curs-apele curgatoare si diagnoza ecologica

TUTTA TTOPEA

nprH[l|nrfiililnt#;

nDITURA ITIDACTICA SI PBDAGOGICA,' R.A.BUCIIRn$TI,2001

ft'l

l f ,nI l "rl r

r ' : l l r l

FJItT]" . i l

hr nll

APELE CURGĂTOARE ŞI

DIAGNOZA ECOLOGICĂ

CUPRINS

1. INTRODUCERE………………………………………….4p 2. CARACTERISTICI HIDROBIOLOGICE SPECIFICE APELOR CURGATOARE………………………………..…………………..25p 2.1.Consideraţii ecologice 2.2.Caracterizarea factorilor abiotici 2.3.Caracterizarea factorilor biotici 2.4.Clasificarea cursurilor de apă 2.5.Productivitatea piscicolă a unui curs de apă 2.6.Teoriile ecologice ale unui curs de apă 3. APELE CURGĂTOARE DIN ROMÂNIA........................46p 3.1.Caracterstici fizico-geografice ale României 3.2. Resursele de apă ale României 3.3. Grupa râurilor nordice 3.4. Grupa râurilor vestice

3.4.1. Sistemul Someşului 3.4.2. Sistemul Crişurilor 3.4.3. Sistemul Mureşului

3.5. Grupa râurilor sud-vestice 3.6. Grupa râurilor sudice

3.6.1. Sistemul Jiului 3.6.2. Sistemul Oltului 3.6.3. Sistemul Călmăţui–Vedea 3.6.4. Sistemul Argeşului 3.6.5. Sistemul Mostiştei 3.6.6. Sistemul Ialomiţei 3.6.7. Sistemul Călmăţuiului

3.7. Grupa râurilor estice 3.7.1. Sistemul Siretului 3.7.2. Sistemul Prutului

4. MONITORIZAREA APELOR CURGĂTOARE ÎN ROMÂNIA...........................................................................................26p 4.1. Sistemul National de Supraveghere a Calitatii Apelor 4.2. Monitorizarea biologică a apelor curgătoare 4.3. Inventarierea ihtiofaunei apelor curgătoare

4.3.1. Evaluarea directă 4.3.2. Evaluări corijate 4.3.3. Evaluări indirecte 4.4. Diagnoza ecologica a unui curs de apa 4.4.1. Înregistrarea datelor despre mediu 4.4.2. Înregistrarea datelor despre ihtiofaună 5. CAUZELE REGRESIUNII IHTIOFAUNEI APELOR CURGĂTOARE……11p 5.1. Obstacolele în deplasarea peştilor 5.2. Distrugerea habitatelor 5.3. Poluarea 5.4. Pescuitul 5.5. Introducerea de specii neautohtone şi repopulările 6. MĂSURI PENTRU REFACEREA ŞI CONSERVAREA IHTIOFAUNEI APELOR CURGĂTOARE………………….12p 6.1. Managementul integrat al bazinelor hidrografice. 6.2. Reducerea poluării 6.3. Reconstrucţia ecologică a habitatelor 6.4. Stoparea suprapescuitului şi protecţia speciilor periclitate 7. ANEXE…………………………………………………………25

TOTAL PAGINI................................................................................148

APELE CURGĂTOARE ŞI DIAGNOZA ECOLOGICĂ 5

1

INTRODUCERE

Hidrosfera, adică întreaga masa de apă liberă, nelegată de pe Pământ, se găseşte sub trei forme: lichidă (apa din Ocenul Planetar, apa de suprafaţă şi subterană de pe continente), solidă (gheţarii) şi gazoasă (vaporii de apă din atmosferă). Volumul total al hidrosferei lichide şi solide a fost estimat la cca. 1,44x109 km3, din care Oceanul planetar cuprinde 97% şi numai 3% se găsesc pe continente sub formă de: gheaţă (2%), apă subterană (0,9%) şi apă de suprafaţă (0,1%). Suprafaţa totală a hidrosferei lichide şi solide este de 363 500 000 kmp, ceea ce reprezintă, raportat la suprafaţa totală a Terrei de 510 000 000 kmp, cca. 71,125%. Mările şi oceanele hidrosferei, cu o suprafaţă totală de 361 000 000 kmp, reprezintând 70,784 % din totalul suprafeţei planetei. Prezenţa apei în toate geosferele Terrei este explicabilă prin faptul că este elementul cu cea mai mare mobilitate, care se găseşte într-un permanent proces de circulaţie prin intermediul ciclului hidrologic. Hidrosfera, ca şi atmosfera formează un înveliş continuu al planetei, constituindu-se ca un întreg. Râurile, lacurile, mările şi oceanele toate sunt legate între ele prin intermediul apelor de suprafaţă şi a celor subterane, prin intermediul atmosferei care transportă apa dintr-un loc în altul prin evaporare, condensare şi precipitaţii. Chiar dacă întreaga cantitate de apă de pe Pământ este constantă starea ei fizică se modifică continuu, de la lichid la solid şi vapori, apa aflându-se într-un permanent circuit (vezi fig.1.1.) Bazinele acvatice se pot clasifica după mai multe criterii şi astfel putem avea:

ape oceanice şi ape continentale; ape de suprafaţă, ape subterane şi ape meteorice; ape curgătoare şi ape stătătoare; ape naţionale, ape teritoriale şi ape internaţionale; bazine acvatice naturale şi bazine acvatice artificiale.

În general, bazinele acvatice sunt împărţite în două mari categorii bazine oceanice şi bazine continentale.

LUIZA FLOREA 6

Fig. 1.1 Circuitul global al apei pe Terra (în 103 km3 anual) Apele oceanice sau marine sau apele sărate deţin 97% din volumul total al hidrosferei şi ocupă peste 71% din suprafaţa Terrei. Apele oceanice şi marine formează un sistem acvatic interconectat, interdependent ce are un rol deosebit în ceea ce priveşte circuitul hidrologic, circuitele biogeochimice globale, în modelarea climei locale şi globale. De studiul acestor ape se ocupă ştiinţa numita Oceanologie. Adâncimea maxima înregistrata este de 10,7 km, adâncimea medie este de cca. 4 km, iar salinitatea medie a Oceanului Planetar este de 34-35 g/l. Compoziţia chimică a apelor oceanice este diferită de cea a apelor dulci, apele marine conţin: 88,8% cloruri, 10,8% sulfaţi, 0,4% carbonaţi. Apele continentale, cunoscute şi sub denumirea de ape interioare sau ape dulci, deţin numai 3% din volumul total al hidrosferei şi cuprind totalitatea apelor ce se găsesc răspândite pe suprafaţa şi în subsolul continentelor sub formă de gheaţă (2%), apă subterană (0,9%) şi apă de suprafaţă (0,1%) şi asigură cea mai mare parte din folosinţele de apă necesare diferitelor activităţi umane. Spre deosebire de mările şi oceanele biomului marin care sunt interconectate având o circulaţie a apei care duce la amestecarea apelor din acest vast biom, apele continentale sunt sisteme ecologice izolate, mult mai diversificate ce prezintă particularităţi specifice fiecărui ecosistem. Compoziţia chimică a apelor dulci este următoarea: 79,9% carbonaţi, 13,2% sulfaţi, 6,9% cloruri.


Apele de suprafaţă cuprind apele curgătoare şi stătătoare, deţin o pondere de 0,1% din volumul total al hidrosferei şi se găsesc răspândite neuniform pe suprafaţa continentelor. De studiul acestor ape se ocupă ştiinţa numită Limnologie. Factorul principal care constituie deosebirea esenţială sub aspect hidrologic şi biologic între apele curgătoare şi cele stătătoare este curentul apei. Într-o apă stagnantă apa "stă", suprafaţa sa fiind orizontală, într-o apă curgătoare apa "curge" datorită diferenţei de nivel dintre izvor şi vărsare. Apele stătătoare reprezintă medii lentice, în schimb apele curgătoare reprezintă medii lotice. Apele curgătoare sunt ecosisteme dinamice deschise ce întreţin un permanent schimb de materie şi energie cu ecosistemele limitrofe, în schimb la apele stătătoare circuitul aceleaşi materii se repetă mereu. Prototipul pentru apele curgătoare este râul, iar pentru apele stătătoare este lacul. Dacă pentru un lac trăsăturile definitorii sunt independenţa, unitatea, întregul, ciclicitatea pentru un râu ele sunt interdependenţa, tranziţia. Un lac reprezintă o unitate geografică, biologică, un râu însă nu, el apare ca o componentă a unui cadru geografic. În general, râurile au o existenţă mai lungă decât lacurile, care se colmatează cu timpul şi se transformă mai întâi în bălţi apoi în terenuri mlăştinoase şi în final în uscat. Apa constituie o "minune" a planetei noastre, "....nu este numai necesară vieţii, ci este însăşi viaţă; bogăţie fară de seamăn, tu cea mai delicată, tu cea mai pură, tu sufletul pământului"1. Apa a avut de-a lungul istoriei pământului şi are şi în prezent o serie de funcţii, dintre care enumerăm pe cele mai importante: • Leagăn al vieţii. După părerea cercetatorului A.J.Oparin, în apele Oceanului

Planetar, acum trei miliarde şi jumătate de ani a apărut viaţa. • Mediu al desfăşurării proceselor vitale. Apa formează cea mai mare parte a

corpului plantelor şi animalelor, în ea producându-se cea mai mare parte a reacţiilor metabolice.

• Mediu de viaţa. În apă trăiesc foarte multe vieţuitoare, acestea fiind mult mai vechi şi mai numeroase decât cele terestre.

• Aliment indispensabil. Creşterea şi dezvoltarea plantelor şi animaleleor nu este posibilă fără apă. Apa de băut este indispensabilă vieţii umane, consumul zilnic pentru un om s-a calculat ca fiind în jur de 2 - 3 litrii apă.

• Rezervor de proteină. Din cele mai vechi timpuri oamenii au pescuit pentru satisfacerea nevoilor de hrană mari cantităţi de vieţuitoare acvatice.

• Sursă de bogăţii minerale. Masa apelor, cât şi fundul lor conţin imense bogăţii minerale dintre care nisipurile, pietrişurile, sarea, magneziul, iodul, bromul, sunt cele mai importante.

• Furnizor de energie. O mică parte din energia hidraulică a râurilor, fluviilor, valurilor, mareelor este transformată în energie electrică indispensabila civilizaţiei.

1 A. de Saint Exupery -Terre des hommes

LUIZA FLOREA 8

• Materie primă sau auxiliară în economie. Toate activităţile economice din industrie, agricultură nu se pot desfăşura decât în prezenţa apei.

• Factor de progres al civilizaţiei. Apariţia şi dezvoltarea civilizaţiei umane sunt legate de existenţa apei, agent al curăţeniei şi al confortului.

• Arteră de comunicaţie. Atât apele continentale cât şi cele oceanice constituie căi de comunicaţie mai ieftine şi mai sigure.

• Modelator al climei. Apa are o mare conductibilitate termică, încălzirea şi răcirea ei lentă exercită o mare influenţă asupra climei locale şi globale.

• Modeletor al reliefului. Datorită fenomenelor ciclice de eroziune şi sedimentare, de îngheţ şi dezgheţ, de ploaie şi secetă, apa a dăltuit suprafaţa pământului în numeroase forme de relief.

• Factor terapeutic. Multe din suferinţele oamenilor sunt vindecate sau ameliorate datorită proprietăţilor benefice ale diferitelor tipuri de ape.

• Factor recreativ. Prin sporturile acvatice, prin turism oamenii regăsesc în preajma apelor frumuseţe, armonie, odihnă, bucurie.


2 CARACTERISTICI

HIDROBIOLOGICE SPECIFICE APELOR CURGĂTOARE

2.1. CONSIDERAŢII ECOLOGICE Bazinele acvatice, cu toată diversitatea lor geomorfologică şi compexitatea biocenozelor care le populează, sunt nişte sisteme ecologice cu anumite trăsături caracteristice, care le deosebesc în oarecare măsură de ecosistemele terestre. Mediul acvatic este mai complex din punct de vedere fizico-chimic decât cel terestru. Apele naturale sunt soluţii de săruri şi gaze în proporţii ce diferă în funcţie de categoria bazinului respectiv, bazine cu ape dulci, salmastre şi sărate. În acelaşi bazin, concentraţia diferitelor substanţe poate varia atât în spaţiu, în suprafaţă şi în adîncime, cât şi în timp, în funcţie de anumite condiţii. Aerul, dimpotrivă are o compoziţie mai stabilă şi relativ uniformă pe toată suprafaţa globului. Oxigenul există în aer în proporţie de 150 mg/l, iar în apă proporţia este de 9,09mg/l la 200C. Dacă în aer această proporţie se schimbă foarte puţin în funcţie de latitudine şi altitudine, în apă solubilitatea oxigenului variază mult cu temperatura, cu concentraţia în săruri a apei, cu cantitatea de substanţe organice, cu adâncimea, etc. De asemenea, organismele acvatice au o mai mare diversitate taxonomică decât cele terestre, dominând cele cu structură morfo-fiziologică mai simplă, ceea ce face ca influenţa condiţiilor de mediu să fie mai puternic resimţită. În bazinele acvatice, ca de altfel peste tot în natură, materia vie şi nevie este organizată în sisteme deschise, caracterizate printr-un schimb permanent de materie şi energie cu mediul înconjurător. După Odum (1959) ecosistemul este un astfel de sistem biologic care prezintă un înalt nivel de de integrare a materiei şi energiei într-o unitate funcţională alcătuită din doi componenţi: unul anorganic, biotopul şi altul organic, biocenoza, fiecare component funcţionând pe baza informaţiei primite de la celălalt. Biotopul, ca sistem anorganic, tinde spre dezorganizarea biocenozei şi realizarea unui echilibru termodinamic în ecosistem, pe când biocenoza manifestă o tendinţă contrară, de realizare a unei structuri relativ stabile. Interacţiunea substanţei vii cu mediul înconjurător evoluează spre un nivel maxim al fluxului energetic, care menţine starea staţionară şi permite evoluţia sistemului.

LUIZA FLOREA 10

Cea mai însemnată proprietate a sistemelor deschise este integralitatea. Un sistem este mai mult decât suma aritmetică a părţilor componente, iar însuşirile sale reprezintă mai mult decât suma însuşirilor acestora. Integralitatea este un rezultat al interacţiunii, al diferenţierii structurale şi funcţionale a părţilor componente ale sistemului. Cu cât diferenţiera părţilor componente este mai mare, cu atât dependenţa dintre ele, numărul de canale informaţionale creşte şi, în consecinţă, se măreşte şi gradul de integralitate a sistemului. Ecosistemele acvatice diferă foarte mult între ele, avînd grade diferite de integralitate. Mările şi oceanele, sisteme puternic diferenţiate structural şi funcţional, posedă cel mai înalt grad de integralitate, lacurile mari au o integralitate mai ridicată decît cele mici şi decât bălţile, iar apele stătătoare au, în general, un grad mai mare de integralitate decât cele curgătoare. Integralitatea unui ecosistem acvatic variază în timp, putând fi modificată de către om. Astfel, bazinele impurificate au o integralitate mai mică decât cele curate, cu atât mai mică cu cât impurificarea este mai puternică. Apele interioare alcătuiesc ecosisteme mai mult sau mai puţin izolate, având condiţii chimice şi biologice foarte variate. Fiind relativ mici, ele sunt mai puternic influenţate de factorii geoclimatici, deci sunt mai puţin stabile. Se poate spune că fiecare reprezintă o individualitate cu o evoluţie proprie.

2.2. CARACTERIZAREA FACTORILOR ABIOTICI Apele curgătoare sunt sisteme ecologice deschise la ambele capete, în care fluxul de materie şi energie suferă mari oscilaţii, deci cu un grad foarte redus de autarhie, populate cu o biocenoză nesaturată. Ele sunt alimentate de apa provenită din ploi, din topirea zăpezilor precum şi din izvoarele subterane. Răspândirea apelor curgătoare şi mărimea debitului lor depinde de distribuţia în timp şi spaţiu a ploilor, zăpezilor şi izvoarelor, precum şi de volumul lor. La noi în ţară apele curgătoare sunt de tip continental, primăvara datorită ploilor mai abundente şi topirii zăpezilor au volume mari, în schimb vara debitul lor scade foarte mult. O apă curgătoare prezintă de la izvor la vărsare trei sectoare, cursul superior, cursul mijlociu şi cursul inferior, caracterizate de o anumită evoluţie a parametrilor fizico-chimici şi biologici, evoluţie prezentată în tabelul nr. 2.1 şi în figura 2.6. Tabelul nr. 2.1. Evoluţia principalelor caracteristici abiotice şi biotice la apele curgătoare


Tipul Parametrul Tipul de apă curgătoare

parametrului Pârâu Râu Fluviu Panta medie 30 m/km 3 m/km 0,3 m/km

Viteza medie a apei 5 m/s 1 m/s 0,1 m/s Adâncimea medie x cm x m x zeci de m Ordinul de mărime al apei curgătoare

(vezi fig.2.1)

1÷3 4÷6 >6

Substratul (vezi fig.2.2)

bolovănos pietros, nisipos nisipos mâlos

Transparenţa medie până la fund medie mică Lăţimea medie 1-2 m 20-100 m 500-1000 m

Temperatura medie anuală a apei

8 0c 16 0c 19 0c

Variaţia anuală a temperaturii apei

1 0c ÷9 0c 3 0c ÷18 0c 6 0c ÷23 0c

Ph-ul apei acid (3 ) neutru (6-7) alcalin (8) Media oxigenului

solvit 10 mg o2/l 5 mg o2/l 4 mg o2/l

Provenienţa materiei organice

alohtonă alohtonă +autohtonă

autohtonă

Abiotic

Dimensiunile materiei organice

moarte

materie organică grosieră

materie organică fină

materie organică ultrafină

(aminoacizi, zaharuri)

Tipul de comunitate vegetală dominantă

perifiton perifiton + macrofite

fitoplancton

Locul de instalare al comunităţii

vegetale

pe bolovani pe pietre şi la malul apei

în masa apei

Tipul de comunitate bentonică dominantă

organisme trituratoare

sfărâmătoare

organisme răzuitoare rozătoare

organisme filtratoare

Media numărului de specii de peşti

≤ 10 specii 10-25 specii 25-45 specii

Tipul de zonă piscicolă

zona păstrăvului şi a

lipanului

zona mrenei zona crapului

Tipul dominant al nutriţiei la peşti

nevertebratovor

ierbivor omnivor

Biotic

Secţiunea corpului la peşti

rotundă ovală aplatizată

Cursul superior sau crenonul cuprinde pâraiele din zonele montane, aici fiind incluse apele curgătoare de la ordinul 1 la 3, cursul mijlociu sau rhitronul cuprinde râurile din zona colinară, aici fiind incluse apele cugătoare de la

LUIZA FLOREA 12

ordinul 4 la 6, cursul inferior sau potamonul cuprinde râurile şi fluviile din zona de câmpie, adică apele curgătoare cu ordin mai mare decât 6 (vezi fig. 2.1.)

Fig. 2.1. Diferite sisteme de ordonare a sistemelor cugătoare

(după R.L.. Welcomme) Principala caracteristică a ecosistemelor curgătoare este curgerea apei, mişcarea ei în sens unic. De aici derivă o serie de proprietăţi, care le deosebesc de ecosistemele cu apă stagnantă şi care au o mare influenţă atât pentru biotpi cât şi pentru biocenozele care îi populează. Prin forţa de eroziune a curentului, apele curgătoare influenţează îndeosebi mecanic substratul, prin tendinţa de adâncire liniară a albiei, spre deosebire de apele stătătoare care infuenţează substratul aproape numai chimic. Datorită energiei hidraulice, apa exercită o acţiune de eroziune, modificând albia atât în plan vertical, ducând la adâncirea ei, cât şi în plan orizontal, ducând la lărgirea acesteia. Puterea de eroziune depinde de viteza de curgere a apei, aceasta, la rândul său, fiind determinată de pantă şi de natura rocilor pe care le străbate. În funcţie de viteza de curgere, apa modelează albia prin fenomenele complementare de eroziune şi de acumulare, fundul său căpătând o structură ce variază de la izvor spre vărsare (vezi fig.2.6 A). În zona de munte, unde panta este foarte înclinată şi viteza apei mare, fundul este stâncos şi bolovănos, iar pe măsură ce panta şi viteza apei scad substratul este format din facies pietros şi


nisipos în zona colinară şi de facies nisipos, argilos şi mâlos, sau un amestec al acestora în zona de şes (vezi fig.2.2).

Fig.2.2. Evoluţa substratului, pantei şi vitezei apei de-a lungul unei ape

curgătoare (după E.A.Pora şi L.Oros) Natura substratului, pe lângă condiţiile fizico-chimice şi hidrologice ale apei, influenţază într-o mare măsură repartiţia spaţială a organismelor, în special a celor bentonice. Datorită forţelor de frecare şi în funcţie de o serie de diferiţi factori de mediu, apa are o curgere turbulentă. Viteza scade treptat de la suprafaţă spre fund, până ce deasupra substratului, în zona de contact, curgerea este de tip laminar. Acesta este aşa-numitul "strat-limită" caracterizat printr-o viteză foarte mică. Grosimea acestui strat este de 1-10 mm şi variază în raport invers cu viteza apei. Curgerea turbulentă a apei favorizează procesul de amestecare a substanţelor chimice din apă şi uşurează schimbul de gaze între aer şi apă, îndeosebi difuzarea oxigenului atmosferic până la fund. Stratul limită joacă de asemenea un rol important, deoarece viteza foarte mică a apei face posibilă instalarea pe pietre a unor organisme mici, unele dintre acestea având anumite adaptări morfologice, care le permit să se fixeze sau să se târască pe substrat. Înapoiea pietrelor de pe fund sau a diferitelor neregularităţi se formează "unghiuri moarte", unde curentul apei este foarte încetinit, constituind medii caracteristice de viaţă. Aici se depun diferite suspensii şi resturi de organisme, alcătuind depozite de detritus organic ce servesc ca hrană animalelor saprofage.Toate aceste caracteristici hidrologice: turbulenţa, stratul limită, unghiurile moarte, influenţează întreaga viaţă din apele curgătoare. Organismele se cantonează fiecare, potrivit cerinţelor şi adaptărilor specifice, după intensitatea curentului. În afara mişcării de înaintare a apei, în lungul apelor curgătoare iau naştere curenţi circulari de convecţie care ridică de la fundul apei mâlul şi particulele

LUIZA FLOREA 14

fine, pe care le împrăştie în masa apei. Dacă viteza apei este mare, turbulenţa apei se resimte pe firul acesteia, iar dacă viteza este redusă particulele se depun şi astfel procesul de limpezire are loc mai repede, gradul de limpezire depinde şi de fineţea particulelor dispersate. Cu cât acestea sunt mai fine, cu atât se depun mai încet. Viteza de curgere a apei în lungul albiei nu este uniformă. O diferenţă de viteză se remarcă chiar şi în diversele puncte ale planului de secţiune transversală (vezi fig.2.3). Astfel, în apropierea ţărmului şi spre fundul albiei, viteza este mai

mică decât în zona centrală. Aceste deosebiri se datorează frecării moleculelor de apă de pereţii albiei, datorită neregularităţilor fundului, prezenţa unor bolovani putând modifica viteza de deplasare a apei spre aval.

Fig. 2.3. Viteza apei în secţiunea unui râu (după E.A.Pora şi L.Oros) Biotopul în care viteza apei este mare se numeşte lotic, iar cel în care viteza este mai mică se numeşte lentic. Dacă cercetăm în lungul albiei unei ape curgătoare ponderea celor doi biotopi se constată că de la izvor la vărsare biotopul lentic se extinde, cu atât mai mult cu cât viteza apei descreşte. În zona de vărsare a marilor fluvii biotopul lentic este preponderent. În afară de curent, un alt factor important care influenţează repartiţia

organismelor este concentraţia de oxigen dizolvat. Este greu de despărţit aceşti factori, ei având o acţiune simultană, curentul mare favorizând difuzarea oxigenului. Importantă este şi temperatura apei, în general apele curgătoare se încălzesc de la izvor la vărsare, existând diferenţe de temperatură de 100C, sau chiar mai mari, după sezon (vezi fig.2.4).

Fig. 2.4. Evoluţia temperaturilor de-a lungul apelor curgătoare (după E.A.Pora şi L.Oros) Desigur că mai sunt şi alţi factori de mediu care influenţează viaţa în apele curgătoare precum: chimismul apei, lumina, adâncimea apei, etc.


Dar un râu nu este numai firul de apă care curge liniar de la izvor la vărsare, ci un sistem ecologic foarte complex, din care fac parte totalitatea afluenţiilor săi cu întreaga zonă inundabilă presărată cu bălţi, japşe, canale, braţe moarte, totalitatea teritoriile învecinate cu care se stabilesc interelaţii variate, care influenţează în mod hotărâtor componenţa biocenozelor râului. Dacă în profil longitudinal o apă curgătoare prezintă trei zone, cursul superior, cursul mijlociu şi cursul inferior, în profil transversal o apă curgătoare prezintă albia minoră şi albia majoră. Albia minoră, patul, talvegul sau şenelul apei curgătoare este locul prin care curge în mod obişniut apa, fiind mărginită de maluri înalte sau joase evidente. Albia majoră, popular numită şi luncă, este dezvoltată în special în cursul inferior şi desemnează zona în care se revarsă apele în cazul creşterilor regulate sau neregulate ale debitului. Albia majoră cuprinde totalitatea suprafeţelor de teren situate între malurile albiei minore şi curba de inundaţie extraordinară, adică toate acele terenuri care, în starea lor naturală şi în momentul inundaţiilor fluviale de nivel maxim, extraordinar, sunt acoperite de apele de inundaţie. După modul de amplasare faţă de albia minoră există două tipuri de complexe fluviale (vezi fig. 2.5): -complexe fluviale cu amplasare laterală, situate între albia minoră şi terasa continentală; -complexe fluviale cu amplasare centrală, situate între două braţe ale fluviului (se numesc insule sau ostroave).

a. b. Fig. 2.5 Complex fluvial cu amplasare: a.centrală (după Gh. Bârcă) b.laterală Apele curgătoare prezintă între ele deosebiri evidente date în special de mărimea lor şi de viteza curentului, existând din punct de vedere hidrobiologic trei tipuri

LUIZA FLOREA 16

de ape curgătoare: pârâul sau crenonul, râul sau rhitronul şi fluviul sau potamonul. Modificările caracteristicilor abiotice şi biotice în cele trei tipuri de ape curgătoare sunt prezentate în tabelul nr. 2.1. şi în figurile următoare

Curs superior Curs Curs

mijlociu inferior E>A Estuar E=A A>E A>E

Eroziune (E)

1.Secţiune Acumulare (A) longitudinală Întinsură

Mal abrupt

Vale Soclu Pat larg

2.Secţiune Meandre transversală

Bifurcaţii

3.Schema de bază

A. Morfologia unei ape curgătoare naturale

Scurgerea

Temp. anuală

Depunrea de mâl

Curentul

Tracţiunea Oxigenul

B. Caracteristicile fizico-chimice de-a lungul unei ape curgătoare Fig. 2.6. Particularităţile abiotice de-a lungul unei ape curgătoare


2.3. CARACTERIZAREA FACTORILOR BIOTICI

Pentru ecosistemele curgătoare asociaţiile de organisme întâlnite sunt în masa apei planctonul şi nectonul iar pe substrat bentosul şi biotectonul sau perifitonul. Neustonul şi pleustonul apar sporadic numai la coturile cu ape liniştite, ferite de curent. Planctonul apelor curgătoare este slab reprezentat, spre deosebire de apele stagnante unde este în general foarte bogat. Apele curgătoare sunt cu atât mai sărace în plancton sărace cu cât apa curge mai repede. Se admite că pot exista plancton numai în ape cu o viteză sub 1m/s, în general în zona potamonului, fiind cunoscut sub numele de potamoplancton. Fitoplanctonul apelor curgătoare se împarte din punct de vedere ecologic în urmatoarele categorii: specii euplanctonice fluviatile (proprii şenalului), specii euplanctonice lacustre (proprii bălţilor), specii pseudoplanctonice care aparţin fie perifitonului, fie microfitobentosului. De exemplu, fitoplanctonul din zona inferioară a fluviului Dunărea (vezi fig, 2.7) cuprinde după cercetarile efectuate cca. 269 de unităţi taxonomice (faţă de cele 602 prezente în lunca inundabilă) ce aparţin urmatoarelor categorii: -cianoficee-15 unităţi taxonomice; -flagelate-7 unităţi taxonomice; -cloroficee- 45 unităţi taxonomice; -diatomee-202 unităţi taxonomice; Distribuţia fitoplanctonului variază atât temporar cât şi spaţial: -în profil transversal are loc o descreştere a cantităţii de fitoplancton dinspre mal spre centru datorită creşterii vitezei; -în profil vertical are loc o descreştere de la suprafaţă spre adânc, uneori însă în orizonturile mai adânci, datorită unei viteze mai mici a apei, şi datorită unei transparenţe bune există cantităţi mai mari de fitoplancton comparativ cu orizonturile superficiale; -în profil longitudinal are loc o creştere progresivă a cantităţii de fitoplancton datorită micşorării vitezei şi cumulării aportului autohton fluvial şi aportului alohton din afluenţi şi din zona inundabilă. Factorii care influenţează cantitatea de fitoplancton sunt numeroşi, cei mai importanţi fiind viteza apei şi turbiditatea apei care limitează fotosinteza. Ceilalti factori precum temperatura,chimismul adâncimea au un efect mai limitat.

LUIZA FLOREA 18

1- Melosira; 2-Asterionella; 3-Gomphonema; 4- Pinnularia;5-Cosmarium; 6-Pandorina; 7-Closterium; 8-Desmidium, 9-Suriella; 10-Scenedesmus; 11-Dinobryon; 12- Cetatium; 13-Fragillaria; 14-Staurastrum; Fig.2.7. Fitoplanctonul apelor curgătoare (după E.A.Pora şi L.Oros) Zoooplanctonul apelor curgătoare aparţine, din punct de vedere ecologic, formelor pseudoplanctonice provenind din vegetaţia zonelor umede sau din bentos. De exemplu, zooplanctonul din zona inferioară a fluviului Dunărea (vezi fig, 2.8) cuprinde după cercetarile efectuate cca. 155 de unităţi taxonomice ce aparţin urmatoarelor categorii: -protozoare -rotiferi -copepode -cladocere Cele mai frecvente sunt formele ce aparţin clasei Rotatoria, 2/3 din totalul speciilor, după care urmează copepodele şi în număr mai restrâns protozoarele şi cladocerele. Factorii care influenţează prezenţa zooplanctonului sunt: viteza de curgere a apei, care menţine sau nu zooplanctonul în masa apei, formele zooplanctonice neavând capacitatea să reziste unui curent puternic; prezenţa hranei, majoritatea zooplancteriilor sunt consumatori de ordinul 1(ierbivori) care depind de prezenţa fitoplanctonului, temperatura, adâcimea, etc. contribuind şi ele la variaţia şi distribuţia zooplanctonului. Mişcarea apelor şi alţi factori fizici, chimici şi biologici ai maselor de apă influenţează răspândirea potamoplanctonului pe orizontală şi verticală. Pe orizontală este mai abundent, de regulă în zona ripalului decât în zona medială şi de multe ori diferă de la un mal la altul, în funcţie de aportul afluenţilor şi al ecosistemelor accessorii. Pe verticală, frecvent efectivele sunt mai mici în orizontul superficial al apei, datorită curentului mai puternic. Distribuţia


potamoplanctonului prezintă o dinamică sezonieră, înregistrând valori minime iarna şi valori maxime vara, precum şi o diferenţă de la zi la noapte datorită migraţiilor circadiene.

