:8; Efeseni 4:11şi 2 Timotei 4:5.

Am văzut deja că EVANGELISTES înseamnă un mesager al Evangheliei şi am observatcă Fapte 21:8 îl consideră pe Filip evanghelist pentru că el răspândea prin cuvinte şifapte, prin proclamare şi demonstrare.

În mod interesant, porunca lui Pavel din 2 Timotei 4:2-4 de „a propovăduicuvântul” este urmată de porunca din 4:5 de „a face lucrul unui evanghelist” Aceastaarată că „propovăduirea” şi „evanghelizarea” sunt activităţi complementare.

Efeseni 4:11 arată că lucrarea evanghelistică e funcţional distinctă în cadrulbisericii şi că împreună cu celelalte slujbe participă la „desăvârşirea sfinţilor în vederealucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”.

b. Al doilea grup de cuvinte din Noul Testament care clarifică noţiuneaevanghelizării se axează în jurul substantivului grecesc KERUX – care înseamnă„propovăduitor” (vestitor, crainic, mesager).

A PROPOVĂDUI

Verbul grecesc KERUSSO derivă din KERUX. El înseamnă „a propovădui”, „a acţionaca un propovăduitor”, dar e tradus de obicei în NT prin „a propovădui”, sau „aproclama”.

KERUSSO e folosit de 60 de ori în NT şi înţelesul său literal e clar în Marcu 1:45,Luca 12:3 şi Apocalipsa 5:2. prin definiţie, KERUSSO implică totdeauna 3 lucruri:

o dedicare personală ca vestitor pentru un anumit grup de oameni. De exemplu:Marcu 3:14, 16:15-20; Luca 9:2; Fapte 10:42.

un mesaj specific de la Rege. De exemplu, Matei 4:23; 9:35; 10:7; 24:14: Marcu1:14, 16:15; Luca 4:19, 8:1; 9:2; Fapte 8:5; 9:20; 20:25; 28:31; Romani 10:8; 1Corinteni 9:27; 15:12; 2 Corinteni 1:19; 1 Tesaloniceni 2:9

ascultare faţă de trimitere şi mesaj. De exemplu: 1 Corinteni 15:11; Galateni 2:2;Marcu 1:39; 6:12; Fapte 8:5; 9:20; 1 Corinteni 15:11; Galateni 2:2.

Aceste pasaje arată că verbul KERUSSO e deseori legat de EVANGELION.Propovăduitorii Regelui sunt trimişi special pentru a proclama „Evanghelia” Sa, vesteabună de la şi despre Rege.

Vedem aceasta, de exemplu, în: Matei 24:14, Marcu 13:10; 14:9; 16:15,20; 2Corinteni 1:19; 4:5; 11:4; Galateni 22:2; Filipeni 1:15; Coloseni 1:23 şi 1 Tesaloniceni2:9.

Aşa cum am observat, proclamarea prin vorbe a mesajului propovăduitorului e doar

8

un aspect al evanghelizării. E o parte importantă, dar ea trebuie să fie însoţită de mărturiafaptelor şi demonstrarea Evangheliei.

PROPOVĂDUITORUL

KERUX estre folosit doar de 3 ori în NT, în 1 Timotei 11:11 şi 2 Petru 2:5 şi e deobicei tradus ca „propovăduitor” (predicator). Astăzi, totuşi, ideea obişnuită cu privire laun predicator e foarte diferită de cea referitoare la un vestitor sau propovăduitor dinvechime.

Caracteristica definitorie a propovăduitorilor (şi deci a tuturor cuvintelor din grupulkerux) este că ei călătoresc din loc în loc, anunţând un mesaj care le-a fost dat de regelelor, şi anunţându-l public la orice om întâlnit.

Noi tindem să ne gândim la un propovăduitor ca la cineva care prezintă o prelegeredoctrinară, pe care a pregătit-o cu atenţie, unui grup închis de credincioşi adunaţi într-oclădire de biserică.

Propovăduitorii însă nu trebuie neapărat să fie învăţaţi sau deştepţi şi nu-i nevoie săfie antrenaţi sau experimentaţi, ei trebuie doar să fie demni de încredere şi să te poţi bazape ei. Ei nu îşi exprimă propriile idei, ei doar proclamă mai departe mesajul Regelui. Şi einu-şi prezintă propriile păreri personale, ei proclamă doar ce le-a spus Regele să spună.Pe cont propriu propovăduitorii nu sunt nimic; importanţa lor stă doar în faptul că ei îlreprezintă pe Cel ce i-a trimis.

În 1 Timotei 2:7 şi 2 Timotei 1:11, Pavel se descrie pe sine ca propovăduitor,apostol şi învăţător. Folosind aceste cuvinte în succesiune directă, Pavel arată că ele suntatât legate cât şi distincte.

Propovăduitorul transmite un mesaj tuturor, fără discriminare, în timp ce unînvăţător îi instruieşte doar pe cei ce vor să înveţe şi care aleg să asculte.

Totuşi propovăduitorii sunt legaţi de apostoli şi învăţători prin faptul că sunt cu toţii„trimişi”. Un propovăduitor e trimis de Rege cu mesajul Regelui; cuvântul grecescAPOSTOLOS, literal înseamnă „cineva care e trimis; şi Pavel arată clar că el a fost trimis caînvăţător pentru un anumit grup de oameni.

În aceste pasaje, Pavel foloseşte 3 cuvinte într-o succesiune. Mai întâi, el e trimis laneamuri ca propovăduitor; el poartă mesajul Regelui – vestea bună pe care o anunţăpublic oricărui om întâlnit. Apoi, el e trimis ca apostol la cei care cred mesajul Regelui şiacţionează în conformitate cu el: îi integrează în biserică, făcând din ei un grup carefuncţionează, oameni ai Regelui. De asemenea, el e trimis să înveţe pe cei ce vor săînveţe căile Regelui.

Concluzie

Ar trebui să fim deja conştienţi că evanghelizarea biblică depinde deungerea cu Duh, se concentrează asupra celor răniţi şi robiţi de satan,implică o întruchipare a Evangheliei prin compasiune şi sfinţenie şi oproclamare publică, prin propovăduitori, a mesajului regelui, către toţi ceipe care-i întâlnim.

9

Lecţia 2 – Ţinta evanghelizării:ceipierduţi

Matei 9:35-10:15 este un pasaj important despre evanghelizare, care ilustrează celemai multe dintre principiile observate în Lecţia 1. Pasajul consemnează lucrareaevanghelistică a lui Isus în oraşele şi satele Galileii, şi arată că el a învăţat în sinagogă, apropovăduit vestea bună printre oameni, a vindecat pe bolnavi, şi a avut o mare milă şiînţelegere.

Nevoile oamenilor au fost aşa de mari că Isus l-a rugat pe Dumnezeu să scoată maimulţi lucrători. Apoi, ca răspuns parţial al dorinţei Sale, El a trimis pe cei 12 apostoli câtedoi, să evanghelizeze oamenii în nevoi.

În 10:5-7, Isus a poruncit ucenicilor Săi să propovăduiască mesajul, le-a datmesajul specific pe care ei urmau să-l proclame şi i-a îndreptat spre o anumită grupare deoameni. În 10:8, El le-a spus ucenicilor să demonstreze mesajul într-un mod practic. În10:9-1, i-a învăţat cum să trăiască mesajul printre oamenii la care ei au fost trimişi.

Este absolut esenţial să recunoaştem la cine i-a trimis Isus pe ucenici. El i-a trimissă-i evanghelizeze (proclamând, demonstrând şi trăind mesajul cel bun) pe APOLOLOTA,„oile pierdute” ale lui Israel.

Isus a folosit acelaşi cuvânt în Luca 19:10 pentru a-şi descrie propria misiuneevanghelistică. El a venit să-i mântuiască pe APOLOLOS, („cei pierduţi”).

Astăzi, de obicei ne gândim că termenul „pierdut” se referă la ceva care lipseşte saucare e pus într-un loc greşit. Cuvântul grecesc e totuşi mai sugestiv căci provine dinverbul APOLLUMI care înseamnă „a distruge” „a ruina pe deplin”, „a strica total” sau „apierde complet”. Vedem aceasta, de exemplu, în Matei 10:28,42; Marcu 1:24; 9:22; Luca9:25; 15:4 şi Ioan 17:12.

Deşi unele versiuni ale Bibliei traduc APOLLUMI cu „a omorî”, el înseamnă de fapt„o pierdere a bunăstării” mai degrabă decât „o pierdere a stării de a fi”; el semnificădevastarea şi ruina, nu distrugerea şi moartea.

Aceasta arată că „a ajunge la cei pierduţi” este o expresie în întregime biblică;trebuie să recunoaştem, totuşi seriozitatea stării celor care sunt pierduţi. Cei pierduţi nu s-au depărtat doar la câţiva paşi mai încolo; ei sunt pe deplin pierduţi. Ei sunt pierduţi şi seîndreaptă spre pieire.

Cu toate acestea, deşi cei pierduţi sunt total ruinaţi şi complet devastaţi, ei încăexistă. Fiul Omului a venit să-i salveze şi El ne-a trimis pe noi să ajungem la ei cuEvanghelia împărăţiei lui Dumnezeu.

LUMEAIoan 3:16 este un alt verset evanghelistic important care pune în contrast viaţa

veşnică cu „ruina şi pierzania” mai degrabă decât cu „moartea şi nimicirea”. El ne învaţăcă Dumnezeu Tatăl e marele iniţiator al mântuirii şi arată că harul dragostei e motivulcare pune în mişcare misiunea Sa divină de salvare. El stabileşte că Dumnezeu doreşte canimeni să nu fie pierdut; şi ceea ce e mai semnificativ – el ne înfăţişează KOSMOS-ul,„lumea” în ipostaza de obiect al dragostei lui Dumnezeu, ca ţintă a misiunii Sale.

Gândirea creştină modernă despre evanghelizare se concentrează de obicei asupra

10

oamenilor în mod individual, dar există inevitabil o dimensiune referitoare la „întreagalume” a Bibliei. Scripturile încep, de exemplu, cu creaţia lumii în Geneza 1 şi ajung lapunctul culminant cu noua creaţie în Apocalipsa 21.

Între aceste creaţii, Biblia arată cum păcatul strică întreaga creaţie, cum Dumnezeuîşi iubeşte încă lumea şi cum acţionează El pentru a o salva. Noul Testament foloseştecuvântul KOSMOS de 170 de ori pentru a sublinia că Dumnezeu are de lucru cu lumeacreată de El. Cuvântul KOSMOS apare în NT, dar e cel mai des folosit în scrierile lui Ioanşi Pavel.

Scriitorii evangheliilor folosesc KOSMOS în câteva moduri diferite pentru a stabiliprincipii complementare. De pildă, „lumea” se referă la:

Pământul material – Matei 24:21 Lumea creată în general – Ioan 1:10; 17:5 Ordinea existenţei în care oamenii sunt născuţi – Matei 4:8; Luca 12:30 Locul destinat pentru răspândirea Evangheliei – Matei 13:38; 26:13; Marcu 16:15

Evanghelia lui Ioan se concentrează asupra relaţiei lui Dumnezeu cu întreaga lume.Ea arată, de exemplu, că:

Dumnezeu a creat lumea – Ioan 1:10 Dumnezeu iubeşte lumea – Ioan 3:16 Dumnezeu lucrează pentru a salva lumea, nu pentru a o condamna – Ioan 3:17 Isus e Mântuitorul lumii – Ioan 4:42 Isus e lumina lumii – Ioan 9:5 Fiul lui Dumnezeu vine în lume – Ioan 11:27

Evangheliile ne arată şi că lumea e în conflict cu Dumnezeu. Cu toate acestea, elenu arată că lumea este rea din fire, ci arată mai degrabă că ea e dominată de rău. Aceastaeste o deosebire crucială care se află în chiar inima ideii de „pierzare”.

Scriitorii evangheliilor subliniază acest conflict arătând că lumea: E în întuneric spiritual – Ioan 1:5, 8:12, 9:5 Este în raport antagonic faţă de Isus – Ioan 7:7, 8:23 E dominată de rău – Ioan 12:31, 14:30, 16:11, 1 Ioan 5;19 E trecătoare – 1 Ioan 2:17 Nu-L cunoaşte pe Dumnezeu – Ioan 1:10, 1 Ioan 3:1 Îi urăşte pe credincioşi – 1 Ioan 3:13 Îi primeşte pe profeţii mincinoşi – 1 Ioan 4:1 Îşi ascultă pe oamenii ei – 1 Ioan 4:5

Ar trebui să fie clar că Dumnezeu nu ar iubi lumea dacă ea ar fi rea prin firea ei.Lumea a fost creată de El şi El e motivat de compasiunea Sa infinită în dorinţa de aajunge la lumea pierdută şi de a o mântui de sub stăpânirea răului. De aceea, în Ioan17:18, Isus şi-a trimis ucenicii în lume în acelaşi fel în care El a fost trimis în lume. Ca şiEl, noi suntem trimişi de dragostea lui Dumnezeu să ducem Evanghelia celor pierduţi.

OMENIREA ŞI PĂCATULDeşi înţelegerea noastră cu privire la „cei pierduţi” trebuie să cuprindă întregul

KOSMOS, e clar că omenirea e de departe cea mai importantă parte a ordinii create.Putem începe să estimăm pe deplin „pierzarea” omenirii doar luând în considerare

umanitatea perfectă a lui Isus. În esenţa sa, El e revelarea lui Dumnezeu cu privire la ceea

11

ce trebuie să fie fiecare persoană.Evangheliile îl prezintă în mod unic fără vină: ele descriu impactul Său asupra

oamenilor, compasiunea Sa şi îngrijorarea Sa pentru cei în nevoie, atitudinea Sarevoluţionară, pentru acea vreme, faţă de femei şi copii, amabilitatea şi generozitatea Sa,altruismul şi sacrificiul Său, nepăsarea Sa faţă de posesiunile materiale, umilinţa şisupunerea Sa etc.

În comparaţie cu Isus, orice om, bărbat, femeie sau copil e pierdut, fără speranţă – estricat, ruinat, devastat şi pieritor.

Orice om, femeie sau bărbat şi copil a fost făcut să fie asemenea naturii omeneşti alui Isus. Orice fiinţă omenească – în care se împletesc un suflet cuprinzător, duh, carne,trup, inimă, minte şi conştiinţă – a fost făcută să-l caute pe Dumnezeu şi să trăiască înpărtăşie perfectă cu El.

Dar nimeni nu e aşa. Toată omenirea e pierdută sau piere; ea a fost „ruinată”,„stricată”, „devastată de păcat”. Pe scurt, cei pierduţi pier din cauza păcatului.

Biblia ne învaţă că: Păcatul e universal – Romani 1-3; 5:12 Păcatul e în acelaşi timp atitudine interioară şi acţiune exterioară: Romani 1:29-

31, 13:13; 1 Corinteni 5:10-13; 6:9-10; 2 Corinteni 12:20-21; Galateni 5:19-21,Efeseni 4:31; 5:3-5; Coloseni 3:5-8, 1 Timotei 1:9-10; 2 Timotei 3:2-3; Tit 3:3

Păcatul e înrobirea faţă de Satan – 1 Ioan 3:8-10 Păcatul e ducere în sclavie – Romani 6:16-17 Păcatul e rebeliune faţă de Dumnezeu – Luca 15:11-32 Păcatul e înstrăinare faţă de Dumnezeu – Ioan 7:7; 9:41 Păcatul e necredinţă – Ioan 5:24; 16:9 Păcatul e orbire şi întuneric – Ioan 1:4-9; 8:12; 1 Ioan 2:8-9 Păcatul e fărădelege – Romani 6:19; 2 Corinteni 6:14; 1 Ioan 3:4 Păcatul e datorie – Matei 6:12, Coloseni 2:14 Păcatul e minciună –Romani 1:18,25;Efeseni4:25;2Tesaloniceni 2:11-

12;1Timotei6:5 Păcatul e deviere – Romani 2:23 Păcatul e neascultare – Ioan 3:36; Romani 11:30; Efeseni 2:2 Păcatul merită condamnarea lui Dumnezeu – Matei 12:36; Luca 12:47-48 Păcatul duce la moarte – Romani 6:21-23; 7:13.

Biblia arată clar că nimeni – afară de Isus – nu e aşa cum ar trebui să fie – toţi sunt„pierduţi” sau „pier”. Diferite părţi ale Scripturii descriu aceasta în moduri puţin diferite,dar imaginea de ansamblu e clară.

Omenirea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; ea a nesocotit legile lui Dumnezeu;ea a ajuns în legăturile păcatului din care nu poate scăpa prin eforturile proprii. Caurmare, omenirea este orbită faţă de propriul ei potenţial şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.Acest lucru se poate vedea în refuzul omenirii de a crede în Dumnezeu şi de a-I îngăduis-o readucă la starea ei bună.

Biblia arată de asemenea că păcatul omenirii merită pedeapsă divină. Trebuie săacceptăm că prin condamnarea păcatului de către un Dumnezeu drept se ajunge lanecesitatea mântuirii în viaţa păcătosului. Nu putem înţelege pe deplin misiuneaevanghelistică a lui Isus fără a prinde înţelesul acestui adevăr important.

De fapt, toate forţele păcatului pe care le-am observat pun în lumină misiunea

12

Evangheliei lui Hristos. De pildă, dacă păcatul e sclavie, Isus aduce eliberare; dacă el eminciună, El aduce adevăr, dacă el e datorie, Isus aduce iertare, dacă el e înstrăinare, Eladuce împăcare, dacă e nesupunere, El arată calea spre supunere, dacă păcatul e deviere,El stabileşte un exemplu de dreptate, dacă păcatul merită condamnare, Isus a purtatpedeapsa ş.a.m.d.

CUNOAŞTEREA CELOR PIERDUŢIDacă trebuie să ajungem la cei pierduţi cu Evanghelia, e nevoie nu numai să

cunoaştem condiţia lor spirituală, ci şi să îi cunoaştem pe ei, să ştim ceea ce-i preocupă.Şi dacă PTOCHOS sunt cei asupra cărora trebuie să ne concentrăm misiunea noastră deevanghelizare, noi trebuie să le cunoaştem durerile şi neputinţele.

Am văzut că Isus a primit ungerea Duhului pentru a evangheliza pe cei apăsaţi depăcat, de Satan şi de societate.

Păcatul îi răneşte pe oameni şi consecinţele păcatului includ durere emoţională,relaţii rupte şi vieţi rănite. Toţi oamenii sunt apăsaţi de păcat – ei sunt orbiţi, oropsiţi şiţinuţi captivi de păcat.

La fel face şi Satan; el e înşelătorul şi distrugătorul omenirii, cel care defaimă şiconduce despotic. Toţi oamenii sunt ţinuţi captivi de Satan ca „prizonieri de război” căciel le hrăneşte teama şi suferinţa.

Trebuie de asemenea să recunoaştem că şi societatea produce răni adânci. Oameniisunt strâmtoraţi financiar, politic şi emoţional din cauza modului de funcţionare alsocietăţii. Ea îi asupreşte şi îi izolează pe oameni, îi face orbi faţă de dreptate şi adevăr, îidevalorizează. Societatea le zdrobeşte inimile, le fură speranţa, îi dezbracă de umanitateşi îi ţine robi valorilor ei false.

Când ne gândim la oameni şi la societatea modernă, putem vedea că ei sunt apăsaţi,de pildă, prin:

Teama de violenţă şi crimă Îngrijorare pentru sănătatea şi slujba lor Eşecuri în familie Materialism Datorii Izolare socială, sentimentul inutilităţii, singurătate Superstiţii Compătimire, ură faţă de sine şi vină Idei imorale şi amorale

Unele din aceste lucruri nu sunt noi, pentru că oamenii obişnuiţi din vremea lui Isusau fost apăsaţi de societatea lor – de cuceritorii romani, de autorităţile religioase evreieşti,taxe duble, corupţie, boală şi lipsa hranei, sentimentul neputinţei şi al inutilităţii, de toatepresiunile vieţilor lor scurte.

Evangheliile arată că Isus i-a cunoscut pe oameni, şi le-a cunoscut de asemeneapăsul. El a trăit printre PTOCHOS şi a împărtăşit cu ei nedreptăţile pentru că i-a iubit cuiubirea infinită a lui Dumnezeu. El n-a luat în seamă lipsa lor de educaţie sau statutulsocial inferior, a apreciat adevărata lor valoare eternă, şi a intrat în conflict cu sistemul degândire şi cu normele sociale ale zilelor Sale tratându-i pe cei apăsaţi ca pe egali ai eliteieducate şi puternice.

Evident, cuvintele din Luca 4:18 au o aplicaţie spirituală. Isus a venit pentru cei

13

pierduţi spiritual, întemniţaţi spiritual, orbi spiritual, săraci spiritual ş.a.m.d.Dar Evangheliile sugerează că El s-a referit în mod literal la aceste cuvinte, pentru

că liderii religioşi ai zilelor Sale erau ofensaţi continuu de modul în care Isus îiîntâmpina, lucra între ei şi îi ajuta pe cei săraci, leproşi, pe vameşi, pe femeile cu „oanumită reputaţie”, pe păcătoşi necuraţi, pe muribunzi ş.a.m.d.

Aceasta arată că şi noi ar trebui să fim la fel de concentraţi ca Isus asupra oamenilorpierduţi care trăiesc la periferia societăţii moderne. În mod similar, trebuie să nepreocupăm şi de oamenii pierduţi prosperi şi de cei pierduţi obişnuiţi din afara bisericii.Şi, ca Isus, acţiunea noastră n-ar trebui să fie dominatoare, ci să fie afecţiunea adevărată alui Dumnezeu.

Dacă împărtăşim ungerea lui Hristos, cu siguranţă că împărtăşim şi scopul ungeriiSale. El ne trimite în KOSMOS pentru a le aduce compasiunea Sa tuturor celor apăsaţi şiîndureraţi – şi aceasta îi include şi pe tinerii alienaţi, pe vârstnicii izolaţi, pe cei fărălocuinţă, cei fără slujbe, pe grupurile de imigranţi, pe minorităţile etnice, precum şi pesăracii umili.

Lecţia 3 – Motivele care stau la bazaevanghelizării

Evanghelizarea nu este uşoară. Mulţi credincioşi încearcă să ajungă la cei pierduţicu vestea bună a lui Isus, dar renunţă când devin descurajaţi. Cele mai multe biserici aurenunţat la datoria lor principală de evanghelizare pentru că au experimentat numeroasedezamăgiri.

Deşi există un număr vast de cursuri şi conferinţe despre evanghelizare şi tot felulde scheme şi strategii, cea mai mare parte a credincioşilor nu caută în mod activ să ajungăcu Evanghelia la cei pierduţi şi prin urmare majoritatea covârşitoare a celor pierduţi nusunt evanghelizaţi.

Problema este simplă. Ea ţine de motivaţie. Sunt cinci motive puternice pentru careevanghelizarea lumii trebuie să rămână o prioritate a bisericii:

1. JUDECATA LUI HRISTOS2 Corinteni 5:10-11 arată că „frica de Domnul”, adevărul judecăţii lui Hristos, a

fost un motiv de bază pentru activitatea evanghelistică a lui Pavel. El ştia că va apărea înfaţa tronului lui Hristos pentru a fi judecat – aspectul acesta e subliniat în 1 Corinteni 3:5-15.

Judecarea noastrăMulte din pildele lui Isus ne învaţă că va trebui să dăm socoteală de darurile

spirituale şi ocaziile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Va trebui să-i explicăm lui Hristoscum ne-am folosit timpul, banii, darurile şi energia în lucrarea Evangheliei.

Poate că-i putem înşela pe alţii şi ne putem justifica inactivitatea nouă înşine, dar 1Corinteni 4:1-5 arată că Hristos va da pe faţă gândurile ascunse din inimile noastre. Cândvom avea o concepţie adevărată despre ziua judecăţii şi despre răsplătirile de care voravea parte cei credincioşi – şi pierderea corespunzătoare şi dezamăgirea de care vor avea

14

parte cei necredincioşi – vom face tot ce vom putea pentru a ajunge la cei pierduţi cuEvanghelia. Vedem aceasta în 1 Corinteni 3:15

Judecarea lorCei pierduţi vor fi şi ei judecaţi de Hristos în acea măreaţă şi teribilă zi. Ochii lor

vor fi deschişi şi ei se vor vedea aşa cum sunt în realitate.Mulţi dintre cei ce vin la biserică par oamenii buni şi decenţi; le pasă de cei din jur,

lucrează din greu pentru o societate mai bună, duc o viaţă mulţumită, în pace – şipierzarea lor spirituală nu e evidentă imediat. Dar Hristos va împărţi lumea doar în douăcategorii când va judeca oamenii – oile şi caprele, cei neprihăniţi şi cei păcătoşi, ceimântuiţi şi cei pierduţi ş.a.m.d.

Isus ne dă cea mai clară, puternică şi detaliată învăţătură biblică despre judecata dinurmă. El anunţă vestea bună a mântuirii şi îi avertizează pe cei pierduţi despre judecată,chemându-i la pocăinţă.

Fiind conştienţi de judecată, putem înţelege realitatea raiului şi a iadului iar acesteaar trebui să ne convingă să mergem cu compasiune la cei pierduţi pentru a le pune învedere atât avertizarea sfântă, scripturală, cât şi iertarea pe care o conţine Evanghelia.

Când pricepem ceva din dreapta şi sănătoasa „frică de Dumnezeu” a lui Pavel, vomfi făcuţi folositori în două moduri:

Vom fi dinamici în evanghelizarea noastră – vom folosi orice mijloc şi oriceocazie pentru a vesti mesajul pentru că vrem să câştigăm acel „bine ai făcut” şi săîntoarcem oamenii de la distrugere.

Vom trăi ceea ce predicăm – 2 Corinteni :2, 5:1; 6:3 şi 1 Tesaloniceni 1:5 aratăîncrederea lui Pavel în integritatea sa personală. Cu cât contemplăm mai multjudecata lui Hristos cu atât vom trăi mai mult după standardul Evangheliei .

De-a lungul istoriei, înţelegere clară a judecăţii lui Hristos a fost una din forţelemotivatoare cele mai mari ale bisericii pentru evanghelizare.

Desigur, aceasta poate fi transformată într-un tip de predică „iad-foc” căreia îilipseşte compasiunea şi e absentă în NT, dar acelor biserici care ignoră adevărul judecăţiilui Hristos de obicei le lipseşte dinamismul evanghelistic.

2. IUBIREA LUI HRISTOS2 Corinteni 5:14 arată că „iubirea lui Isus Hristos” a fost un alt motiv puternic care

l-a condus pe Pavel în evanghelizare – chiar când a avut de înfruntat dezamăgiri, apatie şiepuizare.

În acest verset, Pavel foloseşte verbul grecesc SUNECHE care e deseori tradus prin„constrângere” sau „control”. Verbul înseamnă are sensul de „a fi „presat” sau „înşfăcat”de o persoană, „strâns” de frică, şi determinat să îţi presezi degetele în urechi – deexemplu, Matei 4:24; Luca 4:38, 8:37 ,45; 12:50; 19:43; 22:63; Fapte 7:57 şi 28:8.

Unele traduceri sugerează că Isus era abătut în Luca 12:50, dar cuvântul esteSUNECHO. Aceasta înseamnă că Isus era cuprins de o forţă motivatoare puternică care-lîndemna să meargă spre cruce. La fel e şi în 2 Corinteni 5:14, Pavel era „presat”, „ţinutstrâns” sau „controlat de dragostea lui Dumnezeu: aceasta e forţa sfântă care l-a motivatsă-şi depăşească descurajările personale şi să continue să evanghelizeze.

În 2 Corinteni 5:14, Pavel scrie despre dragostea lui Dumnezeu în contextulCalvarului. Versetul 15 prezintă crucea ca motiv pentru care Pavel nu mai trăieşte pentru

15

sine. El fusese cumpărat cu un preţ şi prin urmare trebuia să trăiască de dragul Fiuluicare-L iubise aşa de mult.

În Romani 5:5, Pavel scrie despre dragostea lui Dumnezeu în contextul Cinzecimii.Şi ori de câte ori în NT îi găsim pe ucenici prezentaţi după ce au fost umpluţi de Duhul,vedem că evanghelizarea urmează curând – de exemplu în Fapte 2:4-11; 4:31-34 şi 9:17-22.

Putem spune că dragostea lui Dumnezeu a fost descoperită ucenicilor la Calvar şi afost revărsată în ei la Cinzecime şi că această dragoste divină plină de compasiune a fostcea care i-a motiva la evanghelizare.

Prea mulţi credincioşi moderni evanghelizează dintr-un simţ al datoriei mai degrabădecât dintr-o viaţă cuprinsă şi mişcată de dragostea lui Dumnezeu. 1 Tesaloniceni 2:8arată că noi suntem chemaţi nu numai pentru a le dărui Evanghelia, ci şi pentru a le daviaţa noastră.

Dacă nu suntem umpluţi de dragostea lui Dumnezeu, e probabil că vom fi preapuţin motivaţi să evanghelizăm, pentru că sărăcia vieţilor noastre spirituale înseamnă căavem puţine de spus. Dar o experienţă proaspătă a dragostei lui Dumnezeu ne va„constrânge” curând să începem să răspândim vestea bună despre Isus.

3. PUTEREA LUI HRISTOS2 Corinteni 5:17 este o referirea expresivă la marea putere a lui Hristos. Tradus în

mod literal, acest verset sună ca un titlu dintr-un ziar: Dacă e cineva în Hristos, e o creaţienouă”. Aceasta e motivaţia minunată a Evangheliei.

Puterea lui Hristos e singura forţă din univers care poate schimba natura umană.Isus are multe de spus despre comportamentul şi atitudinile noastre, dar El întotdeaunaîncepe prin a ne oferi o nouă inimă şi un nou duh.

O dată ce avem parte de marea putere a lui Hristos atitudine noastră faţă de oamenise schimbă. Vedem aceasta în 2 Corinteni 5:16. În loc să-i vedem pe oameni aşa cumsunt, noi le vedem potenţialul în Hristos. Aceasta e imaginea pe care a avut-o Anania înFapte 9:17, când l-a salutat cu expresia „frate Saul” pe omul care venise la Damasc casă-l aresteze.

Pavel a ştiut din proprie experienţă că el, un oponent fanatic al urmaşilor luiHristos, a devenit o făptură nouă.

El a ştiut şi că Dumnezeu putea face la fel pentru oricine – şi gândul acesta i-amotivat misiunea.

Deşi Pavel era un mare orator, el ştia că oamenii trebuiau să fie „în Hristos” pentrua fi făpturi noi. Evanghelizarea nu constă în a-i convinge pe oamenii că noi avemdreptate, ci constă în a le face cunoştinţă cu Isus.

Aceasta nu înseamnă că noi nu răspundem la întrebările oamenilor, şi că nu nepreocupă lucrurile adânci care-i preocupă pe ei, ci înseamnă o recunoaştere că doar prinele însele argumentele şi cuvintele nu sunt de ajuns. Vedem aceasta în 1 Corinteni 2:4-5.

Ca şi Pavel, deseori e nevoie să-i convingem pe oameni răspunzând la obiecţiile lorşi arătând justeţea credinţei noastre. Prioritatea noastră trebuie întotdeauna să fiepreocuparea de a-i conduce pe oameni la Hristos şi nu de a câştiga o dispută, sau punct dedezbatere.

Când evanghelizarea devine dificilă, şi avem de făcut faţă oamenilor dificili care seopun Evangheliei, trebuie să fim conştienţi că nimic nu e prea greu pentru Dumnezeu şi

16

atunci vom putea merge mai departe..Atunci când ştim cu siguranţă că absolut oricine poate fi transformat de puterea lui

Hristos, vom fi motivaţi să continuăm să mergem la „cei mai pierduţi” dintre pierduţi fărăa ne pierde curajul.

4. LUCRAREA LUI HRISTOS2 Corinteni 5:18 prezintă un alt motiv important pentru a merge la cei pierduţi.

Nouă ni s-a încredinţat lucrarea de reconciliere a lui Hristos.Dacă am fi avut propria noastră lucrare de evanghelizare, atunci noi am fi decis cât

de mult timp şi energie ar trebui să alocăm lucrării. Dar, deoarece e lucrarea lui Hristos,noi trebuie să urmăm exemplul Său şi să-L ascultăm în totul.

2 Corinteni 5:18 spune că nouă ni s-a încredinţat slujba lui Hristos de împăcare.Când evanghelicii şi penticostalii se gândesc la cruce, ei accentuează deseorirăscumpărarea, justificarea şi iertarea. Acestea sunt aspecte biblice importante alelucrării de salvare a lui Hristos pe cruce, dar scopul lor comun este împăcarea.

Noi am fost răscumpăraţi cu un preţ ca să putem fi împăcaţi. Dumnezeu ne-adeclarat justificaţi graţie morţii lui Hristos, astfel încât noi să putem fi împăcaţi cu El. Elne-a iertat pe baza sângelui lui Hristos, ca noi să putem fi împăcaţi cu El ş.a.m.d. şi săînţelegem că împăcarea nu e doar un alt mod de a privi la moartea lui Hristos ci e marelescop al morţii Sale.

Ar trebui să fie clar că ideile de „împăcare” şi „pierzanie” merg împreună. Cea maimare nevoie a celor pierduţi este să fie găsiţi, să fie aduşi înapoi unde ar trebui să fie, săfie restauraţi pentru părtăşia în vederea căreia au fost făcuţi ş.a.m.d. De aceea, toatepildele lui Isus despre cruce se concentrează asupra pierzării şi împăcării.

Esenţa împăcării e adunarea la un loc a celor două părţi înstrăinate. Însă înainte caaceasta să aibă loc, trebuie îndepărtată cauza înstrăinării.Ca mediator, Isus a făcut caomenirea şi Dumnezeu să fie din nou împreună, luând asupra Sa cauza despărţirii –păcatul.

Isus a mers pentru noi acolo unde noi nu puteam merge, pentru ca noi să-l putemurma şi să facem ceea ce nu puteam face.

După ce a înfăptuit această împăcare a lumii în Hristos, Dumnezeu ne-a încredinţatnouă această măreaţă lucrare a împăcării.

ÎmpăcareaLucrarea lui Hristos de împăcare e punctul central al evanghelizării. Noi anunţăm,

demonstrăm şi trăim vestea bună aşa încât oamenii să fie împăcaţi cu Dumnezeu prinHristos.

Isus a fost atât exemplul perfect de împăcare cât şi ultimul împăciuitor, deoarece afost atât Dumnezeu pe deplin cât şi om pe deplin, El a fost întruchiparea împăcării şipentru că a trăit într-o relaţie intimă cu Dumnezeu şi cu oamenii, a putut realiza acesta actal împăcării.

Aceasta înseamnă că noi trebuie să fim în acelaşi timp aproape de Dumnezeu şiaproape de oamenii, ca să putem lucra o împăcare eficientă.

Evanghelizarea dă greş când noi nu suntem aproape de Dumnezeu. Fără rugăciune,dependenţă totală de Duhul Sfânt şi o cunoaştere a voii şi a Cuvântului lui Dumnezeuvom ajunge doar la nivelul tradiţiilor şi al strategiilor omeneşti. Evanghelizarea legalistă,

17

fără viaţă, fără dragoste, nu-i atrage pe cei pierduţi la Dumnezeu ci îi duce chiar maideparte de El. În schimb, evanghelizarea care curge bogat dintr-o relaţie vie, de iubirefaţă de Dumnezeu îi atrage pe cei pierduţi la Dumnezeu. Cuvintele lustruite nu suntniciodată un înlocuitor al compasiunii sincere.

Dar evanghelizarea dă greş şi atunci când nu suntem aproape de oameni. Isus ne-atrimis în lume pentru a fi sarea lumii. Totuşi mulţi credincioşi sunt aşa de prinşi înactivităţile legate de biserică încât ei ajung în mod virtual să nu mai aibă nici un contactcu lumea. Prin urmare, evanghelizarea lor poate părea artificială şi născocită mai degrabădecât rezultatul natural al prieteniei adevărate.

5. MOARTEA LUI HRISTOS2 Corinteni 5:18-21 arată că însăşi crucea e motivul care ne convinge în cele din

urmă să realizăm evanghelizarea biblică; aceasta e subliniată în Evrei 12:3.În versetul 21 Pavel încearcă să rezume toate motivele care l-au ajutat să înfrângă

descurajarea şi dezamăgirea. Pavel a înţeles că neprihănitul Isus s-a făcut păcat pentru cael să poată deveni neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos. Această minune a fost cea carel-a condus spre evanghelizarea celor pierduţi.

Uneori luăm prea uşor ceea ce s-a petrecut la Calvar. Cuvintele şi ideile ne sunt aşade familiare încât nu mai apreciem măreţia sacrificiului divin.

Versetul 21 arată că motivaţia lui Pavel de a evangheliza a fost cunoştinţa că laCalvar Dumnezeu a revărsat toată murdăria şi durerea păcatului omenesc asupra lui Isus,care era desăvârşit, până la înspăimântătorul punct în care Hristos a devenit într-adevărpăcat.

Pavel scrie despre împăcare în Coloseni 1:19-22 şi subliniază faptul că Dumnezeu afăcut pace cu noi prin sângele crucii. Aceasta dovedeşte că evanghelizarea n-a fost uşoarăpentru Isus, pentru că slujba împăcării L-a costat, literalmente viaţa. Ca să împace lumea,Isus a trebuit să-şi însuşească păcatul omenirii şi să experimenteze El însuşi pierzarea.

Aceasta este deci lucrarea la care suntem chemaţi să fim părtaşi cu Hristos, încalitate de lucrători. Ea implică sacrificiul; ea îmbrăţişează sfinţenia lui Dumnezeu şimizeria lumii şi le apropie în Hristos.

Acesta este modul minunat în care Dumnezeu a ales să se descopere celor pierduţi,şi noi avem un rol extrem de important aici. Ca şi Pavel, noi trebuie să nu descurajăm.

Lecţia 4 – Mesajul evanghelizăriiÎn partea întâi am observat că Evanghelia este atât vestea bună de la, cât şi despre

Dumnezeul triunic. Evanghelia este vestea Sa bună, este mesajul Său, este vestea bună aRegelui.

1. UN MESAJ BIBLICMesajul jertfei de la cruce este reprezentativ pentru întreaga Biblie şi pentru

conţinutul deplin al Evangheliei.

18

Crucea în VTGeneza 3:5 VT pregăteşte calea pentru cruce. Multe din istorisiri, mulţi psalmi şi

multe profeţii din Vechiul Testament fac referire la cruce.Istoria despre Avraam şi Isaac pe Muntele Moria, din Geneza 22, descrie

încrederea totală a lui Isaac în tatăl său şi supunerea sa- oricât de costisitoare- faţă de totce a spus şi făcut Avraam. Expresia din 22:6 („cei doi au plecat împreună”) anticipeazăîncrederea completă a lui Isus în Tatăl Său, şi supunerea Sa desăvârşită - chiar până lamoarte pe cruce.

Istoria lui Iosif şi a fraţilor săi este umbra multor aspecte ale morţii şi învierii luiIsus. Iosif afirmă lucruri adevărate despre el însuşi, fapt ce stârneşte invidie şi ură; el esteiubit special de tatăl său, este respins de fraţii săi, dar Dumnezeu îl ridică la o poziţieînaltă. În final, el strânge multe grâne pentru a putea hrăni pe toţi cei ce vin la el atuncicând resursele lor omeneşti s-au epuizat ş. a. m. d.

Toate acestea vorbesc în esenţă despre respingerea lui Isus şi abilitatea şi voinţa sa -prin moarte şi înviere - de a da viaţă şi satisfacţie tuturor celor care se smeresc într-atâtîncât să vină la El să ceară.

Istoria eliberării Israelului din sclavia Egiptului prefigurează un aspect diferit alcrucii. Când după multe plăgi de avertizare Faraon încă refuză să elibereze pe poporul luiDumnezeu, Dumnezeu le spune lui Aaron şi lui Moise că fiecare familie din Israel trebuiesă sacrifice un miel fără cusur sau un ied şi să stropească cu sângele lor pragul şi uşioriicasei. În aceea noapte, Dumnezeu a omorât primul născut al fiecărei familii. Deasemenea, au pierit şi întâii născuţi dintre animale din Egipt. Îngerul a trecut însă pedeasupra caselor care erau însemnate cu sânge.

Azi, judecata lui Dumnezeu şi sentinţa dreaptă a morţii atârnă deasupra fiecăreicase din lume, dar mielul fără cusur a fost sacrificat la Calvar şi cei care cred în sângelesău vor fi scutiţi când marea şi îngrozitoarea zi a Judecăţii va veni în cele din urmă.

Istoria eroică a lui David şi a lui Goliat, din 1 Samuel 17 ilustrează un alt aspectal crucii. Un alt duşman, mai de temut decât Goliat, în fruntea unei oştiri mai de temut şimai puternică, mai numeroasă decât a Filistenilor, i-a ameninţat pe oameni luiDumnezeu. Un alt descendent al iudeilor, mai puţin cunoscut şi mai dispreţuit - Isus dinBetleem- a repurtat o victorie finală şi totală asupra adversarilor şi a celor care sunt cu ei,dezbrăcându-i de puterea lor.

La fel cum David s-a dus triumfător înapoi la Ierusalim după bătălie, lăsându-i peisraeliţi să ducă victoria acasă, asupra filistenilor, tot aşa şi Isus s-a reîntors la cer,lăsându-şi soldaţii, prin credinţă, să poarte victorii asupra unui duşman înfrânt.

Psalmul 22 şi Isaia 53 fac referire la suferinţele lui Isus de pe cruce cu o acurateţeuimitoare. De fapt, umbra crucii cade asupra tuturor celor 39 de cărţi şi fiecare aspect alveştii bune străluceşte dinainte.

De fapt, crucea e aşa clară în VT încât Isus l-a mustrat pe Cleopa şi pe tovarăşul lui,în Luca 24:13-27, că n-au înţeles ce scriseseră profeţii.

Apoi Isus îi poartă prin scrierile din VT să le arate cum fusese scris acolo că Mesiava suferi pe cruce şi apoi va intra în glorie.

Crucea în NTEvangheliile. Crucea domină NT. De pildă, mai mult de o treime din Evanghelii se

ocupă de suferinţele Domnului Isus; primul comentariu al lui Ioan Botezătorul cu privire

19

la Isus vorbeşte despre moartea Sa. Moise şi Ilie au vorbit despre viitoare moarte a luiIsus, la schimbarea la faţă a lui Isus. De asemenea, de îndată ce ucenicii L-au recunoscutca Fiu al lui Dumnezeu, Isus le-a spus despre moartea şi învierea Sa.

Vedem aceasta în Ioan 1:29; Luca 9:30-31; Matei 16:21-23.În epistolele sale, Pavel continuă să se reîntoarcă la cruce, şi Galateni 6:4 arată

scrierea şi predica Sa. Azi, alţii se bucură de minunile lui Isus, în timp ce alţii se bucurăîn învăţătura sau exemplul Său sfânt. Pavel a ştiut că crucea a fost centrală- pentru căacolo Tatăl L-a făcut pe Fiul Sau păcat pentru ca noi să putem fi împăcaţi cu Dumnezeu;aceasta este cu adevărat esenţa Evangheliei.

Epistola catre evrei este preocupată de ceea ce s-a înfăptuit prin cruce şi ia înconsiderare moartea lui Hristos în lumina VT ca împlinire a sistemului sacrificial. Eaaccentuează faptul că noi putem să intrăm cu încredere în prezenţa sfântă a lui Dumnezeudoar pentru că Hristos însuşi s-a oferit ca singura şi deplina jertfă pentru păcat. Putemvedea aceasta în Evrei 9 :26, 10:12,19.

Epistolele lui Petru ne dau unele din cele mai simple învăţături scripturale desprecruce în 1 Petru 3:18 iar epistolele lui Ioan accentuează că sângele se află la bazaîmpăcării şi părtăşiei, în 1 Ioan 1:7. Chiar şi cartea Apocalipsei, cu imaginile ei desprezilele din urmă se concentrează asupra Mielului care a fost înjunghiat. Cartea arată cătoată închinarea cerească gravitează în jurul slavei venite prin cruce. Vedem aceasta înApocalipsa 5.

Această imagine biblică simplă, de ansamblu, ar trebui să ne aducă aminte căcrucea este esenţa Scripturilor şi, prin urmare, ar trebui să fie şi esenţa evanghelizăriinoastre.

2. UN MESAJ ISTORICDacă ne vom mulţumi doar să prezentăm principiile Scripturii, nu vom face un

lucru prea eficient. În această eră a scepticismului, oamenii adesea vorbesc despre viaţalui Isus ca despre o poveste sau încearcă să o interpreteze ca pe o legendă. Acest lucruînseamnă că noi trebuie să fim capabili să ne ancorăm mesajul Evangheliei înevenimentele istorice actuale.

Evanghelia nu e doar un mesaj subiectiv despre dragoste, bucurie şi pace, ea este deasemenea un mesaj care-şi are rădăcina în adevăr, în evenimente istorice binedocumentate. Trebui însă să înţelegem cât de puternice şi de credibile sunt faptele dinEvanghelii şi să transmitem acest mesaj mai departe.

Dovezi documentareEvident că nici o relatare istorică a vreunui lucru nu poate fi „dovedită” în cele mai

mici amănunte. Dar noi putem răspunde întrebărilor inteligente cu privire la data scrieriiEvangheliilor. De asemenea, putem şti dacă ele se referă la fapte cunoscute din alte surse,dacă copiile pe care le avem noi reflectă ceea ce a fost scris iniţial şi dacă evenimenteledespre care scriu ele sunt confirmate de surse documentare independente.

În ceea ce priveşte Evangheliile, avem: unele fragmente ale NT grecesc care datează din perioada de cam 20 de ani de la

moartea lui Isus.

20

cea mai mare parte a NT într-un text grecesc de la începutul secolului al III-lea şinumeroase fragmente din secolul al III-lea.

un număr tot mai mare de texte greceşti aproape complete ale NT din secolul alIV-lea.

câteva manuscrise complete din secolul al IV-lea în cinci limbi diferite care aufost traduse din greaca originală între secolele II-IV.

Peste 20.000 de citate din NT în alte scrieri din secolele I-III.Pe scurt, mărturiile scrise legate de versiunea modernă a NT sunt incomparabil mai

bune şi mai mari decât cele legate de orice altă lucrare din vechime. Nu poate exista nicio dispută raţională cu privire la aceasta.

Dovezi arheologiceArheologia modernă a verificat cea mai mare parte a detaliilor din NT Aceasta arată

că scriitori au fost observatori fini şi ne ajută de asemenea să stabilim când au fost scrisecărţile Bibliei.

De pildă, Evanghelia lui Luca face referiri corecte la 15 titluri diferite pentru diferiţiguvernatori romani. Aceasta demonstrează că are un înalt grad de credibilitate şidovedeşte că nu se putea să fi fost scrisă după evenimentele pe care ea le consemnează.

În secolul al XIX-lea, cei mai mulţi dintre învăţaţi credeau că (cea mai mare parte)a NT nu a fost scrisă în primul secolul. Dar arheologia independentă a secolului al XX-lea i-a forţat pe învăţaţii moderni să stabilească o dată mai timpurie pentru momentul încare a fost scris NT.

Exactitatea arheologică, topografică şi istorică a Evangheliilor se traduce prin faptulcă acum cei mai mulţi experţi acceptă că cele mai multe cărţi ale NT au fost scrise întreanii 45-70 d.Hr.

Aceasta e ca şi cum un om de 60 de ani ar scrie despre evenimentele la care aparticipat la tinereţe. Nimeni n-ar pune la îndoială capacitatea sa de a scrie corect despreevenimentele la care a fost martor. Aceasta înseamnă că Evangheliile dau cea maitimpurie, cea mai bună şi cea mai corectă înregistrare cu privire la Isus. Şi nu există nici odovadă arheologică ca să le discrediteze.

Dovezi independentePentru că membrii bisericii primare se întâlneau în case şi respingeau statuile,

arheologii nu găsesc nici un monument vechi care să- L menţioneze pe Hristos. Totuşi, eiau descoperit:

o inscripţie din Galilea din anul 49 d.Hr. care ameninţă cu pedeapsa capitală pecei care mută vreun trup dintr-un mormânt.

Unele morminte din anul 50 d.Hr. din Ierusalim care au ca inscripţie „Isus ajut㔺i „Isus, învie-l”

Morminte care conţin simboluri creştine şi inscripţii ce datează din 79 d.Hr. înPompei şi 95 d.Hr. în Roma.

Şi, de asemenea, nu era posibil că sursele necreştine să consemneze minunile şiînălţarea lui Isus, dar scrierile latine şi evreieşti din anii 50-150 d.Hr., amintesc de Isus şide adepţii săi. Se precizează că:

Isus a locuit în Iudea. El a adoptat şi a propovăduit standarde morale înalte.

21

Oamenii au atribuit diferite minuni Lui şi adepţilor Săi. Adepţii lui Isus L-au considerat a fi Mesia sau o fiinţă divină. A fost condamnat la moarte în vremea lui Pilat. A fost răstignit. În anul 64 d.Hr., adepţii Săi au fost acuzaţi pe nedrept de către Nero că ar fi dat

foc Romei şi au fost crunt persecutaţi.De pildă, istoricul roman Tacitus (care a murit în A.D.120) a scris că împăratul

Nero: „a supus la torturile cele mai crude un grup de oameni detestaţi pentru faptele lorabominabile şi cunoscuţi în mod popular sub denumirea de creştini. Ei îşi trag numele dela Christos, care a fost executat prin condamnarea procuratorului Pontius Pilat, în timpuldomniei lui Tiberiu. Aceasta a şters superstiţia periculoasă pentru scurt timp, dar ea aizbucnit din nou, nu numai în Iudea, unde s-a a apărut pentru prima oară această plagă, cichiar în Roma.”

ÎnviereaCând Pavel a proclamat învierea în Fapte 17:22-32, atenienii care-l ascultau şi-au

bătut joc de el. La fel e şi azi.Învierea a fost un eveniment miraculos care nu poate fi explicat „ştiinţific”. Aceasta

înseamnă că unii oamenii resping această relatare fără a se gândi de două ori la ea. Ei auhotărât dinainte că, indiferent de dovadă, nimeni nu poate învia din morţi. Cu toateacestea, mulţi alţi oameni au mintea mai deschisă, şi există o mulţime de dovezi aleînvierii pe care le putem transmite pentru a-i convinge.

NT conţine 5 relatări ale învierii: Matei 28:1-8; Marcu 16:1-8; Luca 24:1-10; Ioan20:1-8 şi 1 Corinteni 15. Unii oameni spun că aceste relatări se contrazic, dar există 2principii de bază în spatele diferenţelor dintre relatări (şi a celorlalte diferenţe dintreEvanghelii).

a. Caracterul incompletNici una din Evanghelii nu încearcă să spună o istorisire completă , să descrie toate

detaliile, să introducă toate personajele etc. Ele descriu evenimentele dintr-o singurăperspectivă, astfel încât avem o serie de descrieri ale aceloraşi evenimente din puncte devedere diferite. Aceasta înseamnă că atunci când privim la Evanghelii e ca şi cum amprivi la un munte din cele patru puncte cardinale: aspectele sunt diferite deşi e acelaşimunte.

Ioan de pildă, o menţionează pe Maria Magdalena, Salome şi Maria, soţia luiCleopa la cruce, dar numai pe Maria Magdalena la mormânt. Totuşi pluralul din 20:2arată că Maria nu era singură – doar că Ioan nu le-a menţionat pe celelalte.

La fel e şi în Luca în 24:12; se pare că doar Petru s-a dus la mormânt, dar 24:24arată că au fost şi alţii. Când o Evanghelie aminteşte doar un nume, nu înseamnă căscriitorul n-a fost conştient că au fost prezenţi şi alţii, ci că ei şi-au concentrat atenţiaasupra unei anumite persoane.

b. Concentrarea evenimentelorCitind relatările din Luca, s-ar putea spune că apariţiile de după înviere ale lui Isus

şi înălţarea au avut loc în aceeaşi zi. Totuşi, în Fapte (care a fost scrisă tot de Luca) este

22

clar că evenimentele au avut loc de-a lungul a 40 de zile. Luca însă nu a făcut decât săconcentreze evenimentele pentru a scoate în evidenţă o perspectivă anume.

Evanghelia lui Matei foloseşte acelaşi procedeu literar în evenimentele care descriuapariţia îngerului şi conversaţia sa cu femeia.

O dată ce înţelegem aceste două principii, putem vedea că cele 5 relatări ale învieriise potrivesc şi constituie exact acel fel de relatare la care se aşteaptă istoricii de la martorioculari. Putem vedea de asemenea că ele conţin multe detalii despre cruce care suntconfirmate şi care ar fi greu de inventat:

trupul fizic al lui Isus a dispărut din mormânt. Christos cel înviat s-a arătat urmaşilor Săi.

Oamenii care iau în derâdere ideea de înviere au nevoie de o explicaţie alternativăpentru aceste două fenomene. De-a lungul timpului au fost sugerate o mulţime deexplicaţii, şi cele mai multe sunt mai puţin plauzibile decât explicaţia creştină a unuimiracol supranatural.