Fig.2.8. Zooplanctonul apelor curgătoare (după E.A.Pora şi L.Oros)

15-Cyclop; 16-Fillina; 17-Brachionus; 18-Sida; 19-Daphnia; 20-Bosmina; 21-Keratella

Bentosul râurilor este constituit dintr-un mozaic de biocenoze. Funcţie de natura substratului se deosebesc următoarele tipuri de biocenoze: -biocenoze psamoreofile, caracteristice zonelor nisipoase; -biocenoze peloreofile, caracteristice depozitelor de mâl; -biocenoze litoreofile, caracteristice substratului format din bolovăniş sau pietriş grosier; -biocenoze argiloreofile, caracteristice fundurilor argiloase; -biocenoze fitoreofile, caracteristice malurilor populate cu plante acvatice. Bentosul cenonului este populat cu specii animale stenoterme criofile, reobionte şi polioxifile, cu adaptări morfoziologice la viaţa în curent, cum ar fi fixarea puternică temporară sau permanentă de substrat, turtirea dorso-ventrală sau laterală a corpului, formă hidrodinamică, etc. Reotactismul şi tigmotactismul pozitiv, adică orientarea în timpul deplasării împotriva curentului şi contactul strâns cu suprafaţa substratului, reprezintă trăsături de comportament, tipice speciilor litoreofile ale crenonului (vezi tab. 2.2 şi fig.2.9) Plantele superioare lipsesc, este prezent muşchiul de fântână Fontinalis antipiretica, care are o înfăţişare filiformă şi o fixare puternică pe substrat.

LUIZA FLOREA 20

1-Simulium; 2-Bibiocephala; 3-Eycdurus; 4-Perla;5-Iron;6-Baetis; 7a-Ecdyurus prins pe piatră, 7b-idem, văzzut dorsal; 8-Metamysis, 9-Gammarus, 10-Trochospongilla; 11-Nais; 12-Tubifex; 13-Piscicola; 14-Planaria; 15-Ancylus; 16-Pisidium; 17-Theodoxus; 18-Valvata piscinalis; 19-Valvata cristata; 20-Helmis.

Adaptări la curentul apei: Turtire dorsoventrală a corpului:

a- efemerul Propistoma; b- efemerul Heptagenia c- coleopterul Psephenus

Turtire laterală a corpului: e- gamaridul Dikerogammarus

Fixare prin peri, ţepi, ghiare, ventuze, discuri, căsuţe: f- coleopterul Helmis g- blefaroceridul Bibiocephala h- hidracarianul Piona k-dipterul Simulium i- trichopterul Gorea

Fig.2.9. Zoobentosul crenonului (după E.A.Pora şi L.Oros)


Tabelul nr. 2.2. Zoobentosul specific în apele curgatoare de munte Biotop Biocenoza Organisme componente

bental

bentos

Încrengatura Arthropoda: Clalsa Insecta: Ord. Ephemeroptera:

Ecdyurus sp. Ord. Plecoptera:

Perla sp. Nemura sp. Ord. Diptera: Simulium sp.

Dicranata sp. Ord. Trichoptera:

Sericostoma sp. Brachycentrus sp. Hydropsyche sp. Stenophilax sp.

Drusus sp. Ryacophyla sp.

Clasa Crustacea: Ord. Amphipoda:

Gammarus sp. Niphargus sp.

Increngătura Mollusca: Clasa Gasteropoda

Ancylus sp. Bithynella sp.

Bentosul potamonului este format din forme euriterme sau termostenoterme şi reotolerante. Biocenozele pelofile caracteristice râurilor de câmpie au în compoziţie pe lângă micofitobentos şi unele macrofite care se fixează în special în zonele liniştite ale malurilor (vezi fig.2.10).

LUIZA FLOREA 22

1-Ceratophyllum; 2-Myriophyllum; 3-Sparganium; 4-Elodea; 5-Glossiphonia; 6-Hydra; 7-Bythynia; 8-Plumatella; 9-Dorylaimus; 10-Chaetogaster

Fig.2.10. Bentosul potamonului (după E.A.Pora şi L.Oros) Substratul râului prezintă locuri cu vegetaţie în special în zonele de mal mai liniştite, pentru plantele superioare, problema capitală este găsirea unui loc de fixare, care să le permită să se ancoreze în acel mediu foarte mobil. În vegetaţia râurilor lipsesc plantele anuale, în general în râu sunt puţine specii de plante acvatice, faţă de sistemul fluvial. Plantele specifice de curent sunt alge, muşchi şi foarte puţine fanerogame (Ranunculus fluitans Berula angustifolia şi Potamogeton fluitans) care suportă viteze ale apei de 70 -120 cm/s. Alte specii precum Elodea canadensis, Lysimmachia nummularia şi diverse specii de Potamogeton prosperă la viteze de 13-70 cm/s. Viaţa în plin curent a imprimat acestor plante câteva modificări morfologice interesante. Organismele bentonice sunt aduse de anumite împrejurări în zona de turbulenţă, curentul apei le antrenează la vale, unde cad pradă diferiţilor răpitori. Acest proces de transportare continuă a organismelor ar aduce la o depopulare faunistică a râului dacă pierderile nu ar fi compensate pe o cale oarecare, de exemplu prin zborul insectelor din aval în spre amonte în perioada de pontă, sau prin alte mecanisme mai puţin studiate. Se poate spune că pentru organismele bentonice din apele curgătoare, sunt importante nu numai adaptările morfologice la viaţa reofilă, ci mai ales cele etologice.


Tabelul nr.2.3. Zoobentosul specific în apele curgatoare de deal şi de şes Biotop Biocenoza Organisme componente

bental

bentos

Încrengatura Arthropoda: Clalsa Insecta: Ord. Ephemeroptera: Palyngenia longicauda Oligoneuriella sp. Clasa Crustacea:

Ord. Amphipoda: Corophium sp.

Increngătura Mollusca: Clasa Gasteropoda

Teodoxus danubialis Teodoxus fluviatilis

Teodoxus transversalis Lythoglyphus sp. Fagoţia esperi Fagoţia acicularis

2.4. CLASIFICAREA CURSURILOR DE APĂ Cursurile de apă au fost clasificate după diferite criterii geografice (după altitudine), hidrologice (după debite), chimice (după unii anioni, cationi, pH, duritate, etc) şi biologice (după componenţa biocenozelor care le populează.). Dacă primele trei moduri de clasificare sunt relativ simple, având drept criteriu un număr redus de elemente, clasificarea biologică este mult mai dificilă deoarece trebuie să aibă în vedere un număr foarte mare de factori, inclusiv cei fizico-chimici şi geografici. S-au făcut numeroase încercări de zonare a cursurilor de apă după criterii biologice. Unele ţin seama de răspândirea unei singure grupe de organisme, macrofitele sau peştii, sau după gradul de troficitate, iar altele au în vedere întreaga biocenoză acvatică. Ţinând seama de raportul numeric dintre diferitele specii de peşti şi de formele de relief, Thienemann (1925) deosebeşte: zona păstrăvului, zona lipanului, zona mrenei şi zona plăticii.

LUIZA FLOREA 24

Huet (1946) aplicând "regula pantei" şi deci ţinând seama de intensitatea curentului, factorul principal care influenţează viaţa apelor curgătoare, stabileşte următoarea zonare: • zona salmonicolă superioară: panta 0,5% şi lăţimea albiei sub 25 m, este zona

păstrăvului; • zona salmonicolă medie: panta peste 0,4% şi lăţimea albiei atinge în mod

excepţional 100 m, este zona păstrăvului; • zona salmonicolă inferioară: panta între 0,1-0,15 % şi lăţimea variabilă, este

zona lipanului; • zona ciprinicolă superioară: panta sub 0,1 % şi lăţimea albiei variabilă, este

zona mrenei; • zona ciprinicolă inferioară: panta slabă şi lăţimea variabilă, este zona

abramidelor; • zona estuarelor: în care se resimte influenţa apelor mării, este zona

abramidelor. Bănărăscu (1964), ţinând seama de caracteristicile hidrologice ale râurilor din

ţara noastră, de componenţa faunei ihtiologice a acestora, face următoarea zonare piscicolă:

• zona păstrăvului (Salmo trutta labrax); • zona lipanului (Thymallus thymallus) şi a moioagei ( Barbus meridionalis petenyi); • zona scobarului (Condostroma nasus); • zona mrenei (Barbus barbus); • zona crapului (Cyprinus carpio;) În unele râuri el mai deosebeşte zona cleanului (Leuciscus cephalus) şi o zonă a bibanului (Perca fluviatilis). Illies şi Botoşăneanu (1963) consideră că o zonare biologică trebuie să ţină seama de întreaga biocenoză a ecosistemului respectiv care, prin varietatea speciilor ce o alcătuiesc, oglindeşte în mod fidel condiţiile de mediu şi variaţiile acestora de-a lungul cursului. Pentru a ilustra caracterul ecologic complex al acestei clasificări, valabilitatea generală a ei, zonele nu mai sunt denumite după specia conducătoare, ci sunt numerotate astfel: • zonele I şi II: corespunzând zonei de izvoare şi de pâraie fără peşti; • zonele III-VII: corespunzând râuleţelor şi râurilor de munte şi de câmpie

populate cu salmonide şi ciprinide; • zona VIII: corespunzând zonei estuarelor. Huet împarte peştii apelor curgătoare în cinci grupe şi anume: 1. salmonide (păstrăv , lipan); 2. ciprinide de ape "vii" (mreană, scobar, clean);


3. ciprinide de însoţire (porcuşor, roşioară); 4. ciprinide de ape calme (crap, lin, plătică); 5. răpitori de însoţire (ghiborţ, biban, ştiucă). Un fenomen general observat în apele curgătoare este scădera numărului de specii, în special a numărului de specii de animale, odată cu creştera vitezei curentului de apă. Spre izvoare numărul de specii este mult mai mic decât la vărsare. Acest fenomen poate fi pus în legătură cu mai mulţi factori, între care cel mai imprtant este este viteza de curgere, de aceste depânzând în bună parte şi temperatura, debitul, oxigenarea şi alte proprietăţi fizico-chimice. Viteza curentului influenţează şi asupra formei corpului peştilor. Profilul transversal al acestora este cu atât mai rotund, cu cât viteza apei în care trăiesc este mai mare. Peştii care trăiesc în apele mai liniştite au corpul puternic turtit lateral, această formă face ca peştii turtiţi laterali să fie înlăturaţi din apele repezi. Viteza de înot a peştilor este, de asemenea, dependentă de viteza de curgere a apei. Peştii de ape liniştite nu rezistă acţiunii curentului cu viteză de peste 100 cm/s, animalele puse în astfel de condiţii se epuizează repede. Din acest punct de vedere peştii pot fi împărţiţi în două grupe: unii care se epuizează repede (plătica, linul, capuzl, ştiuca) şi alţii care obosesc greu (păstrăvul, scobarul, cleanul, mreana). Tabelul nr. 2.4. Particularităţile biotice de-a lungul unei ape curgătoare

RHITRON POTAMON Epi- Meta- Hypo- Epi- Meta- Hypo-

PLANCTON

Lipseşte

Alohton + autohton

BENTOS

Număr mic de specii,

majoritaea larve de insecte

Varietate mare de specii:

Isopode, Amfiode, Anelide,Insecte, Moluşte

NECTON

Zona

superioară a păstrăvului

Zona

superioară a păstrăvului

Zona

lipanului

Zona

scobarului

Zona

mrenei

Zona

crapului

LUIZA FLOREA 26

2.5. PRODUCTIVITATEA PISCICOLĂ A UNUI CURS DE APĂ Stabilirea productivităţii diferitelor ecosisteme acvatice constituie problema centrală a hidrobiologiei. Noţiunile de producţie şi productivitate a ecosistemelor naturale au fost definite de mai mulţi autori şi pot fi sintetizate astfel. Productivitatea reprezintă capacitatea maximă a unui ecosistem de a produce plante şi animale în condiţiile în care parametrii de mediu ar avea valori optime, iar producţia reprezintă canitatea de plante (producţia primară) şi animale (producţia secundară) care se pot recolta, la un moment dat, de pe o anumită suprafaţă, sau unitate de volum. Productivitatea bazinelor acvatice este o noţiune mult mai abstaractă faţă de producţia lor. Producţia biologică constituie un aspect al productivităţii. Factorii care influenţează productivitatea ecosistemelor acvatice sunt numeroşi şi greu de cuantificat. Productivitatea apelor curgătoare este influenţată de factorii generali fizici, chimici şi biologici, o parte din ei având o semnificaţie mai mare. Astfel, aşa-numitul “coeficient al malului”, adică raportul dintre suprafaţa apei şi întinderea malului, sau productivitatea mai ridicată a apelor puţin adânci faţă de cele mai adânci se bazează pe productivitatea ridicată a zonei de mal. Pe de altă parte, prezenţa plantelor submerse, cu corpul moale, uşor accesibile ca hrană, sau uşor biodegradabile, este o situaţie mult mai favorabilă faţă de prezenţa florei dure. Primele preocupări privind stabilirea productivităţii piscicole a cursurilor de apă au aparţinut profesorului Leger din Grenoble şi se referă la râurile de munte, din zona salmonidelor. Leger a introdus noţiunea de capacitate biogenică (B) a unei ape, ca fiind expresia valorii nutritive a unui curs de apă, analizat din punct de vedere al bogăţii lui în componente vegetale şi animale ce constituie hrană pentru peştii ce populează apa respectivă. Formula de calcul a productivităţii piscicole include nota capacităţii biogenice, care a fost apreciată pornind de la o serie de observaţii şi măsurători (vezi Anexa 3). Studiul apelor montane a dus la stabilirea a trei mari categorii de râuri montane:

• râuri sărace, cu fundul pietros sau stâncos, mereu în transformare datorită curentului prea puternic, care nu permite instalarea unei vieţi vegetale bogate. Au o vegetaţie extrem de redusă. Capacitatea biogenică are valoarea de I, II, şi III.

• râuri mijlocii, cu fundul stabilizat şi acoperit pe alocuri cu vegetaţie criptogamică (alge, muşchi), cu faună formată din larve de efemere, diptere, lătăuşi (Gammarus sp.). Capacitatea biogenică are valoarea de IV, V, şi VI.

• râuri bogate, cu fundul acoperit pe alocuri de aluviuni pe care se fixează plantele superioare, în desişul cărora se adăposteşte o faună bogată şi foarte variată formată din foarte mulţi lătăuşi, larve de insecte, îndeosebi


efemeroptere, plecoptere şi trichoptere. Capacitatea biogenică are valoarea de VII, VIII, şi IX.

Aprecierea capacităţii biogenice la apele cu ciprinide este mai complicată ca la apele cu salmonide, deoarece acţiunea câtorva factori fizici (temperatura, viteza apei, natura fundului) este mult mai însemnată. Temperatura determină reproducerea şi nutriţia peştilor precum şi dezvoltarea planctonului. Cu cât apa este mai caldă pe o peroadă mai mare de timp, cu atât producţia este mai mare. Împreună cu temperatura şi viteză are o imprtanţă ecologică mare. Cea mai bună viteză este cea până la 20 cm/c, râul fiind atunci bogat în plancton şi faună de fund. Conformaţia malurilor şi a fundurilor sunt foarte importante pentru productivitatea râului. Un râu cu meande, braţe moarte, cu posibilităţi de inundare a malurilor este mult mai productiv faţă de un râu rectificat sau îndiguit. Având în vedere dificultăţile aplicării formulei lui Leger pentru unele tipuri de ape curgătoare, Huet a propus introducerea în formula precedentă a unui coeficient k astfel încât:

P(kg/km) =10 B k

Acest coeficient k este produsul a 3 coeficienţi k1, k2, k3 care se referă la: • k1-temperatură temp. apei k1 10 grade C k1= 1 16 grade C k1= 2 22 grade C k1= 3 28 grade C k1= 4 • k2 -aciditatea sau alcalinitatea apei ape acide k2 =1 ape alcaline k2 =1,5 • k3 -tipul peştilor salmonide k3 =1 ciprinide de ape curgătoare k3 =1,5 ciprinide de ape calme k3 =2

2.6. TEORIILE ECOLOGICE ALE UNUI CURS DE APĂ

LUIZA FLOREA 28

În cadrul ecologiei apelor curgătoare au apărut, în ultimul timp unele teorii, care sintetizeză de fapt cunoştinţele acumulate de numeroşi oameni de ştiinţă care au lucrat pe diferite ape curgătoare. Este vorba despre The River Continuum Concept - RCC ( Teoria râului continuu) şi despre The Flood Pulse Concept - FCP (Teoria inundaţiilor ritmice). 2.6.1. Teoria râului continuu Teoria râului continuu, introdusă de către Vannote şi alţii (1980) încearcă să adune variatele schimbări morfologice şi biologice existente de-a lungul râului, într-o descriere coerentă. Această teorie presupune că variabilele geo-fizice din cadrul sistemului reprezentat de râu prezintă un gradient continuu (o schimbare continuă) de la izvor la vărsare. Structura şi funcţionarea comunităţilor biologice ce trăiesc în apele curgătoare este dependentă de procesele fizico-chimice şi biologice ce se derulează în amonte, dar şi de nivelul aportului energetic alohton, care vine de pe malurile râului. Mediul terestru exercită o influienţă profundă mai ales la nivelul aportului energetic alohton precum şi în ceea ce priveşte talia particulelor organice. Astfel, în râuleţele din amonte vegetaţia malurilor este responsabilă de intrările masive de nutrienţi alohtoni ( frunze, ramuri, trunchiuri de arbori, insecte, etc) şi limitează în acelaşi timp producţia primară autohtonă datorită umbririi apelor de către pădurile învecinate. Activitatea fotosintetică din apă este foarte redusă, resursele nutritive fiind în mare parte exogene sistemul poate fi considerat heterotrof. În râurile de talie medie luminozitatea devine importantă, producţia primară autohtonă este maximă, sistemul trece astfel la un stadiu autrof, resursele nutritive fiind în principal endogene. În râurile de talie mare creşte cantitatea particulelor în suspensie care provin din descompunerea materiei organice adusă de curent din amonte, acest fapt duce la o creştere a turbidităţii apei ceea ce limitează activitatea fotosintetică din apă, resursele nutritive fiind în majoritate exogene sistemul este considerat heterotrof. Odată cu mărirea dimensiunilor apelor curgătoare intrările de material alohton devin mai puţin importante, în râurile de talie medie procesele de producţie autohtonă devin dominante ele bazându-se pe nutrienţii transportaţi din zona amonte. De-a lungul unui râu materialul organic alohton transportat suferă modificări în cea ce priveşte mărimea lui. Astfel, de la particulele de materie organică grosiere existente în zonele amonte se trece progresiv la particule fine,


ultrafine de materie organică şi eventual chiar la componenţi moleculari, aminoacizi, zaharuri, etc. în zonele de aval. Comunităţile riverane au fost separate în trei grupe principale: comunitatea izvoarelor existentă în apele curgătoare de la ordinul 1 la 3, comunitatea râurilor de mărime mijlocie cuprinsă în apele curgătoare de ordin de la 4 la 6, comunitatea marilor râuri ce se găseşte în apele curgătoare cu ordin mai mare de 6 . Mai operativ putem numi aceste comunităţi cu denumirile de crenon (în porţiunea de izvor), rhitron (în porţiunea de râu) şi potamon (în porţiunea de fluviu). Compoziţia comunităţilor acvatice existente de-a lungul unui râu reflectă aceste schimbări referitoare la natura nutrienţilor şi la natura ecosistemelor. Plantele sunt prezente de-a lungul gradientului amonte aval în diferite locuri şi orizonturi ale mediului acvatic. În zona amonte, bine ancorate pe lângă maluri stau macrofitele submerse, în zona mijlocie pe diferite corpuri submerse foarte bine dezvolzat este perifitonul iar în zona aval plantele sunt bine reprezentate în masa apei sub formă de fitoplancton. Schimbările din cadrul comunitatăţii bentonice de-a lungul gradientului amonte aval sunt bine reflectate de modul de hrănire a organismelor componente. Astfel de la organismele trituratoare- sfărîmătoare din crenon se trece la organismele răzuitoare- rozătoare din rithron, ajundându-se în final la organismele colectoare din potamon. În zona de rhitron, acolo unde materia organică utilizabilă se compune în principal din foi moarte şi alte resturi vegetale grosiere, domină nevertebratele care au sistemul bucal adaptat la rupt, însoţite de organismele colectoare care filtrează biomasa microbiană asociată acestei pături de frunze. În zona de crenon se instalează cel mai adesea nevertebretele răzuitoare ce profită de producţia vegetală autohtonă. În sfârşit, în zona cea mai de aval abundenţa şi talia din ce în ce mai mică a particulelor organice favorizează dominanţa organismelor filtratoare. Nevertebratele prădătoare sunt prezente pe tot parcursul gradientului longitudinal, fără a putea spune că domină într-unul din acestea. Comunitatea piscicolă trece şi ea printr-o tranziţie asemănătoare de-a lungul unui râu. De la o dominare a consumatorilor de nevertebrate din zona amonte, la o dominare a speciilor ierbivore în zona mijlocie, la abundenţa speciilor omnivore în zona aval. Rhitronul se caracterizează prin populări de o bogăţie specifică slabă şi dominată de specii insectivore şi/sau care se hrănesc prin aport exogen. Crenonul se caracterizează prin populări ce ating o bogăţie maximă în specii, cu o proporţie importantă a speciilor omnivore cu tendinţe planctonofage sau erbivore-detritivore. În zonele de aval bogăţia specifică descreşte din nou existând populări în principal reprezentate de specii omnivore şi/sau care se hrănesc cu aporturi exogene. Cât despre speciile ihtiofage, ele ar trebui să fie prezente pe tot parcursul gradientului longitudinal.

LUIZA FLOREA 30

Schimbările ecologice arătate de teoria râului continuu sunt derulate în acest mod mai ales pentru râurile de ordin mic ( până la ordinul 6), în care schimbările comunităţilor de organisme pot fi previzibile. Acestă teorie se poate aplica pe parcursul primilor 200 de km, sau până în zona de tranziţie de la rithron la potamon. Dar, odată instalată faza de potamon micile schimbări produse de-a lungul râului nu mai pot fi anticipate pentru câteva mii de kilometrii. Pe deasupra, în cadrul potamonului, zonă inundabilă reprezintă un caz special care este descris în cea de-a doua teorie.

Fig. 2.11. Schimbările progresive ale atributelor structurale şi funcţionale ale comunităţilor lotice (după Vannote, ş.a., 1980) 2.6.2. Teoria inundaţiilor ritmice


Teoria inundaţiilor ritmice (FPC) în cadrul sistemului fluviu - zonă inundabilă a fost elaborată în 1989 de către W. Junk , P. Bayley şi R. Sparks. Acest concept, complementar teoriei RCC, încearcă să explice relaţia între hidrobionţi şi mediu într-un sistem larg fluviu - zonă inundabilă, nemodificat. Inundaţiile ocazionate de creşterile de apă în sistemele curs de apă - zone inundabile, constituie principalul factor care determină natura şi productivitatea ecosistemului dominant.. Aceste creşteri pasagere a căror durată şi previzibilitate sunt variabile, sunt produse de un ansamblu de factori geomorfologici şi hidrologici. În general inundaţiile din râurile de ordin mic sunt scurte şi imprevezibile din cauză că sunt influenţate de precipitaţiile locale, pe când cele din reţelele superioare sunt previzibile şi de lungă durată. Teoria FPC este specifică sistemelor fluviale în care inundaţiile sunt regulate şi de lungă durată. Inundaţiile neprevăzute împiedică , în general, adaptarea organismelor şi sunt neproductive pentru multe dintre ele. În schimb, inundaţiile regulate permit organismelor să-şi dezvolte adaptări şi strategii pentru utilizarea eficientă a habitatelor şi a resurselor. Pentru formularea acestui concept s-au introdus termeni noi, diferiţi de termenii folosiţi în limnologia clasică şi sistemele terestre. Astfel zona în care există o alternanţă între faza terestră şi acvatică şi care leagă şenalul fluviului de apele permanente a fost denumită ca “ zonă de tranziţie între acvatic şi terestru” - ATTZ, cu proprietăţi specifice, fiind considerată un ecosistem specific (Junk 1980, Odum 1981). Varietatea structurii habitatelor de pe cuprinsul ATTZ, peste care se suprapune efectele inundaţiilor ritmice favorizează o mare diversitate de animale şi plante acvatice şi terestre, care în ciuda considerabilului efort de adaptare pe care îl fac, asigură biomase foarte mari. Acesta deoarece “litoralul mişcător” al ATTZ împiedică stagnarea apei permiţând o reciclare rapidă a nutrienţilor, rezultatul fiind o productivitate cu mult mai mare faţă de cea care ar fi fost dacă această zonă ar fi fost ocupată de ape permanente sau terenuri uscate. Producţia acvatică şi terestră din ATTZ depinde în principal de compoziţia în nutrienţi a apei şi sedimentelor, de climat şi de ritmul inundaţiilor. Circuitele specifice din ATTZ sunt într-o oarecare măsură decuplate de compoziţia în nutrienţi din canalul principal. Transportul carbonului organic din amonte este în mică măsură importantă pentru productivitatea ATTZ. Aceste ecosisteme constituie un caz particular deoarece ele nu sunt tributare transformărilor ineficace a materiilor organice din amonte, cu toate că rezerva lor de elemente nutritive depinde în parte de schimburile laterale periodice de apă şi sedimente cu canalul principal. Schimburile laterale între ATTZ şi fluviu şi reciclarea nutrienţilor în cadrul ATTZ au cel mai direct impact asupra hidrobionţilor din fluviu. S-a postulat că în sistemul fluviilor mari, nealterate, cu zone inundabile din zonele temperate,

LUIZA FLOREA 32

subtropicale şi tropicale, cantitatea dominantă din biomasa animală din fluviu derivă direct sau indirect din producţia din interiorul ATTZ şi nu din transportul din amonte al materiilor organice produse altundeva în bazin. (34) Producţia primară şi secundară din ATTZ este esenţială pentru fauna din canalul principal. Producţia biologică şi producţia de peşte sunt, în cea mai mare parte, realizate în cuprinsul ATTZ, în timp ce cursul normal al fluviului este utilizat precum cale de migraţie pentru cea mai mare parte a peştilor.


3

APELE CURGĂTOARE DIN ROMÂNIA

3.1.CARACTERSTICI FIZICO-GEOGRAFICE ALE ROMÂNIEI

Caracteristicile fizico-geografice fundamentale pentru România sunt date de aşezarea sa în apaţiul carpato-dunărean-pontic. Munţii Carpaţi constituie pentru ţara noastră osatura în jurul căreia relieful coboară în trepte, dispuse aproape concentric, formarea reliefului din jurul lanţului Carpatic depinzând de însăşi evoluţia Carpaţilor. Ca atare România este o ţară carpatică. Totodată, teritoriul ţării noastre este drenat în proporţie de 97,8% de afluenţii Dunării, România deţine 38% din lungimea Dunării şi .. din bazinul său hidrografic, ceea ce fac din Romănia o ţară dunăreană. În fine, deschiderea de 245 km la Marea Neagră, conferă României şi atributul de ţară pontică. Relieful României se evidenţiază printr-o mare complexitate şi o mare variaţie a formelor de relief pe un spaţiu relativ restrâns. Exiată câteva trăsături de ansamblu definitorii ale reliefului României precum: centralitatea munţilor Carpaţi, dispunerea concentrică a principalelor trepte de relief (munţi, dealuri, câmpii), proporţionalitatea celor trei trepte de relief, trăsături ce compun imaginea unei armonii arhitectonice de ansamblu cu totul deoasebită. În contrast cu echilibrul arhitectonic general, detaliile de relief sunt de o mare diversitate, cum rar se paoate întâlnii într-un spaţiu relativ redus. Caracterul concentric al dispunerii marilor trepte de relief este completat de o fragmentare radiară a lanţului carpatic prin intermediul depresiunilor, trecătorilor, pasurilor şi mai ales prin dispunerea dominant radiară a marilor artere hidrografice. Distribuţia şi configuraţia actuală a apelor României este determinată în principal de încadrarea în zona climatului temperat continental şi de prezenţa arcului carpatic în mijlocul ţării, de unde pornesc radiar-divergent majoritatea apelor curgătoare. Lungimea totală a cursurilor de apă (cu peste 5 km lungime şi

LUIZA FLOREA 34

10 kmp suprafaţa bazinului) este de 66 029 km, în acest caz densitatea reţelei hidrografice este doar de 0,27 km/kmp. Dacă se iau în consideraţie toate cursurile de apă, lungimea totală este de 115 000 km, iar densitate se ridică la 0,49 km/kmp. Apele curgătoare ale României au fost grupate în funcţie de dispunerea spaţială în şase mari grupe hidrografice: nord-vestice, vestice, sud-vestice, sudice, estice, litorale. Dintre râurile interioare cele mai mari lungimi le au Mureşul, Oltul, Prutul, Siretul, Ialomiţa, Someşul, iar cele mai mari bazine sunt cele ale Siretului, Mureşului, Oltului, Someşului, etc.