Unii oameni spun că relatările sunt legendare, dar acestea nu sună ca miturile dinprimul secol; relatările poartă pecetea unor relatări independente despre nişte evenimentereale şi ele au fost scrise la câteva decenii de la momentul când au avut loc.

Alţii sugerează că a fost pur şi simplu o greşeală şi ucenicii s-au dus la un mormântgreşit. Femeile însă au văzut înmormântarea; Iosif cunoştea mormântul familiei sale;soldaţii n-ar fi păzit un mormânt greşit şi autorităţile ar fi scos rapid la iveală adevăratultrupul.

Unii spun că trupul ar fi fost furat. Hoţii obişnuiţi însă n-ar fi lăsat fâşiile şimirodeniile, şi nici n-ar fi trecut de cei ce păzeau mormântul, şi autorităţile n-ar fi avutnici un motiv să fure trupul – numai dacă voiau eventual să dovedească falsitateaistorisirilor despre înviere.

Cei mai mulţi din cei ce se opun susţin că a fost o conspiraţie: Isus fie a aranjat cacineva să-L înlocuiască la execuţie, fie a aranjat ca un soldat să-L dea jos înainte de amuri. Se susţine că ucenicii au furat trupul, dar de fapt crucificarea a fost un act public şiIsus nu putea fi înlocuit cu cineva, iar soldaţii erau prea experimentaţi pentru a fi induşiîn eroare. Şi chiar dacă Isus n-ar fi fost mort când a fost sigilat în mormânt, El n-ar fi fostîn starea să apară ca un Domn glorios înviat în câteva zile!

Dificultatea diferitelor teorii despre conspiraţie este concepţia că religia creştinăeste bazată pe o minciună enormă. Dacă acest lucru ar fi adevărat, ar fi fost uceniciidispuşi să înfrunte moartea pentru credinţa lor în înviere? Nici una din teorii nu explicăcum un grup de pescari înspăimântaţi, care şi-au pierdut conducătorul, ar fi putut săgăsească o nouă religie şi să fabrice o relatare atât de convingătoare a acelorevenimentelor!

În fine, unii sceptici pun toate acestea pe seama unei halucinaţii în masă. Darucenicii n-aşteptau ca ceva să se întâmple, pentru că ei credeau că totul s-a sfârşit.Oamenii nu duc mirodenii pentru înmormântare la un mormânt dacă ei se aşteaptă catrupul să fie înviat şi nici nu se pot gândi că autorităţile le-au mutat trupul. În plus, ohalucinaţie nu putea mânca o bucată de peşte prăjit după cum nu putea nici să fie pipăităîn locul unei răni.

Problema celor mai multe explicaţii alternative este că ele nu explică apariţiile dedupă înviere; problema halucinaţiei e că ea nu explică trupul care lipsea. Învierea n-ar fiputut să fie şi o conspiraţie şi o halucinaţie!

23

Nici una din ideile cu explicaţiile alternative n-au sens. Tot ce ne-a rămas este ideeacă relatările descriu evenimente reale aşa cum le-au văzut martorii oculari. Christos aînviat, nu doar în sensul că „ideile Lui trăiesc în veci”, ci în sensul că persoana Sa realătrăieşte şi se adresează oamenilor de azi. Aceasta este Evanghelia, şi ea e vestea bună şiraţională.

3. UN MESAJ CARE SCHIMBĂ VIEŢILuăm în considerare aici crucea prin perspectiva noastră umană, pentru a vedea

cum sunt schimbate de Dumnezeu vieţile oamenilor pierduţi, prin cruce.

Stricăciunea adusă de păcatIsus a venit în lume pentru a anula consecinţele căderii omului din Eden; El a venit

să remedieze starea de rebeliune a creaturii împotriva Creatorului, fapt ce apare înGeneza 3, şi aduce împăcare totală.

Când Adam şi Eva au păcătuit, omenirea a fost legată de către şi de Satan. Oameniişi-au pierdut libertatea de copii ai lui Dumnezeu pentru că ei au respins conducerea luiDumnezeu şi au înlocuit-o cu cea a lui Satan. Din acel moment, lumea a început să fiedominată de Satan. Ca rezultat al păcatului, omenirea a devenit vinovată şi a ajuns submânia lui Dumnezeu, iar aceasta a atras pedeapsa în această viaţă, pedeapsa suferinţeicrescute şi a sudorii, iar în viaţa următoare pedeapsa iadului.

Oamenii s-au înstrăinat unii de alţii din cauza jenei şi ruşinii apărute în urmalimitărilor lor. Când Adam şi Eva au făcut o încercare zadarnică de a-şi acoperigoliciunea şi de a se ascunde, le era pur şi simplu ruşine să dea ochi cu Dumnezeu. Cândau părăsit grădina Eden ei au luat cu ei acea ruşine şi astfel relaţia lor cu ceilalţi oameni afost afectată. Păcatul are ca rezultat, în cele din urmă, ruşinea, iar încercările omului de ao acoperi, sau de-a o ascunde nu pot rezolva problema.

Plata primului păcat a fost moartea spirituală. Adam şi Eva au pierdut privilegiulpărtăşiei apropiate cu Dumnezeu, care e viaţa veşnică, şi au fost îndepărtaţi din prezenţaSa.

Repararea stricăciunii păcatuluiPe cruce, Isus a murit pentru a salva omenirea din legăturile lui Satan şi l-a înfrânt

definitiv prin supunerea Sa desăvârşită faţă de Tatăl şi prin perfecţiunea morală absolută.Isus a murit şi a înviat ca biruitor, distrugând ultima armă a lui Satan – Moartea. Prinpropria moarte, El a stabilit conducerea dreaptă a lui Dumnezeu şi a eliberat lumea.

Prin moartea Sa, Isus a făcut şi o ispăşire pentru păcatul întregii lumi şi i-a câştigatiertarea. Pe cruce, El a potolit mânia lui Dumnezeu, a satisfăcut natura sfântă a luiDumnezeu şi a eliberat omenirea de vina păcatului. El a murit ca Mântuitor pentru că aacceptat voluntar vina noastră, a îndurat agonia separări de Tatăl, a luat vina multorasupra Sa însuşi şi a câştigat răscumpărare eternă şi împăcare.

În moartea Sa, Isus de asemenea a lăsat un exemplu de mod ideal în care oamenii sătrăiască şi să moară. Chiar şi când a suferit, El a dovedit un comportament umanexemplar, cerându-i lui Dumnezeu să-i ierte pe cei care-L torturau. De asemenea, Isus aadus mângâiere unui criminal cu promisiunea paradisului. Când El a murit ca Om ideal,Isus a lăsat totul în urmă şi şi-a încredinţat Duhul în mâinile lui Dumnezeu. Prin faptul căa ales crucea, Isus a fost dat întotdeauna exemplul perfect de ascultare şi supunere.

24

În acelaşi timp, Isus a murit pe cruce şi pentru a suferi durerea, lupta şi chinulpentru naşterea unei noi creaţii. După 6 ore de iad în naşterea spirituală, El a fost, precumcerbul din Psalmul 42:1-2, adânc însetat spiritual. Deoarece a murit în marea Sa faptă, Ela putut striga „S-a isprăvit”! deoarece, precum robul Domnului descris în Isaia 53:10, Ela văzut o sămânţă de urmaşi. Aşadar, Isus s-a dus pe cruce ca Părinte divin, pentru a treceprin travaliu şi a da naştere unei noi creaţii care va purta natura Sa divină.

În evanghelizarea noastră, ar trebui să vorbim despre toate aceste înfăptuiri şi nu săignorăm vreuna pentru a ne concentra asupra celeilalte. Trebuie să ne referim la toateproblemele de bază ale umanităţii şi să oferim răspunsul complet al lui Dumnezeu. Înplus, mai e nevoie să arătăm că prin Hristos oamenii sunt:

în robia lumii, a frici, a diavolului, incapabili de a se elibera, dar Isus a ruptlegăturile şi oferă acum eliberare.

vinovaţi înaintea lui Dumnezeu din cauza păcatului lor şi incapabili de-a scăpade această povară, dar Isus a experimentat de bună voie mânia lui Dumnezeu înlocul nostru, şi acum oferă iertare.

morţi spirituali şi incapabili de a se trezi singuri la viaţă, dar Isus a suferit pentrunaşterea cerească a fiecărui membru la umanităţii, şi acum oferă tuturor viaţăeternă fără plată.

răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, şi de aceea a nevoie să fie aduşi în ascultare,şi de aceea Dumnezeu L-a făcut pe Isus Rege înaintea căruia oamenii trebuie săse supună.

păcătoşi care au nevoie ca cineva să se ocupe de păcatul lor, şi de aceeaDumnezeu L-a făcut pe Isus sacrificiul care îndepărtează păcatul.

morţi spirituali care au nevoie de lumină, viaţă, adevăr şi dragoste de laDumnezeu, şi de aceea Dumnezeu L-a făcut pe Isus izvorul acestor calităţi.

Există doar un mesaj al Evangheliei, care totuşi are multe aspecte, şi noi trebuie săexplorăm acele părţi complementare pe care le neglijăm din cauza experienţei şi amediului. În acest caz s-ar putea să fim nevoiţi să lărgim proclamarea noastră pentru aţine cont de întregul mesaj. Mai mult, ar trebui să ne asigurăm că noii credincioşi înţelegmăreţia Evangheliei şi experimentează toate aspectele ei - astfel încât să creascăputernici, echilibraţi şi integri.

4. UN MESAJ RELEVANT ŞI BINE FONDATCând începem să vorbim oamenilor despre Isus, când le prezentăm harul minunat al

lui Dumnezeu şi marile înfăptuiri ale crucii, ne trezim uneori că ei ridică probleme pecare le consideră a fi obiecţii majore faţă de credinţa creştină.

Există o întreagă serie de întrebări pe care oamenii moderni le pun constant, şitrebuie să fim în stare să le răspundem într-un mod relevant şi bine argumentat. Nu neputem ocupa aici de fiecare întrebare obişnuită, dar ne putem gândi la câteva problemegenerale care par a fi relevante mai ales azi.

SuferinţaMulţi necredincioşi nu pot concepe în mod raţional că un Dumnezeu al dragostei ar

putea crea o lume aşa plină de durere cum e lumea noastră. Pentru ei, suferinţa dovedeştecă Dumnezeu e neputincios, sadic sau fără inimă.

25

Cu toate acestea, noi credem că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi şi că El a dorit săcreeze fiinţe cu care să se poată bucura de o relaţie de iubire reciprocă. Fără libertatea dealegere, iubirea n-ar avea sens. Putem avea o relaţie de iubire reciprocă cu o persoanăcare are o voinţă liberă, nu cu un robot care se supune fiecărui capriciu al nostru.

Dacă avem o voinţă liberă (liberul arbitru), trebuie de asemenea să avem şiposibilitatea de a-l respinge pe Dumnezeu, să mergem pe propriul nostru drum şi săfacem rău. Aceasta înseamnă că posibilitatea suferinţei e strâns legată de existenţalibertăţii.

Când primele fiinţe umane L-au respins pe Dumnezeu, ei nu au ales o entitatenumită rău; în actul alegerii, ei şi-au creat propriul lor rău, pentru că răul nu fusese creatde Dumnezeu.

Când construim o cutie, nu e nevoie să căutăm nişte întuneric cu care să o umplem;ci e nevoie doar să stingem lumina. Prin urmare, ori de câte ori omenirea exclude luminaşi dragostea lui Dumnezeu, ea „creează” automat întunericul şi durerea răului.

În ciuda acestor lucruri oamenii întreabă mereu: „de ce nu face Dumnezeu ceva?De ce nu stopează războiul, nu pune capăt foametei, nu previne accidentele, nu distrugeboala etc.” Ei nu-şi dau seama că dacă ar opri tot necazul şi răul din lume, Dumnezeu arfi constrâns să recurgă la eradicarea oamenilor liberi, pentru că noi suntem plini deegoism, iar acest egoism este sursa celor mai multe suferinţe.

Dar Dumnezeu n-a stat degeaba. În loc să elimine libertatea omenească, El l-atrimis pe Isus să rezolve problema păcatului omenesc pentru a arăta oamenilor cum sătrăiască şi pentru a oferi omenirii atât posibilitatea de a alege binele şi de a respinge răul,cât şi puterea de a înfrânge egoismul.

Unii oameni insistă că înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu înseamnă că El ar fitrebuit să creeze fiinţe libere de care putea fi sigur că vor rezista ispitei şi care să facămereu binele, dar acest lucru n-are sens. Suferinţa este preţul inevitabil al libertăţii, iarabuzul omenirii de liberă voinţă a fost lucrul care a dus la rău şi care încă duce la cea maimare suferinţă în lume.

Dacă Dumnezeu ar interveni să corecteze fiecare abuz al liberei voinţe, El ar trebuisă creeze o lume unde gândurile şi acţiunile greşite ar fi imposibile, o lume fără libertate.Deşi Dumnezeu întrerupe câteodată libera noastră voinţă pentru ca, de pildă, să facă unmiracol extraordinar, El respectă în genere libertatea omenirii şi aceasta conţineposibilitatea iubirii pe care El o preţuieşte mai pe sus de orice lucru.

Unii oameni se întreabă dacă suferinţa pe care o vedem e un preţ prea mare pentruiubirea pe care o caută Dumnezeu, dar noi nu putem evalua aceasta. Noi nu putem cântărio oră de iubire în schimbul unei ore de suferinţă. Din punctul de vedere al Bibliei,suferinţa prezentă nu poate fi comparată cu gloria viitoare.

Această explicaţie a suferinţei poate nu-i satisface pe toţi, dar aceasta n-ar trebui săne oprească să proclamăm cuvintele Celui care El însuşi a suferit pe cruce şi a purtatîntreaga durere a răului, pentru ca noi să putem fi împăcaţi cu Dumnezeu în relaţiaiubitoare pe care a avut-o El mereu în vedere.

Dumnezeu CreatorulÎntotdeauna există unii oameni care cred că ei sunt primii care întreabă „Cine L-a

făcut pe Dumnezeu?” şi care se întreabă ce-a făcut El înainte ca lumea să înceapă.

26

De la Einstein ştim că timpul se poate îndoi spre paralel, poate încetini sau poateaccelera când lucrurile călătoresc la viteze foarte mari. Aceste aspecte sunt greu deînţeles, dar fac mai uşoară acceptarea învăţăturii biblice că Dumnezeu e în afara timpului.Dacă Dumnezeu e exterior timpului, n-are sens să întrebi când a început El, cum a fostfăcut, şi cu ce s-a ocupat. Acest gen de întrebări fac o presupunere falsă că Dumnezeuexistă în interiorul timpului şi nu sunt diferite de întrebarea „Când l-a întâlnit RegeleAlfred pe Tony Blair?” (la noi- când l-a întâlnit Decebal pe Adrian Năstase?).

Mulţi oameni nu-şi bat capul cu astfel de întrebări pentru că ei sunt siguri deurmătorul principiu: „toată lumea ştie” că credinţa în Dumnezeu a fost discreditată deceea ce ei numesc „ştiinţă”. Pentru ei, a crede într-un Creator e acelaşi lucru cu a credeîntr-un pământ plat sau într-o lună din brânză. Poate că aceasta este atitudinea obişnuită aoamenilor, dar ea e uimitor de ignorantă.

Sunt doar trei teorii logice despre originea universului:a) materia şi energia au existat din totdeauna; ele sunt ultima realitate: viaţa şi

universul în timp-spaţiu sunt rezultatele activităţii lor total întâmplătoare şisimultane.

b) materia şi energia au apărut spontan din nimic, fără a avea, prin definiţie, vreocauză sau explicaţie.

c) o fiinţă spirituală pe deplin, total exterioară, total imaterială a creat spaţiul,timpul, materia, energia şi viaţa.

Din punct de vedere raţional, punctul (b) este incredibil – fapt ce lasă douăposibilităţi la fel de logice. Dar credinţa în (a) implică o problemă serioasă, pentru căînţelegerea ştiinţifică actuală a termodinamicii insistă că, dacă timpul este infinit, nivelelede energie dintr-un sistem închis vor deveni uniforme, toată energia şi materia se vorreduce la forma lor simplă. Cum însă nivelele de energie nu se manifestă uniform înuniversul nostru, fie (a) nu poate fi susţinut, fie cunoaşterea ştiinţifică curentă e plină deneajunsuri.

Critica obişnuită care i se aduce opţiunii (c) e că aceasta se mulţumeşte să prezinteproblema, dar nu este adevărat. O lume materială poate fi supusă timpului, la fel ca legiletermodinamicii, dar un Dumnezeu nu.

Dacă materia e tot ce există, criticii trebuie să explice fie de ce ea nu a devenitnimic, fie cum poate fi nimic să devină ceva. Dar dacă există un Dumnezeu spiritual înafara timpului, în afara materiei, atunci n-are sens să întrebi cum a început El şi nu-inecesar să întrebi de ce El nu s-a transformat în nimic.

Alte religiiMulţi oameni insistă că toate religiile duc la Dumnezeu, şi că prin urmare creştinii

sunt extrem de aroganţi pentru că sugerează altceva. Dar nu toate drumurile duc în Scoţia,nu toate trenurile duc în Londra şi nu toate avioanele în Africa.

Dacă Scoţia, Londra şi Africa s-ar denumi ele însăşi Scotlonca, s-ar putea sădevină corect să spunem că toate călătoriile duc la o Scotlonca, dar oamenii care ar dorisă ajungă în Scotlonca africană ar fi foarte dezamăgiţi dacă ar lua un tren spre un alt mareoraş din Anglia!

La fel e şi cu diferitele religii ale lumii. Faptul că ele toate se referă la un dumnezeunu înseamnă că ele descriu toate aceeaşi fiinţă sau se mişcă toate spre aceeaşi destinaţie.Religia hindi, de exemplu, crede că Dumnezeu e atât un lucru rău cât şi un lucru bun

27

(energie pozitivă şi negativă); în cele mai multe ramuri ale budismului nu există nici ofiinţă atotputernică. Deoarece cele mai multe religii folosesc cuvântul „Dumnezeu”pentru a se referi la concepte total diferite, e absurd să sugerăm că ele toate trebuie să seducă la aceeaşi persoană.

Trebuie să fim atenţi în enunţarea întrebărilor noastre, dar poate fi de ajutor dacă leceri oamenilor să-L descrie pe Dumnezeul în care nu cred, şi pe Cel la care cred ei că ductoate religiile.

BibliaExistă o idee larg răspândită conform căreia Biblia ar fi la fel de relevantă ca

„Basmele fraţilor Grimm”. O mare parte a oamenilor par să creadă că Biblia nu a fostdovedită de ştiinţă, arheologie şi istorie, că ea este doar o colecţie de mituri vechi, o cartede propagandă, că cele două părţi, Vechiul şi Noul Testament prezintă imagini ale luiDumnezeu care se contrazic.

Problema este că ideile oamenilor despre Biblie sunt de obicei bazate pe ceea cecred ei că zice Biblia şi nu pe ceea ce spune ea cu adevărat. Deşi oamenii se pot referi lacâteva lucruri superficiale cum ar fi buricul lui Adam şi măgăriţa lui Balaam, adevăratachestiune este întotdeauna „inspiraţia”.

Cât despre noi, e nevoie să înţelegem pe deplin că Biblia ne învaţă despre inspiraţiasa. De exemplu:

Ea nu e o carte de formule „magice”.Când susţinem că Dumnezeu a inspirat toată Biblia nu spunem că tot ce se află în

Biblie este inspirat. De pildă, înregistrarea cuvintelor mângâietorilor lui Iov este inspirată,dar ceea ce au spus ei nu e inspirat; şi când Biblia înregistrează că s-a spus „Nu existăDumnezeu”, inspirat este actul înregistrării şi nu ceea ce s-a scris prin acest act inspirat.

Nu e un manual de reguli absoluteBiblia relatează cum Dumnezeu se raportează la oamenii vii în moduri diferite

conform stării lor morale şi sociale. De pildă, Legea lui Moise permitea divorţul, dar Isusa spus că acest lucru a fost inclus în Lege doar din cauza împietririi din inima oamenilor.

Desigur, există unele reguli absolute care sunt repetate de-a lungul întregii Biblii: eîntotdeauna rău să pofteşti, dar nu toate lucrurile sunt de felul acesta.

Atunci când sunt scoase în afara contextului, afirmaţiile pot fi înţelese greşit.Când, de exemplu, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l sacrifice pe Isaac, El nu a

intenţionat ca acest lucru să se întâmple. A fost un cuvânt adevărat al lui Dumnezeu, darnu putem construi pe el o doctrină a sacrificiului uman. Adevărata istorisire se referă latestarea şi întărirea credinţei lui Avraam.

Biblia nu este o carte scrisă în stil occidental, despre istorie sau ştiinţă.Biblia e o carte scrisă în Orientul Mijlociu care încearcă să ne înveţe semnificaţia

istoriei şi să ne prezinte Persoana din spatele tuturor „legilor” ştiinţifice. Biblia este maipreocupată de stil, înţelegere, principii şi semnificaţie decât de detalii precise alecronologiei exacte şi a cauzalităţii ştiinţifice. Trebuie să avem grijă să nu fim aşapreocupaţi de un detaliu poetic încât să pierdem adevărul profund pe care încearcă să-lilustreze.

Nici o carte a Bibliei, luată separat, nu conţine revelaţia deplină a lui Dumnezeu.Există o alcătuire gradată a imaginii lui Dumnezeu în Biblie, o descoperire

progresivă care ne conduce spre Isus. VT îl prevesteşte continuu pe Fiul lui Dumnezeu,

28

Mesia, şi cele două Testamente pot fi înţelese corect doar în lumina ambelor. NTadânceşte şi extinde ceea ce a fost stabilit în Vechiul Testament - el nici nu înlocuieşte,nici nu repetă revelaţia făcută anterior.

Mulţi oameni sugerează că VT prezintă un Dumnezeu al mâniei şi că NTînfăţişează un Dumnezeu al dragostei. Totuşi Isus încorporează Legea vechi-testamentalăîn porunca Sa de a-L iubi pe Dumnezeu. Prin profeţi, a făcut apel continuu la dragoste şimilă mai degrabă decât la sacrificiu şi ceremonie; şi El însuşi i-a avertizat pe oameni înlegătură cu „iazul-de-foc”.

Dumnezeul Bibliei este o persoană vie care se ocupă personal de oameni în funcţiede situaţiile lor de viaţă diferite. Uneori aceasta duce la diferite accentuări, dar putemvedea din Geneza până la Apocalipsa că Dumnezeu e neschimbat în atitudinea Sa de harşi iubire faţă de omenire.

Când citim Biblia aşa cum trebuie, şi înţelegem sensul fiecărui pasaj conformformei lui literare, îl vedem pe acelaşi Dumnezeu pe fiecare pagină şi nu suntem duşi îneroare din cauza unor abordări occidentale a textului.

Răspunsuri bine chibzuiteIstorisirile despre Avraam, Iov şi Habacuc arată că lui Dumnezeu îi plac oamenii

care sunt pregătiţi să fie sinceri cu El şi să-L întrebe lucruri care contează mult pentru ei.El întotdeauna răspunde celor ce caută adevărul în mod sincer.

Ca vestitori ai lui Dumnezeu, noi suntem o parte importantă a acestui proces şitrebuie să stăm aproape de problemele care fac obiectul interesului general, ca să putemtransmite mai departe răspunsurile lui Dumnezeu la întrebările oamenilor, la dezbinareabisericii, ipocrizia creştină, păcat, suferinţa, sensul vieţii etc.

Răspunsurile noaste, oricum, trebuie să fie raţionale şi rezonabile. Ştim că credinţanoastră creştină e o relaţie a încrederii şi nu doar un set de crezuri logice, dar trebuie deasemenea să recunoaştem că Isus şi apostolii n-au respins cunoaşterea, logica şichibzuinţa. De pildă:

Ei au discutat logic despre doctrine şi s-au aşteptat ca învăţătura lor să aibăsens- Matei 5:46, 6:30, 7:11, 16; Romani 2:1; 1 Corinteni 6:2; Galateni 2:14.

Ei au apreciat valoarea martorilor oculari – Ioan 15:27; 1 Corinteni 15:5-8. Au discutat şi au avut dispute cu necredincioşii, începând de la presupunerile

ascultătorilor lor- Fapte 9:22, 17:2-4,17; 18:4,19,28. Ei ne-au sfătuit să pregătim răspunsuri- 1 Petru 3:15.

În societatea noastră tot mai păgână, e imperativ să luăm acest sfat şi să neasigurăm că mesajul nostru e cât se poate de bine pregătit şi chibzuit, pentru a avearăspunsuri adecvate la întrebările oamenilor.

5. UN MESAJ PERSONALChiar dacă ar trebui să fim în stare să discutăm ideile şi întrebările oamenilor cu

detaşare academică, nu trebuie să uităm niciodată că mesajul de vestitor la lui Dumnezeuare implicaţii personale dinamice.

Când apostolul Pavel a evanghelizat în Atena, el nu numai că a amuzat gloatele cuveştile sale despre înviere, ci le-a şi supărat insistând că Dumnezeu le-a poruncit să sepocăiască. Vedem aceasta în Fapte 17:21-30.

29

Dumnezeu nu ne-a trimis ca vestitori ai Săi pentru că e interesat de idei foarteintelectuale şi academice, ci ne-a trimis cu mesajul Său pentru că e preocupat să ajungă lacei pierduţi, să salveze lumea, să schimbe vieţi umane şi să vindece relaţiile sfărâmate.

Un mesaj legat de experienţa personalăOri de câte ori Pavel vorbea despre moartea şi învierea lui Isus, el întotdeauna lega

lucrul acesta de experienţa sa personală. Ca şi el, trebuie să accentuăm că centrulScripturilor este crucea, că Scripturile sunt bine înrădăcinate în istorie, într-o logicăraţională şi că sunt pline de adevăruri profunde. Dar e nevoie de asemenea să arătăm caele lucrează în mod practic, că L-am văzut pe Domnul şi-L cunoaştem personal.

Autoritatea noastră ca vestitori nu stă în modul în care transmitem mesajul, îlînţelegem pe deplin şi avem răspunsuri convingătoare; autoritatea noastră stă în faptul că-L cunoaştem pe Rege, că suntem schimbaţi de puterea Sa şi împuterniciţi de Duhul Său.Vedem acest element personal în pasaje ca 1 Corinteni 15:3-58, 2 Petru 1:16-18; 1 Ioan1:1-3.

Un mesaj care cere un răspunsMatei 10:34 arată că vorbele lui Isus şi prezenţa Sa ajung întotdeauna să-i divizeze

pe oameni. Cererile sale sunt absolute, poruncile Sale sunt autoritare, învăţătura Sa estefără echivoc, indiferent dacă oamenii sunt sau nu de partea Lui, indiferent dacă îi răspundcu „Da” sau cu „Nu”. Nu există zonă „gri”, nici poziţie de mijloc.

În ziua Cinzecimii, la sfârşitul primei predici de evanghelizare, mulţimea areacţionat, în Fapte 2:37, cu o întrebare, „Ce trebuie să facem?”. Proclamarea autentică amesajului Evangheliei Regelui încă cere un răspuns omenesc, şi răspunsul biblic e clar:

Pocăiţi-vă Credeţi Botezaţi-vă Primiţi Duhul Sfânt

Pocăinţa este o revoluţie totală, o schimbare radicală a minţii, care rezultă într-oschimbare a direcţiei. Nu e doar o întoarcere negativă de la atitudinile şi acţiunile greşite,ci e şi o întoarcere pozitivă spre Dumnezeu şi modul Său de gândire şi de trăire.

Credinţa presupune o dedicare faţă de voia Tatălui şi de persoana lui Isus. Eapresupune o acceptare de natură intelectuală, dar merge mult mai departe. Ea înseamnăsupunere faţă de Evanghelie. Prin pocăinţă, omul lasă totul în seama conducerii luiDumnezeu, deoarece pocăinţa înseamnă să te dedici unei ucenicii de-o viaţă.

Botezul este promisiunea lui Dumnezeu, semnul legământului Său care pecetluieştebinecuvântările esenţiale ale Evangheliei: curăţirea de păcat, unirea cu Hristos, moarteavechiului şi învierea noului, consacrare faţă de Dumnezeu, participare la starea de fiu,membru în trupul lui Christos.

Primirea Duhului este o parte esenţială a veştii bune, pentru că primindu-L pe Elsuntem născuţi din nou în familia lui Dumnezeu, şi fiind botezaţi în El avemîmputernicire să trăim viaţa lui Dumnezeu şi să-L slujim în mod eficient.

Acest răspuns cu cele patru aspecte ale sale e parte a Evangheliei lui Isus. El achemat oamenii să se pocăiască, să creadă, să fie botezaţi, să se aştepte Duhul pe care îlva trimite. De asemenea, El i-a chemat să- L urmeze ca parte a grupului de ucenici. ÎnFapte, biserica primară a proclamat acelaşi mesaj, cu excepţia faptului că acum oamenii Îl

30

urmau pe Isus în cadrul părtăşiei şi al vieţii Bisericii, şi ei nu mai trebuiau să aştepteDuhul pentru că Isus îl trimisese deja.

Un mesaj unicExistă doar o cale spre Dumnezeu, şi aceasta e prin Isus; am văzut că ea poate fi

descrisă în multe moduri complementare.De exemplu, Isus şi-a adaptat cuvintele şi ilustraţiile spre a le face inteligibile şi

relevante pentru ascultătorii Săi. El a folosit imagini din viaţa zilnică pentru a prezentavestea bună într-un mod care era plin de înţeles pentru oamenii răniţi. El a vorbit despreEvanghelie folosind termeni precum moşie, pescuit, construcţie, semănat, grădinărit,gătit, cusut, păstorit, cumpărat, vândut, băut, mâncat etc.

Pavel a folosit în mod ingenios limbajul curţilor de judecată, făcând apel la sclaviacare putea fi văzută în piaţă şi la viaţa de familie, pentru a descrie caracterul crucii într-unmod care era foarte sugestiv pentru oamenii din vremea sa.

În cartea Fapte, apostolii au legat mesajele lor de referinţe scripturale şi aluzii cândvorbeau iudeilor. Apostolii însă nu făceau aproape deloc referire la VT când predicauneamurilor, ci menţionau monumente păgâne şi pe poeţii greci.

Acest aspect sugerează că noi trebuie să fim credincioşi în totalitate faţă de esenţaEvangheliei, reprezentată de următoarele elemente: Christosul biblic, moartea şi înviereaSa şi lucrarea lui de pe cruce. În proclamarea noastră verbală a mesajului Regelui, trebuiesă lucrăm din greu să fim flexibili şi creativi în modul în care prezentăm mesajul celorpierduţi şi oamenilor suferinzi la care am fost unşi să ajungem.

Lecţia 5 - Evanghelizarea personalăÎn Matei 6:25-26 şi 10:29-31, Isus accentuează marea valoare individuală a fiecărei

persoane în parte: fiecare bărbat, femeie şi copil e cunoscut de-aproape de Dumnezeu şipreţuit foarte mult. În Luca 15:1-32 Isus arată că există un interesul ceresc minunat înmântuirea tuturor celor pierduţi.

Ca Dumnezeu prezent în trup, Isus a demonstrat această grijă divină şi acest interesprin modul remarcabil în care El a ajuns la oameni în mod individual şi în modul în careS-a relaţionat faţă de ei.

Evangheliile descriu atenţia plină de iubire pe care El personal a dat-o fiecăruia –unui hoţ, unei prostituate, unui pescar, unui lepros, unui conducător bogat, unei femeicocoşate, unui copil bolnav, unei mame îndurerate, unui slujbaş corup etc. Lui i-a păsatde toţi, dar în special de cei PTOCHOS.

Isus şi oameniiNici o altă Evanghelie nu dă mai multă atenţie relaţiei dintre oamenii obişnuiţi şi

Isus, decât cea a lui Luca. Evanghelia lui Matei îi menţionează pe magi, Evanghelia luiIoan îl prezintă pe Lazăr, pe Nicodim şi pe cerşetorul orb vindecat, dar Evanghelia lui

31

Luca oferă imagini unice despre Cleopa, Irod, Simeon, Zacheu, Zaharia, cei 70 deucenici, păstori şi tâlharul de pe cruce.

Luca accentuează că Petru, Iacov şi Ioan sunt în mod special apropiaţi de Isus:aceştia sunt apostolii pe care el îi menţionează cel mai des. După lista din 6:12-16, Lucase referă din nou la aceştia trei, la Levi şi la Iuda. Referindu-se la ucenici şi apostoli,Luca arată că Isus avea mai mult de 12 adepţi; 6:13 arată că ucenicii erau un grup marede bărbaţi şi de femei dintre care au fost aleşi apostolii.

Luca înregistrează mai multe despre lucrarea lui Isus cu grupul mare al ucenicilorobişnuiţi decât cu grupul celor 12 apostoli. Pasajul din 10:1-20 spune că cei 70 dintreucenici au fost trimişi de Isus să evanghelizeze şi că ei s-au întors plini de bucurie.

Luca îl descrie pe Isus în timp ce mănâncă alături de două grupuri de oameni carecontrastează puternic. Cărturarii, fariseii şi oamenii Legii au băut şi mâncat cu Isus, darnumai pentru a încerca să-L prindă cu ceva; pe de altă parte, vameşii şi păcătoşii Îlchemau la masa lor pentru a-i arăta prietenia şi sprijinul lor. Luca relatează despre cincimese la care Isus a fost prezent şi arată cum s-a raportat El la aşteptările sociale. Vedemaceasta în 5:32; 7:36-50; 11:37-54 şi 14:1-14.

În Evanghelii, Luca prezintă pe mulţi oameni care-i răspund lui Isus în moduridiferite. Mulţi se opun lui Isus cu mare înverşunare; alţii se bucură de harul şi autoritateaSa în timp ce unii pleacă dezamăgiţi, incapabili să facă faţă cererilor Sale.

Luca prezintă oameni obişnuiţi în preajma cadrului naşterii Domnului; el îi prezintăpe cei dintre neamuri, în special centurioni şi soldaţii, într-o lumină favorabilă. Cel maiadesea, el se concentrează asupra implicării pe care oamenii obişnuiţi au avut-o înevenimentele din preajma morţii lui Isus.

Evanghelia începe cu o descriere amănunţită despre conversaţia dintre Dumnezeu şiZaharia şi sfârşeşte prin relatarea lungii conversaţii a lui Isus cu Cleopa. Aceşti doioameni, împreună cu Zacheu, sunt principalele exemple de PTOCHOS (oameni pierduţi) ailui Luca, care sunt transformaţi de Dumnezeu.

Istorisirea întâlnirii personale a lui Isus cu Zacheu în 19:1-10 urmează imediat dupăîntâlnirea Sa cu tânărul moştenitor bogat din Luca 18:18-23. Răspunsurile lor sunt foartediferite şi ilustrează pildele lui Isus din 16:19-31 şi 18:9-14: moştenitorul nu puteaîmplini cerinţele lui Isus de generozitate, dar vameşul se oferă să dea mai mult decât s-araştepta cineva.

Istorisirea lui Zacheu e tipică pentru cartea lui Luca şi leagă la un loc toate temeleEvangheliei. Ea include pocăinţa, generozitatea, ospitalitatea, acceptarea celor pierduţi şibucuria. În 19:10 se află atât punctul culminant cât şi principala temă a Evangheliei luiLuca. Putem învăţa mult mai mult despre evanghelizare personală şi eficientă dinexemplul lui Isus de aici.

Isus şi femeileEvanghelia lui Luca acordă o atenţie deosebită relaţiei dintre femeile obişnuite şi

Isus. Celelalte evanghelii menţionează femeile doar în trecere, în timp ce Lucaînregistrează 19 incidente care arată modul în care femeile au răspuns la mesajulpropovăduit de Isus.

Într-o vreme în care femeile erau considerate aproape nişte obiecte fără valoare,Evanghelia lui Luca arată modul revoluţionar în care Isus le-a tratat. El arată cumfemeile, de pildă:

32

Apar în pildele lui Isus – 15:8-10; 18:1-8 Au fost în centrul evenimentului prilejuit de naşterea Sa – 1:26-2:51 Au fost vindecate de El – 8:40-56; 13:10-17 Au fost acceptate şi iertate de El – 7:36-38 I-au purtat de grijă – 8:1-3; 10:38-42 Au fost ascultate de Isus – 11:27-28 Au primit porunci de la El – 21:1-4 Au fost umplute de Duh – 1:41 Au stat cu Isus la moartea Sa – 23:49 Au dorit să poarte de grijă trupului Său – 23:55 Au fost primii martori ai învierii – 24:6

Luca 7:11-16 ilustrează extraordinara răbdare şi înţelegere a femeilor de către Isus.Atingând sicriul deschis, Isus s-a făcut necurat după ritual, dar arătându-şi grija şiidentificându-se cu văduva, a arătat că ea era mai importantă decât un ritual oarecare.

Vindecare femeii gârbove, în 13:10-17, este o istorisire tipică pentru cartea şi stilullui Luca. Ea descrie o femeie, înregistrează detalii precise despre starea şi vindecarea ei,menţionează confruntarea cu autorităţile religioase, precizează că femeile l-au glorificatpe Dumnezeu şi se termină cu bucuria oamenilor. Isus declară că scopul principal alungerii Sale este să ajungă la PTOCHOS (cei pierduţi) cu o demonstraţie a Evangheliei.Acesta este un exemplu clasic de evanghelizare personală.

Evanghelia lui IoanEvanghelia lui Ioan este foarte diferită de celelalte trei evanghelii. Ea se

concentrează mai mult asupra închinării – leagă viaţa lui Isus de anul religios evreiescmai degrabă decât de evenimente sociale; prezintă învăţătura Sa din Templu şi nu pildelede afară şi oferă câteva secvenţe selectate cu grijă, despre Isus în preajma festivităţilorsfinte. Evanghelia după Ioan nu este aşadar prea mult preocupată de întreaga istorisire acălătoriilor lui Isus.

În Ioan 4, de exemplu, istorisirea întâlnirii personale de evanghelizare a lui Isus cufemeia samariteancă e aşezată în 2:13-4:54 în contextul sărbătoririi Paştelui şi reprezintăo parte a evoluţiei ideilor spirituale bazate pe tema Paştelui. În 2:20, Ioan accentuează căFiul poate restaura tot ceea ce ruinează omenirea; apoi introduce în 3:3 naşterea din nou;şi apoi , în 4:14, Duhul care locuieşte în noi.

Istorisirea despre evanghelizarea personală a lui Nicodim şi a femeii samaritenceeste folosite pentru a ilustra aceste teme spirituale. În ciuda religiei sale, Nicodim arenevoie de viaţă nouă. În mod similar, în ciuda păcatului ei, o samariteancă murdară poatesă aibă parte de un izvor de apă vie.

Deoarece Ioan se concentrează asupra sărbătorilor evreieşti, Evanghelia Sa descriedoar 20 de zile din lucrarea lui Isus. Oricum, e interesant că o mare parte din textulEvangheliei descrie lucrarea lui Isus faţă de oamenii individuali. În Ioan 4, de exemplu,întâlnirea lui Isus cu femeia ocupă 30 de versete în timp ce „trezirea” samaritenilor etratată în 4 versete.

Aceasta ne ajută să înţelegem că în pasiunea noastră pentru KOSMOS, trebuie să nepese foarte mult de indivizi luaţi individual: femei şi bărbaţi, şi că ar trebui să nepoziţionăm faţă de toţi în acelaşi mod, fără pretenţii, cu afecţiune, cu atenţie, în modînţelegător, ca şi Isus.

33

Când vine vorba de evanghelizare, multe biserici moderne se concentrează asupraevanghelizării maselor de oameni la întâlniri ţinute într-un cadru organizat. Exemplul luiIsus ar trebui să ne convingă că evanghelizarea personală prin credincioşi individualitrebuie să fie punctul central al misiunii fiecărei biserici de a-i atinge pe cei pierduţi cuEvanghelia lui Christos.

O concentrare corectă asupra evanghelizării personale nu ar trebui să ne facă sătrecem cu vederea pasaje ca Matei 4:25; 8:1; 9:8; 33:36; 12:15,23; 13:1,34 şi 14:13-23care arată că Isus a slujit de asemenea şi maselor mari de femei şi bărbaţi.

E important să înţelegem că Isus n-a căutat niciodată în mod activ aceste mulţimi;ci ele L-au căutat pe El. Adesea oamenii se strângeau în locuri nepotrivite, la momentenepotrivite. La un moment dat s-au dus toţi la o casă unde se petrecuse o minune sauunde ştiau că se află şi Isus. Deşi lucrurile de felul acesta sunt obişnuite în Africa, Asia şiAmerica Latină, noi, în mod curent, experimentăm puţin astfel de lucruri în Europaapuseană.

Cele mai multe din evanghelii se ocupă de descrierea lucrării lui Isus la adunărispontane, pe marginea drumului, în case, grădini, la mese, înmormântări, la scăldătoaresau în barcă.

Desigur că Isus a slujit la întâlniri special organizate, ţinute în sinagogile locale; darnu acestea erau centrul evanghelizării Sale. Isus n-a ignorat niciodată mulţimile şi n-aneglijat serviciile organizate, dar evangheliile arată clar că lucrarea personală, individualăera centrul activităţii Sale evanghelistice.

Evanghelizarea personală făcută de Isus n-a urmat un model mecanic. Isus n-a făcutnimic din proprie iniţiativă. El a fost întru totul supus Tatălui, i-a urmat călăuzirea înorice vreme şi a depins complet de ungerea Sa cu Duhul Sfânt.

Dacă trebuie să împărtăşim lucrarea lui Isus şi să lucrăm cu eficienţa Sa, trebuie deasemenea să ne supunem voii lui Dumnezeu, a Tatălui, să-I ascultăm vocea, să urmămcălăuzirea Sa în ascultare de Evanghelie, bazându-ne întru totul pe împuternicirea şiechiparea făcută de Duhul.

Am văzut că întâlnirea lui Isus cu Zacheu este un moment culminant în Evanghelialui Luca, şi că discuţia cu samariteanca este reprezentativă pentru Evanghelia lui Ioan.Deşi aceste două istorisiri sunt foarte diferite, şi oamenii implicaţi sunt foarte diferiţi, eleconţin cinci principii de bază ale evanghelizării personale care ajung prin lucrarea lui Isusla cei pierduţi.

1. INTRĂ ÎN CONTACT CU ALŢIIDin ceea ce ne spun textele biblice, Isus nu i-a întâlnit pe Zacheu şi samariteancă

mai înainte. Cele două istorisiri par a descrie întâlniri evanghelistice cu nişte oameninecunoscuţi. În ambele cazuri, Isus era în călătorie, îndreptându-se spre Ierusalim atuncicând a trecut prin Ierihon. În celălalt caz, Isus călătorea spre Galilea când a ajuns înSihar.

Aceasta arată că multe din ocaziile de evanghelizare personală au loc în locuriobişnuite, de zi cu zi: în trenuri şi avioane, în supermagazine şi cafenele, în parcuri şi laevenimente sportive etc.

Din perspectiva omenească, Isus n-avea voie să intre în contact cu nici una dinaceste persoane. El ar fi putut sta la un han în Ierihon şi ar fi putut scoate chiar El de băutdin fântâna de la Sihar.

34

Dar Isus ţinea legătura cu Dumnezeu şi îi iubea pe oameni. El era permanent atentla călăuzirea Duhului şi conştient de nevoia cea mai adâncă a oamenilor, acea demântuire.

Dacă vrem să facem ca oamenii să fie evanghelizaţi în mod eficient, trebuie săvrem cu adevărat să ajungem la ei şi trebuie să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne călăuzească.

În situaţia discuţiei de la Sihar, între Isus şi femeie existau obstacole rasiale şisociale, dar inima plină de milă a lui Isus l-a făcut să treacă peste suspiciunea şineîncrederea femeii. Pe când era în Ierihon, Isus a fost pus în faţa unei mulţimi de oamenicurioşi, dar Duhul i-a arătat persoana pe care s-o contacteze.

În ambele cazuri, Isus a intrat în contact punându-se El însuşi în locul persoaneirespective. El a cerut femeii de băut şi lui Zacheu un pat. Azi mulţi credincioşi încearcăsă-i contacteze pe oameni oferindu-se să dea ceva. Isus a luat legătura cu oamenii făcândexact opusul. El a luat locul de mai jos, făcând o cerere, cerând o favoare.

Această abordare a evanghelizării cere timp şi presupune un mai mare risc. Daroare contează cu adevărat dacă suntem ignoraţi sau respinşi? Prea adesea, mândrianoastră plină de teamă este cea care ne împiedică să ajungem la oameni.

Dacă vrem să intrăm în contact cu oamenii pierduţi obişnuiţi, trebuie să ascultăm cuatenţie de Dumnezeu, trebuie să căutăm călăuzirea clară a Duhului Sfânt şi trebuie să fimgata să suferim şi respingerea pe care a suferit-o Isus. Cu cât suntem mai aproape de El,cu atât mai mult dragostea Sa va putea ajunge la oamenii pierduţi pe care-i întâlnim.

2. STÂRNEŞTE-LE CURIOZITATEAEste semnificativ faptul că Isus nu le-a „predicat” lui Zacheu sau femeii. Şi nici n-a

citit texte biblice, n-a făcut o prezentare-tip a Evangheliei şi n-a pus întrebări pregătite pecare să le fi învăţat pe de rost.

Este clar că femeia nu auzise niciodată de Isus, aşa că El i-a stârnit curiozitateafăcând aluzie la ceva ce era mai satisfăcător decât experienţa ei de moment: vedemaceasta în Ioan 4:10-14.

Isus a folosit cuvinte şi imagini creative care erau bazate pe situaţia imediată. Deasemenea, a folosit o analogie a Evangheliei care a fost relevantă în mod direct pentrunevoile femeii. Ca urmare, femeia a început să-i pună întrebări lui Isus şi să caute ajutorulSău.

Cu Zacheu a fost diferit. El a auzit de Isus de la alţi oameni şi era deja curios. Darnimic nu l-ar fi putut pregăti pentru momentul în care Isus i s-a adresat: atunci cândZacheu credea că era bine ascuns în copac!

Probabil că acesta a fost un cuvânt de cunoştinţă de la Duhul (deşi Isus poate auzisede Zacheu de la Matei). Darurile spirituale deseori trezesc curiozitatea oamenilor aşa cumfac cărţile, filmele, piesele, închinarea etc.

Dar trebuie să lăsăm timp ca seriozitatea să se dezvolte într-o cercetare serioasă.Este inutil să răspundem la întrebări pe care oamenii nu le pun şi să grăbim oamenii spreo decizie pe care ei nu sunt gata să o ea.

Foamea spiritualăAtât femeia cât şi Zacheu erau flămânzi spiritual, chiar dacă ei n-ar fi recunoscut în

mod deschis acest lucru. Cei mai mulţi oameni se află în această stare, pentru că acestaeste modul în care au fost făcuţi de Dumnezeu.

35

Desigur, puţini oameni vor recunoaşte că sunt flămânzi spiritual. Dacă nu-i putemaduce pe oameni în punctul în care pun întrebări şi cer ajutor, e posibil că ei nu vorasculta vestea bună când vor încerca s-o împărtăşim.

Noi ne concentrăm deseori în evanghelizarea noastră pe cuvinte, întrebându-ne cear trebui să spunem. Oamenii însă nu sunt flămânzi după cuvinte, ei sunt flămânzi dupărealitate, integritate, după o calitate specială a vieţii şi a trăirii.

Când oamenii întâlneau autoritatea lui Isus, ei recunoşteau adevărul cuvintelor Saleşi se minunau de asemenea de calitatea vieţii Sale care susţinea într-un mod special ceeace spunea El.

Cei mai mulţi oameni sunt atraşi la Hristos atunci când văd realitate Sa într-uncredincios. Ei s-ar putea să vadă o schimbare dramatică într-un prieten care tocmai adevenit creştin, ar putea fi uimiţi de un miracol, sau ar putea simţi prezenţa lui Hristos încineva pe care l-au întâlnit.

Indiferent de lucrul care le stârneşte curiozitatea, ei vor să ştie că este adevărat, şinu ceva imitat sau contrafăcut. Ei vor să fie siguri că viaţa interioară a persoanei sepotriveşte cu înfăţişarea exterioară.

Zacheu a vrut să vadă dacă Isus era aşa cum auzise el. O privire a lui Isus, un sunetal vocii Sale şi Zacheu a ştiut că ceea ce auzise era adevărat. În mod similar, după câtevaminute de conversaţie cu Isus, femeia a trecut de la suspiciune ostilă la deschiderespirituală.

Trebuie să ţinem minte că oamenii nu sunt convertiţi de o doctrină, ei suntconvertiţi la Christos, pentru a fi aduşi la sfinţenie iar bucuria este un element-cheie înevanghelizarea personală.

3. OFERĂ O PROVOCARECând samariteanca din Ioan 4:15 a fost curioasă să întrebe despre „această apă”,

Isus nu a venit cu o prezentare a Evangheliei ci a provocat zona critică din viaţa ei.Dacă ar fi fost în locul lui Isus, mulţi credincioşi s-ar fi bucurat când femeia a cerut

„apă”, şi ar presat-o imediat cu apa vie. Isus însă a fost mai preocupat să facă ucenicidecât să strângă convertiţi şi întotdeauna i-a provocat pe oameni cu chestiunea ucenicieicare se află în centrul vieţilor lor.

În cazul femeii problema erau bărbaţii. Pentru Zacheu erau banii. Dar Isus n-amustrat-o pe femeie pentru imoralitatea ei, şi nici pe Zacheu pentru lăcomia sa, ci el le-avorbit la amândoi cu blândeţe cu privire la lucrurile critice în vieţile lor. El i-a spusfemeii să-şi cheme soţul, şi i-a cerut lui Zacheu să dea hrană şi adăpost pentrutreisprezece oameni.

Ungerea lui Isus şi deschiderea sa pentru Duhul l-au ajutat să primească dincunoştinţa lui Dumnezeu despre femeie, dar El a folosit această cunoştinţă cu mareatenţie. În evanghelizarea personală, Dumnezeu încă mai dă credincioşilor unşi „cuvântde cunoştinţă” despre oamenii pe care ei caută să-i evanghelizeze.

Acesta este un dar important al Duhului şi ar trebui să ascultăm întotdeauna deaceste lucruri divine dinlăuntru când vorbim oamenilor. Avem însă nevoie de darul de„înţelepciune” al Duhului pentru a folosi această informaţie cu sensibilitatea şi trăinicialui Isus.

36

În evanghelii, vedem că Isus le-a pus mereu oamenilor în atenţie costul uceniciei,precum în Matei 8:18-22; Marcu 8:34; Luca 5:8-11M 18:18-30; Ioan 5:14; 18:11. Acestelement este esenţial în evanghelizare.

Isus n-a urmat niciodată o formulă, ci el s-a raportat la oameni diferiţi în moduridiferite. Isus a ţintit spre acea zonă care conta cel mai mult pentru acea persoană. El aexplicat cerinţele împărăţiei lui Dumnezeu, deseori într-un mod care i-a descurajat pe toţiîn afară de cei mai serioşi.

4. EVITĂ CONFUZIAÎn punctul culminant din ambele istorisiri, exact înainte cu femeia şi Zacheu să

accepte darul mântuirii, s-a iscat o problemă care ameninţa să ruineze discuţia.Provocarea pe care El o face femeii a atins un punct sensibil, care i-a creat

disconfort femeii, aşa că în Ioan 14:20 ea evită răspunsul, arătându-se, chipurile,interesată de o problemă religioasă. Şi cuvintele lui Isus către Zacheu i-au intrigat pe ceidin mulţime, astfel încât – în Luca 19:7 ei au început să murmure împotriva Lui.

Iudeii şi samaritenii aveau idei diferite despre religie, în special despre loculpotrivit de închinare şi femeia a folosit această chestiune ca o tactică de deviere.

Oamenii mai fac aceasta şi azi. Ei pun întrebări despre suferinţă, evoluţie, altereligii etc., nu pentru că le pasă prea mult de răspuns, ci doar pentru a devia conversaţiade la provocarea neconfortabilă pe care o face Hristos.

Isus n-a ignorat întrebarea femeii, dar El n-a fost distras din cauza ei. În Ioan 4:21-24, El a clarificat confuzia ei cu blândeţe şi apoi a adus-o înapoi la problema spiritualămai importantă.

După cum am văzut, toţi avem nevoie de răspunsuri bune la întrebările obişnuite pecare le pun oamenii, despre suferinţă, alte religii, evoluţie, minuni, viaţa de după moarteetc.

E nevoie să tratăm clar, logic şi succint aceste chestiuni, dar nu trebuie să îngăduimcă acestea să le îndepărteze pe aceste persoane de la nevoia lor spirituală.

Cu Zacheu a fost altfel. Distragerea n-a venit de la el, ci de la gloată, şi lui Isus i-arfi fost uşor să-şi îndrepte atenţia asupra lor. El ar fi putut să încerce să-şi justificecuvintele, să se certe cu cei din mulţime, să dea explicaţii, sau chiar să caute să-iconvertească.

Isus însă a refuzat să fie distras de la aspectul asupra căruia se concentra,reprezentat de Zacheu care se afla în nevoie. Isus pur şi simplu a ignorat murmurelemulţimii şi a rămas liniştit, aşteptând ca Zacheu să potolească mulţimea cu cuvinteleSale.