Fig. 3.1. Harta fizico-geografică a României

35 APELE CURGĂTOARE ŞI DIAGNOZA ECOLOGICĂ

LUIZA FLOREA 36

3.2. RESURSELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI Teritoriul ţării noastre, în suparafaţa de 237.000 kmp face parte în proporţie de 99% din bazinul hidrografic al Dunării, excepţie făcând câteva ape mici din podişul Dobrogei, care se varsă direct în Marea Neagră. Volumul resurselor apelor de suprafaţă din România este relativ sărac cantitativ şi inegal distribuit. Volumul anual teoretic al resurselor de apă curgătoare este de 125 bilioane mc (vezi fig. 3.2.), din care 40 bilioane mc din râurile interioare şi 85 bilioane mc din Dunare, care constituie limita sudică a ţării (DPRP). Datorită sezonalităţii şi a variaţiilor anuale puternice şi a repartiţiei inegale a resurselor de apă au fost realizate multe rezervoare şi amenajări teritoriale. Capacitatea de stocare a rezervoarelor existente este de cca 14,3 bilioane mc, din care cca. 5,5 bilioane mc poate fi considerat ca volum utilizabil. La volumul de apă existent în reţeaua apelor curgătoare se adaugă şi volumul de cca. 2,0 bilioane mc apă existentă în cele cca 3450 lacuri, plus un volum annual de apă freatică de cca. 9 bilioane mc apă, din care cca. 3 bilioane mc poate fi utilizată în actualele condiţii tehnice şi economice.

Fig. 3.2. Resursele teoretice de apă ale României pe categorii de ape Principalele bazine hidrografice ce se găsesc pe teritoriul României (vezi fig. 3.3) se caracterizează prin: suprafaţa bazinului hidrografic, lungimea cursului principal şi lungimea totală a reţelei, prin numărul de tributari, etc. (vezi tab. 3.1)


26-Bazinul Tisa; 27-Bazinul Timiş; 31-Bazinul Cerna- Nera; 32-Bazinul Jiului; 36-Bazinul Oltului; 37-Bazinul Vedea; 40-Bazinul Argeş; 41-Bazinul M ostiştea; 42-Bazinul Ialomiţa; 43-Bazinul Călmăţui; 44-Bazinul Siret; 45-Bazinul Chineja; 46-Bazinul Prut;

Fig. 3.3. Harta principalelor bazine hidrografice din România

38

Tabelul nr. 3.1. Caracteristicile principalelor bazine hidrografice ale României

Nr. Crt.

Denumire bazin hidrografic

Lungime curs

principal (km)

Lungime totală reţea

(km)

Lungime cursuri

monitoriz (km)

Număr de tributari

Suprafaţa bazinului

hidrografic (kmp)

% din supraf.

totală a ţării

Filiala C.A. Apele

Române

1 Tisa 61 1592 467 123 4540 1,9 Cluj 2 Someş 376 5528 1602 403 15740 6,6 Cluj 3 Crişuri 234 5785 1093 365 14860 6,3 Oradea 4 Mureş 761 108000 2402 797 27890 11,7 Tg.Mureş 5 Bega 170 1418 350 80 4470 1,9 Timişoara 6 Timiş 244 2434 633 150 7310 3,1 Timişoara 7 Jiu 339 3867 944 233 10080 4,2 Craiova 8 Olt 615 9872 1567 622 24050 10,1 Rm.Vâlcea 9 Vedea 224 2036 875 81 5430 2,3 Piteşti 10 Argeş 350 4579 2221 178 12550 5,3 Piteşti 11 Ialomiţa 417 3131 1193 145 10350 4,4 Buzău 12 Siret 559 15157 4135 1013 42890 18,1 Bacău 13 Prut 742 4551 1655 248 10990 4,6 Iaşi 14 Dunăre 1075 4540 1200 179 33250 14 Constanţa

Bucureşti

LUIZA FLOREA


3.3. GRUPA RÂURILOR NORDICE Tisa superioară constituie pe parcursul a 62 de km graniţa naturală dintre România şi Ucraina. Tisa izvorăşte din Carpaţii Păduroşi (Ucraina) şi îşi adună apele de pe versanţii vestici ai acestora, iar din depresiunea tectonică a Maramureşului primeşte trei afluenţi principali: Vişeu, Iza, Săpânţa (vezi fig.3.4). Vişeul îşi varsă primul apele în Tisa, apoi Iza şi Săpânţa, pe parcursul celor 62 de km. La intrarea în ţara noastră Tisa are un debit de cca. 77 m3/s, însă datorită influenţei puternice în această regiune a climei oceanice, care determină precipitaţii abundente, debitul mare al afluenţilor pe care îi drenează determină ca la ieşirea din ţară debitul Tisei să fie 150 m3/s, aproape egal cu debitul Oltului sau al Mureşului la vărsare. Regimul hidrologic al Tisei superioare este de tip carpatic, debitul maxim înregistându-se în luna aprilie iar minimul în timpul iernii. Afluenţi româneşti ai Tisei superioare Viseu, Iza şi Săpânţa, care drenează una din cele mai pitoreşti regiuni ale ţării, Depresiunea Maramureşului, datorită particularităţilor diferite a bazinelor de recepţie diferă profund între ei, atât în ceea pe priveşte regimul hidrologic, cât şi în privinţa calităţii apelor. Vişeul are un bazin hidrografic de 1606 km2 şi o lungime de 80 km, pe parcursul cărora adună apele a numerose pâraie ce se organizează simetric de o parte şi alta, însă cele de pe partea dreaptă au dimensiuni şi debite mai mari. Bazinul hidrografic al Vişeului este situat în proporţie de 67% în regiune de munte caracterizată printr-o pantă medie foarte ridicată (300-360 m/km), patul albiei alcătuit din roci dure. În regiunile depresionare panta scade la valori de 2-8 m/km iar albia înregistrează o mobilitate acentuată datorită rocilor sedimentare uşor erodabile. La confluenţa cu Tisa are un debit de cca. 30 m3/s. Iza are un bazin hidrografic de 1303 km2 şi o lungime de 83 km pe parcursul cărora adună pâraiele montane din stânga, afluenţii din dreapta lipsind aproape cu totul. În cursul superior Iza are o vale relativ largă datorită sedimentelor slab rezistente la eroziune. În cursul inferior, situat într-o regiune deluroasă datorită prezenţei a numerose masive de sare există numerose izvoare sărate, cloruo-sodice. La confluenţa cu Tisa are un debit de cca.16,3 m3/s. Săpânţa deşi are un bazin hidrografic de numai 135 km2 şi o lungime de 20 km se impune totuşi ca un afluent important datorită debitelor sale relativ mari de 3,83 m3 la confluenţa cu Tisa. Panta lungitudinală este de 80-90 m/km la izvoare şi de 20 m/km la vărsare, albia bolovănoasă.

40

Fig. 3.4. Harta reţelei hidrografice din bazinul Tisei superioare

LUIZA FLOREA


Turul, cu un bazin hidrografic de 1008 km2 şi o lungime de 66 km, se varsă în cursul mijlociu al Tisei, ca şi Someşul, însă din punct de vedere geografic face parte din grupa râurilor nordice. Cursul superior străbate un sector montan cu panta de 20 m/km, ce drenează versanţii vestici ai masivelor Oaş-Gutâi, apoi străbate o zonă depresionară în care panta scade la valori de 2-8 m/km. Cursul inferior al Turului străbate Câmpia Tisei, unde panta scade sub 1 m/km, imprimă cursului un pronunţat caracter de inundabilitate a luncii, în acestă regiune existau foarte multe lăcovişte şi mlaştini eutrofe.

3.4. GRUPA RÂURILOR VESTICE 3.4.1. Sistemul Someşului Sistemul Someşului se găseşte în partea nordică a bazinului Transilvaniei, are o lungime totală de 345 km şi un bazin hidrografic de 15217 km2 ce este delimitat de crestele munţilor Apuseni, Gutâiului, Ţibleşului, Rodnei, Bârgăului şi Călimanului. Someşul propriu-zis este considerat de la Dej, după unirea Someşului Mare cu Someşul Mic. Someşul Mare (vezi fig.3.5) are o lungime de 119,6 km, un bazin hidrografic de 5034 km2 şi izvorăşte din extremitatea vestică a Munţilor Rodnei, este străjuit la nord de masivele Rodnei şi Ţibleş, iar la sud-est de Munţii Bârgăului. De-a lungul cursului principal, Someşului Mare prezintă pante de până la 500 m/km, pe sectorul până la Sângeorz-Băi, ce coboară apoi treptat, în aval de confluenţa cu Ilva ajungând la valori de 0,1 – 1,5 m/km. Din partea dreaptă se adună apele a peste 12 afluenţi care au în general cursuri nu prea lungi însă debitele sunt mari. Majoritatea afluenţilor de pe partea dreaptă îşi au izvoarele la nivelul zonei alpine din Munţii Rodnei, având pante foarte repezi. De pe partea stângă vin apele unor afluenţi mai lungi, cei mai mari dintre ei fiind Şieul (70 km) ce drenează depresiunea Reghinului, apoi Bistriţa Ardeleană (65,4km), apoi Meleşul (30 km). Someşul Mic (vezi fig.3.5)are o lungime de 66,5 km şi un bazin hidrografic de 526 km2, se formează la poalele estice ale Munţilor Gilău din două pâraie de munte Someşul Cald şi Someşul Rece, izvorul său este considerat cel al Someşului Cald. După unirea acestor două pâraie până la Cluj, Someşul Mic mai primeşte o serie de afluenţi (Feneşul, Becaşul, Nădaşul). Între Cluj şi Dej, Someşul Mic formează limita dintre Câmpia Transilvaniei ce se desfăşoară pe dreapta şi Podişul Someşan pe stânga. De pe Dealurile Clujului, din stânga coboară perpendicular o serie de afluenţi: Valea Chintenilor, Valea Caldă, Burşa, Luna, Lujerdiu, Mărul, etc. Din dreapta primele ape primite sunt cele ale unor pâraie sărate (Zăpodia,Boju, Gădălinul) apoi vine cel mai mare afluent al

42

Fig. 3.5. Harta reţelei hidrografice din bazinele Someş şi Crasna

LUIZA FLOREA


său, Fizeşul. Ca lungime Fizeşul cu 43 km este cel mai mare afluent însă datorită climei de silvostepă are debite foarte reduse. De-a lungul cursului principal se înşiruie o salbă de şapte lacuri cu rol de regularizare a regimului hidrologic. Aproape de Dej se varsă dinspre Câmpia Transilvaniei ultimul afluent, Valea Bandului (vezi fig.3.5). Someşul Cald izvorăşte de sub vârful Piatra Arsă (Munţii Bihorului) şi traversează în cursul superior o regiune calcaroasă caracterizată prin fenomene carstice deosebite: peşteri, defilee cu pereţi calcaroşi adunând apele unor afluenţi mici, dar bogaţi în ape (Alunul, Ponorul). Urmează apoi un sector neobişnuit pentru regiunile de munte caracterizat printr-o vale largă şi o pantă relativ redusă (3-8 m/km), în care apa transportă pietrişuri amestecate cu nisip, aici râul primeşte câţiva afluenţi importanţi (Belişul, Bătrâna). Pe cursul inferior Someşul Cald formează unul din cele mai frumoase defilee sculptate în granite din ţara noastră, Defileul Mărişelului, ce prezintă o diferenţă de nivel de 300 m pe parcursul a 13 km. În aval de defileu, râul are un puternic aspect montan şi primeşte trei mici afluenţi. La confluenţa cu Someşul Rece este construit lacul de acumulare Gilău. Someşul Rece izvorăşte de sub vârful Runcului (Muntele Mare) şi traversează în prima parte o regiune deluroasă cu căderi mici pentru ca apoi, până la Răcătău să-şi creeze în masivul granitic o vale cu căderi foarte mari. Cel mai mare afluent al său, Răcătăul traversează de asemenea masivul granitic, pe o distanţă de 27 km. Someşul se formează în amonte de Dej prin unirea Someşului Mare cu Someşul Mic şi până la ieşirea din ţară îşi schimbă de trei ori direcţia de curgere, între Dej şi ieşirea din ţară existând patru tronsoane cu direcţii diferite de curgere. În primul tronson râul curge pe direcţia NV, traversează Podişul Someşan primind simetric o serie de afluenţi de dimensiuni nu prea mari (Codorul, Olpretul, Simişna, Briglez, Sălătruc, Poiana, etc). Pe a doua porţiune, cuprinsă între Glod şi Jibou, Someşul curge pe direcţia SV. Aici se varsă unul din cei mai importanţi afluenţi, Almaşul (65,4 km), care–şi colectează apele din Depresiunea Huedinului. Paralel cu acesta curge Agrijul. Ambii afluenţi au o vale largă, o albie îngustă şi adâncă, o pantă mică şi debite relative reduse. Pe al treilea tronson, între Jibou şi Baia Mare, Someşul curge pe direcţia N. Aici el primeşte o serie de afluenţi dinspre Dealurile Zalăului (Inău,Urdi, Horoat, etc şi Sălajul), iar la capătul nordic al acestui sector, în apropiere de Baia Mare, Someşul primeşte cel mai mare afluent al său, Lăpuşul. Având o lungime de 114,6 km, Lăpuşul este colectorul aproape unic al versanţilor sudici al Munţilor Gutâi-Ţibleş şi ai Munţilor Lăpuşului. Apele Lăpuşului din cursul superior sunt

LUIZA FLOREA 44

folosite pentru diferite folosinţe industriale, îndeosebi miniere, fapt care afectează calitate apelor până în aval de localitatea Târgul Lăpuş, unde datorită afluenţilor cu scurgere bogată pe care-i primeşte mai ales din partea dreaptă, se realizează o diluţie a poluanţilor. Principalii afluenţi care vin din partea dreapă sunt Cavnicul şi Săsarul. Cavnicul drenează poalele estice ale Gutâiului, are o lungime de 34,8 km, un profil longitudinal neechilibrat, cu o serie de rupturi de pantă. Apele sale sunt puternic poluate de exploatările miniere pe care le deserveşte. După confluenţa cu acest afluent Lăpuşul se poluează din nou şi rămâne aşa până la vărsare. Săsarul drenează poalele vestice ale Gutâiului, are o lungime de 29 km şi este considerat afluentul cu cea mai intensă utilizare din bazinul Someşului fiind poluat foarte puternic datorită centrelor miniere pe care le traversează. Afluentul său Firiza este şi el puternic utilizat în scopuri miniere şi hidroenergetice. Pe al patrulea tronson, între Baia Mare şi Satu Mare, Someşul curge pe direcţia V, intrând în Câmpia de Vest, iar după traversarea graniţei cu Ungaria se varsă în Tisa. La Satu Mare el primeşte o serie de afluenţi dinspre sud, care aparţin sistemului Homorodului. Paralel cu Someşul inferior curge pe direcţia NV, Crasna (121 km), un fost afluent al Someşului, care în prezent se varsă în Tisa. Crasna prezintă în zona de câmpie pante foarte mici (10-5 cm/km) fapt ce a contribuit la formarea mlaştinilor eutrofe ale Ecedei, care au fost asanate fiind transformate în Câmpia Ecedei. Crasna deşi are un bazin mare de recepţie are un debit mediu relative redus, afluenţii ei prezintă o asimetrie destul de accentuată spre dreapta. 3.4.2. Sistemul Crişurilor Sistemul Crişurilor drenează versanţii nordici, vestici şi sudici ai Munţilor Apuseni şi o parte din Câmpia de Vest, are un bazin hidrografic de 25537 km2, din care 14880 km2 în ţara noastră. De la nord la sud principalele râuri ale acestui sistem sunt: Eriul, Barcăul, Crişul Repede, Crişul Negru şi Crişul Alb (vezi fig.2.6.). Eriul are un bazin hidrografic relativ mare (1437 km2) şi o lungime de 107 km. Împreună cu Barcăul aceste două râuri drenează partea sud-vestică a Depresiunii Şimleului. Cursul superior prezintă pante suficient de mari (0,5-1,2 m/km) pentru a-şi transporta apele, însă odată ajuns în câmpie pantele sunt foarte reduse ducând la creşterea umidităţii în lunca râului, fapt ce a necesitat o serie de amenajări hidrotehnice în lunca sa. Afluenţii săi sunt: Chechleţul, Santăul, Sântmiclăuşul, Râtul, Fiuzec, etc.


Fig. 3.6. Harta reţelei hidrografice din bazinul Crişurilor

Barcăul, cu un bazin hidrografic relativ mare,1977 km2 şi o lungime de 118 km, izvorăşte din platoul calcaros de sub Ponor, colectând apele unor izvoare carstice. În sectorul superior traversează Depresiunea Nuşfalăului, unde panta lungitudinală scade de la valorile de 17 m/km din amonte la 2-3 m/km, ceea ce determină aluvionări şi mobilitate mare a albiei. La ieşirea din depresiune trece prin defileul de la Marca, unde albia se adânceşte. Afluenţii din sectorul superior se prezintă asimetrie, cu dezvoltare pe stânga, cu pante accentuate, cei mai importanţi sunt: Topliţa, Valea Iazului, Drighiu, etc. În sectorul inferior, Barcăul a pus probleme deosebite inundând frecvent teritorii întinse de câmpie, fapt care a necesitat o serie de amenajări hidrotehnice. Principalii afluenţi ai acestui sector sunt: Bistra (53 km), cel mai mare afluent ce se află pe malul stâng, Ghepeşul, Almaşu, Cosmo, Egerul, Făncia, Sânicolau, etc. Eriul şi Barcăul se unesc la 9 km după trecerea graniţei, pe teritoriul Ungariei.

LUIZA FLOREA 46

Crişul Repede cu un bazin hidrografic de 2425 km2 şi o lungime de 148 km, izvorăşte dintr-o regiune deluroasă a Depresiunii Huedinului şi drenează prin afluenţii săi, dezvoltaţi aproape numai pe stânga, masivele Gilău, Vlădeasa, Pădurea Craiului. Cursul său superior trece prin mai multe chei şi depresiuni, iar cel inferior trece printr-un culoar care se transformă în Câmpia de Vest într-un golf larg. După ce traversează Depresiunea Huedin, Crişul Repede pătrunde în defileul de la Poieni, unde primeşte un afluent dinspre masivul Vlădeasa, Secuieul. Apoi pătrunde în Depresiunea Ciucea-Negreni, care reprezintă o mică piaţă de adunare a apelor, unde primeşte afluenţi precum Drăganul (40 km), Valea Iadului (44 km), Valea Leşului, etc. Afluenţii din masivul Pădurea Craiului traversează o serie de fenomene carstice foarte variate (peşteri cu izbucuri, lacuri-izvor, etc). În defileul carstic de la Vad râul primeşte o serie de izvoare carstice. În aval de Vadul Crişului se varsă Borodul, cel mai mare afluent din partea dreaptă. În cursul inferior primeşte o serie de afluenţi mai mici, ultimul dintre ei fiind râul Peţea care trece prin Băile Victoria. În zona de câmpie panta scade sub 1 m/km fapt ce ducea în trecut la producerea de inundaţii pe teritorii întinse, la înmlăştinirea şi sărăturarea solului, aceasta a determinat construirea unui sistem de drenare a apelor frreatice şi îndiguirea albiilor naturale pe anumite porţiuni. Crişul Negru cu un bazin hidrografic de 4476 km2 şi o lungime de 144 km, izvorăşte dintr-o regiune muntoasă a Munţilor Bihorului, în apropierea izvoarelor Arieşului, afluenţii din dreapta drenează flancul nordic ai Munţilor Bihorului, cei din stânga drenează masivul Codru Moma. În zona montană, Crişul Negru are pante mari (30-50 m/km) şi un curs vijelios, în depresiuni pantele se liniştesc treptat de la 10 m/km până la 2,4-5 m/km la Beiuş, pentru ca în câmpie să ajungă la 0,8-0,2 m/km. Principalii săi afluenţi sunt: Crişul Nou, Crişul Pietros, Roşia, Holodul, Teuzul, etc. Crişul Alb cu un bazin hidrografic de 3957 km2 şi o lungime de 238 km, drenează o serie de depresiuni tectonice situate între Munţii Bihorului, Munţii Metaliferi, Munţii Zarandului şi Codru Moma. De-a lungul râului se disting trei sectoare caracteristice: sectorul montan (31 km) scurt, cu pante medii în jur de 9-25 m/km, sectorul de culoar (150 km) cu pante medii de 1,2 m/km, cu albia puternic aluvionată şi sectorul de câmpie cu pante care ajung pâna la 0,3 m/km. Principalii afluenţi sunt: Valea Satului, Luncociul, Zeldiş, Cigher (58 km), Baldovinul, Steiul, Valea de la Lazuri, Denza (33 km), Moneasa (83 km). Datorită excesului de umiditate din sol, datorită inundaţiilor repetate în largile câmpii aluviale din bazinul Crişurilor s-au executat sisteme de desecare şi evacuare a excesului de apă, cu o importanţă hidrologică covârşitoare, precum şi sisteme de îndiguire împotriva inundaţiilor.


3.4.3. Sistemul Mureşului Mureşul este cel mai mare afluent al Tisei, din bazinul său hidrografic de 29 767 km2, în ţara noastră se află 27 919 km2, iar din lungimea sa de 766 km în ţara noastră se află 718 km. Pe teritoriul ţării noastre Mureşul traversează forme variate de relief: munţii (25%), podiş (55%), câmpie (5%) şi este împărţit în patru sectoare caracteristice: Mureşul superior (110 km) între Depresiunea Giurgeului şi Defileul Topliţa-Deda; Mureşul mijlociu (266 km) între Deda şi Alba Iulia (vezi fig. 3.7); Culoarul Mureşului inferior (255 km) între Alba Iulia şi Lipova; Mureşul inferior (117 km) între Lipova şi ieşirea din ţară (vezi fig.3.8). Mureşul superior se formează în sudul Depresiunii Giurgeului, care se prezintă ca o câmpie aluvială cu înmlăştiniri şi lăcoviştiri extinse, numărul afluenţilor în acest sector fiind mare. Înainte de pătrundera în Defileul Topliţa-Deda râul primeşte afluentul Topliţa (29 km), în defileul lung de 40 km căpătând aspectul râurilor tipice de munte. Aici mai primeşte o serie de afluenţi: Ilva, Sălardul, Răstoliţa, etc. Mureşul mijlociu traversează pâna la oraşul Târgu Mureş, pe direcţia SV, o serie de depresiuni Vălenii de Mureş, Reghin, Voivodeni şi primeşte o serie de afluenţi: Gurghiul (55km), Nirajul (78 km), Luţul (42 km), etc. Între Târgu Mureş şi Aiud râul traversează Câmpia Transilvaniei ce prezintă un caracter de silvostepă, unde formează numeroase meandre, insule ca urmare a pantelor longitudinale mici (0,75 m/km). Afluenţii mai mari sunt Comlodul (60 km) şi Luduşul (56 km), care prezintă numeroase vetre lacustre, foarte multe din ele fiind secate în prezent, cel mai mare din ele fiind lacul Zăul de Câmpie. În nord cumpăna apelor favorizează afluenţii Someşului care captează afluenţii Mureşului pe o distanţă de 40 km. Din vest, din Munţii Bihorului vine Arieşul (164 km), cel mai mare afluent pe drepta al Mureşului, ce prezintă trei sectoare diferenţiate. Arieşul Mare (până la Câmpeni), ce îşi colectează apele din Podişul Scărişoarei şi din Podişul Padeşului şi primeşte în aval apele Arieşului Mic, Arieşul mijlociu, până la Corneşti şi Arieşul inferior până la vărsare. Arieşul străbate formaţiuni litologice diferite: şisturi cristaline, granite şi calcare, în bazinul său aflându-se o serie de depresiuni, defile şi peşteri. În ultima porţiune, între Aiud şi Alba Iulia, Mureşului mijlociu stăbate culoarul piemontan al Munţilor Trascăului, dinspre care primeşte numeroase pâraie (Grindul, Mirăslău, Aiudul de Sus, etc). ce formează o serie de chei pitoreşti (Cheile Râmeţului, Cheile Întregalde, etc.) Tot în ultima porţiune se varsă cel mai mare afluent de stânga, Târnava (249 km) ce se formează la Blaj din confluenţa a două mari sisteme cu

LUIZA FLOREA 48

Fig. 3.7. Harta reţelei hidrografice din bazinul Mureşului superior şi mijlociu


Fig. 3.8. Harta reţelei hidrografice din Culoarul Mureşului şi Mureşul inferior

LUIZA FLOREA 50

caracteristici hidrologice de podiş: Târnava Mare (221 km) şi Târnava Mică (191 km). Târnava Mare în cursul său superior are afluenţi cu o curgere bogată, fiind bine alimentaţi de ploi şi ape subterane. În sectorul de podiş pantele scad treptat, valea se lărgeşte tot mai mult, afluenţii sunt de dimensiuni mici. Cel mai mare afluent este Vişa, ce îşi are obârşia în sud, în regiunea Ocnele Sibiului. Târnava Mică, în cursul superior, îşi culege apele din depresiunea tectonică Praid-Sovata şi trece prin regiunea lacurilor saline de la Sovata, care imprimă apelor Târnavei Mici, până la vărsare, caracter clorurat. După vărsarea Târnavei, Mureşul intră în Depresiunea Alba Iulia, unde primeşte doi afluenţi de dreapta importanţi: Galda, din Munţii Trascăului şi Ampoiul, din Munţii Metaliferi. Culoarul Mureşului inferior desparte Carpaţii Meridionali situaţi la sud, de Munţii Apuseni situaţi la nord, panta râului în acest sector fiind uniformă şi destul de redusă (0,3-0,5 m/km), albia deosebit de stabilă datorită aluviunilor grosiere aduse de afluenţii montani alpini, care vin în special dinspre Carpaţii Meridionali: Sebeş (93 km), Cugirul (54 km), Romoşul, Grădiştea, Streiul (92 km), Râul Bărbat (30 km) , Râul Mare (65,8 km), Lăpuşnicul Mare (22 km) etc., afluenţi cu debite bogate şi profil longitudinal neechilibrat. Tot din Carpaţii Meridionali se varsă în Mureş Cerna (73 km), pe firul căreia se află lacul de acumulare de la Cinciş ce alimenteză oraşul Hunedoara. Din partea dreaptă Mureşul primeşte o serie de afluenţii mai mici, cel mai important fiind Geoagiul (34 km). Mureşul inferior străbate Câmpia de Vest între Lipova, Arad şi graniţă, prezintă pante relativ mari (0,35-0,45 m/km) pentru câmpie, nu prezintă pericol de inundaţie însă prezintă o eroziune laterală puternică. O serie de lucrari de hidroamelioraţii sunt realizate în special pe malul drept, în Câmpia Aradului. Afluenţii sunt de mică importanţă.

3.5. GRUPA RÂURILOR SUD-VESTICE Principalele râuri ce se găsesc în sud-vestul ţării noastre sunt cele care se varsă direct în Tisa: Aranca şi Bega şi cele care se varsă direct în Dunăre: Timiş, Caraş, Nera şi râurile de pe versanţii sudici ai munţilor Locvei-Almăj şi Cerna (vezi fig.3.9). Aranca are o lungime de 108 km un bazin hidrografic de 1016 km2, ce este format în principal din cursurile vechi ale Mureşului, care-i influenţează regimul hidrologic şi în prezent prin lucrările hidraulice subterane realizate. Datorită apelor freatice foarte ridicate la suprafaţă, datorită inundaţiilor repetate, datorită suparfeţelor mari de terenuri neproductive (lăvovişte, sărături, aluviuni) în acest bazin hidrografic s-au efectuat o serie de sisteme de desecare.


Sistemul Bega este format din două râuri Bega (S= 2241 km2, L=168,6 km) şi Bega Veche (S= 2048 km2, L=88 km) şi drenează regiunile de câmpie situate între zona inferioară a Mureşului şi Timişului. Râul Bega, situat la sud, izvorăşte din Munţii Poiana Ruscăi, traversează sectorul montan şi dealurile piemontale ale Lipovei îndreptându-se spre câmpie, unde din cauza debitelor relativ mari şi a pantelor reduse se produceau în trecut inundaţii şi băltiri ale apelor. Astăzi, râul Bega se prezintă ca un canal navigabil, ce prezină de-a lungul lui o serie de lucrări hidrotehnice. Râul Bega Veche, situat la nord, reprezintă cursul părăsit al Begăi, care în prezent este îndiguit. Sistemul Bega are un rol important în drenarea sistemelor de desecare din Câmpia Timişului, preântâmpinând formarea excesului de apă. Sistemul Timişului (S= 5248 km2, L=241, km) are extinderea cea mai mare din Banat drenând apele din munţii Banatului: Godeanu, Ţarcu, Cernei, Semenicului şi Poiana Ruscăi, străbate în cursul superior culoarul Timiş-Cerna, unde primeşte o serie de afluenţi. Cel mai important afluent este Bistra (46,2 km), ce colectează apele (Bistra Mărului, Bistra Roşie, etc.) din munţii Ţarcu, Poiana Ruscăi. În aval de oraşul Oţelul Roşu pantele destul de mari (9 m/km) menţin o putere de eroziune pe adâncime şi laterală accentuată. În această porţiune Timişul manifestă o puternică abatere spre dreapta. În sectorul de câmpie pantele scad treptat ajungând în zona de graniţă la 0,24 m/km. În zona de câmpie piemontală a Timişului s-au facut amenajări hidrotehnice ameliorative ample, având în vedere suprafaţa inundabilă mare şi existenţa apelor freatice aproape de suprafaţă. Bârzava (S= 971 km2, L = 127 km) izvorăşte din partea nord-vestică a masivului Semenic, până în localitatea Reşiţa formează un adevărat defileu printre rocile cristaline, panta medie fiind de 20 m/km, pentru ca în aval, în sectorul piemontal şi de câmpie panta să se reducă sub 1 m/km, iar albia majoră sa se lăţească la 2-4 km. În aval de Denta şi Deta cursul Bârzavei a fost regularizat încă de la sfârşitul secolului al- XVIII -lea, şi au fost organizate sisteme de desecare pentru îndepărtarea excesului de apă. Pe râul Bârzava s-au construit o serie de complexe hidroenergetice, o serie de lacuri de acumulare şi canale de aducţiune a apei din bazinele învecinate pentru a acoperii necesităţile energetice ale Cobinatului siderurgic Reşiţa. Moraviţa (S=445 km2, L=34 km) este un mic curs subpiemontan cu o puternică asimetrie pe partea stângă, cu pante destul de mari în sectorul superior (10 m/km), care scad rapid în sectorul inferior (1 m/km).