În toate aceste lucruri a fost nevoie de o mare înţelepciune, dar ea arată din nou că oconvertire nu depinde de cuvintele noastre.

N-avem nevoie de toate răspunsurile. Nu-i nevoie să controlăm întreaga situaţie.Dumnezeu e în stare să lucreze în viaţa unei persoanei prin Duhul. Uneori liniştea noastrăe modul cel mai elocvent de a trata un lucru care ne-ar putea distrage.

4. AJUTĂ-I PE OAMENI SĂ-ŞI EXPRIME DEDICAREACuvintele lui Zacheu, din Luca 19:8, nu sunt tocmai o afirmaţie clasică a credinţei.

Dar Isus a cunoscut inima omului şi a anunţat public că mântuirea sosise în acea casă.

37

Nici cuvintele femeii, din Ioan 4:29, nu sună chiar ca o asigurare fermă. Totuşi, în4:42, se arată că acea femeie a ajuns curând să recunoască faptul că Isus este Christosul,Mântuitorul acestei lumi.

E uşor să cerem un răspuns prestabilit, sau să aşteptăm ca oamenii să-şi exprimeangajamentul în acelaşi mod ca al nostru. Isus însă a privit la inimă, nu la cuvinte şi i-aadus pe aceşti doi oameni la un angajament faţă de El, angajament care avea sens pentruei.

Ioan 4:25 sugerează că femeia a încercat mai multe tactici de amânare. Ea aîncercat să amâne decizia pentru o dată ulterioară, dar Isus a confruntat-o în mod directcu problema. Oamenii fac acest lucru şi azi, şi de aceea noi trebuie să urmăm întotdeaunapilda lui Isus în orice formă de evanghelizare.

Aceste întâlniri cu Isus erau evenimentele unice pentru Zacheu şi pentru femeie. Elera alături de ei într-un mod special: era ziua care hotăra destinul lor. Mântuirea lor erapentru acea zi ori niciodată.

Se pare că există doar câteva momente în viaţa fiecărei persoane când Christos esteaşa de aproape. Aceasta înseamnă că fiecare ocazie de întâlnire evanghelistică esteabsolut crucială şi este nevoie de o mare responsabilitate în folosirea ei. Trebuie să-iîncurajăm pe oameni să-şi dedice vieţile lui Christos, fără a-i presa în vreun fel.

Adesea, este util să-i întrebăm pe oameni dacă ar dori să le sugerăm o rugăciuneacare îi va ajuta să înceapă a-L urma pe Christos, sau dacă ar prefera să citească ceva şi săse roage ei înşişi.

Fiecare persoană trebuie să fie ajutată în mod individual, prin cuvintele care suntrelevante în situaţia ei. Este important ca acest proces să fie simplu şi la obiect. Cei maimulţi oameni se învârt în jurul lucrurilor spirituale, însă generalizările nu-i ajută preamult.

Desigur, avem nevoie de o înţelegere clară a Evangheliei înainte de a putea să fimsimpli. Dar nu e nevoie să explicăm doctrina justificării pentru a conduce pe cineva laChristos. Probabil că ar fi mai util să folosim ca bază o schiţă precum cea de mai jos:

Întoarce-te de la gândurile şi faptele tale păcătoase, şi recunoaşte că ai nevoie deIsus: Romani 3:23; 6:23. Isaia 59:1-3

Crede că Isus a făcut totul pentru tine: Isaia 53:5-12; 1Petru 2:24; 3:18. Cântăreşte costul uceniciei: Marcu 8:34-38. Primeşte Duhul Sfânt: Luca 11:13; Ioan 3:5-8.

În lecţia 3 am studiat despre faptul că noi suntem chemaţi să ajungem la ceipierduţi, dar nu e nevoie să explicăm fiecare detaliu fiecărei persoane, ce este nevoie săluăm acele aspecte pe care Duhul le aduce în atenţia noastră, şi să le prezentăm în cuvinterelevante.

Este important apoi ca oamenii să răspândească ei înşişi vestea bună. Noiiconvertiţi sunt deseori cei mai eficienţi evanghelişti şi o mărturie proaspătă este de obiceiun mod puternic de răspândire a Evangheliei.

38

Lecţia 6 – Evanghelizarea bisericiiAm văzut că mesajul evanghelizării este vestirea lui Hristos, şi că evanghelizarea

este realizată de credincioşii care merg personal la oamenii pierduţi din jurul lor. Acumtrebuie să recunoaştem că instrumentul evanghelizării e întotdeauna Biserica.

O parte a evanghelizării care se face în zilele noastre se face separat de bisericilelocale. Există însă două argumente importante împotriva acestei metode deevanghelizare:

biserica e instrumentul uns al lui Dumnezeu pentru răspândirea Evangheliei. mesajul evanghelic are rolul de a-i chema pe oamenii să devină parte din trupul

lui Hristos, pentru a ajunge părtaşi la comunitatea credincioşilor, al cărei capeste Hristos.

Mărturisirea este principala lucrare a bisericii. Ioan 15:26-27 şi Fapte 1:8 prezintăchemarea membrilor bisericii de a fi martori ai lui Isus, prin cuvinte, fapte şi mod deviaţă, până la marginile pământului. Astfel, Biserica a crescut întotdeauna ori de câte oricredincioşi din toate neamurile au fost echipaţi şi trimişi să slujească drept martori.

Bisericile care nu sunt însufleţite de pasiunea mărturiei şi-au ratat dintru bunînceput chemarea lor: aceea de a merge şi face ucenici pentru Isus din toate neamurile.

Cuvântul grecesc MARTUREO, „a mărturisi” înseamnă a vorbi despre ceea ce a fostvăzut sau auzit. În NT este folosit în principal pentru a descrie mărturisirea despre Isus pecare o aduc:

Tatăl-Ioan 5:32; 8:18; 1 Ioan 5:9-10. Însuşi Isus - Ioan 3:11; 4:44; 5:31. Duhul Sfânt-Ioan 15:26; Evrei 10:15. Scripturile-Ioan 5:39; Evrei 10:15. Lucrările lui Isus - Ioan 5:36; 10:25. Profeţi şi apostoli -Fapte 10:43; 23:11; 1 Corinteni 15:15.

Aceasta scoate în evidenţă faptul că toate cuvintele şi activităţile bisericii au scopulde a-i îndrepta pe oameni spre Isus: noi trebuie să-i fim martori, să-i încurajăm să-Lurmeze, să-i îndrumăm să-L iubească etc.

Trebuie să ne amintim întotdeauna că nu-i putem fi martori lui Isus prin puterea şicapacitatea noastră. Avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt. Ioan 15:18 ne spune că El e„Martorul” şi că noi putem mărturisi eficient doar lăsându-L să lucreze în vieţile noastre.În Fapte 1:8, ucenicilor li s-a spus că ei trebuiau să aştepte puterea Duhului să vină asupralor dacă voiau să poată fi martori eficienţi, iar acest lucru este încă valabil pentru bisericade azi.

Evanghelizarea nu este o activitate specializată pe care biserica s-o îndeplineascădoar ocazional, ci ar trebui să se vadă în tot ceea ce spunem şi facem noi. Adevărul estecă fiecare biserică mărturiseşte întotdeauna despre Isus; din nefericire, multe din lucrurilepe care le spunem şi facem noi îi aduc puţină cinste şi îi îndepărtează pe oameni de El.

Unii credincioşi sunt surprinşi să descopere că Biblia conţine puţine apeluri lamărturisire după Matei 28:18-20. Aceasta deoarece evanghelizarea fost în mare parteînsuşită de biserica primară şi a funcţionat fără tehnici, programe sau motivaţii speciale.

39

Cartea Faptelor arată că biserică a evanghelizat tot timpul. Spre deosebire de azi,evanghelizarea făcută de biserica primară nu a fost impusă, şovăitoare, cu jumătate deinimă, ocazională şi neeficientă, ci a fost automată, spontană, continuă şi contagioasă.

Dumnezeu este preocupat de mântuirea individuală şi de ucenicizare, dar estepreocupat şi de construirea bisericii sale. El vrea ca noi să devenim o nouă societate, ocomunitate vie, care să facă manifestă slava în şi spre lume.

Scopul iniţial al lui Dumnezeu, şi ţinta sa supremă, este ca cei pe care i-a creat dupăasemănarea Sa să devină o comunitate plină de dragoste divină. Aceasta înseamnă că, oride câte ori oamenii se predau lui Hristos, ei ar trebui de asemenea să se dedice trupuluiSău, bisericii. După cum am observat, aceasta face parte din semnificaţia botezului.

În Fapte 2:40-47, când Petru a spus mulţimilor ce să facă, şi ei l-au ascultat, noiiconvertiţi şi-au exprimat dedicarea faţă de Hristos trăind în trupul Său.

Am văzut că vestea bună face parte din revelaţia lui Dumnezeu despre sine. Înconsecinţă, prin evanghelizare, biserica Îl revelează pe Dumnezeu lumii. Ştim că acestproces de revelare ar trebui să includă o proclamare activă.

PROCLAMAREA

Fapte 2:11 arată că biserica a început printr-o atmosferă de închinare; în timp ceFapte 2:14-40 arată că ea a trecut la propovăduire pentru a răspândi vestea bună. Duhul acoborât; ucenicii s-au închinat; dar oamenii au fost „străpunşi în inimă” doar când auauzit Cuvântul proclamat prin puterea Duhului.

La fel este în Fapte 3. Găsim scris că un om a fost vindecat prin puterea Duhului, l-a lăudat pe Dumnezeu, dar Fapte 4:4 arată că proclamarea Cuvântului a fost cea care i-adeterminat pe oameni să creadă.

Biblia arată că biserica primară a profitat de orice ocazie pentru a proclamaCuvântul lui Dumnezeu; vedem aceasta, de exemplu, în Fapte 4:8-12; 8:4 şi 19:8-20, careprezintă un exemplu remarcabil al devoţiunii lui Pavel faţă de Cuvânt, şi al modului încare Dumnezeu a onorat dedicarea sa.

Am văzut că fiecare aspect al proclamării bisericii trebuie să fie înrădăcinată înCuvântul lui Dumnezeu, în Scriptură şi-n Hristos, dar că noi trebuie să comunicămmesajul regelui celor pierduţi în cuvinte şi imagini care sunt relevante pentru ei.

Cartea Fapte foloseşte cel puţin 15 termeni greceşti diferiţi pentru a descriediversitatea modurilor în care biserica primară a proclamat Cuvântul lui Dumnezeu.

De exemplu, biserica primară: EVANGELIZO, „a evanghelizat”– Fapte 8:4 SUNCHEO, „a făcut de ruşine” – Fapte 9:22 ANANGELLO, „a anunţat”– Fapte 20:20 PARAKALEO, „a îndemnat” – Fapte 2:40 EKTITHEMI, „a explicat”– Fapte 28:23 KERUSSO, „a vestit”– Fapte 10:37 PEITHO, „a convins”– Fapte 13:43 KATANGELLO, „a predicat”– Fapte 17:13 SUMBIBAZO, „a dovedit”– Fapte 9:22 DIAPHERO, „s-a răspândit”– Fapte 13:49

40

DIALEGOMAI, „a susţinut raţional”– Fapte 17:2 LALEO, „a vorbit”– Fapte 13:42 PARRHESIAZOMAI, „a vorbit cu îndrăzneală”– Fapte 9:27-29 DIADASKO, „a învăţat”– Fapte 18:11 DIAMARTUROMAI, „a mărturisit”– Fapte 8:25

Acest vocabular grecesc bogat arată că biserica a proclamat vestea bună în tot felulde moduri. Până la un anumit punct, nu a contat cum au proclamat Evanghelia, atâta timpcât transmiteau vestea bună săracilor.

Bisericile locale trebuie să regăsească acest dinamism, varietatea şi creativitateaproclamării Evangheliei ca să poată comunica eficient şi relevant cu cei pierduţi încomunitatea lor locală.

Evident, aceasta ar trebui să includă proclamarea într-un cadru formal capropovăduire evanghelistică, servicii speciale, cu oameni invitaţi din afară, întâlniri încase, dar ar trebui de asemenea să includă proclamarea informală, precum evanghelizareade stradă, vizita din casă în casă, dezbateri, întrebări etc.

Elementul cel mai important, totuşi, în proclamarea oricărei biserici e mărturiapersonală a credincioşilor obişnuiţi care să sporovăiască din Evanghelie peste gardulgrădinii şi pe scara blocului. Întâlnirile de evanghelizare ale unei biserici vor ajunge să seadreseze celor convertiţi dacă membrii ei nu sunt cu adevărat în lume, mergând la ceipierduţi, fiind prieteni cu cei îndureraţi, vorbind despre Isus, demonstrând vestea bună şifiind plini de viaţă din Dumnezeu.

Ştim că Isus a trăit printre oamenii obişnuiţi apăsaţi de probleme, într-un mod carea arătat că Dumnezeu îi accepta şi îi iubea. Lucrarea Sa de vindecare a demonstratdragostea divină pe care a sugerat-o trăirea Sa printre ei.

Isus a umblat printre PTOCHOS pentru a proclama şi a demonstra Evanghelia. El n-avenit din cer cu toată slava şi aclamarea publică la care, ca Dumnezeu, avea dreptul, ci s-a identificat cu omenirea trăind ca un om obişnuit şi fiind supus aceloraşi presiuni caoricare altul Cuvântul a devenit trup. În Isus, Evanghelia era trăită în mod practic. Vesteabună fost aplicată până în detaliile obişnuite ale unei existenţe umane pline de tensiune.

Isus a trăit într-un mod în care se regăseau şi săracii, şi întotdeauna El le-a stat ladispoziţie. A devenit chiar prieten, fără însă a-i trata de sus, cu cei care erau respinşi desocietatea vremii lor.

Aceasta înseamnă că azi, evanghelizarea unei bisericii locale nu poate fi scoasă dincontextul „trăirii Evangheliei printre cei în necaz” fără să se producă şi o anumitădistorsionare a mesajului.

Mai degrabă, evanghelizarea făcută de biserica locală ar trebui aşezată în contextulunui mod de viaţă organizat, care să faciliteze proclamarea Evangheliei prin asigurarea căîntreaga viaţă a bisericii este concentrată asupra celor în suferinţă, că e relevantă pentrunevoile lor, şi că le e accesibilă.

PREOCUPĂRI PRACTICE

Dacă o biserică locală vrea să facă o evanghelizare biblică eficientă, trebuie ca ea săse adreseze unei serii de chestiuni practice. Deşi ne putem călăuzi după principiiscripturale generale, avem nevoie de o călăuzire specială de la Duhul pentru cea mai bunăacţiune în anumite situaţii concrete.

41

1. MobilizareÎn evanghelizare, ca în fiecare aspect al vieţii bisericii, prin ungerea divină a

conducătorilor, toţi membrii sunt echipaţi şi trimişi să facă lucrarea lui Isus Hristos.Întreaga biserică de pe pământ este trupul lui Hristos pe pământ, ceea ce înseamnă

că voia şi lucrarea Sa trebuie făcute prin trupul Său. Dacă membrii unei biserici locale nusunt toţi mobilizaţi şi trimişi în evanghelizare personală, cei pierduţi nu vor fi atinşiniciodată în acea localitate.

O mobilizare de masă cere deseori o transformare radicală – mai ales în bisericilecare cred că preotul trebuie să facă totul. Experienţa arată, totuşi, că credincioşii pot fimobilizaţi prin rugăciune, învăţătură, încurajare şi exemplu.

Dar aceasta nu se poate întâmpla până ce liderii nu deleagă pe alţii, şi fac aceastadoar când recunosc că chemarea lor de bază şi responsabilitatea lor e să-şi echipezemembri pentru munca de slujire.

O mobilizare în masă în evanghelizare cere planificare şi încurajare. Membrilortrebuie să li se încredinţeze slujbe concrete, care să ţintească spre un anume scop. Ei aunevoie de instruire şi supraveghere, de evaluare şi încurajare, şi apoi trebuie să li seîncredinţeze responsabilităţi şi mai mari.

Trebuie să existe planificare şi parteneriat. Aceasta înseamnă să pui Efeseni 4:11-12în practică.

2. ClădiriFiecare biserică trebuie să se întâlnească undeva. Poate într-o casă, o sală închiriată

sau o clădire care a fost loc de închinare de mult timp. Dacă o biserică locală vrea săajungă la cei pierduţi mai degrabă decât la cei mântuiţi, trebuie să chibzuiască bine undear trebui să-şi ţină întâlnirile de evanghelizare.

Unele clădiri de biserică tradiţionale nu mai sunt accesibile marelui public. Dacăcei pierduţi nu pot ajunge la o clădire cu uşurinţă sau dacă nu ştiu unde se află aceasta, nuvor veni la biserică. Dacă la o clădire se poate ajunge doar dacă ai maşină, cei în vârstă şicei săraci vor fi excluşi. Mulţi oameni necreştini din Europa de Vest asociază „biserica”cu un anumit tip de clădire, dar noile biserici de obicei trebuie să se întâlnească în şcoli,săli de primărie, camere de hotel şi aşa mai departe.

Acestea nu trebuie să arate precum clădirile unei secte ciudate, ci să arate, prininscripţiile sau firmele luminoase, că reprezintă un grup creştin de bună credinţă

Pe cât posibil, clădirile pe care le folosim ar trebui să fie bine încălzite iarna şi bineaerisite vara; ar trebui să fie bine luminate, cu locuri confortabile. Necreştinilor le placesă meargă undeva unde-i frumos, deci ar trebui să facem clădirea pe care o folosim câtmai atractivă.

Unele biserici folosesc retroproiectoare de pe care oamenii din spate sau cei mai învârstă nu pot să citească, sau de pe care nu poate citi nimeni într-o zi cu mult soare! Înalte biserici se folosesc aşa de multe cărţi şi pliante încât cei care sunt pentru prima datănu ştiu niciodată la ce pagină ar trebui să caute. Acest fel de detalii sunt importante: dacăvrem cu adevărat să ajungem la cei pierduţi vom încerca să vedem cum părem oamenilordin localitate, şi să facem paşi spre rectificarea oricărei probleme.

42

3. Întâlniri evanghelisticeO biserică trebuie să aibă grijă de toate detaliile în timpul întâlnirilor lor, în special

în timpul întâlnirilor care se concentrează asupra celor pierduţi. Trebuie să pregătimtemeinic fiecare aspect, cerând Duhului să ne inspire dinainte.

E nevoie să ne rugăm dinainte pentru călăuzirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.Rugăciunea din ultimul moment nu va însemna mare lucru. Desigur, ar trebui să fimîntotdeauna gata să ne modificăm planurile în ultimul moment dacă e clar că Dumnezeuare altceva de spus sau de făcut prin noi.

Ar trebui să-i primim bine pe vizitatori şi să-i facem imediat să se simtă în largullor, fără să-i ignorăm sau să-i sufocăm cu atenţia noastră. De mare ajutor este să le dăm obroşură din care să înţeleagă ce se întâmplă şi să aibă o idee despre biserică. Dacă vremcu adevărat să-i atingem, îi vom contacta din nou săptămâna care urmează.

Nici o întâlnire nu ar trebui să înceapă târziu, să conţină prea multe lucruri sau sădureze prea mult. În multe biserici există o tendinţă ca predica şi închinarea să ţină preamult, şi astfel să-i plictisească pe necreştini.

E mult mai bine să ai o întâlnire de calitate, timp de o oră, care să-i facă pe oamenisă-şi dorească mai mult, decât o întâlnire de două ore cu un program „liber – pentru -toţi”, despre care oamenii să spună că a fost obositoare şi tărăgănată.

Stilul întâlnirii ar trebui să se potrivească locului de adunare, să fie relevant dinpunct de vedere cultural pentru oamenii care vin la întâlniri şi de asemenea să se adresezeunor categorii largi

Multe slujbe conţin prea mult jargon şi multe fraze care nu pot fi înţelese, sau pur şisimplu li se par stupide necreştinilor. Trebuie mereu să ne asigurăm că limbajul estesimplu, clar, accesibil şi inteligibil pentru noii veniţi.

Muzica de la o întâlnire trebuie să reflecte structura etnică şi culturală acongregaţiei, dar ar trebui să existe loc şi pentru muzica „bisericească”, deoarecenecreştinii se simt mai confortabil dacă există şi unele imnuri pe care ei le ştiu dincopilărie.

Indiferent de stilul folosit, trebuie să le explicăm în permanenţă noilor veniţi careeste specificul nostru. De pildă, ridicarea mâinilor, rugăciunea în limbi şi strigătul„Aleluia” le pot părea ciudate unora. Totuşi, o simplă, scurtă explicaţie poate dărâmabarierele.

Trebuie să încercăm să creăm o atmosferă relaxantă în întâlnirile noastre,asigurându-ne că totul este bine structurat. Tot ceea ce face parte din întâlnire –rugăciunile, pliantele, cântările, mărturisirile, citirea etc. trebuie făcute cât mai bine, fărăînsă a ajunge la o obsesie perfecţionistă.

Predicile de evanghelizare ar trebui să fie clare, relevante, simple şi nu foarte lungi.Ar trebui să învăţăm de la Isus. El a făcut referiri la flori şi a vorbit despre lucruri careerau relevante pentru oamenii dintr-o societate agrară. E nevoie să fim la fel de relevanţipentru era şi cultura noastră.

Desigur, prezenţa lui Dumnezeu este lucrul cel mai important pe care-l putem aveala o întâlnire. Se poate ca un credincios să intre într-o încăpere rece, dezolantă, prostechipată şi să fie atins de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta nu e din cauză că aceste lucrurinu contează, ci pur şi simplu pentru că s-ar putea să avem covoare frumoase, echipamentsuperb şi să fim fără puterea lui Dumnezeu.

43

4. Relaţii evanghelisticeViaţa de ansamblu a unei biserici este la fel de importantă în revelarea Evangheliei

ca şi o predică captivantă sau ca o mare vindecare. Bisericile locale pot începe săconstruiască relaţii de evanghelizare atractive furnizând o varietate de activităţi care să-şiajute membrii să intre în contact unii cu alţii şi cu necredincioşii, în afara serviciilorprincipale.

Indiferent de mărimea congregaţiei sale, o biserică ar trebui să ofere o serie deocazii care să-i ajute pe oameni să construiască relaţii. De pildă, grupele de casă de lamijlocul săptămânii sunt deseori neatractive pentru bărbaţi: ar trebui să recunoaştem căfemeile tind să se simtă confortabil în case, dar că cei mai mulţi bărbaţi nemântuiţipreferă o cârciumă, o cameră de hotel sau o întâlnire sportivă.

Fiecare biserică are nevoie de o gamă largă de mici grupuri, activităţi cu un scopprecis, activităţi sportive, grupuri cu interese speciale, şi alte ocazii diverse care să poatăcrea posibilitatea unor interacţiuni în care să se regăsească toţi. Desigur, şi pentruorganizarea lor este nevoie de gândire creativă, de încurajare constantă şi de o plănuireminuţioasă.

Trebuie să ţinem minte că o biserică arată pasiunea lui Dumnezeu pentru oameniprin relaţiile din interiorul ei. Biserica înseamnă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şirelaţiile bisericeşti bune arată celor pierduţi înfăptuirile practice ale crucii, cum ar fiiertarea şi împăcarea.

Fiinţele umane sunt extraordinare. Ele sunt imprevizibile, gâlcevitoare şiimperfecte, dar ele sunt de asemenea amuzante, iubitoare şi preţioase într-un mod unic.Ele sunt înzestrate cu potenţial divin – fiecare din ele contează mai mult decât un proiect,decât orice clădire, orice întâlnire. Trebuie să-i iubim fără nici o precondiţie.

Sigur că ei ne pot răni sau trăda, la fel cum noi îi putem afecta şi dezamăgii. Dar,dacă-i lăsăm, ei ne vor binecuvânta, vor construi biserica şi vor merge la cei pierduţi.Dacă Isus a murit cu adevărat pentru ei, trebuie să merite orice sacrificiu pe care-l putemface – ba chiar mai mult.

Trăim într-o societate care îi devalorizează pe oamenii în mod continuu, care neizolează social şi ne face să ne pierdem omenia. Adesea ne face să ne simţimnesemnificativi, neimportanţi, irelevanţi. Toţi ne simţim mult mai bine când suntemtrataţi cu respect şi cu importanţă. Calitatea relaţiilor noastre bisericeşti ar trebui – înaceastă societate rănită – să acţioneze ca un magnet puternic care să-i atragă pe cei răniţiînapoi spre dragostea tămăduitoare a lui Dumnezeu.

5. ÎncurajareaBisericile care reuşesc să ajungă la cei pierduţi sunt de obicei un mediu dominat de

încurajare. Aceasta n-ar trebui să ne mire, pentru că încurajarea este esenţa DuhuluiSfânt. De fapt, cuvântul grecesc pentru încurajare, PARAKLESIS, este o formă a cuvântuluipe care Isus îl foloseşte în Ioan 16:7 pentru a-L prezenta pe Duhul Sfânt ca ajutor,mângâietor şi încurajator.

Încurajarea însemnă să stai alături de oameni exact în acelaşi mod ca Isus – şi cumar face Duhul. Înseamnă o sfătuire persistentă, dar blândă asupra oamenilor în viaţa lor cuDumnezeu.

Fapte 4:37 arată cum lui Iosif din Cipru i s-a dat „porecla” Barnaba pentru că el eraun astfel de încurajator. Fapte 11:24 îl descrie pe Barnaba ca „plin de Duh Sfânt” şi Fapte

44

9:26-28; 11:19-26; 12:25-15:3 arată cum el a mers alături de oameni să-i încurajeze, să-iînveţe şi să-i trimită în evanghelizare.

Dacă o biserică locală pretinde că e umplută de Duhul, de PARAKLETOS, atunciînseamnă că ea ar trebui să fie caracterizată de PARAKLESIS. Şi dacă o biserică îi dă luiPARAKLETOS un loc şi o onoare specială, atunci încurajarea ar trebui să fie trăsătura sadominantă. Aceasta înseamnă că, dacă ne pasă de oameni aşa cum îi pasă Duhului, atunciîi vom susţine, îi vom ajuta în formarea lor şi vom face tot ce putem să ajungem la ei, să-iîntâmpinăm, să-i instruim şi să-i trimitem în evanghelizare personală.

Unii conducători par să creadă că biserica lor ar evangheliza mai eficient dacămembrii ar fi mai dedicaţi. Ei văd problema în termenii lipsei de dedicare. Ei întotdeaunale spun oamenilor lor că nu se roagă destul, că nu mărturisesc destul, că nu dau destul etc.Totuşi Dumnezeul nostru e caracterizat de har şi nu de condamnare.