52 LUIZA FLOREA

I-Complexul hidroameliorativ Aranca; II-Complexul hidroameliorativ Bega Veche, mal dept; IIa- Complex ulameliotrativ Brga Veche, Mal stâng; IIb- Complexul hidroameliorativ Bega navigabilă, mal drepr şi bazinul superior; III- Complexul hidroameliorativ Timiş- Bega; IIIa- Complexul hidroameliorativ Timiş mal stâng şi bazinul superior; IIIb- Complexul hidroameliorativ Bârzava şi bazinul superior

Fig. 3.9. Harta reţelei hidrografice din Banat


Caraşul (S= 1118 km2, L=85 km) izvorăşte de pe versantul vestic al Munţilor Semenicului şi traversează trei zone diferite ca relief şi structură. Cursul superior, lung de 28,5 km, cu pante de 10 până la 26 m/km, traversează un sector calcaros şi are un aspect de canion, partea cea mai spectaculoasă fiind Cheile Caraşovei. Urmează apoi dealurie piemontane şi o largă câmpie aluvială aflate într-un stadiu de puternică aluvionare. În sectorul calcaros nu a fost posibilă dezvoltarea unei reţele hidrografice normale, apele având o scurgere subterană. În zona piemontană apar o serie de afluenţi ce au pante relativ mari, în general în jur de 10-15 m/km înainte de pătrunderea lor în Câmpia Caraşului. Nera (S= 1361 km2, L=131,2 km) prin afluenţii din cursul superior drenează sudul masivului Semenic, iar prin cei din cursul mijlociu şi inferior drenază Munţii Almăjului şi Locvei. În primii 26 de km râul are văi prăpastioase cu pante mari (10-60 m/km), apoi intră în depresiunea Bozovici und cursul râului se linişteşte parţial, pantele peste 1 m/km determină o eroziune liniară destul de puternică. Sistemul Cerna (S= 1433 km2, L= 84 km) curge în mare parte pe linia tectonică dintre munţi Cernei-Gurgu şi Vâlcanul-Mehedinţi. Valea sa care porneşte din masivul Godeanu este foarte adâncă cu pante medii de 30 m/km şi maxime de 100 m/km, cu numerose chei, praguri, afluenţi mici provin numai de pe versanul dreapt, care depăşeşte cu 800-1000 m pe cel stâng. Bazinul hidrografic este foarte îngust, lăţimea medie fiind de 9 km, iar cea maximă de 14 km. În aval de Pecinişca, Cerna primeşte din dreapta afluentul sau principal Belareca (S= 706 km2, L= 34,7 km), care îşi are izvoarele pe versantul sudic al vârfului Cozea. Acest afluent primeşte la rândul sau un afluent puternic Mehadica, care îl depăşeşte ca dimensiuni. Cursul inferior al Cernei, după unirea cu afluentul său principal, are aspect de defileu săpat în calcare, iar mai în aval în şisturi cristaline.

3.6. GRUPA RÂURILOR SUDICE 3.6.1. Sistemul Jiului Jiul (S= 10469 km2, L= 348 km) este unul din râurile mari, care drenează sud-vestul Carpaţilor Meridionali, străbătând în cursul său de la nord la sud partea vestică a Podişului Getic şi a Câmpiei Române. Cursul său prezintă patru sectoare caracteristice: sectorul montan, sectorul de defileu, sectorul piemontan şi sectorul de câmpie. Jiul se formează în Depresiunea Petroşani prin unirea a două cursuri de apă: Jiul-de-Vest şi Jiul-de-Est (vezi fig.10). Jiul-de-Vest (S= 534 km2, L= 51,4 km) izvorăşte din Retezetul Mic, are un curs prăpăstios cu pante longitudinale în medie de 58 m/km, care în aval scad până la 6,8 m/km, iar

LUIZA FLOREA 54

valea se lărgeşte treptat. Unii dintre afluenţii mici şi numeroşi au format chei impunătoare şi cascade. Jiul-de-Est (S= 479 km2, L= 28 km) izvorăşte din partea de sud a Munţilor Şureanu, are un bazin simetric primind afluenţi importanţi din ambele părţi. Pantele râului sunt mai mari în prima porţiune pentru ca apoi să scadă la 13-14 m/km. După formarea Jiului la Livezeni, râul străbate pe o distanţă de 18 km defileul Lainici, între localităţile Livezeni – Bumbeşti, având o pantă medie de 9 m/km, apoi pătrunde în Podişul Getic unde pantele scad rapid la valori de 5 m/km, pentru ca în depresiunea Târgu –Jiu panta să ajungă la valori de 3,4 m/km. Sudul depresiunii Târgu-Jiu, considerată ca o adevărată piaţă de adunare a apelor, este inundat periodic de apele lacului de la Rovinari, în care se varsă cea mai mare parte a afluenţilor vestici din depresiune, precum şi Jiul.. Spre această depresiune converg 10 cursuri de apă, care se varsă în Jiu prin cinci sisteme Amaradia, Şusiţa, Tismana, Bistriţa şi Jaleşul, dintre care doar primul vine din partea stângă, restul drenând versanul sud-vestic al Munţilor Vâlcan. În aval de primirea Tismanei, valea Jiului se îngustează din nou până la primirea Gilortului şi Motrului, pantele longitudinale sunt mici (0,7 m/km) şi râul meandrează puternic. În zona de câmpie valea se lărgeşte, pantele au valori medii de 0,33 m/km iar meandrarea este foarte accentuată. În aval de lacul de la Rovinari Jiul primeşte următorii afluenţii mai importanţi: Jilţul, Gilortul, Motrul, Amaradia. Jilţul (S= 375 km2, L= 49,4 km) afluent din dreapta are o scurgere redusă, fapt care determină secarea lui în perioadele secetoase ale anului. Gilortul (S= 1348km2, L= 116,2 km) este cel mai important afluent din stânga, izvorăştew din parte sudică a Munţilor Parâng şi străbate paralel cu Jiul aceleaşi forme de relief şi se varsă în Jiu în nordul depresiunii erozionale de la Filiaşi. Motrul (S= 1874 km2, L= 138,8 km) afluent din dreapta, se varsă în Jiu la 10 km aval după confluenţa cu Gilortul, este cel mai mare afluent al Jiului, care-i imprimă cursului principal particularităţile regimului Podişului Getic pe care îi străbate. Amaradia (S= 826 km2, L= 105 km) afluent din stânga, este cel mai mare râu cu scurgere intermitentă din Podişul Getic.


Fig. 3.10. Harta reţelei hidrografice din bazinul Jiului şi din interfluviul Cerna-Jiu

LUIZA FLOREA 56

3.6.2. Sistemul Oltului Oltul (S= 24300 km2, L= 699 km) străbate în drumul său diferite forme de relief şi datoriă varietăţii foarte mari a surselor de alimentare are un regim hidrologic bine echilibrat, în bazinul său se observă în ansamblu scurgerea medie cea mai bogată. Oltul este împărţit în trei sectoare caraceristice: Oltul superior de la izvoare până la Racoş, Oltul mijlociu între Racoş şi Râmnicul Vâlcea, Oltul inferior între Râmnicul Vâlcea şi vărsare. Oltul superior (vezi fig.11) se formează în masivul calcaros Hăşmaşul Mare după care traversează de la nord la sud Depresiunea Ciucului, unde panta scade rapid de la circa 25 m/km din zona de izvoare la 2,5 m/km, cursul este sinuos încadrat de zone mlăştinoase eutofe. În depresiune Oltul primeşte o serie de afluenţi mai mici din dreapta ( Vaşaraia, Lunca, Loc, Mădăraşulvarul, Borvizul, Valea Mare, Pârâul Mare, Mitaci, etc.), din Munţii Harghitei şi o serie de afluenţi, de dimensiuni mai apreciabile, din stânga (Pârâul Raculi, Pustnicul, Fitodul, Fişagul, Pârâul Tuşnadului, etc.). Oltul străbate apoi Defileul de la Tuşnad, unde pantele sunt de 3-4 m/km, valea este îngustă, după care intră în Depresiunea Braşovului unde îşi domoleşte din nou cursul (pante în jur de 1,5 m/km) şi îşi schimbă direcţia de curgere spre nord, înconjurând Munţii Baraolt. În Depresiunea Braşovului reţeaua hidrografică are un caracter convergent, dominând trei bazine aferente Oltului: Râul Negru, Ghimbăşelul, Bârsa şi Hamaradia, zona centrală de câmpie a depresiunii suferă de exces de umiditate, apele freatice fiind aproape de suprafaţă. Râul Negru (S= 2243 km2, L = 106,3 km) are la izvoare o pantă accentuată care scade rapid în zona de câmpie, fapt ce determină o instabilitate accentuată a albiei râlui, care se desparte în două braţe. Răul Negru primeşte o serie de afluenţi dintre care cei mai importanţi sunt Caşinul şi Târlungul. Caşinul (S= 480 km2, L = 44 km) depăşeşte ca dimensiuni cursul principal, izvorăşte de la o altitudine de circa 1000 m şi are o vale cu forme variate. Târlungul (S= 457 km2, L = 51,5 km) este cel mai bogat afluent al Oltului superior, în cursul său superior, până la Săcele pantele medii sunt de 30 m/km, însă în zona aval are loc o pierdere a apelor datorită puternicelor infiltraţii din zona Prejmer-Hărmar, fap ce duce la apariţia a numerose cursuri mici care se îndreaptă didect spre Olt. Ghimbăşelul sau Ghimbavul (S= 434,5 km2, L = 49,8 km) izvorăşte de sub poalele nordice ale Munţilor Bucegi, trece pe lângă localităţile Braşov, Ghimbav şi Râşnov fiind totodată şi receptorul apelor uzate din aceste localităţi. Râul primeşte din dreapta apele canalizate şi derivate ale Timişului. În aval valea râului este îndiguită şi deviată în direcţia cursului inferior al Bârsei, în această parte se întinde sistemul de desecare al Bodului.


Fig. 3.11. Harta reţelei hidrografice din bazinul Oltului superior şi mijlociu

LUIZA FLOREA 58

Bârsa (S= 530 km2, L = 66 km) izvorăşte din capătul estic al Munţilor Făgăraşului, unde are o vale prăpăstioasă cu pante de 40-50 m/km, apoi în Depresiunea Bârsei şi în aval de localitatea Zărneşti panta scade la 5 m/km. Afluenţii mai importanţi sunt: Bârsa Fierului, Moeciul, Sohodolul. Hamaradia sau Homorodul Perşanilor (S= 322 km2, L = 35 km) colectează apele de pe flancul estic al Munţilor Perşani, principalul afluent este Vulcănăţa. Oltul înaintează pe direcţia sud-nord prin Depresiunea Baraoltului unde primeşte o serie de afluenţi cum sunt: Crizbavul, Valea Lungă , Remetea, etc. pe stânga, iar din dreapta o serie de afluenţi mai mici ultimii doi, Baraoltul şi Vârghişul fiind cei mai mari. Baraoltul (S= 206 km2, L = 29,8 km) izvorăşte din Masivul Harghitei, are o vale adâncă, pante medii de 30 m/km, în amonte de comuna Baraolt se găsesc numeroase izvoare carbogazoase. Vârghişul (S= 512 km2, L = 40,1 km) izvorăşte din versantul sudic al Masivului Harghitei, are o vale îngustă sub formă de chei, afluenţii se dezvoltă mai ales pe partea stângă. Oltul mijlociu (vezi fig.11) începe în aval de confluenţa cu Vârghişul, străbate Defileul de la Racoş şi înaintează apoi pe direcţia sud-vest în Podişul Transilvaniei. Primul mare afluent, Homorodul (S= 837 km2, L = 56,7 km), vine dinspre Munţii Harghitei şi este format de fapt din trei cursuri: Homorodul Mare, Homorodul Mic şi Cohalmul, care se unesc la Băile Homorodului. În sectorul superior pantele râurilor sunt foarte mari, ating 40-60 m/km, pentru ca în sectorul subcarpatic, ele să scadă până la 1-2 m/km. Oltul mijlociu pătrunde apoi în Depresiunea Făgăraşului, ce desparte Munţii Perşani-Făgăraş de Podişul Transilvaniei, având pe o distanţă de 100 km o diferenţă de nivel de numai 68 m, fapt ce produce puternice aluvionări şi meandrări, mai ales până la Voila, unde pantele sunt de abia 0,43 m/km. Dinspre Munţii Perşani Oltul primeşte o serie de afluenţi Lupşa, Comana, Veneţia, etc, iar din dreapta Dăişoara, Crăiţa şi Ticuşul. Şinca (S= 353 km2, L = 42,6 km) este cel mai important afluent ce vine din zona de contact a Munţilor Perşani, Piatra Craiului şi Făgăraş, cu o pantă medie până la vărsarea în Olt de 10,5 m/km. Urmează apoi seria râurilor făgărăşene, care curg paralel de pe versantul nordic al Făgăraşului, majoritatea din ele având izvoarele la nivelul circurilor glaciare. Pantele medii ale pâraielor montane sunt în jur de 100 m/km, şi chiar mai mult, umiditatea ridicată din munţi face ca scurgerile medii să crească spre vest de la 700 mm la 1000 mm. În schimb în zona depresionară au loc rupturi bruşte de pantă, care ajunge la valori de 5-8 m/km, fapt ce determină o aluvionare deosebit de puternică, albiile schimbându-şi configuraţia după fiecare viitură. Dintre afluenţii făgărăşeni amintim: Mîndra, Sebeşul, Berevoiul, Valea Săvestrenilor, Valea Netotului, Breaza, Valea Sânbetei, Viştea, Ucea, Arpaşul Mare, Cârţişoara, Porumbacul, Avrigul, etc. Din dreapta, dinspre Podişul Hârtibaciului, sosesc în Olt o serie de


afluenţi cu scurgere redusă dar cu dimensiuni uneori mai mari ca: Felmerul, Somărtinul, etc. Ultimul şi cel mai important afluent din partea dreaptă al Oltului mijlociu este Cibinul (S= 2237 km2, L = 80,3 km) care îşi are izvoarele în circurile glaciare nordice ale masivului Cândrelului. Până la Sibiu Cibinul primeşte o serie de afluenţi de dimensiuni mici, dar în jurul oraşului primeşte o serie de cursuri montane şi submontane din stânga, dinspre Podişul Transilvaniei Hârtibaciul (S= 1031 km2, L = 82,3 km), iar din dreapta, dinspre Munţii Sibiului primeşte Valea Sebeşului (S= 94 km2, L = 28 km), Valea Cisnădiei (S= 42 km2, L = 17 km), Sadul (S= 301 km2, L = 45 km), etc. În aval de Cibin Oltul pătrunde în Defileul Turnu Roşu, care pe o distanţă de 80 km, între gura Cibinului şi Râmnicul Vâlcea, are o cădere de numai 128 m, cu pante mai mici în sectorul superior (1,38 m/km) şi mai mari în sectorul inferior (1,9 m/km). În acest sector Oltul primeşte afluenţii simetric şi din direcţia Munţilor Făgăraş (Strâmba, Boia, Secul, Băiaşul, etc.) şi din direcţia Munţilor Lotrului (Lotrioara, Vadu, Uria, Călineşti, Lotrul). Lotrul (S= 1024 km2, L = 76,6 km) îşi are izvoarele în Munţii Parâng, la altitudinea de 1830 m, dintr-o salbă de circuri şi lacuri glaciare. Cursul intracarpatic tipic al Lotului se desfăşoară între Munţii Lotului la nord, de unde primeşte perpendicular o serie de afluenţi (Voineşiţa, Vătafu, etc.), şi între Munţii Parâng la sud, de unde primeşte o serie de afluenţi (Vidruţa, Mănileasa, Latoriţa) ce au în majoritate cusuri paralele cu Lotrul. În amonte pe Lotru s-a construit lacul de acumulare de la Vidra ce primeşte printr-un sistem de aducţiune nu numai apele Lotrului. În aval de gura Lotrului, Oltul primeşte din ambele părţi afluenţi mai mici, ultimul afluent al Oltului mijlociu fiind Govora. Oltul inferior (vezi fig.12) se desfăşoară între Râmnicul Vâlcea şi vărsare, pantele scad până la confluenţa cu Olteţul, în medie până la 1 m/km, apoi valoarea medie a pentei devine de 0,45 m/km. În zona subcarpatică principalii afluenţi vin din partea dreaptă, dinspre Munţii Căpăţânei, cei mei importanţi sunt: Olăneştiul (S= 231 km2, L = 38 km), Govora (S= 122 km2, L = 27 km), Bistriţa (S= 384 km2, L = 42km), Luncavăţul (S= 299 km2, L = 57 km). Din zona subcarpatică, din partea stângă, Oltul primeşte o serie de afluenţi mici după care urmează Topologul, care-şi are izvoarele în zona circurilor glaciare din extremitatea vestică a munţilor Făgăraş. Topologul (S= 547 km2, L = 83,7 km) în drumul său trece prin depresiunile şi spinările Subcarpaţilor, pe care le taie perpendicular, pantele sale, chiar şi în zona piemontană, sunt destul de mari, fapt ce determină o putere mare de eroziune. După confluenţa cu Topologul urmeză o serie de afluenţi ce izvorăsc din regiunile piemontane, mulţi dintre ei, deşi au suprafeţe de recepţie destul de mari, au cursuri intermitente, excepţie face Olteţul, care este principalul colector al interfluviului Olt-Jiu. Olteţul (S= 2474 km2, L = 183,6 km), îşi are obârşia în zona Munţilor Cândrelului, străbate sectorul montan în linie dreaptă, cu pante mari, fără afluenţi şi formează impunătoarele chei de la Polovraci. Olteţul are un bazin

60 LUIZA FLOREA

Fig. 3.12. Harta reţelei hidrografice din bazinul Oltului inferior, Călmăţuiului şi Vedei


ngust, imediat după pătrunderea în Piemontol Getic pierde din debit, care este redus chiar şi după confluenţa ce cele mai important afluent al său, Cerna, care-l întovărăşeşte chiar din zona înaltă a culmilor Căpăţânei. Restul afluenţilor sunt mai mici, foarte mulţi din ei având o scurgere intermitentă. În sectorul de câmpie, în aval de Drăgăşani, dar şi pe sectoarele inferioare ale afluenţilor sunt prezente procesele de eroziune laterală de mare amploare, fapt ce a necesitat consolidări de maluri şi îndiguiri. 3.6.3. Sistemul Călmăţui – Vedea Călmăţuiul (vezi fig.12) (S= 1379 km2, L = 134 km) ce izvorăşte din câmpia piemontală a Boianului este un sistem tipic de câmpie, care are pante destul de mari (1-2 m/km), curgere intermitentă, atât cursul princpal cât şi afluenţii săi (Sohodul, Călmăţuiul Sec, Urluiul). Se varsă în lacul Suhaia din Lunca Dunării, lângă localitatea Viişoara. Vedea (vezi fig.12) (S= 5364 km2, L = 242 km) izvorăşte din Platforma Cotmeana şi colectează toate apele care se formează aici, cât şi în câmpiile din jur. În cursul superior pantele sunt destul de accentuate, în medie 4-10 m/km, valea adâncă cu albia mobilă, iar în cursul inferior pantele scad sub 1m/km, valea începe să se meandreze. Afluenţii mai mari vin din partea stângă, au aspecte asemănătoare cu Vedea, cei mai importanţi fiind Cotmeana (S= 504 km2, L = 82 km), care poate fi considerată adevăratul izvor al sistemului Vedea şi Teleormanul (S= 1408 km2, L = 178,2 km) ce izvorăşte de pe versantul estic, argeşean, al Platformei Cotmeana. 3.6.4. Sistemul Argeşului Argeşul (vezi fig.13) (S= 12521 km2, L = 339,6 km) drenază apele de pe versantul sudic a Făgăraşului, de pe porţiunea estică a Piemontului Getic şi o bună parte din Câmpia Română. Izvoarele Argeşului sunt considerate cele două pâraie Buda (S= 112 km2, L = 22,6 km) şi Capra (S= 97 km2, L = 20 km), care se varsă în lacul de acumulare Vidraru, care primeşte şi apele altor râuri montane (Valea Cumpenei, Valea lui Stan, Valea cu Peşti). În aval de defileul unde este amplasat lacul Vidraru valea Argeşului se lărgeşte brusc şi pantele scad, media fiind de 10 m/km. Primul afluent mai important este Vâlsanul, care străbate pe partea stângă aceleaşi unităţi de relief ca şi Argeşul, apoi mai în aval, din dreapta primeşte apele râului Bascov. La Piteşti, primeşte din stânga Râul Doamnei, ce prezintă debite şi o dezvoltare mai mare faţă de cursul principal.

LUIZA FLOREA 62

Fig. 3.13. Harta reţelei hidrografice din bazinul Argeşului

Râul Doamnei (S= 1822 km2, L = 109,1 km) îşi are izvoarele în lacurile glaciare de pe culmile Făgăraşului, traverseză sectorul subcarpatic, intră în depresiunea Brădet-Câmpulung, unde formeză o vale îngustă asemănătoare unor chei, apoi traversează zona piemontană, în aval de localitatea Domneşti, în acest sector prezintă fenomene de eroziune care duc la formarea insulelor şi la despletiri ale cursului. In cursul inferior Râul Doamnei primeşte Râul Târgului, care are cel mai dezvoltat sistem din bazinul hidrografic al Argeşului. Râul Târgului(S= 1087 km2, L = 169,7 km) îşi are izvoarele în lacurile glaciare Iezer-Păpuşa, primeşte o serie de afluenţi montani mai mici, cel mai importan afluent al său fiind Argeşelul care se dezvoltă paralel şi se varsă în acesta puţin mai sus faţă de confluenţa cu Râul Doamnei.


În aval de Piteşti, Argeşul primeşte o serie de afluenţi mici (Râncăciovul, Gârcinovul, etc) numai din stânga, dinspre Platforma Târgoviste-Cândeşti. Paralel cu Argeşul se desfăşoară două râuri importante, care confluează cu acesta pe ultima porţiune, înainte de vărsarea în Dunăre, şi anume Neajlovul pe dreapta, iar Sabarul şi Dâmboviţa pe stânga. Neajlovul (S= 3795 km2, L = 187,5 km) izvorăşte în apropierea oraşului Piteşti, are o pantă medie relativ ridicată (1,5 m/km), ceea ce face ca în timpul apelor mari să nu existe inundaţii. Meandrele cursului principal şi al afluenţilor au dimensiuni mici. Dintre afluenţi (Neajlovelul, Ilfovăţul, Holboca, Dâmbovnicul, etc.) dezvoltarea cea mai mare o are Câlniştea (S= 1846 km2, L = 102 km), care are o pantă foarte redusă şi meandrează foarte puternic. Sabarul(S= 1358 km2, L = 197,7 km) şi Dâmboviţa (S= 2759 km2, L = 266 km) sunt două râuri cu rol important în alimentarea şi evacuarea apelor din Bucureşti, ce se varsă în Argeş în aval de confluenţa cu Neajlovul. Dâmboviţa este cel mai important afluent al sistemului Argeş, izvorăşte pe versantul estic al Munţilor Făgăraş, din lacurile glaciare din Masivul Iezerului, la o altitudine de 2240 m. După ce străbate complexul de chei, Cheile Dâmboviţei, traversează Depresiunea Câmpulungului, apoi dealurile subcarpatice pătrunzând apoi în sectorul de câmpie. Dintre afluenţii montani amintim: Dâmbovicioara, Ghimbavul, Râuşorul, Râul Alb, etc., iar dintre cei piemontani Aninoasa, Valea Satului. În aval de Bucureşti, Dâmboviţa primeşte pe cel mai mare afluent al său din stânga, Colentina, iar mai în aval Pasărea. Colentina (S= 526 km2, L = 98 km) era în trecut un mic afluent de tip „mostişte”, cu numeroase lacuri acoperite cu stuf, care în urma programului de sistematizare a fost transformat într-o salbă de lacuri (Ciocăneşti, Buftea, Mogoşoaia, Herăstrău, Floreasca, Tei, Fundeni, Cernica, etc), multe din ele se găsesc în Bucuresti. Pasărea (S= 237 km2, L = 42 km) este tot un râu tip mostişte, ce se varsă în Dâmboviţa, în lungul lui se găsesc o serie de lacuri naturale şi iazuri (lacul Afumaţi, lacul Moara Domnească, etc) În aval de Dudu, albia Dâmboviţei este regularizată, în ea se colectează apele uzate ale Bucureştiului precum şi apele viiturilor şi cele din pânza freatică.

LUIZA FLOREA 64

3.6.5. Sistemul Mostiştei Sistemul Mostiştei (vezi fig. 14) (S= 1734 km2, L = 92 km) se află în partea vestică a intrefluviului Dunăre – Argeş – Ialomiţa, care se prezintă ca o platformă loesoidă înaltă, partea sudică a interfluviului fiind ocupată de terasele înalte ale Dunării. Sistemul Mostiştei prezintă de-a lungul cursurilor de apă acele lacuri de eroziune-tasare, de unde provine şi denumirea de „mostişte”. Resursele de apă sunt aproape exclusiv freatice, relieful prezintă o dezvoltare foarte mare a crovurilor, acele microdepresiuni din regiunile de câmpie în care apele stagnează numai temporar din cauza permeabilităţii mari a loessului. Mostiştea izvorăşte de lângă lacul Căldăruşani, la altitudinea de 90 m, de-a lungului cursului principal, cât şi de-a lungul afluenţilor apar lacurile de tip mostişte. Sistemul Mostiştei este dezvoltat mai puternic în partea estică, având o serie de pâraie întortochiate, tot de tip mostişte. 3.6.6. Sistemul Ialomiţei Sistemul Ialomiţei (vezi fig. 14) (S= 10430 km2, L = 414 km) închide şirul sistemelor fluviatile din grupa sudică. Izvoarele Ialomiţei se găsesc în circurile glaciare situate pe versantul sudic al masivului Bucegi, în cursul sau montan Ialomiţa şi-a modelat nouă chei deosebit de pitoreşti, cursul râului este foarte vijelios, pantele variind de la 131 m/km până la Pardina, la 85,3 m/km la vărsarea Brăteiului, ultimul afluent din sectorul montan. În aval de Moroieni, Ialomiţa pătrunde în zona subcarpatică, puternic cutată, cu structuri salifere şi ape fosile sulfuroase, care duc la îmbogăţirea cu NaCl a apelor. Panta în acest sector are valori de 7-11 m/km. În aval de Doiceşti Ialomiţa iese în câmpia aluvială, Câmpia Târgoviştei, pantele scad la 3-6 m/km, iar cursul se abate treptat spre est. Din acest sector şi până la vărsare Ialomiţa este un colector al râurilor ce vin dinspre Carpaţi, din stânga. Din dreapta nu mai primeşte afluenţi de seamă până la vărsare. În zona de câmpie panta râului scade încontinuu, media până la vărsarea Prahovei fiind de 1,1 m/km, iar în Câmpia Bărăganului panta mică de 0,23 m/km duce la meandrări foarte accentuate. Afluenţii din sectorul montan şi subcarpatic sunt simetrici (Brăteiul, Ialomicioara Mică, Vulcana, Ialomicioara Mare, Bizdidelul, etc.), în schimb în sectorul piemontan primeşte cei mai importanţi afluenţi care provin numai din stânga (Slănicul, Pâscovul, Crivăţul, Cricovul Dulce), care aduc ape puternic clorurate şi sulfatate. Din dreapta, în Ialomiţa se varsă emisarii unor limane fluviatile lacul Ciolpani, lacul Snagov, lacul Căldăruşani, etc. Cel mai mare afluent al Ialomiţei este Prahova, care în amonte de confluenţă are un bazin mai mare faţă de receptorul său. Prahova (S= 3735 km2, L = 169 km) izvorăşte în pasul Predealului şi străbate culoarul dintre Masivul Bucegi şi Gârbova dinspre care primeşte o serie de afluenţi ( Azuga, Valea Rea, Valea Cerbului, Peleşul, Izvorul etc.) care-i


imprimă o scurgere apropiată de regimul carpatic alpin, panta în acest secor este de 14 m/km. În sectorul subcarpatic, în aval de Câmpina se produc puternice sedimentări, râul îşi schimbă frecvent cursul după viituri datorită scăderii bruşte a pantei în câmpia aluvială din aval. În acest sector primeşte câţiva afluenţi mici, cel mai important fiind Doftana care izvorăşte din inima Munţiilor Ciucaş. Afluentul cel mai de seamă al Prahovei este Teleajenul, care se varsă la limita sud estică a Câmpiei Ploieştilor. Teleajenul (S= 1486 km2, L = 100,8 km) izvorăşte de sub poalele nordice ale Ciucaşului, colectează o serie de afluenţi subcarpatici dezvoltaţi mai ales pe dreapta (Crasna, Vărbilăul, Slănicul, Telega, Dâmbul etc.) şi numai trei mai mari pe stânga (Valea Stânei, Drajna, Bucovelul). Mai în aval Prahova primeşte din stânga Vitmanul şi Cricovul Sărat (S= 660 km2, L = 82 km), care izvorăşte în imediata apropiere a cursului Buzăului, primeşte o serie de afluenţi în zona de izvoare (Salcia, Chiojdeanca, Matiţa, etc.) şi confluează cu Prahova în Câmpia Gherghiţei. Sărata (S= 1388 km2, L = 75 km) este cel mai mare sistem hidrografic de câmpie care izvorăşte în apropierea localităţii Sărata-Monteoru, la altitudinea de 380 m şi se varsă în Ialomiţa în sud-estul Câmpiei Gherghiţei, în aval de Urziceni. Afluenţii mai importanţi sunt: Pietroasa, Năianca, Glaveşul, Ghighiul. În zona de câmpie, pe partea stângă se găsesc o serie de limane fluviatile (Sărăţuica, Fundata, Şcheauca, Amara, Ezer, Stăncuţa, Strachina), fără surgere spre Ialomiţa, care sunt parţial alimentate din râu. 3.6.7. Sistemul Călmăţuiului Sistemul Călmăţui (vezi fig. 14) (S= 820 km2, L = 145 km) este dezvoltat în spaţiul larg de câmpie dintre cursurile Ialomiţei şi Buzăului, îşi are originea la sud de oraşul Buzău şi separă Băraganul ialomiţean de la sud, de Bărăganul brăilean de la nord şi se varsă în Dunăre în aval de localitatea Giurgeni. Afluenţii colectaţi din partea stângă, ce au cursuri paralele cu Călmăţuiul drenează apele freatice dinspre Buzău spre Călmăţui. Mulţi dintre afluenţi sunt cursuri părasite ale Călmăţuiului, care şi-au schimbat frecvet cursul datorită aluvionărilor puternice din timpul revărsărilor. Reţeaua hidrografică din Bărăgan este slab dezvoltată, Câmpia Brăilei este presărată cu limane fluviatile, lacuri de tasare în loess (crovuri), care sunt alimentate din fluctuaţiile pe verticală ale pânzei freatice, în anii secetoşi multe dintre ele seacă.

66 LUIZA FLOREA

Fig. 3.14. Harta reţelei hidrografice din bazinul Mostiştei, Ialomiţei şi Călmăţuiului


3.7. GRUPA RÂURILOR ESTICE 3.7.1. Sistemul Siretului Bazinul hidrografic al Siretului (S= 44835 km2, L = 726 km) se desfăşoară în partea estică a Carpaţilor Orientali şi parţial în Podişul Moldovei şi după caracteristicile morfologice şi hidrologice se împarte în trei sectoare: superior, mijlociu şi inferior. Siretul superior (S= 1606 km2, L = 133,5 km) se desfăşoară în întregime pe teritoriul Ucrainei, la intrarea în ţară panta medie este de 7,0 m/km. Siretul mijlociu (vezi fig. 15) (L= 516,5 km) se desfăşoară până la vărsarea Putnei, reprezintă sectorul de podiş al Siretului, are o pantă medie de 0,5 m/km., o vale largă cu un grad ridicat de meandrare. Până la primirea primului afluent mai important, Suceava, adună apele unor afluenţi mai mici (Barancea, Hănţeşti, Grigoreşti, Sălăgeni, Vorona, etc.) ce vin dinspre Podişul Sucevei. Suceava (S= 2616 km2, L = 172,3 km), primul mare afluent de dreapta al Siretului îşi are originea în regiunea Obcinelor Bucobinene. Pe parcursul său se distinge un sector montan cu pante medii în jur de 16 m/km, sectorul depresiunilor submontane şi sectorul de podiş cu un curs mai stabil, cu pante ce ajung până la 1-1,5 m/km. În sectorul montan şi cel depresionar primeşte un număr mare de afluenţi, care-i îmbogăţesc scurgerea (Bâlca Mare, Sicova, Petrimiasa, Nisipitu, Brodina, Putna, Remezul, Pietroasa, Pozenul, Suceviţa, Solca, Soloneţul etc.) Dintre râurile de podiş primite de Suceava amintim: Horaiţul, Hătnuţa, Dragomirna, etc. Între confluenţa Sucevei şi Moldovei, în Siret se mai varsă doi afluenţi mai importanţi Şomuzul Mic şi Şomuzul Mare şi o serie de afluenţi mai mici Conţeasca, Ruja, Gâşteni, Sodomeni, Podul Turcului, Pleşul, Sireţelul, Stolniceni, Hărmăneştilor, etc. Moldova (S= 4326 km2, L = 205 km), al doilea mare afluent de dreapta al Siretului, îşi are originea tot în zona Obcinelor Bucovinene, în culoarul dintre Obcinele Mestecănişului şi Obcinele Feredeului. În sectorul superior primeşte din dreapta, din Obcinele Mestecănişului afluenţii: Tătarca, Gârbele, Orata, Colacu, etc., iar dinspre Obcinele Feredeului sosesc Benia, Breaza, Pârâul Negru. La Pojorâta se varsă în Moldova pârâul Putna, care formează limita între Mestecăniş şi masivele Giumalău, Rarău. În cîmpul larg de la Vama Moldova primeşte cel mai important afluent al său, Moldoviţa, care colectează apele din culoarul longitudinal dintre Obcina Feredeului şi Obcina Mare, şi curge paralel cu Moldova superioară. Moldoviţa (S= 563 km2, L = 51,6 km) are o reţea hidrografică bine dezvoltată de o parte şi de alta, pante londitudinale medii de

68 LUIZA FLOREA

Fig. 3.15. Harta reţelei hidrografice din bazinul Siretului mijlociu


13 m/km, afluenţii mai mari sunt: Argelul, Demăcuşa, Vulcanul, Raşcova, Ciumârna, Dragoşa, Frumosu, etc. În avale de Moldoviţa, până la localitatea Gura Humorului, dinspre Munţii Stânişoarei se varsă Suha, un afluent cu o reţea hidrografică bine dezvoltată. După Gura Humorului, Moldova intră în Podişul Moldovei, unde până în oraşul Roman unde se varsă în Siret, se transformă într-un colector submontan al afluenţilor subcarpatici care vin din dreapta precum: Suha Mică, Suha Mare, Râşca, Ozana, Topoliţa, Valea Abă, Valea Mare, etc. În aval de confluenţa cu Moldova, până la vărsarea Bistriţei, Siretul primeşte din partea dreaptă afluenţi mai mari precum Valea Neagră şi mai mici, iar din partea stângă, dinspre Podişul Bârladului primeşte afluenţi alimentaţi din apele freatice, care în anii secetoşi pot seca (Valea Ţigăncii, Icuşeşti, Glodeni, Mora, Valea Morii, etc.) Bistriţa (S= 7042 km2, L = 278,8 km), afluentul Siretului cu debitul cel mai mare îşi are izvorul pe versantul nordic al Munţilor Rodnei. În sectorul superior, până la confluenţa cu pârâul Dornei, râul poartă denumirea de Bistiţa Aurie, afluenţii Rusa, Ţibăul, Cârlibaba, etc., prezentând o uşoară asimetrie spre stânga. În depresiunea Dornelor principalii afluenţi sunt: Dorna, Prislopul, Dornişoara, Teşna, Neagra Şarului, etc. După ieşirea din depresiune urmează cheile sălbatice ale Bistriţei de la Zugreni, pe parcursul cărora afluenţii sunt mici ca dimensiuni. În aval, valea Bistiţei se lărgeşte şi primeşte câteva pâraie mai mai mari: Bărnaru, Neagra, Negrişoara, Sabasa, Fărcaşa, Borca, etc. În amonte de Bicaz s-a construit lacul de acumulare Izvorul Muntelui, ce se întinde pe o lungime de cca. 20 km, şi are o suprafaţă de cca. 2000 ha. În lac se varsă o serie de râuri de dimensiuni mici, cel mai mare fiind Bistricioara (S= 779 km2, L = 68,5 km). Bistriţa primeşte aval de oraşul Bicaz, apele Bicazului (S= 562 km2, L = 42 km), care izvorăşte din Lacul Roşu, lac de baraj natural, şi care a creat cele mai impunătoare chei. Din Carpaţii Orientali Bistriţa primeşte apele Tarcăului (S= 394 km2, L = 32 km), un râu cu aspect tipic de munte, cu vale largă, dar cu viteze mari. În amonte de oraşul Piatra Neamţ s-au construit o salbă de lacuri de acumulare şi hidrocentrale: Pângăraţi, Vaduri, Piatra Neamţ, etc. În aval de Piatra Neamţ Bistriţa primeşte o serie de afluenţi, cel mai important fiind Cracăul (S= 400 km2, L = 59,5 km). Siretul inferior (vezi fig. 16) se desfăşoară în aval de primirea Bistriţei, debitul Siretului având o creştere considerabilă, devenind astfel cele mai mare râu din ţara noastră. În sectorul inferior albia minoră prezintă puternice aluvionări, despletiri, insule. Până la confluenţa cu Trotuşul primeşte numeroase pâraie mici atât din stânga din direcţia Podişului Bârladului, cât şi din dreapta. Trotuşul (S= 4349 km2, L = 149,2 km) izvorăşte din Munţii Trotuşului, de la o altitudine de 1360 m, urmează direcţia sud-nord până în depresiunea Ghimeş unde se întoarce spre sud-est. Pâna în depresiunea Ghimeş-Făget primeşte afluenţi mai mici, organizaţi dendritic, pantele longitudinale fiind accentuate

70 LUIZA FLOREA

Fig. 3.16. Harta reţelei hidrografice din bazinul Siretului inferior


(media de 33 m/km). În avale urmează o serie de afluenţi importanţi precum: Uzul, Slănicul Oituzul, Caşinul, Tazlăul. Uzul (S= 443 km2, L = 45 km) are un bazin cu asimetrie spre dreapta de unde primeşte afluenţii: Roşu, Izvorul Alb, Izvorul Negru. La Poiana Uzului se află lacul de acumulare Brazi ce alimentează oraşul Comăneşti. Slănicul (S= 126 km2, L = 28 km) prezintă de-a lungul văii sale peste 25 de izvoare cu ape minerale, confluenţa cu Trotuşul este în aval de localitatea Târgu Ocna. Oituzul (S= 332 km2, L = 59,5 km), Caşinul (S= 307 km2, L = 45,5 km), Tazlăul (S= 1093 km2, L = 85,3 km) sunt colectaţi de Trotuş în dreptul oraşului Oneşti. Bârladul (S= 7354 km2, L = 246,9 km) este afluentul cu bazinul hidrografic cel mai extins, însă fiind un râu tipic de silvostepă debitul său la vărsare abia atinge 7 m3/s. În cursul superior al Bârladului există o asimetrie accentuată spre stânga, afluenţii săi (Bozieni, Baisca, Garbovetea, Sacovăţul, Rebeicea, Drăxeni, etc.) prezentând o tendinţă de creştere spre aval. În depresiunea largă a Vasluilui, Bârladul superior primeşte doi dintre afluenţii săi mai mari: Vasluiul şi Racova. Vasluiul (S= 641 km2, L = 63,8 km) are un bazin asimetric, principalii afluenţi vin din partea dreaptă, datorită scăderii altitudinilor podişului spre Prut. În cursul superior pantele sunt de 4-8 m/km, însă spre vărsare scad la 0,3 m/km. Racova (S= 338 km2, L = 53km) are un curs paralel în linii mari cu Bârladul superior, un sistem de afluenţi asimetric ce vin din stânga. În aval de localitatea Vaslui începe abaterea Bârladului spre sud-vest, spre Câmpia Siretului inferior. Din stânga primeşte un singur afluent mai mare Crasna (S= 564 km2, L = 63,8 km), în schimb din dreapta dinspre Platforma Tutovei primeşte o serie de afuenţi importanţi, ce au cursurile paralele pe direcţia nord-sud: Chiţcani, Albiei, Horoiala, Simila, sistemul Tutova, Pereschivul, Berheciu. Regimul torenţial al Bârladului, pantele reduse, lunca inundabilă largă din apropierea izvoarelor până la vărsare contribuiau la inundarea unor suprafeţe întinse din bazinul sau, fapt ce a necesitat ample lucrări de amenajare a bazinului hidrografic al Bârladului. Putna (S= 2742 km2, L = 146,5 km), izvorăşte de la altitudini de 1750 m, drenează o mare parte a nordului Carpaţilor de Curbură şi se varsă în Siret la cca. 8 km aval de Bârlad. Putna superioară are pante relativ mari (cca.37 m/km), un bazin simetric cu afluenţi de dimensiuni mici (Valea Mărului, Lepşa, Tişiţa, Coza, Zăbala, etc.) În cursul inferior Putna traversează o zonă saliferă, fapt care duce la ridicarea concentraţiei clorurii de sodiu mai ales la ape mici. Datorită căderilor destul de mari de apă aici funcţionează unul din sistemele cele mai vechi de udare artificială din ţară, construindu-se o serie de canale de aducţiune pentru irigaţii: Canalul Sârbi-Bătineşti, Canalul Boloteşti, Canalul M. Sturza. Pe ultima porţiune Putna primeşte doi afluenţi de seamă: Milcovul (S= 458 km2, L = 73,5 km) şi Râma (S= 424 km2, L = 63 km) ce izvorăsc din zona subcarpatică de unde-şi adună şi afluenţii care au ape puternic clorurate.

LUIZA FLOREA 72

Râmnicul Sărat (S= 943 km2, L = 139,5 km) izvorăşte din muntele Furu, de la 1310 m altitudine şi se varsă în Siret la câţiva kilometrii aval de confluenţa cu Putna. Pe tot traseul său primeşte numerose izvoare clorurate, fapt ce face ca mineralizarea să fie până la vărsare de 3-4 g/l (la ape mici). Zona depresiunilor subcarpatice este o adevărată piaţă de adunare a apelor, Râmnicul primeşte o serie de pâraie şi torenţi (Săraţel, Râmnicel, Motnăul, Călăuţiul, etc.), pantele longitudinale ale râului fiind destul de accentuate (media de 34m/km). După localitatea Râmnicul Sărat, râul traversează mai leneş câmpia piemontală a Râmnicului şi colectează afluenţii Coţatcu, Voetinul, Cireşul, Slimnicul. Buzăul (S= 5564 km2, L = 334,4 km) izvorăşte în zona de curbură a Carpaţilor, de la poalele nordice ale masivului Ciucaş, de unde se îndreptă cu pante mari (50 m/km) pe direcţia nord spre culoarul erozional al Înorsurii Buzăului, unde pantele scad brusc iar râul face o cotitură de 1800 spre sud-est. În acest sector afluenţii sunt: Strâmbul, Dălghiul, Acrişul, Buzoel. Urmează apoi culoarul Buzăului unde pantele cresc la peste 10 m/km, sunt frecvente şi pragurile, afluenţii din defileu sunt: Crasna, Haţegul, Sirul Mare, Căşoaca Mare. Cel mai mare afluent al Buzăului este Bâsca (S= 776 km2, L = 71,4 km) care se formează din două cursuri principale Bâsca Mare şi Bâsca Mică, care colecteză o serie de afluenţi din Munţii Penteleu şi Munţii Podul Calului (Holomul, Ghurca Mare, Bâsculiţa, Topliţa, Brebul, Şapte Izvoare, Păltinişul, etc.) După traversarea Culmii Ivăneţului, Buzăul intră în Depresiunea Cărbuneşti-Pătârlagele, unde aspectul văii se schimbă profund, apar strangulări până la formare de chei urmate de depresiuni largi, pante lungitudinale variabile, coturi dreptunghiulare ale cursului. Afluenţii din acest sector sunt: Bâsca Chiojdului (S= 348 km2, L = 39 km), Rusavăţ, Bălăneasa, Sărăţelul, Slanicul (S= 421 km2, L = 66,7 km), Nişcovul (S= 213 km2, L = 31 km). După vărsarea Nişcovului râul pătrunde în Câmpia Buzăului, începe desfăşurarea marelui con de dejecţie al Buzăului, despletirea sa în mai multe braţe. Afluenţii colectaţi sunt: Blîjanca, Valea Largaă, Câlnăul (S= 204 km2, L = 41 km), Buzoelul (S= 136 km2, L = 48 km). În această porţiune râul este însoţit de o serie de lacuri de tip liman fluviatil, cu mineralizări ridicate, în jur de 3-42 g/l, sulfat-crbonatate, care sunt izolate de apele râului. Principalele bălţi sunt: Balta Coşteiului, Jirlău, Balta Amara, Balta Albă, Balta Ciulniţa. În aval de confluenţa cu Buzăul, Siretul mai primeşte un curs parazitar, părăsit de el însuşi, Bârlădelul (S= 1052 km2, L = 26 km), cu debit foarte reduse datorită climei secetoase, cu afluenţii Gerul, Gologan, Suhul, Suhurluiu, Lozova. Mai în aval Siretul primeşte trei afluenţi mai mici dinspre Câmpia Covurluiului: Rusca, Mălina, Cătuşa.


3.7.2. Sistemul Prutului Prutul (S= 28 396 km2, L = 952,9 km), este ultimul mare afluent al Dunării colectând apele din trei ţări, Ucraina în partea de nord, Moldova în partea de est şi Romania în partea de vest. Circa 80% din suprafaţa sa aparţine zonelor de silvostepă şi stepă a Podişului Moldav. În România lungimea cursului principal este de 742 km, adică 76,7% din lungimea totala, iar suprafaţa bazinului hidrografic este de 10.900 kmp, ceea ce reprezinta 38,7% din întregul său bazin hidrografic şi 18% din suprafaţa României. Reţeaua hidrografică a Prutului românesc cuprinde un numar de 248 afluenţi şi subafluenţi localizaţi în patru judeţe: Botoşani, Iaşi, Vaslui, Galaţi şi însumând o lungime totală de 4.551 km. De-a lungul cursului principal, dar şi de-a lungul afluenţilor mai importanţi luncile fluviatile aveau o mare dezvoltare, aproape egal cu cele din bazinul Siretului. Prutul superior (vezi fig. 17), considerat până la confluenţa cu Jijia, primeşte, în amonte de intrarea pe teritoriul ţării, o serie de afluenţi de dreapta precum: Cremuşul, Râbniţa, Liucica, Pruteţul, iar din stânga: Turka, Cerniava, Sada, Rarancea, Rângaci. Primul afluent al Prutului de pe teritoriul ţării noastre este Herţa. Urmează o serie de afluenţi mici dinspre teritoriul ţării noastre (Poiana, Işnovăţul, Rădăuţiul) şi o seie de afluenţi mai mari dinspre partea moldovenească (Gladosul, Scerbinţi, Salineşti, Telenaia, Larga, Lopatinka, etc.) Urmează apoi seria afluenţilor mari colectaţi de Prut din Câmpia Jijiei, care începe cu Volovăţul (S= 228 km2, L = 45 km) şi se continuă cu Başeul, Jijia cu afluenţii săi: Sitna, Miletinul, Bahluiul, Bahlueţul. Başeul (S= 961 km2, L = 106 km) are un bazin hidrografic alungit compus din afluenţi (Podul Popii, Balinţi, Podriga, Bodeasa, Sărata, etc.) dispuşi dendritic, de-a lungul cărora există o serie de iazuri de dimensiuni variabile. Râul are o scurgere semipermanentă secând pe distanţe mari în perioadele secetoase. Din partea moldovenască, pe această porţiune Prutul primeşte o serie de râuri cu debite scăzute (Rakoveţul, Suhoi, Ciugurul, etc.). După Başeu urmează afluentul Corogea (S= 185 km2, L = 29 km), apoi pe o distanţă de 170 km, până la confluenţa cu Jijia, Prutul nu mai primeşte din partea românească decât câteva pâraie, iar din cea moldovenească o serie de râuri mai mari dar cu debite reduse. Jijia (S= 5722 km2, L = 282,6 km) este afluentul cel mai mare al Prutului însă debitele sale medii sunt reduse (cca. 5,8 m3/s). Pâna la Dorohoi pantele medii sunt în jur de 10 m/km, în aval însă scad sub 1 m/km., în lunca inundabilă apar zone în care apele încep să stagneze Văile sunt monotone, scăderea accentuată a pantelor sub 0,3 m/km, aval de Epureni duce la formarea unor serii de despletiri.

74 LUIZA FLOREA

Fig. 3.17. Harta reţelei hidrografice din bazinul Prutului superior


Cursul Jijiei se apropie mult de cursul Prutului, principalii afluenţi Sitna, Miletinul, Bahluiul, Bahlueţul sunt colectaţi din partea dreaptă cu excepţia cursului superior unde Jijia primeşte o serie de afluenţi mai mici din stânga: Bezercul, Putedra, Săvescu, Ibăneasa. Sinta (S= 925 km2, L = 65 km) izvorăşte de la altitudinea de 240 m, pantele longitudinale scăzute favorizează construitrea unei salbe de iazuri pe cursul principal şi pe afluenţi. Principalii afluenţi sunt: Burla, Donicioaia, Morişca, etc. Miletinul (S= 663 km2, L = 87 km) izvorăşte de la altitudinea de 323 m, se dezvoltă paralel cu Sinta având aceleaşi particularităţi, numai că numărul de iazuri este mai redus. Principalii afluenţi sunt: Uriceni, Scânteia, Chisălăul, Recea, etc. Bahluiul (S= 1959 km2, L = 110 km) este cel mai mare afluent al Jijiei, în bazinul său se găsesc numeroase iazuri. Până la confluenţa cu Bahlueţul pantele sunt relativ mari (cca. 6,7 m/km), ceea ce nu favorizează înfiinţarea iazurilor. Dintre afluenţi se remarcă: Bahluiul Mic, Buhalniţa, Cârjoaia, Gurguiata, Totoeşti, etc. În depresiunea de la Podul Iloaiei Bahluiul primeşte o serie de afluenţi dintre care cel mai important este Bahlueţul (S= 558 km2, L = 50,1 km), cel mai mare afluent al său, colectorul principal al afluenţilor ce vin dinspre regiunile mai înalte, cum ar fi: Ciunca, Sineşti, Hărpăşeşti, Pârâul Oii, etc. Afluenţii Bahluiului inferior sunt: Hoieteşul, Bobonos, Cacaina, Valea Ciricului, etc. Prutul inferior (vezi fig. 18), considerat în aval de confluenţa cu Jijia, îşi lărgeşte mult lunca, unde apar o serie de lacuri de luncă cu dimensiuni importante, pe partea românească lacurile: Lunca Banului, Fălciu, Catargiuni, Focşa, Brateş, iar pe partea moldovenească lacurile: Reniş, Bujora, Budei, Bogată, Fontan, Bileu. Reţeaua fluviatilă are o dezvoltare simetrică, principalii afluenţi din stânga sunt: Mirnova, Lăpuşna, Sârma, Sărate, Tigheci, Şes, Larga, Andruşa, iar din dreapta sunt: Pruteţul, Bărboşi, Jigălia, Mihona, Sărata, etc. Aval de Elan, Prutul primeşte pe Horincea cu afluentul Lişcov şi Oarba, ape mici, sărace în debite. Chineja (S= 766 km2, L = 73 km) este un curs de apă dezvoltat în partea sud-estică a Platformei Covurluiului constituită mai ales din nisipuri şi formaţiuni argiloase. Sistemul Chineja are un aspect dendritic, în partea înaltă a Platformei Covurluiului pantele sunt între 4 şi 15 m/km, afluenţii din acest sector sunt: Băneasa, Bujoru, Covurlui, Slivna, Mieloaia, Rădiciu, Rocşani. Din câmpia piemontală a Covurluiului, Chineja primeşte doi afluenţi mai mici Frumuşiţa şi Ijdileni. Iniţial Chineja se vărsa în Lacul Brateş la Tuluceşti, însă după amenajările efectuate valea Chinejei se prezintă astăzi ca un canal cu rol de drenaj.

LUIZA FLOREA 76

Fig. 3.18. Harta reţelei hidrografice din bazinul Prutului

inferior


4

MONITORIZAREA APELOR CURGĂTOARE ÎN ROMÂNIA

În contextul cerinţelor de "dezvoltare durabilă" a societăţii actuale, instituirea sistemelor de evaluare a stării capitalului natural şi al consecinţelor acţiunii omului asupra acestuia constituie o modalitate prin care ţara noastră se integrează orientărilor actuale practicate de ţările din Europa. Teritoriul României, deci şi apele sale aparţin în proporţie de 99% bazinului hidrografic al Dunării, şi în proporţie de 100% bazinului hidrografic al Mării Negre, două mari bazine acvatice asupra cărora se îndreaptă interesul şi îngrijorarea ţărilor Europei şi Asiei.

Gestionarea resurselor acvatice comportă în general două direcţii: pe de o parte păstrarea apei ca o resursă pentru asigurarea cantităţilor şi calităţilor necesare diferitelor nevoi umane, iar pe de altă parte menţinerea perenităţii ecosistemelor acvatice capabile să genereze şi să susţină viaţa. Dacă pentru primul obiectiv controale fizico-chimice sunt în general suficiente, pentru cel de-al doilea sunt necesare metode de evaluare bazate pe criterii biologice.

4.1. SISTEMUL NAŢIONAL DE SUPRAVEGHERE A CALITĂŢII APELOR

Managementul resurselor de apă dintr-un bazin hidrografic implică o serie de activităţi din care activitatea de monitoring este probabil cea mai importantă, având sarcina de a obţine şi furniza date privind calitatea apei pe baza unor măsurărtori sistematice, de lungă durată, pentru un ansamblu de indicatori, cu acoperire spaţială şi temporară. În cadrul “Sistemului de Monitoring Integrat de Mediu din Romania” (SMIR) pentru factorul apă funcţionează “Sistemul Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor” (SNSCA) care are cinci direcţii:

LUIZA FLOREA 78

- ape de suprafaţă curgătoare; - lacuri; - ape subterane; - ape maritime; - ape uzate. Pentru reţeaua de ape curgătoare din România există 272 staţii de monitorizare lentă (lunară) şi 65 staţii de monitorizare rapidă (zilnică). În aprecierea calităţii apelor curgătoare se utilizeaza urmatoarele normele şi normativele tehnice în vigoare, standardele de calitate şi actele emise de organele de gospodărire a apelor: STAS 4706/1988; STAS 1342/1991; NTPA 001/1997; NTPA 002/1997; autorizaţii de gospodărire a apelor. În prezent, la noi în ţara instituţiile care monitorizează calitatea apelor de suprafaţă se bazează pe analiza unui set de parametrii fizico-chimici, determinaţi în conformitate cu STAS 4706/ 1988. În urma acestor analize se apreciază existenţa a trei categorii de calitate, apele de categoria I prezentând condiţiile de calitate cele mai stringente, iar cele de categoria a III a condiţiile cele mai tolerante, în afara de acestea existând şi categoria apelor degradate care sunt puternic poluate.

Conform STAS 4706/1988 „Ape de suprafaţă, categorii şi condiţii tehnice de calitate”, cursurile de apă, în situaţie naturală sau amenajată, lacurile naturale şi lacurile de acumulare se clasifică, din punct de vedere al domeniului de utilizare, în trei categorii de calitate: I, II, III şi degradat. Acest STAS cuprinde cca. 45 indicatori pentru care sunt date concentraţiile maxime admisibile pentru fiecare categorie de calitate. Apele din categoria I de calitate se utilizează în: alimentarea cu apă potabilă, în industria alimentară şi zootehnică, în salmonicultură, în legumicultură, ştranduri. Apele din categoria a II-a de calitate se utilizează în: ciprinicultură, în diferite industrii, în scopuri urbanistice şi de agrement. Apele din categoria a III-a de calitate se utilizează în: irigaţii, hidrocentrale, diferite activităţi industriale (spălare, răcire, etc.). Fiecare folosinţă în parte îşi poate formula propriile exigenţe calitative. Numărul indicatorilor normaţi în standardele de calitate a apei este aproximativ acelaşi în diferite state, existând însă unele diferenţe în ceea ce priveşte metodele de analiză şi mai ales limitele pentru concentraţiile maxime admisibile pentru a considera o apă în clasa de calitate I, II,III. Calitatea apelor curgătoare este monitorizată conform STAS 4706/1988 în cadrul a două categorii de staţii:


- staţii clasa I care fac o monitorizare lunară a 30 - 35 parametri fizico-chimici şi o monitorizare de 4-6 ori pe an a 3-4 indicatori biologici şi a 6 parametrii microbiologici; - staţii clasa II care fac o monitorizare cu frecvenţă mai redusă. În anul 1998, calitatea globală a apelor de suprafaţă din ţara noastră, evaluată conform prevederilor STAS 4706/1988, s-a încadrat astfel: - categoria I de calitate - peste 52%; - categoria II de calitate - circa 31%; - categoria III de calitate - peste 5%; - categoria D (degradat) - peste 11%; Responsabilităţile pentru monitorizarea calitativă şi cantitativă a resurselor de apă revin Companiei Nationale “Apele Romane” care prezintă în teritoriu 11 filiale. Alte instituţii cu atribuţiuni în acest domeniu sunt: “Inspectoratul de supravegherea şi protecţiea mediului” prezent în fiecare judeţ, “Inspectoratul de Sănătate Publică”. La nivel naţional există “Sistemul Informaţional Naţional pentru Apă” ce cuprinde pe lânga “Sistemul Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor” şi “Reţeaua Hidometeorologică”. Datele furnizate de staţiile de colectare sunt structurate la diferite nivele astfel: -la nivel local (la nivelul fiecărui judeţ); -la nivel zonal (la nivelul fiecărei filiale CNAR); -la nivel central în cadrul: - Companiei Naţionale “Apele Române”; - Institutului Naţional de Hidrologie şi Meteorologie, Bucureşti; - Institutului de Cercetări pentru Ingineria Mediului, Bucureşti.

LUIZA FLOREA 80

Tabelul nr. 4.1. Gradul de monitorizare a bazinelor hidrografice din România Nr. crt.