Nu trebuie să-i conducem pe oameni prea repede sau prea dur, ca să nu aibăresentimente. Mai degrabă, trebuie să-i lăsăm să meargă în ritmul lor: trebuie să fimrăbdători şi să lucrăm încet dar persistent. Trebuie să recunoaştem răbdarea luiDumnezeu cu noi, şi cât de mult a răbdat el căile şi ideile noastre ciudate, cât de mult ne-a tolerat greşelile şi obiceiurile rele. N-ar trebui să ne aşteptăm ca oamenii să se schimbemai repede ca noi!

Mai curând, ar trebui să ţinem adevărul evanghelic din Ioan 17:21 şi să-i cerem luiDumnezeu să ne umple cu iubirea Sa, cu răbdarea şi persistenţa Sa, pentru că, în cele dinurmă, e calitatea relaţiei noastre – adâncimea iubirii noastre unul faţă de altul – cea careva convinge KOSMOS-ul de adevărul despre Isus.

Lecţia 7 – Evanghelizare şi ucenicieMarea Trimitere din Matei 28:18-20 este deseori citată pentru a justifica tot felul de

activităţi evanghelistice diferite, şi totuşi aceasta nu a fost o poruncă divină de a predicamesaje „din Biblie” şi de a face repede convertiţi, ci a fost o însărcinare de a face ucenicidedicaţi.

Am văzut că mesajul evanghelic al lui Isus s-a concentrat asupra Împărăţiei, aconducerii personale a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, în proclamarea Sa, chemareala ucenicie n-a venit după chemarea la Hristos. Mai degrabă, chemarea la Hristos a fostea însăşi o chemare la ucenicie – a fost un „Urmează-mă” şi nu un separat „Urmăreşte-mă”.

Aceasta arată că ucenicizarea este o parte esenţială a evanghelizării biblice şi nuceva facultativ care ar putea eventual urma după aceea..

NT conţine câteva pasaje ca 1 Corinteni 1:1-2 şi Evrei 5:12-14 – care sunt pentruucenicii rămaşi încă la faza de „copii în Hristos”. Aceasta sugerează că evanghelizareacare nu include o ucenicizare profundă nu este în fond un fenomen modern, ci exista şi pevremea aceea.

Isus a fost deseori deranjat de încetineala cu care ucenicii înţelegeau mesajul Său,iuţeala în a se certa şi slăbiciunea lor în credinţă. Cu toate acestea, El şi-a făcut un scop

45

din a-i ajuta să se dezvolte ca ucenici, învăţându-i să discearnă şi să se încreadă înconducerea personală a lui Dumnezeu.

NT consemnează hotărârea apostolului Pavel de a construi biserici care să reziste laatacuri şi împotriviri. Pasaje ca, de exemplu, Fapte 20:20,31, Coloseni 1:28-29 şi 1Tesaloniceni 2:7-12 demonstrează că ucenicizarea era o parte fundamentală a lucrării saleevanghelistice. De fapt, putem spune practic că, pentru Pavel, evanghelizarea nu s-aterminat până ce pregătea deja Efeseni 4:12-13.

PRIMII PAŞIO nouă relaţie începe ori de câte ori o persoană începe să creadă în Isus. Dorinţa

sinceră a fiecărui nou-născut creştin ar trebui să fie să-L lase pe Isus să fie conducătorulfiecărei părţi a vieţii lor. Dacă ei au auzit vestea că El este Regele ideal de care fiecare arenevoie, ar trebui să înceapă să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu regulat pentru a înţelegeprincipiile după care să-şi trăiască vieţile.

Din fericire, fiecare nou convertit a auzit de asemenea mesajul că mântuirea este undar al lui Dumnezeu şi că păcătoşii nu pot face nimic pentru a se salva pe ei înşişi. O datăce convertiţii înţeleg aceasta, ei ar trebui să înceteze să-şi mai găsească scuze pentrupăcatele şi lipsurile lor pentru a începe să-şi dea seama că noua lor relaţie cu Mântuitoruleste bazată pe harul arătat de Isus unor oameni care niciodată nu pot câştiga sau meritafavorul Său.

Dacă ei au auzit Evanghelia deplină, noii creştini ar trebui să înceapă să dezvolte orelaţie personală cu noul lor Prieten, care a fost ispitit în toate modurile pentru ca ei să numai trebuiască să cedeze păcatului. Ucenicii care hrănesc această prietenie descoperă căIsus le înţelege experienţele pentru că El însuşi a trecut, în principiu, prin toate acestelucruri.

Dacă mesagerii au proclamat cu adevărat mesajul regelui – fără omiterea alterareasau adăugarea vreunui lucru – noii convertiţi ar trebui să înceapă să se închineadevăratului Dumnezeu; nu unuia din imaginaţia lor, ci Dumnezeului care e adevărul,sursa vieţii şi a dragostei.

Din nefericire, mulţi creştini care sunt copii în credinţă nu sunt ajutaţi aşa cum artrebui să fie, şi aud o Evanghelie incompletă. Dumnezeu îi iubeşte pe aceşti oameniîmpovăraţi şi caută să-i aducă spre plinătatea veştii bune.

Între timp, El aşteaptă ca noi să-i conducem pe oameni în lumina deplină aîmpărăţiei Sale şi în deplina libertate care aparţine de drept tuturor fiilor şi fiicelor Sale.El ne aşteaptă să facem ucenici adevăraţi

1. Ascultare faţă de EvanghelieAm văzut că Dumnezeu le cere ucenicilor să-i accepte conducerea şi să se dedice

trăirii în ascultare de Evanghelie: acesta e primul pas, cel esenţial, al uceniciei.Supunerea faţă de Evangheliei nu e o supunere legalistă faţă de un set de reguli, e o

supunere disciplinată, personală, împuternicită, de fiecare moment, faţă de însuşi Tatăl. Atrăi prin harul Tatălui înseamnă a trăi în voia Sa. Supunerea noastră faţă de Evanghelieeste cea care ne ţine aproape de El – şi de puterea Sa, de protecţia Sa şi purtarea Sa degrijă.

46

Aceasta înseamnă că supunerea faţă de Evanghelie aduce eliberare şi nu restricţii –pentru că ne ţine în contact cu voia Tatălui, care înseamnă libertatea, întregirea şibinecuvântarea noastră.

2. Lepădare de sineCând începem să ascultăm de Dumnezeu va trebui să încetăm să ne mai justificăm

pe noi înşine. Noii ucenici trebuie să fie încurajaţi să recunoască faţă de Dumnezeu, uniifaţă de alţii şi faţă de ei înşişi, că ei sunt mari păcătoşi şi că singura lor speranţă este să seîncreadă total în Isus ca Mântuitorul lor personal.

Adevăraţii ucenici nu caută să încerce să se justifice pe ei înşişi, sau să caute să-şirăscumpere păcatele printr-o bună purtare, prin devotament religios sau supunere faţă deporuncile lui Dumnezeu. Mai degrabă, ei se supun personal lui Dumnezeu în recunoştinţăpentru darul iertării pe care ei deja l-au experimentat şi nu încearcă să-şi câştige iertarea.

3. Umblare prin DuhulUn al treilea pas de bază al uceniciei e să învăţăm să umblăm prin Duhul. Noii

ucenici trebuie să fie învăţaţi să-l lase pe Duhul să trăiască cum vrea El prin ei, să-L lasesă-i facă asemenea lui Isus şi să înveţe de la El cum să aplice principiile Cuvântului luiDumnezeu fiecărei situaţii cu care au de-a face.

Adevăraţii ucenici nu se zbat prin propria putere să fie buni, pentru că aceasta este opierdere de timp. Ei depind mai degrabă în mod conştient de Duhul, pentru ca el să facăce e bine prin ei. Ei îi permit să-şi dezvolte roada în viaţa lor şi treptat cresc spreperfecţiune ca rezultat al încrederii lor.

În 2 Timotei 1:7, apostolul Pavel scoate în evidenţă câteva caracteristici care artrebui să înceapă să se dezvolte în fiecare ucenic umplut de Duhul Sfânt.

Ucenicii n-ar trebui să fie timizi. Când Isus a fost prins, ucenicii Săi l-au uitat şi aufugit, dar o mare schimbare s-a întâmplat la Cinzecime. Indiferent de cât de mult eraubiciuiţi sau întemniţaţi, ei nu s-au oprit niciodată din proclamarea veşti extraordinaredespre Isus.

Mulţi ucenici sunt în mod natural timizi şi rezervaţi: ungerea Duhului nu-itransformă în extrovertiţi, ea doar îi ajută să treacă peste timiditatea şi jena lor şi să spunăprietenilor despre Isus.

Ucenicii ar trebui să fie umpluţi de puterea Duhului (cuvântul grecesc DUNAMIS,de la care a derivat „dinamită”). Aceasta nu este o explozie divină care distruge, ci oîmputernicire constantă de-a îl înfrânge şi de a-l îndepărta pe Diavol, de a sta în picioareîn faţa ridicolului şi a persecuţiei, de a înfrânge teama şi a vorbi despre Isus, de a faceminunatele lucrări ale lui Dumnezeu. Această putere nu-şi are rădăcina într-un entuziasmnatural sau tărie de caracter; ea vine doar de la atotputernicul Duh şi fiecare ucenic nouare nevoie să fie ajutat să primească puterea Sa.

Ucenicii ar trebui să fie dominaţi de dragostea Duhului. Când el vine asupra lor, eiar trebui să înceapă să-l iubească pe Dumnezeu cum nu l-au mai iubit niciodată înainte.Ar trebui să vadă că inimile li se lărgesc faţă de alţi creştini chiar faţă de cei cutemperament diferit şi care vin din locuri cu tradiţii neobişnuite şi faţă de oameni însuferinţă din lume.

47

Din nou, aceasta nu e dragoste omenească obişnuită, e dragostea personală a luiDumnezeu care e turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt. E felul de dragoste carecontinuă să iubească indiferent de răspunsul sau reacţia descurajatoare.

Şi ucenicii ar trebui să fie caracterizaţi de autocontrolul Duhului sauautodisciplina. Aceasta e semnul distinctiv al duhului umil care permite ucenicilor să serenege pe ei înşişi în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Pavel a manifestat aceste calităţi ale uceniciei în lucrarea sa evanghelistică şi înmultele lui suferinţe pentru Evanghelie şi le-a atribuit lucrării Duhului Sfânt în viaţa Sa.

4. O viaţă de închinareUltimul pas de bază este să înveţi să te închini. Noii ucenici trebuie să fie învăţaţi

să-şi exprime iubirea faţă de Dumnezeu. Ei fac aceasta nu numai cântându-i laude, ci şiprin dezvoltarea talentelor lor şi îndeplinindu-şi sarcinile zilnice cât mai bine posibil,oferindu-se ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.

Toţi ucenicii trebuie să înveţe cum să aibă un loc al lor când să se poată închina luiDumnezeu mai intim, pentru a primi susţinere şi lumină de la El şi pentru a putea străluciîn lume ca lumina şi iubirea Sa.

De fapt, putem spune că ucenicii sunt asemănători cu luna, care e moartă prin eaînsăşi, dar străluceşte în întuneric cu lumina reflectată de soare. Luna e eclipsată cândpământul vine între lună şi soare şi există întuneric spiritual în ucenici când lumeaintervine între ei şi Dumnezeu.

Soarele este eclipsat când luna ajunge între soare şi pământ şi există un întunericspiritual similar pe pământ când ucenicii împiedică trecere de lumină care vine de la Isusspre lume şi atrag atenţia asupra lor în loc să reflecte slava Sa.

UCENICIA ÎNSEAMNĂ SACRIFICIUChemarea la ucenicie nu este ceva ce Dumnezeu face doar la începutul vieţii de

creştin, pentru că El îşi cheamă mereu toţi ucenicii Săi la o ucenicie mai hotărâtă şiaceasta implică întotdeauna sacrificiu. Pasaje ca Luca 9:23 arată că nu poate existaniciodată o eficienţă creştină reală fără un element real al uceniciei jertfitoare.

Aşa că Dumnezeu îşi cheamă noii supuşi ai împărăţiei Sale să-şi sacrifice proprialor voinţă mândră şi să înveţe să asculte şi să se supună aşa încât Isus să-şi poatăexercita autoritatea Sa cerească prin ei. El porunceşte supuşilor săi să asculte:

De poruncile din Cuvântul Său astfel încât ei să poată trăi în KOSMOS prinautoritatea Cuvântului Său.

Îndemnurile Duhului Său astfel încât ei să poată să domnească asupra răului şi abolii în puterea Duhului Său.

Unii de alţii în biserica Sa astfel încât ei să poată sluji cu autoritatea Sa înbiserică.

De structurile sociale astfel încât ei să poată să-i stabilească Împărăţia pepământ.

Dumnezeu îşi cheamă noii slujitori să-şi sacrifice încrederea în forţele proprii,pentru a învăţa să depindă şi să accepte ajutor, astfel încât Isus să poată sluji mai eficientprin ei. El le spune slujitorilor Săi să depindă de:

48

Promisiunea Cuvântului Său astfel încât ei să poată să slujească în lume conformstandardelor pe care le cere Cuvântul Său.

Conducerea Duhului astfel încât ei să poată sluji celor în suferinţă în putereaDuhului

Şi Dumnezeu cheamă pe fii şi fiicele Sale să sacrifice egoismul lor, pentru a învăţasă se închine şi să accepte viaţa eternă a lui Dumnezeu. El tânjeşte ca toţi copiii Săi săprimească:

Pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu care se descoperă prin Cuvânt astfel încât ei săpoată să proclame adevărul Său etern lumii

Ungerea Duhului astfel încât ei să poată străluci cu lumina Sa veşnică în locurileîntunecate ale lumii.

Dragostea Sa unul prin altul în biserică astfel încât să se poată bucura dedragostea Sa divină unii cu alţii în biserică.

Lumina cu privire la natura vieţii din creaţia Sa astfel încât lor să le pese, cudragostea Sa, de fiecare aspect al creaţiei.

Toţi noii creştini au nevoie de încurajare şi învăţătură pentru a pricepe întreagabogăţie şi adâncime a uceniciei.

Multe biserici pun accentul pe unele din aceste elemente, dar trebuie ca noi să-iajutăm pe oameni să le cuprindă şi să îmbrăţişeze pe toate.

UNIŢI ÎN BISERICĂOri de câte ori un nou credincios vine la Isus şi începe să se încreadă în El, începe

să se dezvolte o relaţie nouă, nu numai cu Dumnezeu, ci de asemenea cu toţi ceilalţicreştini din biserica universală.

Efeseni 2:15-16 arată că moartea lui Isus i-a unit pe evrei şi pe cei dintre neamuri,făcând din cele două grupuri unul singur, şi că marele scop al crucii a fost să creeze oPersoană nouă, unică, prin şi în vederea împăcării. Aceasta înseamnă că fiecare ucenicare o relaţie personală cu Dumnezeu şi e unit, din punct de vedere organic, cu toţi ceilalţicredincioşi din biserica universală.

Găsim mai multe lucruri despre natura colectivă a bisericii studiind pasaje ca 1Petru 2:9; 1 Corinteni 1:2; 3:9-17; 2 Corinteni 11:2; şi Efeseni 1:23.

Aceste pasaje arată că ucenici sunt cei care au fost aleşi cu grijă dintre toţi ceilalţioameni pentru a fi mireasa preaiubită a Fiului lui Dumnezeu. El ne-a ales într-adevăr, iarCuvântul Său nu poate fi călcat. Dragostea Sa nu piere niciodată, iar noi, mireasa aleasă,vom împărtăşi moştenirea tuturor lucrurilor a Fiului.

Iniţial, pasajul din 1 Petru 2:9 a fost pentru ucenicii care înfruntau persecuţie,pentru oamenii care erau puşi în situaţia de a-L servi pe Isus dându-şi vieţile. Aşa căPetru i-a numit o preoţie împărătească, pentru a arăta că ei îl slujeau pe Rege, slujind, cupreţul a multe sacrificii pe oamenii regelui. Ei, templu sfânt al lui Dumnezeu, erau plinide mireasma jertfelor preoţeşti de laudă, rugăciune şi recunoştinţă.

În ţările care încă mai păstrează monarhia, se consideră a fi un mare privilegiu săslujeşti familia regală, să lucrezi la palatul regal. Prin urmare, ar trebui să fie o onoarenemăsurată servirea Regelui regilor-chiar dacă ea implică martirajul, şi de aceea trebuieşi să comunicăm acest înalt sentiment al onoarei, acest privilegiu, tuturor noilorcredincioşi.

49

Ucenicii formează de asemenea o naţiune sfântă. Aceasta înseamnă că noi am fostpuşi deoparte pentru o viaţă de dedicare şi consacrare. Imaginea favorită a lui Paveldespre biserică, „trupul” arată că ucenicii au fost re-creaţi în trupul lui Hristos, astfel încâtEl să poată să-şi continue trăirea vieţii Sale perfecte pe pământ printre ei.

Şi ucenicii sunt oameni care-i aparţin lui Dumnezeu: noi suntem biserica Sa,cetăţeni ai cerului Său şi copii ai împărăţiei Sale. Noi suntem supuşi legilor lui Dumnezeuşi direcţionaţi de Duhul Său. Altfel spus, noi suntem ai Domnului.

Pregătiţi pentru slujireAm văzut în Efeseni 4:12 că toţi conducătorii bisericilor sunt chemaţi mai întâi să

pregătească întreaga biserică pentru slujire. Cuvântul grecesc folosit aici, DIAKONIA,înseamnă slujire practică, de servitor, umilă, cum era cea de spălare a picioarelor.

Fiecare ucenic în parte trebuie să-L slujească pe Dumnezeu, pe alţi ucenici şilumea, dar conducătorii bisericilor trebuie să se asigure că întreaga biserică estecaracterizată de acest fel de slujire umilă.

Rezumând, putem spune că scopul principal al uceniciei este să-i aducem peucenici la unitate în biserică şi să-i echipăm să slujească împreună în lume. Înproclamarea acestei veşti bune, trebuie să anunţăm o ucenicie deplină care să ne pună învedere că Dumnezeu vrea ca toţi ucenicii, întreaga Sa biserică prea iubită:

Să demonstreze că Isus e Regele Regilor; ascultând de Cuvântul Său, acţionândcu autoritatea Sa şi încrezându-se în Numele Său.

Să arate că Isus e Mântuitorul lumii, depinzând de moartea Sa, slujind cueficienţa Sa şi bazându-se pe sângele Său.

Să arate că Isus este idealul uman, călcând pe urmele paşilor Săi, conducând cuperfecţiunea Sa şi imitându-i exemplul.

Să dezvăluie că Isus este Dumnezeul adevărat împărtăşindu-i viaţa, strălucind culumina Sa, vorbind cu adevărul Său şi arătând dragostea Sa.

Ucenicia creştină va fi extraordinară – va fi Evanghelia adevărată, adevărată rostirea veştii bune – când biserica începe să trăiască şi să slujească astfel. Într-adevăr slava seva vedea în biserică, şi întregul KOSMOS va fi plin de gloria lui Dumnezeu, aşa cum apeleacoperă adâncul mării. Nimic nu-i atrage pe oameni mai mult spre Dumnezeu, nimic nuare un impact evanghelistic mai mare, decât faptul că vieţile oamenilor încep cu adevăratsă semene cu viaţa lui Hristos.

Lecţia 8 – Evanghelizarea şi DuhulDeşi titlul întreg al celei de-a 5-a cărţi a Noului Testament este „Faptele

Apostolilor”, ar fi probabil mai corect să-i spunem „Faptele Duhului prin apostoli”.Cartea Faptelor începe cu prezentarea unui grup cam neliniştit, alcătuit din 120 de

ucenici needucaţi care se înghesuie într-o încăpere pentru a se ruga. Apoi, cartea continuăsă descrie modul în care aceşti ucenici au devenit un grup de martori puternici şi care s-au

50

confruntat cu o opoziţie cruntă şi o persecuţie violentă pentru a stabili o bisericăînfloritoare în tot Imperiul Roman.

Marea putere a lui Dumnezeu poate fi văzută pe fiecare pagină a Faptelor, pemăsură ce oamenii sunt vindecaţi, eliberaţi, convertiţi, împuterniciţi şi transformaţi înmartori credibili ai lui Hristos cel înviat. În toate acestea, puterea Duhului Sfânt estemotivul principal al eficienţei ucenicilor.

Există peste 50 de referiri la Duhul în Fapte. O citire atentă a acestei cărţisubliniază legătura vitală între evanghelizarea biblică şi Duhul Sfânt.

DUHUL ŞI MĂRTURIAAm văzut că mărturisirea e esenţa Duhului Sfânt. Ioan 15:26-27 arată că marile 2

scopuri ale Duhului sunt: Să mărturisească despre Isus Să ne ajute să fim martori ai lui Isus

Ioan 16:8-11 dezvăluie chemarea Duhului de a convinge lumea de: Păcat Neprihănire Judecată

Şi Fapte 1:8 promite că ungerea Duhului rezultă în: Faptul că ucenicii vor deveni martori puternici

Am stabilit că Duhul întotdeauna aduce o schimbare decisivă. El vrea să ne umplecu putere, să ne ajute să devenim curaţi, să ne direcţioneze spre a împlini lucrarea lui Isusşi să ne ajute să trăim în prezenţa Sa şi El vrea să facă toate acestea astfel încât noi să-Lputem cunoaşte pe Isus mai bine şi să-L facem mai bine cunoscut.

Toate aceste lucrări măreţe ale Duhului se leagă de scopul Său primar de amărturisi. Am observat, în Luca 4:18, că Isus a spus că El a fost uns de Duhul pentru a-ievangheliza pe cei în suferinţă. Şi vedem exact acelaşi scop în spatele ungerii în tot restulNT – ori de câte ori oamenii sunt umpluţi sau unşi cu Duhul Sfânt, începe imediat şievanghelizarea eficientă.

Putem vedea că nevoia de a evangheliza a fost produsă în biserică de către Duhul.La Cinzecime, biserica a devenit o biserică mărturisitoare pentru că Duhul, caremărturiseşte continuu, venise asupra ei. Vedem aceasta în pasaje ca Fapte 4:20.

De fapt, NT arată că ori de câte ori Duhul este prezent în putere, lucrareaevanghelistică a bisericii decurge natural, spontan şi eficient.

Fapte 5:28 arată că, de la Cinzecime încoace, evanghelizarea a avut loc mereu.Totuşi, cum am observat, ea a avut loc fără încurajări apostolice sau îndemnuri de„mergeţi şi răspândiţi Evanghelia”. Chiar şi Fapte 11 şi 15 care înregistrează discuţiilebisericii primare despre Evanghelie şi neamuri, nu se referă la Marea Trimitere, ci elemenţionează doar lucrarea Duhului şi raportează că biserica a fost încurajată să-irecunoască lucrarea.

Aceasta e foarte important şi de asemenea foarte relevant. Bisericile locale nu maiau nevoie de alte chemări la misiune, de alte îndemnuri de a evangheliza, de altemotivaţii care să le amintească de Marea Trimitere, de alte învăţături despre strategiile deevanghelizare, ci au nevoie doar de mai mult Duh de mărturisire. Ungerea Sa vatransforma orice biserică într-o comunitate de mărturisire eficientă.

51

Nu trebuie să uităm niciodată că este absolut zadarnic să încercăm să ajungem la ceipierduţi, să răspândim Evanghelia sau să încercăm vreo formă de evanghelizare fărăprezenţa, călăuzirea şi puterea Sa fără margini.

DUHUL ŞI PUTEREALa prima vedere, s-ar spune că ucenicii care i-au tămăduit pe cei bolnavi, care au

scos demoni, L-au însoţit pe Isus 3 ani şi au văzut dovada fizică a învierii Sale, ar fisuficient echipaţi pentru a fi martori eficienţi. N-a fost deloc aşa.

Ei aveau experienţă, instruire şi cunoştinţe, dar le lipsea singura calificareacceptabilă – însăşi puterea lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt. În Luca 24:48-49 şiFapte 1:4-8, Isus a promis că ungerea cu Duhul va remedia această deficienţă.

Cei 3000 de oameni care au fost convertiţi la Cinzecime au fost rezultatul puteriiDuhului care curgea prin cei 120 de ucenici. Dar Cinzecimea a fost doar începutul: pemăsură ce trecem prin Fapte, putem reconstitui traseul pe care a fost răspândităEvanghelia prin puterea Duhului. Fapte 4:33; 6:8 şi 10:38 ilustrează centralitatea puteriiSale în mărturia bisericii.

Cuvântul grecesc obişnuit pentru putere e DUNAMIS: aceasta se referă la o energiecare schimbă totul. Este puterea supra naturală a lui Dumnezeu prin care au loc miracole,prin care mărturia devine mai eficientă, şi ucenicii sunt întăriţi pentru a suporta persecuţiaşi aversiunea.

Noul Testament arată că puterea DUNAMIS a Duhului are o mare varietate deaplicaţii.

1. Putere pentru a proclamaÎn V.T., ungerea le dădea profeţilor puterea să primească, să înţeleagă şi să

vorbească gândurile lui Dumnezeu. Prin Duhul, ei ştiau ce voia Dumnezeu ca ei să spunăşi ei aveau DUNAMIS-ul Său pentru a face public mesajul.

În N.T., Duhul Sfânt îi ajuta de asemenea pe toţi credincioşi unşi să vorbească cu oputere pe care ei nu o aveau în mod obişnuit.. Vedem aceasta în 1 Corinteni 2:4.

Fapte 2:4 arată că atunci când ucenicii cu fost umpluţi cu Duhul Sfânt, Duhul le-adat „dar de a vorbi”. Acesta e cuvântul grecesc APOPHTHENGOMAI care e folosit doar aicişi în Fapte 2:14 şi 26:25

APOPHTHENGOMAI înseamnă literal „a vorbi, a rosti” şi duce ideea de-a face oafirmaţie în public-care poate fi văzut în 2:14 şi 26:25. Aceasta înseamnă că „darul de avorbi” din Fapte 2:4 a fost împuternicire precisă, dăruită de Duhul, pentru a vorbipoporului: a fost acel „scoală-te şi umblă” prin care să mărturisească altora despre Isus- şiaceastă împuternicire de a mărturisi verbal este dată tuturor credincioşilor care suntumpluţi cu Duhul Sfânt.

2. Puterea de a face minuniOameni ca Moise, Ilie şi Elisei, care au fost unşi cu Duh, şi-au dat seama că

Dumnezeu împuternicea vorbirea lor în public, şi că El de asemenea făcea minuni prin ei.La fel e şi în N.T. Matei 21:11,46; Marcu 6:4-15; Luca 7:11-17 şi Ioan 7:40 arată că

oamenii au crezut că Isus era un profet tocmai graţie miracolelor pe care le făcea. Ei aurecunoscut că semnele şi minunile însemnau că Dumnezeu era cu Isus într-un modspecial, şi ei au crezut că El este un alt profet uns de Duhul.