Denumire bazin

hidrografic

Suprafaţa bazinului

hidrografic (kmp)

% din suprafaţa ţării

Lungime totală reţea

(km)

Lungime cursuri

monitoriz (km)

% cursurilor de apa

monitorizate

Filiala C.A. Apele

Române

1 Tisa 4540 1,9% 1592 467 29,3% Cluj 2 Someş 15740 6,6% 5528 1602 28,9% Cluj 3 Crişuri 14860 6,3% 5785 1093 18% Oradea 4 Mureş 27890 11,7% 108000 2402 22% Tg.Mureş 5 Bega 4470 1,9% 1418 350 24,6% Timişoara 6 Timiş 7310 3,1% 2434 633 26% Timişoara 7 Jiu 10080 4,2% 3867 944 24,4% Craiova 8 Olt 24050 10,1% 9872 1567 15,8% Rm.Vâlcea 9 Vedea 5430 2,3% 2036 875 42% Piteşti

10 Argeş 12550 5,3% 4579 2221 48% Piteşti 11 Ialomiţa 10350 4,4% 3131 1193 38% Buzău 12 Siret 42890 18,1% 15157 4135 27% Bacău 13 Prut 10990 4,6% 4551 1655 36,3% Iaşi 14 Dunăre 33250 14% 4540 1200 Constanţa

Bucureşti


4.2. MONITORIZAREA BIOLOGICĂ A APELOR CURGĂTOARE

În gestionarea resurselor acvatice o latură importantă o constituie păstrarea apei ca o componentă a mediului natural care să genereze şi să susţină viaţa. Pentru a monitoriza acestă funcţie simplele controale fizico-chimice nu sunt suficiente fiind nevoie de metode de evaluare bazate pe criterii biologice. Tendinţa actuală la nivel mondial este de a monitoriza calitatea ecosistemelor acvatice şi prin urmărirea evoluţiei unor parametrii biologici ce au un nivel mare de integrare a schimbarilor suferite de ecosistemele acvatice. În apele curgătoare, majoritatea metodelor de diagnoză biologică sunt în principal bazate pe utilizarea organismelor bentonice şi în special a comunităţilor de nevertebrate macroscopice ca şi a microflorei bentonice şi perifitice. Până în prezent, pentru evaluarea calităţii ecosistemelor acvatice, pe plan mondial, s-au folosit diferiţi indicatori biologici bazaţi pe studiul bacteriilor, algelor, viermilor, insectelor, moluştelor, însa mai recent a fost pusă în practică o metodă foarte operativă, bazată pe studiul ihtiocenozei. Utilizarea populaţiilor de peşti în vederea evaluării calităţii habitatelor acvatice din apele curgătoare a fost realizată mai întâi în America de Nord (Karr, 1981) şi apoi a fost introdusă şi în Europa ( Oberdorff şi Hughes, 1992). În scopul cuantificării mărimii degradării ecosistemelor acvatice, datorită factorilor perturbatori a fost dezvoltat pentru râurile din Nord - Vest America, Indicele de Integritate Biotică, IBI (Index of Biotic Integrity), care se bazează pe studiul populărilor cu peşti. Volumul datelor referitoare la distribuţia în timp şi spaţiu a ihtiofaunei din apele curgătoare este foarte mare şi foarte greu de comprimat într-o imagine sintetică. Schimbările ce s-au produs în structura comunităţii piscicole dintr-o apă curgătoare sunt un răspuns al acestora vis-a-vis de schimbările mediale. Evaluarea acestor schimbări mediale pe baza studierii schimbărilor produse în structura comunităţii piscicole este ideea care a stat la baza utilizării peştilor ca indicatori biotici în vederea stabilirii gradului de integritate a ecosistemelor acvatice curgătoare. Karr (1981) recomandă utilizarea populaţiilor piscicole în vederea evaluării integrităţii biotice a râurilor având în vedere următoarele argumente:

LUIZA FLOREA 82

• biologia şi ecologia speciilor de peşti este bine cunoscută; • populaţiile piscicole cuprind numeroase grupe trofice fiind posibil să fie buni

integratori ai condiţiilor de mediu; • speciile de peşti sunt uşor de identificat; • peşti sunt prezenţi în toate mediile acvatice mai puţin în cele foarte poluate; • peştii reprezintă o grupare biologică care poate sensibiliza opinia publică în

cazul în care există perturbări ale mediului acvatic. Principiul IBI rezultă din definiţia integrităţii biotice dată de Karr: “Integritatea biotică a unui mediu este definită ca fiind capacitatea lui de a susţine şi întreţine o populare echilibrată, interactivă, adaptabilă, de organisme având o compoziţie specifică, o diversitate, o organizare funcţională comparabilă cu cea a habitatului natural al regiunii “ (Karr şi Dudley 1981). IBI este un indice multiparapetric bazat pe atributele ecologice ale populaţiilor piscicole: bogăţia şi compoziţia în specii, compoziţia trofică, abundenţa şi starea peştilor, integrând caracteristicile ansamblului de specii de peşti. Peştii, prin faptul că sunt prezenţi în majoritatea cursurilor de apă, că sunt sensibili la numeroase degradări ce afectează atât calitatea fizico-chimică a cursului de apă cât şi caracteristicile morfodinamice, că ocupă un loc variat, până la cel mai înalt nivel, în cadrul lanţului trofic, constituie un criteriu foarte sintetic al stării hidrosistemului (Oberdorff 1994). Dezvoltat iniţial pentru mici cursuri de apă din Nord - Vest America, IBI a fost apoi testat pentru variate zone geografice din America şi Europa, fiind adaptat în conformitate cu diferenţele regionale întâlnite în structura populaţiilor piscicole. Majoritate studiilor ce privesc IBI au fost efectuate pentru râuri de talie mică, însă acest indice este suficient de suplu pentru a putea să fie adaptat la o mulţime de regiuni, de altfel el a fost adaptat şi la populaţiile piscicole ale mediului lentic (Kar 1991 a) şi la macronevertebrate (Karr şi al. 1991b). IBI comportă în general 10-12 parametrii care sunt comparaţi cu cei proveniţi de la un curs de apă de aceeaşi talie , localizat într-o regiune geografică similară şi neavând nici un fel de perturbaţii sau puţine perturbaţii. O notă de 5, 3 sau 1 este atribuită fiecărui parametru după cum valoarea sa este comparabilă sau deviată mai mult sau mai puţin faţă de cea a zonei de referinţă. Notele parametrilor sunt după aceea adunate pentru stabilirea indicelui. În funcţie de sumă rezultată că locul studiat este desemnat ca făcând parte din una din cele şase clase de integritate: excelentă, bună, mijlocie, săracă, foarte săracă, fără peşti. Parametrii utilizaţi sunt astfel aleşi pentru a reflecta caracteristicile comunităţii piscicole susceptibile să fie sensibile la diferite modificări ale mediului, pentru sensibilitatea lor şi pentru bogăţia informaţiilor vehiculate prin variaţia lor. Ei


sunt aleşi şi adaptaţi conform populărilor din regiunea studiată în scopul de a păstra semnificaţia lor ecologică dată de Karr. Alegerea lor este rezultatul unui compromis între stabilitate şi sensibilitate. Această metodă are la baz două activităţi distincte:

• inventarierea pe teren a ihtiofaunei ecosistemului acvatic studiat; • prelucrarea datelor obţinute şi interferarea lor cu mai multe discipline:

biologia, ecologia, chimia, hidrologia, statistica în vederea obţinerii unor indicatori biologici prin care să se aprecieze calitatea ecosistemului acvatic studiat.

4.3. INVENTARIEREA IHTIOFAUNEI APELOR CURGĂTOARE

Studiul compoziţiei şi structurii populaţiilor piscicole prezintă unele dificultăţi legate de colectare, care se datorează pe de o parte naturii mediului acvatic, iar pe de altă parte faptului că peştii sunt organisme cu talia extrem de variată şi care au un grad mare de mobilitate. Cursurile de apã, mai ales în zonele superioare, au fost supuse, unor studii riguroase ce au avut la bază o serie de sondaje1 şi de inventarieri2 ale populaţiilor piscicole, mai ales datoritã posibilităţilor oferite de pescuitul electric. Aceste inventarieri au fost adesea completate de studii asupra dinamicii, mortalităţii, creşterii, recrutãrii şi capturării, având de obicei ca obiectiv o gestionare mai raţională a mediului şi a populaţiilor de peşti. Principalele studii au urmărit : a) structura şi densitatea populaţiilor; b) importanţa relativă a diverselor clase de vârstă; c) fluctuaţiile sau ciclurile unei populaţii; d) influenţa mediului (conductivitatea, poluarea, panta, modificările substratului) asupra repartiţiei speciilor, creşterii şi structurii populaţiilor e) efectele unei amenajări asupra densităţii, creşterii şi structurii populaţiilor,etc. În toate aceste studii, alegerea parametrilor de observat sau de măsurat cât şi modul lor de prezentare variază considerabil în funcţie de autor, ceea ce face compararea şi utilizarea sintetică a rezultatelor să fie dificilă, chiar imposibilă uneori. Pe de altă parte, caracteristicile mediului biotic şi abiotic sunt uneori foarte pe scurt descrise, dar o bună cunoaştere a acestui mediu este 1 sondaj =estimare grosierã bazată pe un singur pasaj 2 inventariere=estimarea bazatã pe douã pasaje, cel puţin. Un pasaj corespunde parcurgerii, de către echipa de pescuit, în totalitate a sectorului, urmată de numărarea şi eventual măsurarea, cîntărirea, marcarea, studierea peştilor capturaţi.

LUIZA FLOREA 84

indispensabilă pentru interpretarea ecologică a observaţiilor făcute asupra populaţiilor de peşti şi apoi pentru o amenajare raţională. Primul care a pus bazele ştiinţifice asupra caracterizării unei ape curgătoare (din zona salmonidelor) a fost Leger (1910) care a propus un chestionar foarte complet în ceea ce priveşte caracteristicile geografice, fizice, chimice, biologice ale unui curs de apă. Aceste criterii de apreciere au fost modificate şi îmbunătăţite continuu. Principalele două puncte în jurul cărora se poartă discuţii sunt: dimensiunea ariei de eşantionaj şi numărul de inventarieri de efectuat. Astfel, observaţiile efectuate în inventarierile pe sectoare de lungimi cuprinse între 25 - 40 m au pus în evidenţă fluctuaţii foarte importante ale populaţiei, datorate deplasării tuturor speciilor de peşti, mai ales vara. Dimpotrivă, nu au fost puse în evidenţă variaţii apreciabile în condiţiile în care aria eşantionajului a fost de 200 - 400 m lungime şi a avut două zone lentică şi lotică. În perioadele de reproducere, deplasãrile pot fi importante, unele râuri sau sectoare putând gãzdui stocuri cu structura de vârstã foarte diferitã. Simplul fapt al observãrii unei structuri de vârstã dezechilibrate duce la presupunerea unei astfel de migratii. Inventariei suplimentare, efectuate iarna, în sectoare reprezentative ale diferitelor tronsoane, sunt necesare. Numărul de inventarieri efectuate într-un an nu sunt legate numai de dimensiunea ariei de eşantionaj, mai ales când există migraţii acestea condiţionând informaţiile ce pot fi obţinute pentru studiul dinamicii populaţiei. De exemplu un singur inventar efectuat toamna, asupra populaţiei salmonicole, permite evaluarea populării, biomasei, creşterii, structurii pe vârste şi potenţialul de reproducere. Datele obţinute dintr-o singură inventariere sunt în general, suficiente pentru : - a evalua efectele unei amenajări sau a unei poluări ; - a efectua studii ecologice prin compararea diferitelor cursuri de apă ; - a clasa aceste cursuri sau tronsoane de apă după capacitatea lor de a furniza hrana sau adăpost la diferite specii de peşti, sau după tipurile de amenajări ce pot fi puse în funcţiune. Dimpotrivă, o singură inventariere anuală nu permite decât o estimare foarte incertă a unor parametri precum: procentul de mortalitate şi producţia netă anuală, mai ales pentru studiile orientate în mod particular spre dinamica populaţiei sau spre deplasările lor, pentru acestea fiind necesare două sau trei inventarieri anuale. Pentru a obţine o asigurare statistică semnificativă a rezultatelor obţinute trebuie îndeplinite o serie de condiţii şi anume:


• Metodele de capturare a peştilor să fie cantitative. Captura trebuie să fie adecvată atât din punct de vedere calitativ (să se captureze toate specile existente în punctul de colectare), cât şi din punct de vedere cantitativ (cel puţin 80-100 exemplare dintr-o specie). Astfel, în apele curgătoare electronarcoza este cea mai bună metodă, deoarece colectarea este totală, mai ales în apele cu adâncimi mici. În apele cu volume şi suprafeţe mari se vor utiliza unelte filtratoare active şi pasive sau capcane, cu toate că aceste unelte nu dau informaţii directe asupra stocului fiind necesare metode laborioase şi complicate pentru determinarea stocului real.

• Numărul colectărilor trebuie să fie suficient de mare, în general este bine să depăşească 25 – 30 de colectări, iar fecvenţa de cel puţin două colectări pe ani în 1-2 ani.

• Evaluarea situaţiei ihtiocenozei se va face prin mai mulţi indicatori cantitativi.

Tehnicile de estimare a populaţiilor piscicole din apele dulci se pot grupa în următoarele trei mari categorii:

• evaluarea directă; • evaluarea corectată; • evaluarea indirectă.

4.3.1. Evaluarea directă Evaluarea directă a populaţiei totale se bazează pe recoltarea tuturor peştilor prezenţi într-un ecosistem dat. Nu se poate aplica decât la ecosisteme cu dimensiuni rezonabile precum bălţi şi mlaştini din zona inundabilă, sectoare de râu sau de canale situate între două sectoare apropiate. Desecarea pentru râuri se poate realiza numai în cazul zonelor inundabile situate în albia majoră. Punera pe uscat a acestor ecosisteme accesorii ale apelor curgătoare permite recoltarea peştilor în cazul în care se doreşte trierea speciilor, numărarea indivizilor sau cântărirea lor foarte riguroasă. În plus, dacă desecarea se realizează repede şi se găsesc la dispoziţie recipiente sau viviere pentru stocarea peştilor pe măsura strângerii lor, mortalitatea datorată manipulării este acceptabilă, ceea ce constituie unul din avantajele metodei. Trebuie de asemenea să se ţină cont că unii peşti se pot înfige în mâl, sau să se ascundă în găurile din mal, sub pietre sau că alevinii sau speciile foarte mici pot trece prin grătarele care filtrează apa la evacuare. Otrăvirea cu substanţe ihtiotoxice naturale sau sintetice este preferată pentru studiile ecologice, utilizându-se substanţele care au o acţiune specifică asupra peştilor, care să nu distrugă în totalitate biocenozele.

LUIZA FLOREA 86

Printre substanţele utilizate se citează crezolul şi mai ales rhotenona, extrasă din rădăcina plantei tropicale Derris, care face parte din familia leguminoaselor. Această substanţă se foloseşte sub forma unei emulsii ce conţine 5% substanţă activă şi care acţioneză în general la o diluţie de 0,5 p.p.m. Ea prezintă avantajul că este toxică numai pentru animalele cu respiraţie branhială şi că-şi pierde foarte repede toxicitatea chiar şi în apele stagnante. Peştii astfel omorâţi pot fi consumaţi neavând nici un inconvenient pentru om iar plantele de apă otrăvite se pot reface după un anumit timp. În apele curgătoare toxicitatea acestei substanţe poate fi neutralizată cu permanganat de potasiu deversat în aval de zona în care s-a aruncat otrava. Principala dificultate a metodelor de otrăvire constă în incertitudinea obţinerii unei bune repartiţii a substanţelor active în toată masa apei pentru a fi siguri că toată populaţia de peşti va fi omorâtă. O mare parte din peşti pot să ajungă pe fund şi dacă adâncimea este mare este necesar să se recurgă la scufundători. Strângerea este deci mult mai dificilă decât la metoda precedentă şi riscurile subestimării sunt foarte mari pentru unele specii. Această metodă este recomandată în apele puţin profunde şi cu suprafeţe limitate. Explozibilul, în special dinamita, prezintă faţă de celelalte substanţe ihtiotoxice, avantajul unei acţiuni instantanee prin care peştii sunt omorâţi chiar în momentul exploziei. Dintre peştii omorâţi astfel unii, urcă imediat la suprafaţă, pe când alţii cad pe fund de unde colectarea lor este foarte dificilă. Metoda este costisitoare, cu o eficienţă incertă şi prin violenţa sa bulversează adânc biotopurile. Nu este indicată decât în cazuri foarte speciale în care celelalte metode sunt ineficace. Pescuitul exhaustiv constă în amplasarea unor unelte sau a unui procedeu, relativ selectiv, cum ar fi pescuitul electric, care să acţioneze până când randamentul lui să devină nul. Aceasta ar însemna că totalitatea populaţiei a fost capturată, ceea ce ar însemna că eficienţa pescuitului ar fi de 100% pentru toate speciile. Din păcate, controlul făcut de fiecare dată când s-a folosit această metodă a arătat că eficienţa reală a variat în funcţie de specie şi de talia indivizilor, rezultatele obţinute prin pescuitul exhaustiv sunt, deci întotdeauna subestimate. Această metodă de evaluare directă corectată printr-o metodă de evaluare indirectă diminuează acest inconvenient şi dă rezultate foarte precise, aceasta necesitând un minim de efort de pescuit.


De cele mai multe ori ecosistemele acvatice sunt prea vaste, de aceea populaţia totală care ar putea fi recoltată se va rezuma la o anumită zonă sau o anumită secţiune care ar putea fi izolată şi apoi analizată printr-una din metodele precedente. Toate estimările ce se fac pornind de la rezultatele parţiale obţinute şi anume, densitatea medie a fiecărei specii, exprimată în număr de exemplare sau în kg la hectar şi intervalele de securitate (de încredere) ce se iau pentru aceste estimări. Oricum, în apele continentale, este în general imposibil să se urmărească foarte riguros un anumit plan de recoltare dinainte stabilit, deoarece trebuie să se ţină cont de condiţiile concrete de pescuit. În plus, în cazul unui curs de râu sau a unui lac întins, se întâmplă foarte rar rămânerea identică a condiţiilor de mediu. De exemplu, într-un curs de apă lăţimea, adîncimea, natura fundului, viteza curentului variază de la un capăt la altul şi de aici rezultă diferenţe importante între determinările care se efectuează. În aceste condiţii, noţiunea media populaţiei pentru întreg cursul de apă are o importanţă foarte mică, în schimb rezultatele recoltărilor parţiale au mai mare importanţă reflectând încă o dată heterogenitatea biotopilor şi a populaţiilor, fiind în acelaşi timp şi efectul hazardului. Pentru o apă curgătoare secţiunile supuse pescuitului pentru inventarierea populaţiilor piscicole pot măsura nu mai mult de 18-30 m lungime şi 7-14 m lăţime. Secţiunile se delimitate de plase de mână fixe, cu a = 6-7 mm, prin care nu pot trece decât peşti de dimensiuni foarte mici, influenţa lor asupra estimărilor de biomasă fiind neglijabilă. Pescuitul acestor sectoare se poate realiza cu ajutorul a 10-15 setci aşezate succesiv, eficienţa acestui mod de pescuit fiind în toate cazurile de 90%, setcile fiind astfel plasate, acolo unde fundul albiei nu prezintă gropi sau agăţători. Este absolut obligatoriu ca aceste pescuiri să se efectueze pe parcursul a cel puţin doi ani în 5-6 reprize. Rezultatele înregistrate evidenţiază faptul că greutatea şi numărul exemplarelor prinse variază de la o secţiune la alta şi pentru aceeaşi secţiune de la un pescuit la altul. Cu toată dispersia rezultatelor, se constatată că densitatea populaţiilor dintr-o secţiune dată variază mult mai puţin ca densităţile medii din celelalte secţiuni. O altă observaţie interesană s-a făcut în legătură cu greutatea medie a capturii de peşte din fiecare secţiune şi volumul de apă ce s-a vehiculat peste albia de adâncimi mai mari de 60 cm. Astfel s-a observat că secţiunile cele mai adânci aveau biomasele cele mai mari. Concluzia este că trebuie să se procedeze cu foarte mare prudenţă atunci când se extrapolează, la întreg cursul unei ape sau a unui bazin, rezultatele unor recoltări

LUIZA FLOREA 88

parţiale, chiar dacă acestea au fost efectuate cu un mare grad de precizie şi trebuie să se ia toate măsurile pentru eliminarea erorilor sistematice. În anumite cazuri se poate studia o populaţie în mişcare, de exemplu, ca urmare a unei scăderi importante a nivelului apei, ansamblul peştilor care populează un anumit mediu acvatic pot efectua o migraţie care să-i oblige să trecă printr-un canal îngust, unde ar fi posibilă o recoltare parţială făcută la întâmplare pe tot timpul trecerii. Rezultatele obţinute printr-o astfel de metodă sunt totuşi mult subiective şi riscă să fie mai dispersate decât cele obţinute prin recoltări parţiale în diverse secţiuni ale unui rîu. Studiile asupra comportamentului peştilor în timpul migraţiilor au arătat că unele specii sunt gregare şi se grupează în bancuri, pe când altele specii au tendinţa să se grupeze în funcţie de talie, care să fie asemănătoare. Deplasările unei specii sunt foarte frecvent influenţate de condiţiile externe întunericul nopţii, nebulozitatea din timpul zilei, condiţiile atmosferice, etc. Toţi aceşti factori sunt susceptibili de a modifica compoziţia recoltărilor făcute şi să afecteze rezultatele astfel încât să facă dificilă estimarea. 4.3.2. Evaluări corijate Întrucât evaluările directe riscă de obicei să furnizeze cifre mai mult sau mai puţin inferioare decât realitatea, se poate majora valoarea obţinută direct aplicându-i un coeficient, ales cu grijă ca urmare a experienţelor de control efectuate în urma evaluărilor directe anterioare. Toate procedeele de pescuit sunt mai mult sau mai puţin selective şi eşantionul prelevat dintr-un anumit areal dat, nu este în cele mai multe cazuri, foarte reprezentativ pentru populaţia reală. Eficienţa diverselor procedee de captură ce se utilizează variază nu numai în funcţie de caracteristicile intrinseci ale sculelor de pescuit, dar şi în funcţie de specia, talia, sexul peştilor, în funcţie de sezon şi de mulţi alţi factori. Procedeele de pescuit electric, acolo unde este posibil să se utilizeze, sunt cele care posedă cea mai mare eficienţă, cu toate că acestea sunt limitate pentru unele specii. Din acest motiv, există tendinţa să înlocuiască toate celelalte metode de recoltare, mai ales pentru râuri. Metoda de evaluare corijată este foarte rapidă dar, valoarea rezultatelor definitive la care se ajunge, depinde de exactitatea estimării coeficientului de eficienţă a pescuitului. Dacă acesta este real, metoda este demnă de încredere doar dacă cei ce opereză au acumulat un număr mare de cunoştinţe în ceea ce priveşte mediul în care se operază şi o perfectă mânuire a sculelor ce se folosesc.


4.3.3. Evaluări indirecte Metoda de inventariere a lui Petersen sau a capturilor şi recapturilor Principiul metodei constă în aplicarea capturilor realizate la prima pescuire a unui coeficient de eficacitate estimată după o proporţie observată la a doua pescuire. Metoda constă într-un prim pasaj în sector, cu ajutorul pescuitului electric sau a altor metode, în urma căruia peştii sunt măsuraţi, înregistraţi, marcaţi (prin tăierea unei înotătoare) şi repuşi în apă în acelaşi loc, sau pe cât posibil cât mai apoape de locul de prelevare. După o aşteptare suficientă, o zi dacă este posibil, timp în care peştii să se odihnească şi să se amestece cu cei nemarcaţi, se efectuează un al doilea pescuit pe tot sectorul sau pe o porţiune a sectorului. Metoda de captură poate fi identică sau diferită de cea utilizată la primul pescuit. Pe baza raportului marcaţi (la primul pescuit) /marcaţi +nemarcaţi ( la al doilea pescuit) se evaluează eficacitatea cea mai probabilă a primului pescuit şi de asemenea limitele de încredere (de siguranţă) pentru 95% din această eficacitate. De aici se poate estima popularea cea mai probabilă şi limitele de încredere. Trebuie însă respectate unele condiţii cele mai importante fiind: • evaluarea separată pe specii şi pe categorii de lungime deoarece la aceste

categorii eficacitatea pescuitului este posibil să varieze; • să nu existe migraţii în afara sau înspre sectorul inventariat, nici recrutare sau

schimbări de categorii de lungime între două pescuiri; • să nu existe diferenţieri de mortalitate sau capturabilitate între peştii marcaţi

şi cei nemarcaţi. Pentru calcule se utilizează fie tabelul nr. 7.2 (Anexa 7) - metoda directă fie tabelul nr. 7.3 (Anexa 7)- metoda prin regrupare Printre inconvenientele metodei Petersen notăm riscul erorii dată de o modificare a capturabilităţii (capacităţii de capturare) pentru cea mai mare parte a speciilor, atunci când ele au fost supuse la primul pescuit unui câmp electric. Pe de altă parte marcajul, cât şi observarea diferitelor mărci, necesită un efort apreciabil, mai ales dacă este vorba de un număr mare de peşti de talie mică, ceea ce poate duce la creşterea mortalităţii. Peştii sensibili pot să suporte cu greu să fie capturaţi de două ori. În sfârşit, repunerea în apă a peştilor marcaţi după primul pescuit trebuie să se facă cu discernământ, peştii trebuind să fie deversaţi cât mai aproape de zona din care au provenit şi să fie bine dispersaţi în sector. Fără aceste precauţii se riscă provocarea evadării peştilor marcaţi în afara

LUIZA FLOREA 90

sectorului sau modificări profunde a reacţiei lor faţă de al doilea pescuit, mai ales dacă acesta se face la puţin timp după primul. Cea mai mare parte a acestor inconveniente este redusă sau chiar suprimată dacă timpul de repaus lăsat peştilor între două pescuiri este suficient (12 la 36 ore). Din păcate această întrerupere complică în general organizarea pescuitului, de aceea această perioadă se reduce cel mai adesea la câteva ore, pentru a rezolva cele două pescuiri în aceeaşi zi, în detrimentul valorii rezultatelor. Printre avantajele metodei Petrsen se numără faptul că ea nu necesită eforturi de pescuit constante şi că este puţin influenţată din cauza erorilor subiective, de pe teren sau din laborator, spre deosebire de metoda lui De Lury. De observat că, atunci când eficacitatea unui pasaj apare scăzută este necesar să se efectueze mai multe pasaje succesive pentru a constitui o primă pescuire şi o a doua pescuire. Metoda de inventariere a lui De Lury sau a unitaţilor de efort Această metodă se bazează pe principiul conform căruia capturile pe unitate de efort scad proporţional cu mărimea populaţiei asupra căreia s-a efectuat aceste capturări. Se procedează la un prim pescuit în urma căruia peştii sunt măsuraţi, număraţi şi conservaţi în viviere, apoi se procedează la un al doilea, eventual un al treilea pescuit, fiecare pescuit constituind o unitate de efort constantă. Pe un grafic având ca ordonată numărul de capturi prin pescuit şi pe abscisă capturile precedente cumulate se marcheză un punct corespunzător fiecărei pescuiri. Dacă considerăm că toate pescuirile făcute au efortul de pescuit constant, şi dacă principiul metodei este verificat, punctele obţinute se aliniază după o dreaptă care taie axa absciselor într-un punct a cărui valoare corespunde populaţiei iniţiale. În practică, punctele nu sunt decât aproximativ aliniate şi dreapta este trasată prin mijloc fie după ochi, fie prin calculul celor mai mici pătrate (Anexa 8; fig. 7.4.a). Atunci când se efectuează numai două pescuiri (ceea ce se întâmplă atunci când capturile sunt importante în raport cu popularea), popularea cea mai probabilă poate fi estimată prin formula: P = m x m / m-n unde:

m = numărul de peşti capturaţi la prima pescuire; n = numărul de peşti capturaţi la a doua pescuire cu condiţa ca:

m(m-n) ----------- > 16 n(m+n)


Dacă nu, calculul populaţiei celei mai probabile este imposibil la fel şi cel al variaţiei sale. O variantă a metodei constă în punerea rezultatelor pe un grafic având pe ordonată logaritmii capturilor pe unitate de efort de pescuit şi pe abscisă numărul de ordin al acestor unităţi de efort (Anexa 8; fig. 7.4.b). Condiţiile de respectat sunt aceleaşi care se impun şi la metoda Petersen. În plus este necesar ca pescuirile succesive să fie efectuate în condiţii cât mai apropiate, cu mijloace identice. Principalul inconvenient, ca unităţile de efort să poată fi considerate ca aproximativ constante, se referă în special, pentru cazul pescuitului cu plase, setci, vintire, etc. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul pescuitului electric în apele curgătoare, în care rolul jucat de operator este preponderent. În majoritatea cazurilor atenţia acordată de echipa de pescari peştilor de talie mică este mai mică atât în timpul primului pescuit, cât şi la al doilea pescuit (faţă de cei de talie mare care au fost deja capturaţi în cea mai mare parte). Capturile pentru aceste categorii mici nu scad deci proporţional cu populaţia lor, de unde rezultă o supraestimare, sau chiar o imposibilitate de estimare, mai ales dacă capturile sunt slabe în raport cu cea a populaţiilor cu talie mare şi dacă nu se procedează decât la un număr redus de pescuiri succesive. Metoda posedă dimpotrivă multe avantaje practice faţă de cea a lui Petersen, astfel neajunsurile provocate peştilor sunt în general minime şi mai ales operaţiile sunt simplificate, controlul peştilor capturaţi este mult mai rapid şi pescuitul se poate face fără întrerupere. Astfel, timpul şi personalul necesar unui inventar prin metoda Petersen pentru două pescuiri este în general suficient pentru a efectua trei pescuiri prin metoda lui De Lury ceea ce, în majoritatea cazurilor, permite capturarea pe puţin a 80% din populaţia unui sector montan. În sfîrşit, un inventar prin metoda lui De Lury este mult mai uşor de realizat în cazul în care pescuitul vizează fie distrugerea unor specii nedorite, fie un transfer de populaţii. Foarte des se utilizează, în timpul aceleaşi operaţiuni de pescuit electric, metoda Petersen pentru speciile principale studiate şi cea a lui De Lury pentru altele. Este deci preferabil, fiind date cauzele erorilor citate mai sus, să se facă inventarul speciilor secundare într-o parte a sectorului, care va fi pescuită cel puţin de trei ori. Este necesar de asemenea să se înregistreze nu numai numărul de peşti capturaţi dar şi greutatea, pe care se bazeză evaluarea biomasei speciilor secundare. În sfîrşit, inventarierile făcute cu metoda lui Petersen pot fi de asemenea folosite de către metoda lui De Lury, dacă se consideră că peştii nemarcaţi din al 2-lea pescuit, precum capturi pentru un al 2-lea efort de pescuit.

LUIZA FLOREA 92

Metoda de inventariere a lul Schnabel Această metodă este derivată din cea a lui lui Petersen şi se aplică mai ales la apele fără curent şi la studii ce se întind pe perioade destul de lungi. Ea constă dintr-o succesiune de pescuiri, în cursul cărora peştii marcaţi şi nemarcaţi sunt număraţi, cei nemarcaţi fiind de fiecare dată marcaţi înainte de a fi repuşi în apă. În tabelul nr. 7.5. din Anexa 9 se prezintă modul de înregistrare a datelor prin această metodă.

4.4. DIAGNOZA ECOLOGICA A UNUI CURS DE APA Studiul ecologic al unui curs de apă se face pe o porţiune a acestuia numită sector. Lungimea unui sector este aleasă ţinând cont de importanţa cursului de apă şi de mijloacele disponibile de invenariere, această lungime pote fi cuprinsă între 150 - 400 m. Alegerea acestui sector este decisă după un studiu prealabil de teren, sectorul trebuind să fie reprezentativ în ceea ce priveşte caracterele hidrobiologice şi morfodinamice (în special panta, raportul suprafeţelor, adâncimilor, curenţilor) pentru un tronson al cursului de apă. Aceste tronsoane, de lungimi de ordinul a câtorva kilometri sunt şi ele delimitate din ansamblul cursului longitudinal după anumite criterii precum afluenţi, debite, aport de poluanţi etc., realizându-se un aşa numit "dosar al cursului de apă". Frecvenţa de determinare a caracteristicilor mediului abiotic (temperatura, turbiditate, debit, etc.) sau biotic (faună bentonică sau alohtonă, vegetaţie, etc.) trebuie să fie mai mare faţă de frecvenţa cu care se efectuează eşantionajul piscicol, dacă este posibil cel puţin pentru fiecare sezon. Tehnicile de prelevare a probelor pentru studierea mediului abiotic şi biotic sunt simple şi au fost descrise în mai multe lucrări. Cunoaşterea mediului se bazează pe trei tipuri de activităţi: observarea, măsurarea, prelevarea şi prelucrarea probelor, aceste activităţi fiind efectuate separat pentru fiecare din cele două zone ale unui profil transversal: zona lotică şi cea lentică. În urma observaţiilor şi măsurătorilor efectuate direct pe teren şi în urma rezultatelor obţinute ca urmare a analizelor de laborator a probelor prelevate de pe teren rezultă o serie de date ce urmează să fie înscrise în formulare speciale. Un astfel de formular permite, mai ales în ceea ce priveşte descrierea mediului, (parametrii populaţiei fiind foarte dificili de a fi codificaţi) transcrierea, dacă este cazul pe hărţi mecanografice în scopul unei prelucrări ulterioare pe calculator.


4.4.1. Înregistrarea datelor despre mediu

FORMULARUL 1

a.cursul de apă........................................................................... b.data sau perioada de studiu............................................…….. c.instituţia (-ile) responsabilă (-le)............................................... d.motivaţia (-ile) studiului............................................................ e.studii prealabile.......................................................................

1-A-POZIŢIONARE

1.ţara............................................................................................ 2.regiunea..................................................................................... 3.judeţul....................................................................................... 4.localitatea.................................................................................. 5.limitele sectorului...................................................................… 6.tronsonul din care face parte sectorul.................................…… 7.poziţionarea hidrografică...........................................................

1-B-MORFODINAMICA

1. lungimea (m )......................................................................... 2. lăţimea medie (m)............................................................……

minimă(m).....................................................……….. maximă (m).................................................................

3. suprafaţa (m p.).............................................................…….. 4. panta medie (%)...................................................................... (profil detaliat în documentele anexe) 5. clasificare Huet (1949): • zona păstrăvului superioară � • zona păstrăvului inferioara � • zona cleanului superioară � • zona cleanului inferioară � • zona mrenei superioară � • zona mrenei inferioară � 6. debit aproximativ (l/s)............................................................. 7. curs • foarte sinuos � • cu sinuozitate medie � • rectiliniu sau aproaperectiliniu �

LUIZA FLOREA 94

8. vegetaţie riverană • arbori � • tufişuri, arbuşti � • păşuni sau culturi � 9. umbrirea: • importantă � • puţin importantă � • nulă � cauzele umbririi altele decât vegetaţia.............................……. zonã de: curent întinsură profundă ansamblu 10. 11. 12. 13. 14.număr aproximativ ......... (...........) (............) ............... 15.repartiţia suprafeţelor .........% ............% ..............% 100% 16.adâncimi medii ........... .............. .............. ............. maxime (..........) (............) .............. ............. 17.granulometria fundului dominante ........... ............... .............. .............. mai puţin dominante ........... ............... .............. .............. 18.materiale ce acoperă fundul (eventual) ........... ............... .............. .............. 18'.%aprox. a supraf. astfel acoperite ........... ............... .............. .............. 18''.observaţii complementare(eventual) ........... ............... ............... .............. 19.vegetaţia acvatică • alge bentonice:diatom. ______ ______ _______ ______ altele ______ ______ _______ _____ • bryophyte(muşchi) _______ ______ _______ ______ • macrofite submerse _______ ______ _______ ______ • macrofite emerse _______ ______ _______ ______ 20.adăposturi pentru peşti furnizate de: • stânci, roci (_____) (_____) (_____) _______ • pietriş (_____) (_____) (_____) _______ • vegetaţie (_____) (_____) (_____) _______ • gropi în maluri,rădăcini(_____) (_____) (_____) _______ 21.zone favorabile reproduceri • pentru salmonide (_____) (_____) (_____) _______ • pentru ciprinide (_____) (_____) (_____) _______


1-C-CARACTERISTICI FIZICO-CHIMICE ALE APEI

1.Caractere esenţiale 1.oxigen dizolvat (mg/l, cmc/l)......................................………… 2substanţă organică(mg/l KMnO4)..................................………. 3.temperatura (grade C)...................................................………. (însemnări suplimentare în documentele din anexe) 4.pH-ul.....................................................................................… 5.conductivitatea (s 10 )..................................................……… 6.calciu (mg/l)...................................................................……… 7.nitraţi (mg/l)...........................................................................… 8.turbiditatea primãvara vara toamna iarna foarte tulbure moderat tulbure limpede

2.Caractere secundare 9. clorurile (mg/l)............................................................………. 10.amoniacul(mg/l)....................................................................... 11.nitriţii (mg/l)........................................................................... 12. altele (eventual)........................................................………..

1-D-NEVERTEBRATE ACVATICE 1.nota capacităţii biogene(după Leger, de la 1 la 10) B=...........… 2.coeficientul de productivitate (după Huet) k1=.......................... k2=.............……… k3=............………. k4=........................

LUIZA FLOREA 96

k1 k2 k3 k4=k........ 3.indicele de productivitate Leger-Huet 10Bk =............Kg/ha/an 4.unităţi sistematice reprezentative în bentos: zonă de: curent întinsură profundă ansamblu • Plecoptere • Trichoptere • Ephemeroptere • Gamaride • Odonate • Molluşte • Hemiptere • Tubificide • Hirudinee • Chironomide 5.nivelul faunistic cel mai elevat (.....) (.....) (.....) 6.indici ai diversităţii biotice • pentru fiecare zonã (.....) (.....) (.....) • pe ansamblu (.....)

Precizări asupra completării formularului 1. • Căsuţele pătrate se completează cu nu: sau da: • Căsuţele rectangulare se completeazã cu diferite grade de importanţă

reprezentate asfel: nul puternic slab foarte puternic mijlociu

• Spaţiile libere .............se completază cu însemnări sau numere. • În spaţiile dintre paranteze (...........) completările sunt facultative.

1-A- 7. se scrie bazinul hidrografic şi afluenţii, în ordinea descrescătoare a importanţei lor.

1-B- 3. lungimea x lăţimea medie 4.diferenţa nivelului de apă între limitele din zona amonte şi aval a sectorului / lungimea sectorului. Prezenţa, eventual a pragurilor, gropilor sau a altor


neregularităţi este indicată în documente anexe, sau se va trasa pe cât posibil profilul fundului şi al suprafeţei apei. 5. clasarea în zone, în funcţie de lungimea medie şi de pantă, după Huet (1949) - (vezi Anexa 1) 6.aceste date sunt prezentate în documentele anexe. 10.porţiuni în general puţin adânci, unde viteza este importantă şi se manifestă în general printr-o suprafaţă neplană, cu o pantă deloc neglijabilă. Corespunde faciesului lotic. 11.porţiuni mult mai puţin profunde, viteza apei este medie sau slabă, suprafaţa plană şi panta neglijabilă. 12.porţiuni profunde, viteza apei în general slabă, suprafaţa lină şi panta neglijabilă. Suprafeţele şi adâncimile corespund unui facies lentic. 14.ordinul de mărime al alternanţei: curenţi-întinsuri-profunzimi poate fi estimat după raportul : lungimea sectorului / numărul de curenţi. Numărul de întinsuri şi profunzimi poate să nu fie menţionate. 15.să se utilizeze pe cât posibil multiplii lui 10 %. 16.adâncimile maximale ale curenţilor şi întinsurilor pot să nu fie menţionate. 17.să se utilizeze clasificarea, foarte curent folosită, după Cailleux (1954) 18.materialele cu o slabă densitate:-frunze moarte= F -mâl =M -frunze şi ramuri moarte=FR 19.evauare importantă pentru macrofite, mai ales în funcţie de suprafaţa acoperită:- importanţă slabă=1-10% -importanţă medie=10-30% -importanţă mare=30-60% -importanţă foarte mare= 60-100% 20.pentru abundenţa adăposturilor se utilizează aceleaşi notaţii ca la 19. 21.pentru abundenţa zonelor de reproducere se utilizează aceleaşi notaţii.

1-C- 1.procentul de saturaţie în oxigen poate fi determinat din abacă, în funcţie de conţinutul exprimat în mg /l şi de temperatură, eventual aplicându-se şi corecţia barometrică (vezi Anexa 2) 1.-6. a)atunci când mai multe măsurători sunt efectuate, în diverse epoci ale anului, datele se înregistrează în documente anexe.Pentru temperatură, în mod deosebit, este preferabil să se prezinte maxima şi minima bilunară, în special pentru perioadele cuprinse între aprilie şi septembrie. b)Rezultatele pot fi raportate pe un grafic propus de Cuinat (1965) numit "profilul fizico-chimic" şi care reflectă în general foarte bine proprietăţile esenţiale ale apei vis-a -vis de peşti (vezi Anexa 3) 8.s-a considerat "tulbure" o apă a cărui încărcare cu materii în suspensie este astfel încât nu se poate zări fundul sub 0,5 m sau chiar mai puţin. 1.- 12.a)În vederea obţinerii de rezultate comparative, este de dorit ca prelevările (în special prelevarea şi fixarea pentru dozarea oxigenului) să se efectueze la o

LUIZA FLOREA 98

oră cât mai apropiată de răsăritul soarelui, este necesar, în orice caz, să se indice ora prelevărilor. b)Atunci când se acordă o atenţie specială unui studiu fizico-chimic ( în cazul unei poluări, de exemplu) se va utiliza un document anexă.

1-D- 1.Nota capacităţii biogene este dată după criteriile date de Leger, în funcţie de bogăţia în nevertebrate bentonice şi de posibilitatea aportului de organisme exogene (vezi Anexa 4 a). 2.Coeficientul de productivitate k (Huet, 1964) evaluat în funcţie de temperatură, alcalinitate, cât şi după felul peştelui studiat completează nota lui Leger (vezi Anexa 4 b) 3.Este un indice teoretic, exprimat în Kg / ha /an al capacitãţii anuale a unui curs de apã de a produce peşte. 4.Eşantioanele de bentos se preleveazã cu ajutorul unui fileu sau sac, în zonele puţin profunde sau cu ajutorul altor tehnici (vezi Anexa 3 b). 5. şi 6. Nivelul faunistic şi indicele de diversitate sunt determinate plecând de la paragraful 4., prin metoda lui Tuffery, Davaine şi Verneaux (1967) (vezi Anexa 4)

4.4.2. Înregistrarea datelor despre ihtiofaună

FORMULARUL 2

2-A-METODE DE EŞANTIONAJ ŞI DE OBSERVAŢII

1.Tehnici de captură a)Pescuitul electric 1.tipul aparatului........................................................................... 2.tipul de curent............................................................................ 3.tensiune (V)............................................................................... 4.intensitate (A)............................................................................. 5.rezistenţă exterioară (ohmi)..........................................………. 6.număr de anozi de pescuit...............................................…….. 7.date diverse...................................................................……… 8 b)Alte metode, precizări......................................................….. 9 c)Limita sectorului eşantionat…………………………………. 10 d)Condiţii de pescuit………………………………………….

2.Metode de estimare a populaţiei


• Inventariere (estimarea bazatã pe douã pasaje, cel puţin) • Sondaj (estimare grosierã, dupã un singur pasaj) 11. 12. 13. 14. 15. specia metoda nr.de eficacitatea calculată observaţii inventariatã utilizatã pasaje < 10 cm > 10 cm ___________________________________________________________ ___________________________________________________________ ___________________________________________________________ ___________________________________________________________

3.Alte metode de lucru utilizate 16.marcarea........................................................................................ 17.cântărirea...........................................................................…….... 18.examinarea structurilor osoase pentru determinarea vârstei…….. 19.examen sanitar, disecţie.....................................…………..…...... 20.prelevarea şi examinarea conţinutului stomacal...……................. 21.prelevarea şi examinarea gonadelor....................…....................... 22.altele (precizaţi)............................................………......................

2-B-DENSITATEA, STRUCTURA ŞI DINAMICA POPULAŢIILOR Toate rezultatele sunt date pe ha (facultativ la km) sub formă de tabele, de fiecare dată când este posibil, şi eventual sub formă de histograme şi grafice. 1.a) Speciile principale studiate - se indică pentru fiecare din ele următoarele: 2.populare estimată (cea mai probabilă) şi eventual limitele de încredere pe: • categorii de lungime (structura taliilor) • totală (toate categoriile reunite) 3.biomasa -corespunzătoare numărului cel mai probabil (şi eventual şi pentru limitele de încredere), în Kg pe: • categorii de lungime (aceleaşi ca precedentele) • totală (toate categoriile reunite) 4.vârsta şi creşterea -lungimea medie (şi eventual limitele de încredere) şi greutăţile corespunzătoare diferitelor grupe de vârstă, începând de la O+ (prezentate sub formă grafică, de preferat). Indicele de creştere al populaţiei (lungimea în 3 ani) 5.structura pe vârste -număr de peşti, greutăţi individuale medii şi biomasa pe grupe de vârste 6.producţia netă calculată -după structura de vârste 7.procentul de mortalitae anuală -totală, naturală şi prin pescuit 8.deplasări -migraţii observate

LUIZA FLOREA 100

9.sexele şi fecunditatea • rata sexului, descompusă eventual după vârstă • vârsta primei maturări sexuale (eventual pe sexe) şi lungimea medie

corespunzătoare • fecunditatea • potenţialul de reproducere • alte însemnări, eventual 10.regimul alimentar -însemnări obţinute după examinarea conţinutului stomacal 11.starea sanitară -paraziţi, simptome patologice 12.relaţia greutate-lungime -curba, coeficienţii 13.alte însemnări -eventual 14. b)Specii secundare studiate -se indică pentru fiecare din ele următoarele: 15.populările totele estimate -cu o eventuală subdivizare pe categorii de lungime 16.biomasa totală -în Kg (cu eventuale subdivizări) 17.alte însemnări -eventual 18. c)Ansamblul de specii Se prezintă, de dorit, într-un tabel recapitulativ, populările şi biomasele pentru fiecare specie principală sau secundară studiate, şi de asemenea biomasa totală.

2-C-PESCUIT ŞI AMENAJĂRI

1.Modalităţi de pescuit 1.dreptul de pescuit exercitat de.......................................………. 2. dreptul de pescuit rezervat.......................................……….. 3.densitatea pescarilor limitată.....................................……….. 4.densitatea pescarilor nelimitată……………………............… 5.restricţii cu privire la momeală.............................................… 6.talia legală a capturii (cm) (se enumără toate speciile importante existente) 7.aprecieri asupra efortului de pescuit............................………. .....................................................................................……… 8.aprecieri asupra reuşitei pescuitului................................…….. .................................................................................................

2.Repopulări efectuate pe sector sau în imediata apropiere 9. specia .......... ......... ......... .......... 10.vârsta aprox. .......... ......... ......... .......... 11.lungimea medie. .......... ......... ......... .......... 12.originea .......... ......... ......... .......... 13.numărul aprox... .......... ......... ......... ..........


14.data .......... ......... ......... ..........

3.Protecţia sau distrugerea speciilor 15................................................................................................. .....................................................................................................

4.Intervenţii asupra mediului 16.devastări............................................................................... 17.crearea de retenţii..................................................……….. 18.crearea de adăposturi...............................................……… 19.aport de pietriş, nisip, bolovani (precizări).......................... 20.alte intervenţii mecanice sau hidraulice (precizări).............

Precizări asupra completării formulularului 2.

2-A 1. - 8. Tehnicile de capturare pot să nu fie descrise în acest document. 9. Să se precizeze: limitele naturale sau artificiale care delimitează sectorul (baraje, curenţi rapizi, plase, baiere electrice, etc.) în amonte şi în aval; eficienţa probabilă, etc. 10.Observaţii eventuale asupra diverşilor factori care pot interveni asupra eficienţei pescuitului. 11.Utilizaţi o linie pentru fiecare specie. 12.Metodele de inventariere a lui Petersen, a lui De Lury sau eventual a lui Schnabel; sau metode de sondaj (vezi Anexele 7, 8, 9) 13. Un pasaj corespunde parcurgerii, de către echipa de pescuit, în totalitate a sectorului, urmată de numărarea şi eventual măsurarea, cântărirea, marcarea, studierea peştilor capturaţi. 14.Pentru metoda Petersen indicaţi eficienţa calculată pentru primul pasaj, adică raportul marcaţi / marcaţi + nemarcaţi de la al doilea pescuit. Pentru metoda De Lury se va indica eficienţa medie, adică tangenta unghiului pe care-l face dreapta de regresiune cu axa capturilor precedente cumulate. În lipsa unor precizări separate pentru fiecare din cele 2 grupe de talie (peşti mai mari sau mai mici de 10 cm) se va indica eficienţa pe ansamblul. În cazul unui sondaj se va indica eficienţa presupusă, orientându-se după datele furnizate de inventarieri efectuate în condiţii similare. 15.Indicaţi, mai ales, intervalul de timp ce separă două pescuiri consecutive, 16 - 22.Indicaţi pe scurt modalităţile, de exemplu: tipul de mărci utilizate, numărul de peşti marcaţi, perioadele, etc. Daţi lămuriri suplimentare, eventual în documentele anexe.

2-B-

LUIZA FLOREA 102

(Pentru densitatea , structura şi dinamica populaţiilor există o listă de date care sunt propuse şi nu un formular adevărat.) 1.Este vorba fie de anumite specii studiate, fie de specii cu talia mare pentru care estimarea populaţiei poate fi făcută cu o precizie satisfăcătoare. 2.Se recomandă folosirea lungimilor totale, cu un interval de 2 cm pentru fiecare categorie (vezi Anexa 6). Limitele de încredere de 95% pot fi evaluate cu ajutorul nomogramei pentru fiecare categorie de lungime. Se poate apoi calcula limitele de încredere pentru ansamblul populaţiei, cu toată valoarea semnificativă a diferenţei între două inventarieri (vezi Anexa 10). 3.Metode de evaluare a biomaselor (vezi Anexa 11). 4.Metode de determinare a vârstei (vezi Anexa 12). 5.Metode de determinare a structurii pe vârste (vezi Anexa 13). 6.Metode de determinare a producţiei nete (vezi Anexa 14). 7.Metode de determinare a % de mortalitate anuală (vezi Anexa 15). 8.Informaţii în general furnizate de mărci, de numeroasele inventarieri ale populaţiilor sau trimise de pescari. 9.Sexul şi fecunditatea (vezi Anexa 16). 12.Relaţia greutate-lungime este prezentată de obicei într-o formă semilogaritmică. Calculul coeficientului condiţiei (vezi Anexa 17).

2-C- 1. Sã se precizeze dacã este vorba de o asociatie, un grup limitat sau de un singur pescar. 2.Sã se precizeze limitele şi /sau perioadele de acţiune. 9.Să se precizeze dacă este vorba de specii provenind din piscicultură intensivă, de la un heleşteu, de la o zonă de alevinaj, etc. 14.Eventual: starea sanitară, subiecţi marcaţi, etc. 15.Extragera sau distrugerea, operaţii având drept scop, fie pescuirea unui număr redus de exemplare în vedera repopulării altor suprafeţe (transfer de populaţii), fie reducerea nivelului unei specii nedorite. Să se menţioneze datele, numărul şi taliile aproximative ale exemplarelor, etc. 16. - 20. Să se precizeze mai ales datele acestor intervenţii. La nevoie, să se precizeze şi şi modalităţile şi efectele acestor operaţiuni, în documente anexe.


5

CAUZELE REGRESIUNII IHTIOFAUNEI APELOR

CURGĂTOARE

Din totdeauna relaţiile om-fluviu au fost foarte strânse, de-a lungul apelor oamenii şi-au întemeiat aşezări, fluviul fiind o sursă de apă potabilă, de hrană, de confort şi civilizaţie, de transport, de irigaţie, de energie, etc. Odată cu avântul erei industriale, raportul om-fluviu s-au intensificat, respectul pentru fluviu şi pentru resursele sale a fost înlocuit cu dorinţa de a stăpâni ecosistemul fluvial. Rîurile au început să fie barate, canalizate, rectificate, transformate în simple conducte, într-un cuvânt au fost puternic artificializate. Fauna acvatică evident că nu a rămas indiferentă la aceste modificări ale mediului. Biocenozele au fost reduse sau nimicite, ecosistemele au devenit fragile. Râurile şi-au pierdut bogăţia lor biologică, capacitatea de producţie şi de autoepurare. Speciile cele mai sensibile au dispărut sau s-au împuţinat considerabil, existând doar în zone izolate, iar altele cu arie de răspândire foarte vastă au acum populaţii reduse, iar reâmprospătarea populaţiilor se face dificil. Toate fenomenele care determină dispariţia sau regresul ihtiofaunei apelor curgătoare au fost împărţite în cinci mari grupe, cel mai adesea ele nu acţionează separat, efectele acestea fiind cumulate, adeseori sinergice.

5.1. OBSTACOLELE ÎN DEPLASAREA PEŞTILOR 5.1.1 Barajele Începând cu anii "60 ai secolului nostru numeroase baraje au fost construite atât pe râuri cât şi pe fluviul Dunărea, reducând posibilitatea de trecere spre locurile de reproducere a migratorilor şi chiar a speciilor sedentare, împiedicând exploatarea zonelor din amonte. Chiar dacă aceste baraje sunt echipate cu "trecători pentru peşti", acestea nu pot asigura un acces uşor, uneori fiind prost construite sau peştii nu au abilitatea de a le folosi.

LUIZA FLOREA 104

5.1.2 Dopurile de mâl Aceste dopuri de mâl ce se întâlnesc în special în toate estuarele sunt, la origine, fenomene naturale rezultate ale aportului şi al depunerii masive a sedimentelor colectate de-a lungul albiei fluviului. Artificializarea estuarelor prin amenajări portuare, îndiguiri şi mai ales necesitatea de a adânci sau de a menţine canalele de navigaţie prin eliminarea pragurilor şi prin dizlocarea zilnică a unor cantităţi enorme de sedimente a crescut considerabil impactul asupra ihtiofaunei. Lărgimea fluviului se diminuează, cantitatea de materii în suspensii creşte, ceea ce necesită un dragaj suplimentar şi duce la creşterea poluării.. De asemenea, prezenţa foarte marcantă a acestor dopuri blochează migratorii foarte mult timp să intre în estuare şi îi expune la o presiune a pescuitului foarte mare iar timpul disponibil pentru a urca în apele dulci se scurtează astfel. O parte din peştii care încearcă să treacă peste aceste obstacole sunt expuşi pericolului de a fi aspiraţi şi sfărâmaţi de mecanismele de dragare.

5.2. DISTRUGEREA HABITATELOR 5.2.1. Extragerea nisipurilor şi dragările Aceste fenomene care s-au intensificat pretutindeni, duc la alterări profunde a locurilor favorabile reproduceri şi a vieţii multor peşti, distrugând echilibrul iniţial al cursului de apă. Materialele extrase sunt în principal pietrişul şi nisipul care, din punct de vedere al ihtiofaunei au două mari roluri. În primul rând constituie un mediu propice pentru dezvoltarea faunei bentonice, importantă hrană pentru peşti., deoarece la mai puţin de 1 m adâncime, apa circulă printre spaţiile interstiţiale ale pietrişurilor şi favorizează oxigenarea acestor zone în care bentosul se instalează în mod constant. Aici se dezvoltă numeroase larve de insecte: trichoptere, ephemeroptere, plecoptere, diptere, coleoptere precum şi turbelariate, moluşte, hidracarieni şi crustacei, această faună având şi un rol esenţial în fenomenul de autoepurare a unui curs de apă. În al doilea rând, pietrişurile şi nisipurile constituie un suport pentru ponta a numeroase specii de peşti, migratoare sau locale. Circulaţia apei în interstiţii asigură o oxigenare permaentă şi o bună dezvoltare a ouălor, la adăpost de prădători. Peştii reofili sunt în general exigenţi la calitatea fundului apei şi a suporturilor alese pentru a depune sau a lipi ouăle lor. Salmonidele, de exemplu, au nevoie de pietriş şi bolovăniş curat, străbătut de un curent de apă clar şi bine oxigenat pe toată durata incubaţiei care durează în jur de 30-40 de zile la 100C pentru păstrăv.


Extracţiile şi dragările duc la creşterea pantei cursului de apă, la accelerarea curentului de apă, ceea ce provoacă fenomene de eroziune regresivă apărând fenomene de destabilizare şi de forţare a patului albiei din amonte, ridicarea şi degradarea malurilor. Eroziunea regresivă, coborârea patului albiei, poate să dureze mulţi ani după oprirea extracţiei din patul albiei minore, sau poate să antreneze o eroziune regresivă în afluenţi. În acelaşi timp echilibrul transportului solid este distrus, extracţia şi spălarea nisipurilor este însoţită de o punere în suspensie a materialelor fine, creşterea turbidităţii, asfixierea ouălor şi larvelor bentonice şi chiar pelagice. Suprafeţele freatice sunt reduse şi schimburile între suprafeţele freatice şi râuri sunt perturbate. Mobilitatea patului albiei, în general potrivită pentru panta naturală, este crescută prin eliminarea sistematică a pragurilor. Extracţia elimină uneori substratul pietros sau argilos sărăcind diversitatea floristică şi faunistică. 5.2.2. Retenţiile de apă prin barare

Centralele hidroelectrice acoperă pentru ţara noastră într-o proporţie mare (30%) necesarul de energie, având o capacitate instalată de 5200 MW. Din punctul de vedere al ihtiofaunei principalele probleme care au apărut odată cu punerea lor în funcţiune sunt: • schimbarea regimului hidrologic al apelor (debit, nivel, viteză, volum

sedimente, inundabilitate). De exemplu, antrenea prin sifonare a mâlul depus la baza bazinului va duce la creştea turbidităţii apei în aval, diminuând astfel fotosinteza şi capacitatea trofică şi de autoepurare a cursului de apă.

• schimbarea calităţii apelor, amplificată de fenomenele legate de stagnare. De exemplu, în perioada etiajului se produce un deficit de oxigen dizolvat în aval, imediat după baraj, care poate fi răspunzător de slăbirea sau de mortalitatea numeroaselor specii de peşti.

• oscilaţii mari ale nivelului apei atât în rezervor cât şi în aval cu consecinţe negative asupra florei şi faunei. Variaţiile brutale ale niveluli apei împiedică instalarea unei vegetaţii stabile de-a lungul malurilor şi lasă pe uscat ponta peştilor sau alevinii ce se adăpostesc aici.

• oscilaţii mari ale temperaturii apei. Variaţiile bruşte de temperatură prejudiciază reproducerea multor specii, provocă moartea alevinilor şi puietului de peşte.

• pierderea ireversibilă a zonelor curgătoare necesare pentru producerea de puiet pentru speciile migratoare catadrome.

5.2.3. Desecarea zonelor inundabile Politica de desecare a zonelor inundabile a fost exagerată în trecut, neţinând seama de faptul că zone inundabile şi ape curgătoare sunt două sisteme

LUIZA FLOREA 106

interdependente, care se influenţează reciproc cu efecte benefice pentru ambele părţi. Astfel, zona inundabilă reprezintă pentru râu un regulator al nivelului apei şi al vitezei de curgere, un regulator al chimismului, un filtru al suspensiilor. În plus, zonele inundabile aprovizionează apele curgătoare cu plancton şi asigură speciilor semimigratoare loc de reproducere, de creştere şi chiar de iernare. De cealaltă parte, apele curgătoare constituie pentru zonele inundabile, sursă de elemente minerale, biogene, care duc la renaşterea vegetală şi animală. În mare măsură diversitatea şi stabilitatea ihtiofaunei depinde de legătura dintre cele două componente, prin reducerea suprafeţelor inundabile ihtiofauna este afectată în mod direct prin: • pierderea unor importante zone de reproducere pentru speciile

semimigratoare. Un mare număr de specii reofile depun icrele în apele puţin profunde, pe iarba proaspăt inundată din zonele inundabile.

• pierderea unor importante zone de creştere a alevinilor, a puilor care datorită sensibilităţii lor au nevoie de condiţii de viaţă speciale, nerezistând la condiţiile aspre din fluvii, de surse de hrană abundente şi uşor accesibile.

Indirect ihtiofauna este afectată prin reducerea suprafeţelor inundabile datorită schimbării regimului hidrologic, prin reducerea capacităţii de autoepurare, prin reducerea aportului de hrană din zonele inundabile. 5.2.4. Rectificarea cursurilor de apă Din motive de securitate a aşezărilor omeneşti de pe lângă ape, din motive economice sau din alte considerente de ordin practic, oamenii au săpat canale, au suprimat meandrele, au nivelat pragurile astfel încât curgerea apelor a devenit foarte regulată. Remodelate cu ajutorul buldozerelor albiile râurilor au devenit asemenea unor canale de scurgere având malurile goale, fără vegetaţie, supuse eroziunii şi surpării. Bălţile şi braţele moarte, indinspensabile dezvoltării alevinilor, au dispărut. Diminuarea lungimii cursului de apă duce la o diminuare a habitatelor disponibile, ceea ce poate conduce la situaţii foarte critice pentru supravieţuirea peştilor în perioada viiturilor. Substratul şi toate organismele bentonice sunt distruse. Peştii nu mai găsesc nici adăpost, nici hrană. Numărul de specii poate fi astfel diminuate în procent de 20-60%. Vegetaţia malurilor, pădurile aluvionare, stufăriile care sunt întotdeauna garanţia unei ape de calitate dispar. Rolul lor de epurare a apelor de infiltraţie şi a apelor de şiroire încărcate cu nitraţi, fosfaţi proveniţi din culturile agricole este diminuat sau chiar dispare, astfel încât apa ajunge în albie neepurată.


5.3. POLUAREA Poluarea reprezintă alterarea calităţilor fizico-chimice şi biologice normale ale apelor, este produsă şi datorită unor fenomene naturale, dar în special în urma activităţilor antropice directe şi indirecte. Degradarea calităţii apei poate fi generată, pe tot ansamblul bazinului hidrografic, datorită deversărilor accidentale de produse toxice care provoacă mortalităţi masive şi spectaculoase ale peştilor şi a celorlante organisme acvatice, sau datorită deversărilor difuze de produse folosite în mod curent, greu biodegradabile, care provoacă o poluare cronică a căror efecte nu sunt imediat vizibile, dar care sunt foarte de temut. Atât poluările acute cât şi cele cronice s-au accentuat foarte mult prin dezvoltările marilor oraşe şi a industriilor pe malurile cursurilor de apă, de asemenea prin practicarea unei agriculturi moderne. Organismele dulcicole din apele poluate devin foarte sensibile. Acumularea rezidurilor în toate verigile lanţului trofic antrenează fie moartea, fie scădera rezistenţei naturale, fie scăderea fecundităţii sau chiar sterilitatea unui anumit număr de indivizi. O clasificare generală a poluarii apelor poate include trei mari categorii de poluanţi, şi anume: • poluarea cu substanţe anorganice; • poluarea cu substanţe organice; • poluarea termică. 5.3.1 Surse de poluare Funcţie de natura folosinţei şi procesul tehnologic parcurs, apele uzate sunt purtătoare a unor cantităţi mai mici sau mai mari de substanţe gazoase, lichide sau solide care în mod natural nu le întâlnim în apele curgătoare. După provenienţa poluanţilor apele uzate pot fi împărţite în câteva grupe principale. • Ape uzate menajere. Sunt acele ape uzate provenite din activitatea

gospodărească din locuinţe şi unităţi de folosinţă socială. Poluanţii acestor ape sunt constituiţi, în general, din resturi alimentare, dejecţii, săpun, detergenţi, microorganisme, ouă de paraziţi, etc. Apele uzate menajere sunt colectate în sistemul de canalizare al localităţilor urbane, care este de cele mai multe ori unitar, el preluând şi o parte din apele uzate industriale ale localităţii, purtând numele de ape uzate orăşăneşti.

• Ape uzate din zootehnie şi agricultură. Sunt ape provenite din crescătoriile de animale şi ferme zootehnice de tip industrial, crescătorii şi îngrăşătorii de

LUIZA FLOREA 108

porci, taurine, păsări. Poluanţii acestor ape sunt constituiţi din resturi de nutrienţi, furaje şi aşternut, dejecţii solide şi lichide, substanţe utilizate la spălarea şi dezinfectarea boxelor, etc. Din agricultură, prin intermediul apelor de şiroire, prin sistemul de irigare şi drenare şi apoi prin pânza freatică ajung în apele curgătoare divese substanţe din categoria îngrăşămintelor, fertilizanţilor, erbicidelor, insecticidelor, fungicidelor, etc.