52

Fapte 6:8 arată că această putere era cheia miracolelor făcute de Ştefan. Şi Petru15:18-19 subliniază că puterea de a face miracole, a unui ucenic, este întotdeauna putereaDuhului lui Dumnezeu.

E important să ţinem minte că Duhul dă putere pentru minuni esenţiale în contextulevanghelizării. În N.T., semnele şi minunile sunt date în principal pentru a convinge peoameni că mesajul despre Isus este adevărat.

Desigur, Dumnezeu vindecă de asemenea şi pentru că-i pasă de oamenii bolnavi,dar contextul este în ultimă instanţă unul de evanghelizare - chiar şi când credincioşii suntvindecaţi.

În Fapte, minunile au rol cheie în evanghelizare. De exemplu: După ce omul olog a fost vindecat, Petru şi Ioan au fost întemniţaţi şi mustraţi,

dar mulţi din cei care au auzit explicaţia lui Petru, în legătură cu minunea, audevenit creştini (Fapte 3:11-4:4).

Consecinţa vindecării lui Saul a fost predica sa din Damasc care a dus maideparte la viitorul său plin de roadă (Fapte 9:17-27).

Când Enea a fost vindecat, „toţi locuitorii din Lida şi din Sarona, l-au văzut şisau întors la Domnul” (Fapte 9:32-35).

Întreaga cetate din Iope au auzit de învierea Tabitei, „şi mulţi au crezut înDomnul” (Fapte 9:36-42).

3. Putere în războiul spiritualEfeseni 6:10-20 şi 1 Petru 5:8 arată că toţi creştini sunt implicaţi într-o luptă cu

forţele întunericului. Poate ne simţim slabi şi nepotriviţi când ne gândim la tot răul şi latoată suferinţa din lume, sau când ne luptăm cu unele ispite personale obişnuite, sau cândîncercăm să răspundem obiecţiilor oamenilor faţă de credinţa noastră. Dar pasaje ca 2Corinteni 10:4-6 promit că Duhul ne dă toată puterea de care avem nevoie pentru acestfel de luptă spirituală.

Duhul nu ne împuterniceşte doar să proclamăm Evanghelia prin cuvinte şi s-odemonstrăm prin fapte, el de asemenea ne împuterniceşte să trăim victorios pentru Isus,ne dă puterea să facem ceea ce ştim că suntem datori să facem, şi vrem sincer să facem,dar totuşi ne lipseşte puterea.

El ne dă putere să spunem „nu” faţă de tot ceea ce „lumea, carnea şi diavolul” parsă ne ofere, fie vicii evidente cum sunt dependenţele, fie mai puţin evidente ca ambiţiasau dorinţa de a fi lăudaţi. De asemenea, El ne dă împuternicirea Sa să fim răbdători cuoamenii, să ne păstrăm calmul, să stăm fermi sub presiune, să-i iubim pe cei neiubiţi, defapt să facem toate lucrurile pe care duşmanul nu doreşte ca noi să le facem.

Problemele obişnuite ale vieţii pot părea a fi copleşitoare, dar Dumnezeu nostru nedă Harul Său şi DUNAMIS-ul Său ca să putem înfrânge slăbiciunile şi necazurile 2Corinteni 12:9-10 ne ajută să ne punem problemele pe tapet şi să ne gândim la ele dinpunct de vedere biblic.De fiecare dată când evanghelizăm trebuie să strigăm către Dumnezeu, implorându-L săne ajute, să ne întărească, să ne dea putere să vorbim şi să acţionăm într-un mod potrivit,să ne facă mai tari decât presiunile cărora le facem faţă. Putem fi siguri că putereaDuhului este exact lucrul de care avem nevoie să ieşim biruitori.

Rugăciunea lui Pavel pentru DUNAMIS, din Efeseni 3:16, ar trebui să fie rugăciuneanoastră constantă, atât pentru noi cât şi pentru cei pe care îi iubim şi-i slujim. Avem

53

nevoie disperată de împuternicirea Duhului pentru a putea îndepărta tot mai mult zona defrontieră a răului din societate, pentru a ajunge la cei pierduţi cu vestea bună, şi pentru astabili împărăţia lui Dumnezeu în localitatea noastră.

4. Putere pentru perseverenţăCei mai mulţi dintre credincioşi cunosc unele din promisiunile lui Dumnezeu.

Avem însă nevoie de puterea Duhului pentru a traduce aceste promisiuni într-o experienţăpalpabilă care să ne umple cu o nădejde fericită în faţa dezamăgirii şi a descurajării.Trebuie să ne rugăm unii pentru alţii aşa cum ne învaţă Pavel în mijlocirea lui dinRomani 15:13.

2 Corinteni 6:3-10 şi Coloseni 1:11 ne ajută să apreciem atitudinea lui Pavel în faţaîmprejurărilor dificile. El ştia că Dumnezeu ne dă răbdare şi har pentru a înduranecazurile. Trebuie să ţinem minte-şi să învăţăm pe alţii că darul DUNAMIS al luiDumnezeu, care ne ajută să răbdăm, este deseori modul în Dumnezeu ne învaţă sădepăşim greutăţile şi apatia.

Puterea Duhului este cea care ne întăreşte hotărârea de a persevera când umblareadevine prea grea. PARAKLETOS este cel care nu îndeamnă să continuăm în timp denenorocire.

5. Putere pentru mărturieCând încercăm să înţelegem de ce Duhul ne dă puterea Sa, trebuie să luăm în

considerare versete ca Fapte 4:33. Duhul ne dă putere să proclamăm şi să perseverăm,puterea de a face şi de a lupta, de a fi martori puternici ai lui Isus cel înviat.

Minunile nu sunt date pentru a ne înfiora şi a ne încuraja pe noi (deşi ele facaceasta). Victoria şi speranţa nu ne sunt date să ne facă vieţile mai suportabile (deşi ele ofac), ci ele ne sunt date în principal pentru a fi o mărturie elocventă şi efectivă pentru ceipierduţi.

Fiecare aspect al Duhului este dăruit pentru a ne împuternici să-L cunoaştem peIsus mai bine şi pentru a-L face mai cunoscut celor pierduţi şi răniţi din lume. Testulsuprem al adevăratei puteri spirituale este dacă îi aduce sau nu pe oameni la o cunoştinţămai adâncă şi la o înţelegere mai profundă a lui Isus.

Aceasta înseamnă că noi ar trebui să vorbim despre lucrarea Duhului în cuvintecentrate pe Hristos şi nu în expresii centrate pe om, de parcă puterea lui Dumnezeu ar ficeva la dispoziţia noastră ca noi să o putem folosi după plac. Trebuie să arătăm clar cănoi suntem la dispoziţia Lui, şi El ne foloseşte; niciodată nu este viceversa.

În evanghelizare, trebuie să avem grijă să nu vorbim despre duh ca despre un fel deputere impersonală pe care necredincioşii o pot controla şi struni după plac o dată ce sădedică lui Hristos. Puterea lui Dumnezeu nu anulează imediat defectele caracteruluinostru şi nu ne face viaţa mai confortabilă şi mai uşoară. Vieţile noastre sunt o luptăcontinuă împotriva presiunilor lumii, ale cărnii şi ale diavolului.

Desigur, este adevărat că Duhul produce schimbări care-ţi taie respiraţia, prinputerea Sa DUNAMIS. El este cel care ne dă puterea şi capacitatea de a face ceea ce ştim cătrebuie să facem. Această împuternicire din partea lui Hristos prin Duhul este un adevărglorios pe care ar trebui să vrem să le experimentăm tot mai mult.

Dar Duhul nu trece peste voinţa noastră liberă, pentru a ne forţa să-L ascultăm saupentru a ne face să vorbim. El ne cheamă la un parteneriat voluntar astfel încât să putem

54

să-L cunoaştem pe Isus mai bine, şi să putem să-L prezentăm mai clar altora. PutereaDuhului este un dar, însă este dăruită pentru a ne transforma în martori mai buni, înoameni ale căror cuvinte şi a căror viaţă, al căror comportament şi autoritate spiritualăsă-i atingă eficient pe cei pierduţi cu Evanghelia lui Hristos.

DUHUL ŞI ADEVĂRULÎn Ioan 15:26 şi 16:13, Isus ne învaţă despre „Duhul adevărului”. Aceasta arată că

Duhul Sfânt e mai preocupat de adevărul spiritual decât de experienţa spirituală, deadevărul Cuvântului lui Dumnezeu mai curând decât de senzaţia de încântare pe care oproduc faptele lui Dumnezeu.

Noi accentuăm în mod repetat că Duhul şi Cuvântul merg mână în mână şi nutrebuie să fie separate. Învăţătura lui Isus despre Duh în Ioan 14:16 arată că Duhuladevărului este cel care locuieşte în ucenici, poartă mărturia lui Isus şi convinge lume depăcate.

Sigur că „adevărul” din Evanghelia lui Ioan este personal şi nu propoziţional, estepersoana lui Isus şi nu ideile teologice despre El - vedem aceasta în Ioan 1:17; 8:40,45;14:6; 18:37. „Adevăratul” adevăr aduce viaţă tuturor celor ce-L primesc.

Când evanghelizarea e împuternicită şi direcţionată de Duh, adevărul este absolutesenţial. Aceasta înseamnă că El se concentrează în special asupra lui Isus ca adevăr,asupra cerinţelor Sale, a unicităţi, a vieţii, morţii, învierii sale etc.

Mai înseamnă de asemenea şi că fiecare aspect al evanghelizării trebuie să fieadevărat în întregime, integru. Nu trebuie să fie nici o exagerare, manipulare,ambiguitate, pretenţii false, mândrie, presiune financiară, motive îndoielnice. Trebuie săexiste transparenţă personală, o adâncă umilinţă, claritate intelectuală, o abordare cinstităa lucrurilor dificile precum suferinţa, dezbinarea biserici, teoriile ştiinţifice, alte religiietc.

Dacă Duhul adevărului ne călăuzeşte prin tot adevărul ar trebui să proclamămîntregul adevăr al Evangheliei, puterea sa personală şi integritatea sa intelectuală,minunatele înfăptuiri ale crucii şi faptele istorice ale crucii şi învierii, chiar dacă pentrualţii sunt mai greu de acceptat.

DUHUL ŞI CONVERTIREAAm subliniat importanţa convertirii şi ideea că ea este un proces şi nu un eveniment

de moment. El include regenerare, pocăinţă, credinţă în Isus, iertarea păcatelor, botezul înapă, primirea Duhului şi stadiul în care acea persoană devine parte vitală a bisericii.

Acest proces poate fi condensat în câteva minute, când toate aceste aspecte au locaproape simultane (precum în cazul celor convertiţi la Rusalii). Alteori poate să se întindăpe parcursul unei vieţi întregi - deşi Dumnezeu nu vrea ca acest proces să dureze atât demult.

În Ioan 3, Isus pare să facă o diferenţă între „a vedea” împărăţia în versetul 3 şi „aintra” în împărăţie în versetul 5! Versetul 3 arată că Dumnezeu dă darul vederii spiritualecând oameni sunt născuţi din nou-când ei sunt regeneraţi de Duhul. Aceasta are loc atuncicând destinul nostru veşnic se schimbă şi noi începem să vedem lucrurile „dinperspectiva lui Dumnezeu” şi să dezvoltăm o dorinţă pentru lucrurile spirituale.

Versetul 5 arată că voia lui Dumnezeu pentru noi este nu numai să vedem Împărăţiaci şi să „intrăm” adânc în ea: s-o gustăm, să ne bucurăm de ea şi să trăim în ea. Această

55

intrare creează posibilitatea (dar nu realitatea imediată) de a avea victorie asuprapăcatului, putere în mărturisire, şi creştere în asemănarea cu Isus.

Dacă reuşim sau nu să realizăm aceste lucruri depinde de supunerea noastră şi decontinua trăire în Duhul, dar posibilitatea nu apare fără intrarea în împărăţia luiDumnezeu.

Regenerarea (a fi născut din nou) este lucrarea Duhului Sfânt în întregime. El estecel care face regenerarea şi este implicat în mod activ în lucrarea cu lumea şi cu ceinecredincioşi. Ioan 16:8 arată că El convinge lumea cu privire la păcat, neprihănire şijudecată; şi Ioan 3:1-8; Romani 8:1-14 şi 1 Corinteni 2:10-14 arată clar că nu este posibilsă devii creştin fără lucrarea Duhului.

Nimeni nu poate alege să fie regenerat, şi nimeni nu poate ca lucrul acesta să seîntâmple de la sine. Nimeni nu ştie când va avea loc acest lucru, şi unii oamenii suntinconştienţi sau confuzi atunci când acest proces începe să se desfăşoare. Ştim doar cânds-a întâmplat, pentru că ne trezim crezând ceea ce nu puteam crede înainte. Toate acesteasunt înfăptuite de Duhul în modul pe care Isus îl descrie în Ioan 3:8. E lucrarea Sa, nu anoastră.

Am discutat în prima parte despre acest parteneriat cu Duhul în evanghelizare. Cavestitori ai regelui, este responsabilitatea noastră de a ajunge la cei pierduţi cu Evangheliaşi de a-i îndrepta spre Hristos. E responsabilitatea Duhului să creeze viaţă nouă şi săregenereze necredincioşii.

Noi avem cu adevărat un rol în acest parteneriat. Ca şi Ioan Botezătorul în Luca1:16 sau Pavel în Fapte 9:35; 11:21; 26:18-20, noi am fost trimişi în lume pentru ca ceipierduţi să se poată întoarce de la întuneric la lumină şi de la Satan la Dumnezeu.

Dar, ca şi primi creştini, noi nu putem face aceasta fără puterea Duhului. Ar trebuisă răspândim Evanghelia în dependenţă totală de Duhul, căci doar El poate deschide ochiicelor orbi spiritual, poate să deschidă urechile celor surzi spiritual, să încălzească inimacelor reci spiritual, şi să smerească pe cei mândri.

Efeseni 2:1 arată că oamenii rămân morţi la nivel spiritual dacă Duhul nu aduceviaţă, iar 1 Corinteni 2:4-5 arată că, fără o demonstrare clară a Duhului, credinţa celor cecred stă în înţelepciune omenească şi nu în puterea lui Dumnezeu.

Acesta este un parteneriat autentic, pentru că Duhul depinde de noi la fel de mult pecât depindem noi de El. Noi nu putem converti pe nimeni şi El alege să atragă oamenii laHristos prin ucenicii.

Dacă Duhul ar lucra singur la convertire, nouă ne-ar mai rămâne puţine de făcut:doar să ne rugăm. Dar, pentru că El lucrează prin ucenici, noi trebuie să muncim din greuprin contribuţia noastră pentru a fi siguri faptele, vorbele şi vieţile noastre sunt relevante,credibile şi asemănătoare cu cea a lui Hristos.

DUHUL ŞI CĂLĂUZIREACartea Faptelor ne arată cum a fost evanghelizarea bisericii primare ghidată şi

direcţionată de Duhul Sfânt.Ca vestitori, suntem chemaţi, în principiu, să transmitem Evanghelia mai departe

tuturor oamenilor din jurul nostru. Aceasta înseamnă că cea mai mare parte a călăuzirinoastre e pe deplin naturală.

Când Pavel a ajuns la Tesalonic, Fapte 17:2 ne spune că el a mers direct lasinagogă „după obiceiul său” şi a petrecut 3 săptămâni discutând cu ei despre Isus din

56

Scripturi. Pavel nu a avut nevoie de o călăuzire specială din partea Duhului pentru amerge la locul unde ştia că poate să-i întâlnească pe oamenii care credeau în Dumnezeu.

Şi Fapte 3:1-4:4 descrie cum câteva mii de oamenii au fost convertiţi ca urmare afaptului că Petru şi Ioan au împărtăşit Evanghelia cu o persoană nevoiaşă în drumul lorspre o întâlnire de rugăciune care avea loc regulat.

Duhul îi călăuzeşte câteodată pe ucenici într-un mod supranatural-prin viziuni,profeţii şi daruri spirituale. Vedem aceasta, de exemplu în Fapte 8:26-39; 9:10-19; 10:1-16; 13:2 şi 16:6-10.

Şi călăuzirea Duhului e deseori colectivă. Deşi Petru şi Pavel au primit călăuzirepersonală cu privire la ducerea Evangheliei la Neamuri, ei şi-au supus înţelegerea lorbiserici din Ierusalim. Vedem ceva asemănător în Fapte 13:2; Pavel şi Barnaba fuseserădeja chemaţi de Duhul la o lucrare, dar ei nu au purces la aceasta până când întreagabiserică din Antiohia n-a fost călăuzită împreună cu ei.

Isus l-a învăţat pe Petru o lecţie foarte importantă despre călăuzirea evanghelisticăcând l-a chemat pentru prima dată să-i fie ucenic. Luca 5:1-11 face legătura dintrepescuirea fără succes a lui Petru (care se baza pe cunoştinţele lui temeinice despre lac şipe vasta sa experienţă în ale pescuitului) şi succesul sau uimitor atunci când a ascultat decălăuzirea lui Isus.

Mulţi oameni lucrează necontenit la evanghelizare după propria lor putere şiexperienţă; dar ca şi Petru ei ar fi mult mai eficienţi ca pescari de oameni dacă ar petrecemai mult timp ascultându-L pe Dumnezeu, învăţând voia specială a lui Dumnezeusupunându-i-se complet. Lucrarea Duhului este să ne dezvăluie voia specială a luiDumnezeu pentru noi şi apoi, în mod minunat, El ne echipează cu toate lucrurile de careavem nevoie pentru a-I înfăptui voia.

Lecţia 9 – Evanghelizarea şirugăciunea

Ştim că suntem chemaţi să depindem în totalitate, în mod conştient, de Dumnezeu,în fiecare aspect al vieţii noastre. Ori de câte ori nu depindem de El, suntem în pericolulde a depinde de noi înşine, iar aceasta e calea spre ruină.

Dependenţa de Dumnezeu presupune rugăciune. Ca vestitori, suntem trimişi cuEvanghelia într-o lume ostilă, iar evanghelizarea noastră înseamnă întotdeauna o luptăspirituală puternică, pentru că dumnezeul acestei lumi stă în spatele apatiei ca care neconfruntăm. 2 Cor. 4:4 ne spune că el întunecă mintea necredincioşilor, în aşa fel încât eisă nu poată vedea lumina Evangheliei.

Ori de câte ori îi îndemnăm pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu, noi ne luptămcu fiinţe demonice invizibile. Pavel arată acest lucru clar în Efes. 6. În 6:18, după ce neîndeamnă să ne îmbrăcăm cu armătura lui Dumnezeu, Pavel arată că rugăciunea estescopul principal al armurii. Rugăciunea nu este o altă piesă a armurii, căci altfel analogia

57

lui Pavel nu ar fi stat în picioare. Rugăciunea ne împuterniceşte să folosim armura luiDumnezeu, pentru că rugăciunea este câmpul nostru de bătaie spiritual.

Pavel merge mai departe, în 6:19-20, pentru a cere cititorilor săi să foloseascăarmura şi să lupte în rugăciune, astfel încât el să poată vesti Evanghelia cu curaj. El ştiacă era o nebunie să încerce să evanghelizeze fără sprijin în rugăciune. Această rugăciunetrebuie să fie inspirată de Duhul, împuternicită de Duhul, echipată de Duhul şi permisă deDuhul. 2 Cor. 10:3-5 subliniază importanţa acestui lucru.

Nu ne putem aştepta ca cei pierduţi să devină ucenici devotaţi fără multă mijlociredin partea noastră. De asemenea, nu ne putem aştepta ca cei în suferinţă să fie vindecaţi,sau cei pierduţi să fie mântuiţi fără rugăciune perseverentă şi convingătoare.

N.T. arată că apostolul Pavel a fost un extraordinar om al rugăciunii, căci epistolelelui sunt pline de rugăciuni pentru cititori, de cereri pentru rugăciuni de la cititori, ca şi demulte învăţături despre rugăciune. Scripturile arată că şi Pavel a fost pasionat deevanghelizare, deci n-ar trebui să fim surprinşi atunci când vedem că cele mai multedintre cererile sale de rugăciune, sau din rugăciunile sale au fost făcute tocmai în vedereaunei evanghelizări eficiente.

Rom. 10:1 descrie dorinţa cea mai arzătoare a lui Pavel pentru evrei. Acest versetnu ne spune nimic despre conţinutul rugăciunii sale; ea dezvăluie însă scopul rugăciuniisale. Rom. 10:1 încurajează rugăciunea evanghelistică ferventă, dar nu ne dă un model derugăciune pe care să-l folosim.

După cum vom vedea, Pavel pare să se fi rugat pentru propria-i lucrare, mijlocindca obstacolele din calea evanghelizării sale să fie date la o parte, şi ca el să fie echipat,umplut de energie şi motivat să mărturisească mai eficient mesajul lui Dumnezeu.

Acest lucru sugerează că atunci când tânjim ca cineva să fie mântuit, ne vom luptaîn rugăciune pentru mântuirea lor. Asemenea lui Pavel, vom petrece multe ore înrugăciune, mijlocind pentru ca ei să fie mântuiţi. Vom dori în acelaşi timp să găsim caleacea mai eficientă de rugăciune pentru mântuirea lor. Epistolele lui Pavel sugerează cărugăciunea de evanghelizare eficientă are deseori trei elemente distincte:

rugăciune pentru ca vestitorii să fie motivaţi, împuterniciţi, bine echipaţi rugăciune pentru ca obstacolele care blochează mântuirea să fie înlăturate. rugăciune pentru ca oamenii să fie eliberaţi din lanţurile robiei

RUGĂCIUNI PENTRU ECHIPAREApostolul Pavel a cerut deseori în rugăciune să fie păzit sau izbăvit de o situaţia

care ameninţa proclamarea Evangheliei. De pildă, el a cerut: să fie izbăvit de oamenii răi: 2 Tes. 3:1-2 să fie izbăvit de necredincioşi: Rom. 15:31 să fie izbăvit de o primejdie de moarte: 2 Cor. 1:9-11 să fie sănătos în închisoare: Filip. 1:19-20 să fie eliberat din temniţă ca o favoare specială: Filimon 22 să i se deschidă uşă de cuvânt: Colos. 4:3

În toate aceste versete, Pavel s-a rugat ca să poate fi un martor mai eficient. El n-a cerut ca ostilităţile să înceteze, ci a cerut să fie în siguranţă în timp ce mărturiseaEvanghelia în mijlocul necazurilor. Acest lucru sugerează că noi n-ar trebui să ne rugămpentru o viaţă uşoară în evanghelizare, ci ar trebui să încercăm să descoperim care este

58

planul lui Dumnezeu cu privire la lume. Ar trebui să ne concentrăm asupra lucrării Sale.nu să fim distraşi de evenimentele din jurul nostru.

În 2 Tes. 3:1-2, Pavel a cerut în rugăciune ca mesajul său să fie bine primit denecredincioşi. Şi în Rom. 15:30-32 el a cerut în rugăciune ca mesajul să fie primit decredincioşii din Ierusalim. Acesta este modelul de rugăciune corectă în vedereaevanghelizării.

În Efes. 6:19-20 şi Colos. 4:3-4, Pavel cere în rugăciune îndrăzneală pentru avesti Evanghelia fără teamă. El voia să spună vestea bună aşa cum trebuia această să fiespusă. El îşi cunoştea starea, faptul că era „temător şi tremura” şi că avea nevoie deîndrăzneală. Dacă Pavel a avut nevoie de rugăciune pentru curaj, cu cât mai mult ar trebuisă figureze această nevoie în rugăciunile noastre de azi?

În Rom. 15:22-32, Pavel a cerut în rugăciune să aibă ocazia de a călători la Roma.El a cerut aceasta pentru a putea primi o binecuvântare a lui Christos la Roma. DacăDumnezeu ne dă o însărcinarea asemănătoare pentru un anumit loc, ar trebui să-L rugămpentru o ocazia asemănătoare de a transmite mesajul său.

Aceste cereri de rugăciune oferă o călăuzire clară cu privire la rugăciunea pentrucei pierduţi. Ca şi Pavel, şi noi ştim că este voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să fiemântuiţi. Dumnezeu nu este şovăitor ca să trebuiască să-l rugăm să-i mântuiască. Maidegrabă ar trebui să ne rugăm pentru următoarele motive:

să fim întăriţi să înfrângem orice împrejurări care împiedică mărturisirea noastră să fim umpluţi de îndrăzneala de a rosti cuvântul lui Dumnezeu să ni se de ocazii de a mărturisi cuvintele noastre să fie împuternicite de Duhul şi acceptate de ascultătorii noştri Duhul să-i convingă pe ascultători de păcatul şi de nevoia lor Dacă avem pe inimă o anumită persoană sau un anumit grup, atunci un mod

eficient de rugăciune pentru mântuirea lor este să ascultăm de Dumnezeu pentru a stabili pe care ucenic să-l folosească pentru a

atinge persoana sau persoanele pe care le avem pe inimă să ne rugăm pentru necesităţi concrete, în mod persistent, pentru că Dumnezeu

să-şi echipeze ucenicii şi să dea putere cuvintelor lor cu harul şi mila sa.Am văzut că ungerea cu Duhul Sfânt a fost unul dintre factorii cei mai importanţi,

care au făcut ca ucenicii să plece într-o evanghelizare biblică, eficientă, spontană. Nuexistă limite la ceea ce Dumnezeu poate face prin noi când suntem cu adevărat umpluţi şiunşi cu Duhul său.

Dacă vrem să ajunge la cei pierduţi, dacă vrem să proclamăm, să demonstrăm şi săîntruchipăm vestea bună, dacă vrem să restaurăm o pasiune şi un model biblic alevanghelizării pentru biserică, avem nevoie de Duhul Sfânt mai mult decât orice.

Trebuie să învăţăm deci cum putem fi unşi cu Duhul pentru a-i evangheliza pe ceirăniţi, cum putem fi umpluţi cu puterea lui Dumnezeu pentru a vesti mesajul Său, pentrua face faptele Sale şi a trăi viaţa Sa.

Pocăieşte-teMai întâi trebuie să ne pocăim de fiecare păcat cunoscut. A fi umplut cu Duhul

înseamnă să-l rogi să-ţi controleze şi să-ţi direcţioneze fiecare zonă a vieţii, şi nu neputem ruga pentru aceasta cu credinţă dacă există vreun aspect în viaţa noastră pe care nuvrem să i-l încredinţăm.

59

De-a lungul timpului, mulţi lideri de biserică şi-au făcut un obicei din a-şi pune oserie de întrebări în vederea cercetării:

nu cumva am impresia (în mod conştient sau nu) că sunt mai bun decât sunt înrealitate?

sunt cinstit în tot ce fac şi ce spun, sau mai şi exagerez uneori? transmit şi altora ce mi s-a încredinţat numai mie? sunt un sclav al hainelor, al obiceiurilor, al muncii, al prietenilor, al pasiunilor

din timpul liber? sunt conştient de mine însumi, mă compătimesc sau mă justific? îmi mai vorbeşte Biblia? îmi place să mă rog? este Hristos o realitate pentru mine? îmi fac timp zilnic pentru Cuvânt şi rugăciune când am vorbit ultima oară cu cineva cu intenţia de a-l câştiga pentru Isus? iau legătura cu oameni nemântuiţi ca să le prezint slava lui Dumnezeu? accept critica şi corectarea pe care mi-o aduc alţii? îmi folosesc banii cu credinţă şi înţelepciune? există vreo persoană faţă de care să-mi fie teamă, pe care s-o displac, faţă de

care sunt critic şi am resentimente, pe care o ignor? Dacă da, ce fac cu privire laaceastă situaţie?

sunt generos cu resursele mele? trăiesc cu gânduri sexuale necurate? am grijă de trupul meu după o dietă sănătoasă, mult exerciţiu şi somn suficient? îl nesocotesc pe Dumnezeu în vreun lucru? îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că sunt unic? sunt înfrânt în vreun domeniu al vieţii mele? sunt mândru? murmur şi mă plâng mereu? sunt gata să slujesc anonim? simt nevoia de a primi aprobare şi recunoaştere? îi slujesc pe alţii în mod practic? îi dezamăgesc pe oameni? sunt cu adevărat supus altor oameni? mă încred pe deplin în Duhul, sau mă încred prea mult în propria-mi judecată,

experienţă şi instruire? îl ascult pe Dumnezeu în mod conştient? tânjesc eu ca cei pierduţi să fie atinşi şi lumea să fie mântuită?

Dacă simţim că punctajul obţinut este de 0% nu înseamnă că nu putem fi umpluţicu Duhul, pentru că el este darul harului lui Dumnezeu şi nu o răsplată pentru bunăpurtare! Duhul însă poate folosi acest fel de întrebări pentru a ne arăta nevoile şi puncteleîn care am eşuat în mod particular şi să ne ducă la o pocăinţă autentică. Ori de câte ori nepocăim conştient de toate păcatele cunoscute, facem un pas mare spre Dumnezeu şi nedeschidem ca să primim o ungere proaspătă din partea Sa.

60

Supune-teTrebuie să fim gata să ne supunem lui Dumnezeu oriunde ne-ar conduce El şi

indiferent cum ar alege să ne folosească.În Scripturi, venirea Duhului a fost mereu însoţită de sosirea greutăţilor,

adversităţilor şi opoziţiei. Vedem aceasta în V.T. la profeţi; vedem de asemenea aceastaîn viaţa lui Hristos şi vedem şi în biserica primară. Când Duhul a venit peste ucenici laCinzecime, problemele lor au început cu adevărat!

Imediat după aceea au fost întemniţaţi, bătuţi, persecutaţi, împrăştiaţi, izolaţi,împietriţi, înfometaţi, însetaţi, epuizaţi, într-o primejdie continuă. Aceasta a însemnatpentru ei umplerea cu Duhul.

Dar pentru că au fost gata să se supună lui Dumnezeu, indiferent de preţul caretrebuia plătit în această viaţă, puterea şi puritatea Sa au fost manifestate mereu prin ei.

Mulţi ucenici din ziua de azi se pare vă vor fiorul Duhului şi scânteia sfinţeniei, darnu şi preţul puterii şi căldura sfinţeniei. Într-adevăr, ei nu vor cu adevărat să fie completsaturaţi de Duhul Sfânt al Dumnezeului cel Atotputernic.

Flămânzi şi însetaţiTrebuie să fim flămânzi şi însetaţi după Dumnezeu şi după o viaţă de neprihănire în

prezenţa Sa.Rugăciunea în care cerem mai mult din Duhul Sfânt n-ar trebui să fie o cerere

ocazională pe care o facem când simţim ceva ca un fior, ci ar trebui să fie o rugăciuneserioasă pe care o aducem când tânjim ca Dumnezeu să fie onorat în vieţile noastre carene dor din cauza goliciunii şi a lipsei noastre de putere.

Suntem gata să fim umpluţi şi unşi cu Duhul când suntem flămânzi cu adevărat caDumnezeu să fie onorat ca Dumnezeu, ca El să fie lăudat şi adorat, nu numai de noiînşine, ci de întreaga lume, de toţi cei pierduţi.

Poate ne simţim slabi şi nepotriviţi, dar Isus vine la noi în harul său pe care ni-loferă. Promisiunea sa din Ioan 7:37-39 este absolută: când venim la El în cele din urmă şiîncepem să bem, râuri dătătoare de viaţă şi aducătoare de vindecare încep să curgă prinnoi, de la noi spre alţii.

Promisiunea lui Isus este pentru timpul prezent, ceea ce înseamnă că trebuie săcontinuăm să fim însetaţi şi flămânzi, să continuăm să venim la Isus şi să bem de la El, şiatunci râul vindecător al Duhului va continua să curgă în şi prin noi, spre cei răniţi şiaflaţi în suferinţă.

Chiar acum, Isus domneşte în ceruri. Într-o zi, toată omenirea i se va închina şi vamărturisi că El este Domnul. Până atunci, noi am fost însărcinaţi şi echipaţi să ajungem lacei pierduţi cu minunata veste că El e Domn.

Primul mesaj de evanghelizare al erei creştine, rostit de Petru la Cinzecime în Fapte2:32-36 s-a terminat cu următoarea veste: „Acest Isus pe care Dumnezeu l-a înviat, şi aicărui martori suntem noi toţi, a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu după ce a primit de laTatăl promisiunea Sfântului Duh, a revărsat ceea ce vedeţi şi auziţi acum.”

De acest Duh Sfânt, care l-a împuternicit pe Isus să-i evanghelizeze pe cei pierduţi,avem şi noi nevoie. Avem nevoie de el ca să ne umple şi să ne împuternicească dacăvrem ca evanghelizarea noastră să fie biblică şi eficientă. Avem nevoie de călăuzirea luidacă vrem să răspândim vestea bună în localitatea noastră. Avem nevoie de el să ne

61

încurajeze şi să ne mângâie dacă vrem să perseverăm când apatia şi împotrivireaameninţă să ne copleşească. Avem nevoie de el. Avem nevoie de Duhul Sfânt!

RUGĂCIUNI PENTRU ÎNDEPĂRTAREA OBSTACOLELORIsus a folosit obişnuita expresie evreiască „a muta un munte”, căreia i-a conferit o

nouă putere şi o nouă aplicaţie.Această expresie apare în Isaia 40:1-5, unde profetului i s-a spus să pregătească

drumul Domnului. Printre alte lucruri, Isaia a trebuit să dărâme muntele de dificultăţi careîmpiedica dezvăluirea deplină a slavei lui Dumnezeu. La „mutarea muntelui” se facereferire în Is. 2:11-16, iar cealaltă parte a dezrădăcinării sale este sugerată în Plângeri3:65-66. Ideea apare şi în Zah. 4:7

În trecut, când un împărat din Orient voia să călătorească departe în împărăţia sa, eltrimitea un grup de oameni cu 6 luni înainte, pentru a pregăti drumul. Aceşti oamenireparau podurile, drumurile, dezrădăcinau copacii care împiedicau accesul şi în generalfăceau tot ceea ce putea pentru a face ca sosirea şi călătoria împăratului să fie cât maiuşoară.

Ioan Botezătorul a fost cel care a pregătit calea Domnului. Aşa au fost şi ceilalţiucenici în Luca 10. Ei au mers înaintea lui Christos doi câte doi în toate locurile pe undeEl urma să treacă. Isus ne-a învăţat despre îndepărtarea obstacolelor spre a pregăti caleapentru Cuvântul lui Dumnezeu şi a salvei Sale în Mat. 17:20, Marcu 11:22-24 şi Luca17:5-6.

Marcu 11:22 face parte dintr-un grup de versete care se referă la credinţa personalăa lui Dumnezeu şi e tradus cel mai bine ca „a avea credinţa lui Dumnezeu”.

Matei 17:20 şi Luca 17:5-6 arată că nu avem nevoie de multă credinţă pentru amuta munţii în rugăciune. Credinţa personală a lui Dumnezeu este absolută. El este pedeplin încrezător în sine. El ştie că poate face orice vrea să facă. Nici un obstacol nu estemai presus de noi, o dată ce am primit o picătură din credinţa Sa.

Trebuie doar să petrecem timp ascultându-l, acceptând ca el să ne revelezeobstacolele care împiedică pe o anumită persoană să fie mântuită.

Trebuie să-l întrebăm pe Tatăl care împrejurări, factori, oameni, atitudini etc.împiedică lucrarea lui Dumnezeu să se dezvolte într-o anumită persoană. Fiecare pasaj alEvangheliei sugerează un anumit tip de obstacol care trebuie să fie îndepărtat.

Credinţa omenească este insuficientă pentru rugăciunea de îndepărtare aobstacolelor şi avem nevoie de încrederea dată de Dumnezeu că aceasta se va întâmpla.Când Duhul ne dă credinţa lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm obstacolul ca fiind dejamutat.

Ca şi în cazul oricărei rugăciuni, se cere perseverenţă.Trebuie să continui să te rogipână vezi un rezultat vizibil

Când cunoaştem voia lui Dumnezeu, primim credinţa Sa şi continuăm să vestimporunca autoritară a lui Dumnezeu, nu poate exista nici o îndoială cu privire la ceea ceva urma. Cel mai înalt munte, cel mai bine înrădăcinat copac, cel mai fix obstacol, toatevor fi înlăturate. Cei pierduţi vor fi găsiţi, calea va fi curăţită pentru slava lui Dumnezeu.

RUGĂCIUNI PENTRU ELIBERAREA SUFLETELOR DIN ROBIE

62

Deşi rugăciunea este în mod fundamental dumnezeiască în direcţie, cea mai mareparte a rugăciunilor noastre evanghelistice sunt cu privire la oameni şi trebuie să negândim cu atenţie la modul în care ar trebui să ne rugăm pentru ei.

Toţi au un duşman, iar rolul principal al rugăciunii este eliberarea din legăturilerobiei. Pe cruce, Isus a frânt în principiu puterea lui Satan asupra întregii omeniri, înfiecare situaţie, dar rămâne ca noi să cerem şi să aplicăm această victorie. Noi facemaceasta în rugăciune.

Unii oameni pe care dorim să-i evanghelizăm sunt pur şi simplu în legăturile celuirău. Poate sunt în robia alcoolului, a drogurilor sau a materialismului. Când ne rugămpentru ei, poate e nevoie ca uneori şi să postim.

Sunt şi alte situaţii în care diavolul este evident la lucru. Altfel, uneori va fi nevoiesă ne rugăm pentru un prieten ca să treacă peste anxietate, sau să reziste ispitei şi săaleagă neprihănirea. În rugăciune, noi anunţăm victoria lui Isus, rostim cuvinte desusţinere şi trebuie să-l mustrăm pe Satan şi să-i poruncim să părăsească acea situaţie.

Cu toţii ştim că prietenii noştri creştini mai au mult până a ajunge la perfecţiune.Isus nu-şi petrece timpul criticându-şi vestitorii, şi nici n-ar trebui. Evrei 7:25 ne arată căEl se roagă pentru ei. Când suntem tentaţi să-i criticăm pe alţii trebuie să alăturămmijlocirea noastră lui Isus şi să ne rugăm ca ei să devină martori mai eficienţi.

În rugăciune, ar trebui să-L implorăm pe Duhul Sfânt să convingă pe o persoană depăcatele ei şi ar trebui să-i cerem lui Isus să ajute acea persoană să conştientizeze că Tatăleste supărat din cauza atitudinii sau acţiunilor ei.

Ştim de asemenea cu toţii că există oameni care au nevoie de o anumită tămăduire,fie pe plan fizic, fie pe plan emoţional. Unii oameni au febră în timp ce alţii transpirăuşor. Unii sunt paralizaţi, pe când alţii insistă că ei nu pot face nimic. Unul sau doioameni suferă de boli de piele, dar mult mai mulţi cred că ei sunt groaznici la vedere.Unii sunt robi, pe când alţii cred că ei mereu orbecăiesc prin întuneric. Mulţi sunt surzi,dar şi mai mulţi sunt convinşi că ei nu-l pot auzi pe Dumnezeu clar. Puţini sunt şchiopi,dar unii şchiopătează în vieţile lor spirituale. Isus îi poate vindeca pe toţi aceştia, poate săle restaureze sănătatea în întregime, îi poate atinge dacă sunt pierduţi şi-i poate trimite înlucrarea de evanghelizare dacă sunt mântuiţi.

Ar trebui să-i aducem pe toţi în rugăciune înaintea lui Isus şi să continuăm sămijlocim pentru ei, după cum sugerează Luca 11:8-10, până vom primi răspuns larugăciuni, indiferent cât timp durează.

Avem un Prieten căruia îi pasă mult de toate rănile omenirii decăzute, atât lageneral, pentru întreaga lume, cât şi în particular, faţă de oamenii pe care-i cunoaştem.Ori de câte ori ne apropiem de un prieten, inevitabil începem să-i împărtăşim interesele şipreocupările. Aşadar, pe măsură ce ne apropiem de Isus, ar trebui în mod logică săajungem să mijlocim pentru interesul său faţă de lume.

Rugăciunile noastre ar trebui să reflecte pasiunea lui Isus pentru întreaga lume,aceeaşi dorinţă aprinsă pe care El o are după noua creaţie şi marea sa dragoste pentru ceipierduţi, în mod individual.

În concluzie, ar trebui să ne rugăm, de ex. pentru înfometaţii din Africa, dar şi pentru omul care stă la câteva case mai jos

de noi, şi al cărui genunchi îi cauzează durere pentru prizonierii politici din întreaga lume, dar şi pentru femeia de pe strada

următoare al cărei soţ este la închisoare pentru hoţie

63

pentru naţiunile prinse în robia materialismului, dar şi pentru nepotul nostru careacum începe şcoala.

pentru milioanele de oameni care se închină altor dumnezei, dar şi pentru maimultă consacrarea în biserica noastră

pentru ca poluarea, despăduririle şi comerţul cu arme să ia sfârşit, dar şi pentrufemeia singură de lângă staţia de autobuz, care nu este vizitată niciodată.

Atunci când suntem conştienţi că Dumnezeu este în stare să aibă grijă de nevoile a7 miliarde de oameni diferiţi, în acelaşi timp, vom lăsa în seama Lui acestea lucruri şivom fi plini de încredere. Indiferent cât de mult tânjim să ajungem la cei nemântuiţi şi săsalvăm lumea, ştim că aceasta este dorinţa sa veşnică, cea mai mare pasiune a sa, şiscopul său suprem.

Lecţia 10 Evaluarea evanghelizariiGândul central: Este o greşeală să ne implicăm în marea lucrare de

evanghelizare a lui Dumnezeu fără o evaluare eficientă.Prea adesea ne mulţumim cu rezultate minime în situaţii în care am putea crea un

impact mai mare şi în care am putea obţine un succes semnificativ mai mare. Aceasta seîntâmplă pentru că nu am evaluat activităţile anterioare de mărturie şi de evanghelizare şipentru că nu am modificat direcţia şi strategia în funcţie de rezultatele evaluării.

Uneori se cheltuiesc sume mari de bani pe activităţi de mărturie şi evanghelizarecare aduc rezultate minime. Aceasta impune anumite schimbări în alocarea banilor şi/sauîn metodele folosite. Dacă sunt aplicate în spirit creştinesc, criteriile acestea pot faceparte dintr-o evaluare validă. Trebuie totuşi să ne grăbim să adăugăm că, în realitate, nucunoaştem toate rezultatele activităţilor, fiindcă nu putem dispune decât de rezultateletangibile (de numărul persoanelor botezate, de exemplu) şi nu ştim câte alte persoane auprimit sămânţa Evangheliei. Cu toate acestea, este necesar ca evaluarea să se desfăşoareîn aşa fel încât să emitem judecăţi de valoare, dar nu verdicte.

DE CE SĂ EVALUĂM?Evaluarea are loc fie că ne dăm seama, fie că nu. Dacă vorbim de pilda despre

predicare, evaluarea se face cu ocazia tuturor întâlnirilor publice. Oamenii evalueazăconţinutul: claritatea şi chiar lungimea unei predici, iar participanţii se aşteaptă la unnivel înalt de profesionalism. De fiecare dată când oamenii au aşteptări va avea loc si oevaluare. Nu putem indica un anumit text biblic care să vorbească despre efectuarea uneievaluări formale, însă este evident faptul că evaluarea a făcut parte din viaţa bisericiiprimare.1.Ce ne spun următoarele texte despre importanţa evaluării? Despre ce fel de evaluareeste vorba? 1 Tim. 3:1-13; 1 Cor. 11:28; 2 Cor. 13:5.6.

Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte un standard, când cere saurecomandă anumite actiuni sau când emite o poruncă, modurile în care omul reactioneazăsunt supuse evaluării. Când evaluăm, noi punem câteva întrebări foarte importante: “În cestare se află această activitate misionară?” “Ce putem face pentru a fi mai eficienţi?”

Faptul că Pavel a stabilit un set de criterii de alegere a diaconilor şi prezbiterilor nearată că era necesar să se efectueze un anumit tip de evaluare. Aici este vorba despre

64

evaluarea calificării pentru o anumită slujbă si de asemenea despre evaluarea eficientei înrespectiva slujbă.

2.Citeste Marea Trimitere din Matei 28:19.20. Ce intrebări poti pune pentru aevalua răspunsul bisericii tale la această poruncă?

În calitate de slujitori ai lui Dumnezeu, noi am primit adevărul nespus de preţios alEvangheliei. Dacă ne gândim că mesajul Evangheliei trebuie să ajungă în toată lumea, nutrebuie să ne surprindă faptul că şi Dumnezeu ne supune unui proces de evaluare. El estepreocupat de progresul lucrării încredinţate celor care au răspuns la chemarea Sa de a ficolaboratorii Săi.

SĂ EVALUĂM CU BLÂNDEŢEEvaluarea are beneficii, dar există şi capcane pe care trebuie să le evităm. Dacă

suntem exagerat de exigenţi în evaluare şi dacă ne concentrăm mai mult pe aspectelenegative, riscăm să creăm o atmosferă de critică aspră, care îi va descuraja pe oameni şi îiva îndepărta. Pentru a evita să le lăsăm impresia că îi criticăm, evaluarea este necesar săfie însoţită de aprecieri sincere. Se întâmplă deseori să uităm să-i apreciem pe lucrători,îndeosebi pe aceia care slujesc într-o anumită activitate de un timp considerabil. Ei suntmereu acolo şi îşi fac treaba şi ajungem să credem că ei vor fi întotdeauna acolo.Evaluarea îţi oferă ocazia de a-i aprecia.

3.Ce aprecieri poţi descoperi În următoarele versete? Ce putem face pentru a-iaprecia în acelaşi fel pe lucrători sau pe membrii echipelor de lucrători? Faptele16:1,2; Romani 16:1.2; 1 Corinteni 11:2; Filipeni 4:14.

Adesea, Pavel a fost nevoit să mustre biserica sau anumiti membri în privinţa uneiatitudini, a unui comportament sau a unei doctrine. Înţelegem de aici că a avut loc oanumită evaluare. Totodată, Pavel i-a apreciat pe oameni, ori de câte ori putea, pentrusprijinul pe care i l-au acordat, pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeu sau pentruîndeplinirea cu credincioşie a unei lucrări.

Pentru ca evaluarea să fie corectă, trebuie să analizăm nu numai rezultatele, ci şiprocesele. Evaluarea rezultatelor urmăreşte atingerea ţintelor stabilite. Evaluareaproceselor analizează activitatea efectivă.

4.Citeşte cu atenţie Evrei 10:24.25. Ce Înseamnă să veghem unii asupra altora”?Ce principii de evaluare ne sunt propuse aici?

Versetele acestea nu contin doar o recomandare, ci şi un îndemn categoric de aprivi cu seriozitate ‘creşterea şi dezvoltarea spirituală a celorlalţi. Dacă tinem seama deceea ce ne cere Dumnezeu în viata crestină si de nivelul la care ne aflăm fiecare înexperienţa noastră, atunci înseamnă că, pentru “a veghea unii asupra altora”, estenecesară o evaluare adecvată.

Gândeste-te ce bine te simti când cineva te apreciază. Este uimitor cât de mult faccâteva cuvinte simple! Care este atitudinea ta în general faţă de alţii? Eşti înclinat săcritici sau să apreciezi? Dacă eşti înclinat să critici, ce poţi face pentru a elimina dincaracterul tău această trăsătură distructivă?

SĂ EVALUĂM CREŞTEREA NUMERICĂ A BISERICIINoi credem că Biserica a fost adusă la existenţă ca parte a planului lui Dumnezeu

de a duce Evanghelia în lume. Cu alte cuvinte, noi existăm pentru a câştiga suflete pentruÎmpărăţia Sa.

65

Prin evaluarea activităţii noastre, verificăm dacă ne îndeplinim misiunea în modulcel mai eficient posibil. Orice evaluare a activităţii bisericii trebuie să urmăreascămăsurarea modului în care strategiile de evanghelizare şi mărturie influenţează creştereabisericii. Cum ne ajută activitatea pe care o realizăm să atingem acest obiectiv?

În relatările despre lucrarea lui Isus pe pământ este amintită de multe ori predicareaca metodă de câştigare a sufletelor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Isus a predicat căImpărătia lui Dumnezeu era aproape. El i-a mustrat pe conducătorii religioşi pentru că auînchis porţile Împărăţiei si pentru că au îngreunat accesul oamenilor la ea. El i-a trimis peucenicii Săi să predice despre Împărăţia lui Dumnezeu. Este evident, aşadar, că obiectivulprincipal al lui Isus, al apostolilor si al bisericii era acela de a câştiga oameni pentruÎmpărăţie.

Rapoartele despre numărul celor care s-au alăturat bisericii în diferite momente şirapoartele despre bisericile înfiinţate printre neamuri dovedesc faptul că se făcea oevaluare a modului în care biserica lucra pentru atingerea obiectivului de extindere aÎmpărăţiei lui Dumnezeu.

Isus a făcut o declaraţie tranşantă: dacă nu eşti cu El, eşti împotriva Lui (Matei12:30) şi dacă nu strângi cu El, risipeşti. Lasă la o parte mărturisirea ta de credinţă saufaptul că ai numele scris în registrul bisericii şi întreabă-te: “Eu strâng cu El saurisipesc?”

SĂ EVALUĂM CREŞTEREA SPIRITUALĂEste uşor să monitorizăm şi să evaluăm cresterea numerică, dar viaţa de biserică nu

ţine doar de acest aspect. Dorinta noastră nu este doar aceea ca biserica să fie plină deoameni ci să fie plină cu oameni care cresc în relaţia lor cu Isus, care ÎI iubesc pe Domnulşi care îşi manifestă dragostea prin ascultarea de poruncile Sale.

Să nu facem ceea ce făceau cărturarii si fariseii: să înconjurăm “marea şi pământul”(adică să facem mari eforturi misionare) pentru a face un nou-convertit, iar apoi să-Ifacem să ajungă “de două ori mai rău” decât noi înşine (Matei 23:15). Această mustrareaspră a eforturilor lor “misionare” ne arată cât de important este să acordăm atenţieevaluării creşterii spirituale a celor pe care îi aducem în biserică şi, în primul rând, acreşterii noastre spirituale.

Citeşte Psalmii 1:2, Matei 26:41. 1 Tesaloniceni 5:17. Romani 8:6. Efeseni6:17.18 şi 2 Timotei 2:15.16 şi. Potrivit acestor versete. ce exerciţii spirituale suntimportante? De ce sunt ele esentiale pentru cresterea noastră spirituală?”

Cum putem noi, nişte oameni păcătoşi care avem nevoie de harul divin, să evaluămo calitate atât de “intangibilă” precum spiritualitatea altora? Adevărul e că nu există oscală de evaluare a spiritualităţii personale, bazată pe un document. De aceea este mai utilsi mai adecvat să apreciem dacă persoana respectivă se află sau nu în călătoria spiritualădecât să stabilim la ce punct din această călătorie a ajuns. Indiciile sunt exerciţiilespirituale în care se angajează. Lucrurile enumerate în versetele de mai sus sunt tot atâţiaindicatori clari ai spiritualităţii, însă trebuie să fim întotdeauna precauţi când cântărimexperienţa altora. De asemenea, dacă este vorba despre un membru nou al bisericii, artrebui să îl ajutăm cu bunătate şi iubire să înţeleagă cât de importante sunt rugăciunea,studiul Bibliei şi ascultarea pentru creşterea spirituală.

66

APLICAŢIECum să-i inviţi pe alţii să se alăture lucrării tale

Ai văzut vreodată un om-orchestră? Este un om care cântă la mai multeinstrumente. Toba o poartă în spinare şi o acţionează apăsând cu piciorul pe o pedală;ţambalul îl are legat de genunchi ş.a.m.d. In sens figurat, omul-orchestră este cel careîndeplineşte singur toate rolurile.

Oamenii-orchestră riscă să ajungă la surmenaj fiindcă nu au o echipă care să-isusţină fizic si emotional. Ei se plâng uneori că biserica nu-i susţine, dar probabil cămembrii nu au fost solicitaţi să se implice decât financiar.

Dacă vrei să evaluezi o lucrare abia începută sau o lucrare aflată în derulare, iată cepoţi face pentru a-i convinge pe alţii să ţi se alăture şi pentru a-ţi extinde activitatea:

1. Analizează toate aspectele lucrării tale şi află câte persoane pot participa laîndeplinirea ei.

2. Descoperă unde ai nevoie neapărat de ajutor şi caută persoane-cheie care săîndeplinească aceste roluri importante. Gândeşte-te la câţiva conducători de echipă.

3. Pregăteşte în scris o schiţă detaliată care să cuprindă toate aspectele lucrării tale.Îţi va fi de folos când vei sta de vorbă cu cei pe care vrei să-i convingi să ţi se alăture. Eaîi va ajuta să înţeleagă ce se aşteaptă de la ei.

4. Prezintă regulat rapoarte în faţa bisericii. În felul acesta, toţi vor înţelege călucrarea ta face parte din strategia generală a bisericii locale pentru mărturie şievanghelizare şi vor fi mai dispuşi să ţi se alăture.

5.Organizează întâlniri regulate cu echipa. Apreciază-i pe membrii echipei şianalizează progresul obţinut. Întreabă: “Ce am făcut până acum?” “Ce facem acum?” “Cevom face de aici înainte?”