• Ape uzate industriale. Sunt ape provenite din activitatea ramurilor industriale, din tehnologiile de obţinere a materiilor prime, intermediare şi a produselor finite. Apele uzate industriale cu volum mare sunt evacuate în general separat, ele sunt supuse unor pretratări, epurări parţiale sau recuperări de produse reziduale valorificabile, înainte de evacuarea lor în emisari.

5.3.2. Caracteristicile apelor uzate Apele uzate conţin sub formă dizolvată, coloidală şi în suspensie o varietate mare de substanţe organice şi minerale, produse naturale şi de sinteză rezultate din activitatea de producţie şi socială, precum şi microorganisme provenite din dejecţiile solide şi lichide umane şi animale, din materiile prime utilizate mai ales în industria alimentară şi uşoară. Materiile care se găsesc în stare de dispersie coloidală şi în suspensie sunt constituite deseori din argilă, praf şi nisip fin antrenate în canalizare de apa de ploaie, rezultate la condiţionarea materiilor prime şi în alte procese. Substanţele organice din apă sunt reprezentate în general de substanţe care fac parte din ciclul biologic şi anume: substanţa organică vie (plantele şi animale acvatice), substanţă organică moartă aflată în diferite stadii de descompunere precum şi de produşii de metabolism şi de descompunere biochimică a acestor componente. Pe de altă parte în apă mai poate găsi substanţe organice fosile şi substanţe organice de sinteză provenite din industria petrochimică şi a chimiei organice de sinteză. Într-o apă substanţă organică moartă poate fi sub formă de detritus pe fundul apei sau sub formă coloidală şi dizolvată în masa apei. Poluarea organică poate fi produsă de cantităţile mari de materii organice de natură vegetală şi animală aflate în diferite stadii de descompunere, sau de cantităţile mari de materii organice ce rezultă din diferite activităţi umane. Descompunerea substanţelor organice este realizată de către microorganisme şi are loc în principal la suprafaţa sedimentelor şi a vegetaţiei în apele mici şi în masa apei în apele mari. Procesul de descompunere a materiei organice are loc cu un consum mare de oxigen şi în cazul în care cantitatea de substanţă organică din apă este mare are loc o rapidă consumare a oxigenului din apă, fapt care duce la instalarea stărilor de hipoxie ( cantitati foarte mici de oxigen dizolvat în apă) sau de anoxie (lipsa totală a oxigenului din apă), care au drept rezultat moartea organismelor acvatice


şi în special a peştilor. În plus, descompunerea materiei organice în condiţii anaerobe duce la formarea de substanţe toxice, foarte periculoase pentru peşti şi nevertebrate, precum amoniacul, hidrogenul sulfurat, metanul. Protidele se găsesc din abundenţă în apele uzate menajere, în cele provenind de la fermele zootehnice şi de la industriile prelucrătoare de materii prime de origine animală şi vegetală precum industria alimentară, industria uşoară etc. Dintre glucide, polizaharidele sub formă de celuloză, amidon sau compuşi mai simpli ca: hexoze, pentoze, etc. sunt dominante în apele uzate ce rezultă din industria celulozei şi hârtiei, industria lemnului, industria textilă, industria alimentară. Combinatele de hârtie şi celoloză se caracterizează prin volume evacuate mari şi o mare încărcare cu substanţe organice greu biodegradabile. Aceste ape produc o impurificare intensivă a apelor receptoare, având ca efect principal consumul de oxigen. Glucidele se găsesc în cantităţi mari şi în apele menajere, datorită ponderii mari pe care o ocupă produsele vegetale în alimentaţie. Lipidele, reprezentate în principal prin grăsimi şi uleiuri vegetale, sunt, de asemenea, constituenţi de bază ai materiei vii şi sunt prezente în apele uzate alături de glucide şi protide, dar în cantităţi mai mici în raport cu acestea, întâlnindu-se mai frcvent în apele uzate din industria alimentară şi industria uşoară. Alături de aceste grupe principale de substanţe, în apele uzate se găsesc şi produşii lor de descompunere, reprezentaţi în principal de fenoli, amine, uree, amoniac, hidrogen sulfurat, etc. Deoarece procesele de descompunere se datoresc în principal microflorei bacteriene, apele uzate conţin, în cantitate mare şi materie vie care utilizează substratul nutritiv al acestor ape. Substanţelor organice amintite, care fac parte din ciclul biologic, li se adaugă substanţele organice fosile, cum sunt cele provenite din industria petroliferă şi carboniferă, precum şi substanţele organice de sinteză realizate pe baza acestor produşi: detergenţi, mase plastice, produse fitofarmaceutice, medicamente şi coloranţi de sinteză, etc. Apele uzate provenite din industria petrochimică şi a chimiei organice de sinteză, cum sunt cele din industria maselor plastce ( polietilenă, policlorură de vinil), a fibrelor sintetice (acrilonitril, caprolactamă), a produselor fitofarmaceutice (ierbicide, insecticide), a detrgenţilor, a medicamentelor şi coloranţilor, se caracterizează prin volume relativ mari, o încărcare specifică mare şi un conţinut important de substanţe toxice pentru mediu acvatic. Acţiunea toxică a acestor produşi se manifestă la concentraţii foarte mici, de ordinul miligramelor, zecimilor şi sutimilor de miligram la litrul de apă.

LUIZA FLOREA 110

Se pot cita în acest sens substanţele ierbicide din grupa triazinelor (atrazin, prometrin, igran) şi a insecticidelor organoclorurate (HCH, indan, aldrin, dieldrin, DDT), care manifestă toxicitate letală pentru peşti la concentraţii de 1-30 mg/l apă pentru primele, şi la concentraţii de 0,02-2,0 mg/l apă pentru ultimele, iar pentru fitoplancton şi zooplancton la concentraţii, în general, mult mai mici. O caracteristică aproape generală a acestor substanţe organice de sinteză este persistenţe lor relativ ridicată în mediul acvatic, manifestând rezistenţă la atacul microorganismelor şi a proceselor fizico-chimice de transformare din apele râurilor. Remanenţa asociată toxicităţii acute conferă apelor râurilor afectate caracterul unei poluări intensive şi de lungă durată. Substanţele anorganice prezente în apele uzate sunt: acizi, baze, săruri, complecşi, etc. În apele uzate menajere ele se găsesc, în general sub formă de săruri, rezultate din metabolizarea alimentelor şi de produse minerale utilizate în gospodărie. Cele mai importante volume de ape uzate, încărcate cu substanţe minerale, provin însă din industria chimică anorganică, industria petroliferă şi petrochimică. Astfel concentraţii mari de clorură de sodiu sunt prezente în apele uzate provenite de la extracţia petrolului şi din industria clorosodică. Poluanţii proveniţi din industria chimică anorganică, acizi şi baze libere crează condiţii nefavorabile organismelor acvatice, modificând reacţia apelor (valoarea pH-ului). Variaţia naturală a valorii pH în ape este cuprinsă în general între 6,0 şi 8,5, valorile mai mici de 7 fiind caracteristice pentru apele din cursul superior al râurilor, iar valorile mai mari de 7 pentru apele situate în cursurile inferioare. Organismele acvatice sunt adaptate la acest interval de variaţie, limitele de rezistenţă pentru diferitele specii de peşti sunt situate cu 0,3-1,0 unităţi sub limita inferioară de pH = 6,0, şi cu 0,7-2,3 unităţi peste limita superioară de pH =8,5 Acidul sulfuric şi sulfaţi rezultă cu precădere la fabricarea acidului sulfuric, a îngrăşămintelor fosfatice, celulozei şi hârtiei, din industria lemnului, etc. Acidul azotic şi azotaţii, ionii de amoniu, rezultă de la fabricarea acidului azotic, a amoniacului şi a îngrăşămintelor cu azot, de la fabricarea explozivilor, de la instalaţiile de acoperiri metalice, etc. Apele uzate cu conţinut de ioni metalici: fier, mangan, cupru, crom, zinc, plumb, etc. provin din activitatea industriei metalurgică feroasă şi neferoasă, extracţiilor miniere, construcţiilor de maşini, electrotehnică, uşoară, etc. Substanţele minerale pot avea o acţiune directă sau indirectă asupra ihtiofaunei, deosebindu-se astfel substanţele minerale toxice şi substanţe minerale periculoase.


Substanţele minerale toxice sunt: clorul liber, cloraminele, amoniacul, hidrogenul sulfurat, metanul, cianurile, sulfurile solubile şi sărurile unor metale grele precum cupru, zinc, plumb, nichel, crom, cadmiu, argint, mercur, etc. Metalele grele precum mercurul, cadmiul, cuprul, plumbul, zincul, cromul determină, în general, inhibarea proceselor enzimatice celulare sau provoacă dereglări fiziologice prin acumularea lor în organismele vii. Metalele grele nu se descompun, ele se acumulează în mediu, în plante şi animale. Organismele vii acumulează cantităţi crescânde de metale grele atunci când sunt expuse pe termen lung şi repetat la poluarea cu metale grele, ele punând transfera toată cantitatea care au acumulat-o organismelor care le consumă. Din studiile de toxicitate acvatică rezultă că toxicitatea lor pentru peşti şi alte organisme acvatice se manifestă la concentraţii mici, funcţie de specie şi chimismul apei astfel că limitele de toxicitate ale metaleor grele pentru vieţuitoarele acvatice sunt: mercur 0,01-0,09 mg /l, cadmiu 0,02-0,2 mg /l, cupru 0,03-0,8 mg /l, plumb 0,1-0,4 mg /l, zinc 0,1-7,8 mg /l, crom 57-100 mg /l. Cianurile au un efect toxic direct prin blocarea absorbţia oxigenului de către celule şi aproape instantaneu, în special pentru peşti, care sunt de aproape de o mie de ori mai sensibili la cianuri faţă de oameni, fiind un indicator excelent a poluării cu cianuri. În eventualitatea că peştii nu mor ca urmare a unei expuneri de scurtă durată, ei pot rămâne cu probleme de înot, probleme de reproducere şi vulnerabilitate crescută faţă de speciile prădătoare. Cianurile nu rămân în mediu pentru o perioadă lungă de timp, nu se acumulează în sedimente şi în organisme. Cianurile metalelor alcaline se folosesc pentru extragerea aurului şi argintului din minereurile cu conţinut scăzut în aceste metale preţioase. Substanţele minerale periculoase, care periclitează indirect dezvoltarea şi chiar supravieţuirea ihtiofaunei sunt sărurile de azot, fosfor şi potasiu care prin acumularea lor în apele de suprafaţă duc la intensificarea fenomenului de eutrofizare. Aceste săruri ajung în apele de suprafaţă în principal de pe terenurile agricole tratate cu îngraşăminte minerale pe bază de azot, fosfor, potasiu prin intermediul apelor subterane sau a celor de şiroire. La această sursă de azot şi fosfor se adaugă şi apele provenite din deversările urbane, din mineralizarea substanţelor organice menajere, la care se adaugă fosforul conţinut în detergenţii biodegradabili. Aceste săruri, numite şi "săruri biogene" ajunse în apă duc la eutorfizarea apelor, fenomen ce are drept consecinţă dezvoltarea excesivă a algelor microscopice, dezvoltare cunoscută sub denumirea de "înflorirea apelor"1. Acest fenomen duce la consumarea oxigenului dizolvat din apă, ceea ce produce mortalităţi în masă a hidrobionţilor. În general apele curgătoare nu sunt afectate de acest fenomen datorită curentului apei care împiedică instalarea fitoplanctonului, în schimb ele transportă spre mări, spre ecosistemele deltaice importante cantităţi de săruri biogene.

LUIZA FLOREA 112

Un exemplu de eutorfizare a apelor îl constituie apele litoralul românesc al Mării Negre, care în perioada anilor "80 au fost supuse unor frecvente şi extinse fenomene de înflorire a apelor. Cauza acestor fenomene o constituie aportul crescut de azot anorganic total (de 2,5 ori mai mult faţă de anii "60), de fosfor total ( de 3,8 ori mai mult faţă de anii "60), adus de apele Dunării, şi de posibilitatea scăzută a amestecării apelor litorale. Intensificarea, în anii "80, a unor activităţi poluatore în bazinul hidrografic al Dunării, precum chimizarea agriculturii, utilizarea largă a pesticidelor, a detergenţilor, fără inroducerea unor măsuri de reţinere şi control al acestor poluanţi a dus la creşterea concentraţiei sărurilor biogene în ecosistemul marin litoral, cu consecinţe grave asupra tuturor componentelor biocenozelor, ceea ce a dus la scădere biodiversităţii, a bioproductivităţii cât şi la scăderea capacităţii de autopurificare a ecosistemelor litorale. Datorită transformărilor la care a fost supusă Marea Negră, în 1992 a fost declarată de către GEF "cea mai grav afectată mare a planetei noastre".

5.4. PESCUITUL Pescuitul este în zilele noastre domeniul unor mari abuzuri, mai ales braconajul de sturioni femele pentru icrele negre, constituind pentru unele regiuni una din cauzele principale ale regresiunii sau dispariţiei peştilor. Datele referitoare la evoluţia efortului de pescuit, la Dunăre unde se practică cel mai intens pescuit, sunt foarte rare. După unele studii efectuate la Dunăre (Ceapă C., 2001) în sectorul Isaccea - Călăraşi, în ultimii zece ani efortul de pescuit a crescut de aproximativ 20 de ori. Pescuitul unor specii valoroase poate fi total interzis sau poate fi supus unor reglementări care au în vedere perioadele de depunere a pontei, uneltele şi tehnica de pescuit şi de asemenea cantitatea şi talia minimă sub care peştii capturaţi trebuie înapoiaţi în apă.

5.5. INTRODUCEREA DE SPECII NEAUTOHTONE ŞI REPOPULĂRILE

Pătrunderea unei specii într-un nou ecosistem presupune un proces de influenţă reciprocă între specie şi biocenoză. Specia nou introdusă este supusă unui unui proces de transformare sub acţiunea factorilor abiotici şi biotici, iar biocenoza în care a reuşit să se instaleze o noua specie se poate modifica şi ea. Aceste modificări atât de o parte cât şi de cealaltă parte se produc pâna când se realizeaza un nou echilibru. În mod natural ele se produc încet, treptat, pe o perioada de timp îndelungată fără perturbari violente ale echilibrului ecosistemului respectiv.


Intervenţia omului în acest proces de introducere intenţionată sau neintenţionată de specii noi în diferite ecosisteme a luat o mare amploare, de multe ori consecinţele unor astfel de introduceri nefiind bine anticipate s-a ajuns la declanşarea unor adevărate "explozii ecologice" cu efecte catastrofale asupra ecosistemelor respective. Introducera de noi specii neautohtone pe peşti este o practică veche (vezi Anexa 18). În România unele din aceste încercări au fost soldate cu eşec, altele au reuşit foarte bine, din cele 18 specii de peşti introduse pentru aclimatizare în ultimul secol au supravieţuit doar nouă specii, din care cinci în sălbăticie (Battes K., 2000). În acest gen de activităţi trebuie să se procedeze cu mare prudenţă pentru a se evita ca speciile importate să concureze şi să elimine formele locale. Nu trebuie subestimat pericolul introducerii involuntare de boli infecţioase, virale sau parazitare, pentru că ravagiile sunt atât mai grave la speciile indigene care nu au nici un mecanism de apărare împotriva acestor boli necunoscute. De asemenea, trebuie să se aibă grijă în cazul repopulărilor, să nu se amestece o suşă locală cu alevinii aceleiaşi specii dar care provin din crescătorii din alte regiuni. În acest caz se poate introduce în bagajul genetic al populaţiei locale, perfect adaptate la mediu, gene străine a căror efecte sunt rar benefice şi care duc uneori la o degenerare sau la o alterare ireversibilă.

LUIZA FLOREA 114

6

MĂSURI PENTRU REFACEREA ŞI CONSERVAREA

IHTIOFAUNEI APELOR CURGĂTOARE

Fenomenele responsabile de regresiunea peştilor nu vor putea fi combătute eficient decât prin măsuri ce vizează protecţia şi restaurarea mediului acvatic în ansamblul său şi nu simplist prin măsuri din ce în ce mai contrariante. Menţinerea sau îmbunătăţirea calităţii apei, menţinerea integrităţii ecosistemului acvatic reprezintă două obiective indispensabile pentru conservarea şi dezvoltarea durabilă a resurselur naturale şi un preambul al tuturor politicilor de gestiune. Menţinerea unui stoc piscicol în mod total artificial într-un mediu impropriu prin asigurarea reproducerii, prin repopulări este o victorie tehnologică precară şi de asemenea un enorm eşec ecologic. Păstrarea diversităţii speciilor indigene, înseamnă mai întâi păstrarea calităţii şi diversităţii habitatelor. Este regretabil faptul că populările şi introducerea de specii neautohtone fac obiectul preocupărilor în detrimentul protecţiei speciilor locale şi a mediului lor. Pentru menţinerea biodiversităţi piscicole naturale şi pentru obţinerea unor producţii mari de peşte din apele curgătoare naturale este necesar aplicarea unor măsuri de protecţie şi refacere care să fie orientate în două direcţii şi anume în direcţia menţinerii integrităţii biotopilor acvatici şi în direcţia menţinerii unei structuri calitative şi cantitative a ihtiofaunei. Realizarea primei direcţii se va face prin aplicarea unui management integrat a resurselor de apă, prin reducerea poluării şi prin refacerea unor habitate pentru ihtiofaună. Pentru realizarea celei de-a doua direcţii se va avea în vedere în primul rând stoparea suprapescuitului şi apoi protecţia speciilor periclitate.


6.1. MANAGEMENTUL INTEGRAT AL BAZINELOR HIDROGRAFICE

În gestionarea resurselor acvatice sunt două direcţii principale şi anume păstrarea apei ca o resursă pentru asigurarea cantităţilor şi calităţilor necesare diferitelor nevoi umane pe de o parte, şi pe de altă parte menţinerea capacităţii ecosistemelor acvatice de a produce şi a susţine viaţa. Managementul resurselor de apă dintr-un bazin hidrografic impune tranziţia de la o percepţie sectorială la o percepţie integralistă a acestui areal, care nu reprezintă doar obiect de activitate pentru diferite activităţi (aprovizionare cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, producere de energie, transport, agrement, etc), ci reprezintă un complex de ecosisteme care generează şi susţin viaţa. Această cerinţa este pe deplin realizabilă prin prisma punerii bazei unui plan de management integrat al bazinelor hidrografice care să respecte cerinţele dezvoltării durabile. În elaborarea şi punerea în aplicare a unui management integrat, operational şi eficient, sau a unei bune gospodăririi bazinelor hidrografice, cum ar fi spus Grigore Antipa, este esenţial conlucrarea pe trei planuri: tehnico-ştiinţific, financiar, administrativ.

6.2. REDUCEREA POLUĂRII Diminuarea şi chiar înlăturarea poluării de orice natură este o problema globală ce afectează toate geosferele planetare nu numai sectorul de bioeconomia apelor. Activităţile de protejare, conservare şi îmbunătăţire a calităţii resurselor de apă pot fi împărţite în două mari grupe activităţi structurale şi activităţi nestructurale. Activităţile structurale sunt cele care acţionează prin intermediul factorilor tehnici, au o finalitate materială prin construirea unor obiective şi constau în:

• construirea de noi staţii de tratare a apelor uzate municipale sau industriale;

• repararea, modernizarea, extinderea vechilor staţii de tratare a apelor uzate municipale sau industriale;

• construirea de noi centre de tratare a deşeurilor (sau/şi modernizarea şi extinderea celor existente) pentru aglomerările municipale şi industriale;

• ridicarea gradului de tratare a deşeurilor la capacităţile existente, de la un nivel primar la unul superior, în scopul scăderii concentraţiilor de fosfor şi de azot;

LUIZA FLOREA 116

• conversia proceselor industriale pentru reducerea gradului de poluare (introducerea tehnologiilor şi practicilor ecologice);

• îmbunătăţirea tehnologiilor şi practicilor agricole (introducerea şi extinderea fermelor ecologice);

• îmbunătăţirea sistemului de canalizare în scopul micşorării infiltraţiilor şi a scurgerilor;

• reconstrucţia sau reabilitarea zonelor umede. Activităţile nonstructurale sunt cele care acţionează prin intermediul celorlanţi factori: legislativi, administrativi, economici, sociali, educaţionali, de cooperare internaţională şi constau în:

• dezvoltarea şi implementarea unor standarde stricte în vederea pretratamentului apelor uzate industriale, înainte de a fi deversate în sistemul municipal de tratare;

• dezvoltarea şi implementarea unei politici stricte de minimalizare a deşeurilor, care să fie aplicată la toate noile instalaţii industriale ce vor fi construite în viitor;

• dezvoltarea şi implementarea unor standarde stricte, care să fie aplicate tuturor sistemelor de canalizare ce vor fi construite în viitor;

• dezvoltarea şi aplicarea unor taxe ridicate pentru poluarea industrială, în vederea unei treceri rapide la minimalizarea poluării;

• dezvoltarea unor politici naţionale şi locale, a unei legislaţii, a unor aparate administrative, a unor pârghii financiare, care să conducă la un control mai riguros al utilizării pământului, în scopul reducerii scurgerilor rapide, eroziunii şi sedimentării;

• întărirea instituţiilor responsabile cu inspecţia, monitorizarea, a laboratoarelor de specialitate;

• dezvoltarea sau întărirea instituţiilor care răspund de gospodărirea resurselor acvatice a unui bazin hidrografic.

• instruirea personalului din instituţiile ce au activităţi şi responsabilităţi în domeniul gospodăririi apelor;

• campanii de informare şi educare a populaţiei şi de punere a bazelor pentru controlul poluării;

• realizarea unor înţelegeri internaţionale pentru a obţine o uniformizare a tratamentului poluatorilor industriali şi eliminarea autoprotecţiei şi a autoeschivării;

• dezvoltarea unor colaborări şi proiecte internaţionale. Îmbunătăţirea calităţii apelor curgătoare reprezintă o preocupare care se manifestă la nivelul întregului bazin hidrografic al Dunării. În acest sens sunt în desfăşurare o serie de programe naţionale şi internaţionale care au menirea creări


infrasructurii necesare în vederea aplicării legilor naţionale şi a acordurilor internaţionale de mediu referitoare la apă, acorduri care în final nu alt scop decât acela de menţinere a sănătăţii fluviului Dunărea. Cadrul legislativ în care se desfăşoară activitatea de gospodărire şi de protecţie a resurselor de apă din ţara noastră parcurge un amplu proces de reânoire dictat de necesitatea de a gestiona toate resursele care fac parte din sistemul pe care îl reprezintă un bazin hidrogafic. Actele normative (legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe de guvern, ordine şi reglementări departamentale, normative tehnice, STAS-uri) pentru factorul de mediu apă sunt într-un continuu proces de aliniere la normativele internaţionale. În vederea implementării cât mai rapide şi eficiente a cerinţelor, regulilor şi standardelor stipulate de legislaţia naţională şi internaţională (acorduri internaţionale) în bazinul hidrografic al Dunării este în curs de desfăşurare "Environmental Programme for the Danube River Basin" (Programul de Mediu pentru Bazinul Dunării) coordonat de ICPDR (International Commision for the Protection of the Danube River) şi finanţat de UNDP/GEF (United Nations Development Progeamme / Global Environment Facility). Începând cu 1997 ICPDR a derulat "Programul de Reducere a Poluării pe Dunăre", în cadrul căruia s-a pornit cu o amplă colectare de date de mediu de la toate ţările care fac parte din bazinul hidrografic al Dunării. Având la bază informaţiile din rapoartele naţionale, acest program a avut drept scop identificarea celor mai importante surse de poluare, denumite foarte sugestiv "hot spots", cuantificarea impactului lor din punct de vedere ecologic şi economic şi elaborarea de proiecte care să ducă la reducerea poluării pentru fiecare ţară. Pentru fiecare ţară în parte s-au identificat pentru cele trei mari surse de poluare: industrie, agricultură, municipalităţi cele mai importante puncte de poluare a apelor. Din totalul de 334 "hot spots" identificate 169 (50,5%) aparţin municipalităţilor, 112 (33,5%) aparţin industriei, 53 (16%) aparţin agriculturii. Ţările cu cele mai numeroase "hot spot" sunt: România cu 78 (23,3%) puncte fierbinţi de poluare, Iugoslavia cu 76 (22,7%), Slovenia cu 25 (7,5%). Pentru reducerea poluării în bazinul hidrografic al Dunării urmează implementarea în sectorul municipal, industrial, agricol, zone umede, şi prin acţiuni nonstructurale, a unor proiecte al căror impact ecologic este evaluat prin estimarea reducerii cantităţii unor poluatori importanţi precum : BOD, COD, N, P, şi al căror impact economic este estimat prin totalul investiţiilor de făcut (tabel nr.4.4 ).

LUIZA FLOREA 118

Tabelul nr. 6.1 Evaluarea impactului ecologic şi economic în cazul implementării proiectelor de reducere a poluării în bazinul hidrografic al Dunării

Ţara Impactul ecologic Impactul economic

Reduc. de BOD

Reduc. de COD

Reduc. de N

Reduc. de P

Reduc. COD+N+P

Cost total investiţii

tone / an mil.USD Bosnia

Herţegovina 75.220 37.020 5.638 1.036 179.734 284,55

Bulgaria 34.495 74.772 3.359 1.659 79790 295,62 Croaţia 21.667 41.697 1.771 263 51.814 739,40 Cehia 412 2.722 832 118 3.672 424,80

Ungaria 60.880 0 3.777 866 126.403 163,06 Moldova 80 0 480 0 640 272,27 România 74.843 42.928 13.887 3.498 61.882 657,69 Slovacia 2.355 4.516 1.792 312 5.394 179,16 Slovenia 50.188 114.050 7.568 1.685 123.303 301,18 Ukraina 1.526 2.105 418 116 3.085 78,67

Yuglosavia 80.879 110.500 22.641 7.723 210.506 689,32 Germania 0 0 4.769 0 4.769 106,86 Austria 11.240 16.528 4.510 404 21.442 657,25 TOTAL 413.794 446.838 71.442 17.680 872.433 4.850

Pentru România principalele municipii care poluează apele, pentru care s-au elaborat proiecte de înfinţare sau extindere a uzinelor de tratare a apelor uzate sunt: Reşiţa, Craiova, Deva, Câmpulung Muscel, Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Zalau, Galaţi, Mangalia, Brăila. Principalele unităţi industriale care poluează apele din România, pentru care s-au eleborat proiectele de construire sau de extindere a uzinelor de tratare a apelor uzate sunt: Sidex - Galaţi, Fibrex - Săvineşti, Oltchim, Indagra - Arad, Upsom - Ocna Mureş, Letea -Bacău, Someş - Dej, Sinteza - Oradea, Phoenix - Baia Mare, Vidra - Orăştie, Arpechim -Piteşti, Celohart Donaris - Brăila, Clujana - Cluj Napoca, Manpel - Târgu Mureş, Petrobrazi - Ploieşti, Siderca - Călaraşi, Govora - Râmnicul Vâlcea, Antibiotice - Iaşi, Colorom - Codlea, Romfosfochim - Valea Călugarească. Principalele unităţi şi zone agricole care poluează apele din România, pentru care s-au eleborat proiecte de reducerea poluării sunt: Comtom - Tomeşti, Suinprod - Independenţa, Galaţi, Romsuin Test - Periş, Comsuin - Ulmeni, Consuin Bergaşu - Timiş, zona Baia Mare, zona Zalău, zona Zlatna, zona Tazlău, zona Copşa Mică.


Pentru reducerea poluării în România urmează implementarea în sectorul municipal, industrial, agricol, zone umede, şi prin acţiuni nonstructurale, a unor proiecte al căror impact ecologic este evaluat prin estimarea reducerii cantităţii unor poluatori importanţi precum: BOD, COD, N, P, şi al căror impact economic este estimat prin totalul investiţiilor de făcut (vezi tab. 6.3.). Cele trei mari grupe de poluatori: municipalităţile, industria şi agricultura au fost analizate pe baza rapoartelor şi datelor furnizate de fiecare ţară în parte. Pentru România, prin analiza situaţiilor existente, s-a reuşit să se evidenţieze pentru problemele centrale din cele trei sectoare următoarele obiective şi măsuri generale (vezi tab..6.2). Tabelul nr. 6.2. Analiza sectorială a principalelor probleme de mediu din bazinul hidrografic românesc al Dunării

Sectorul poluator

Problemele centrale

Obiective Măsuri

Industria

Tehnologii învechite

Investiţii în tehnologii nepoluante

Găsirea mecanismelor financiare pentru încurajarea de noi investiţii, modernizarea tehnologiilor învechite

Încenineala proce - sului de privatizare

Accelererea procesului de privatizare

Încurajarea investiţiilor stră- ine în domeniul protecţiei mediului

Agricultura

Utilizarea inadec-vată a pesticidelor şi a îngrăşămintelor

Introducerea unor practici agricole adecvate

Programe de însuşire a practicilor agricole ecologice

Deversările de la fermele zootehnice

Oprirea deversărilor de la fermele zootehnice

Monitorizarea; întărirea şi aplicarea legislaţiei

Municipiile

Lipsa uzinelor de tratare a apelor uzate

Construirea si moder nizarea uzinelor de tratare a apelor uzate

Construirea de noi dotări şi îmbunătăţirea celor existente

Lipsa tratării adecvate a deşeurilor solide

Dezvoltarea de meto-de adecvate de tratare a deşeurilor solide

Construirea de noi dotări şi îmbunătăţirea celor existente

Deversări necontro late din zona locali-tăţilor rurale

Controlul deversă-rilor din localităţile rurale

Conştientizarea populaţiei şi dezvoltarea programelor de monitoring

LUIZA FLOREA 120

Tabelul nr.6.3. Evaluarea ecologică şi economică a principalelor proiecte propuse pentru reducerea poluării Dunării în Romania.(DPRP, 1999)

Sector Denumire proiect Estimarea reducerii poluării prin: Total investiţie (mil.USD)

Costuri întreţinere (USD/ t)

N12 (t/an) P13(t/an) CCO14 (t/an) total (t/an) 8 M WWTP11 Bucuresti 7509 1744 5566 14819 250 4,49 M WWTP Braila 882 3750 4572 21 7,99 M WWTP Galati 812 275 5540 6627 29,50 8,14 M WWPT Timisoara 444 101 2561 3106 1,50 2,477 M WWPT Resita 241 527 1729 2497 3,50 4,102 M WWPT Iasi 165 354 772 1291 1,90 3,295 M WWPT Zalau 111,6 33,6 846 991,2 7 24,105 M WWPT Deva 63,2 31,4 1156 1250,6 5,60 53,277 9I Sidex Galati 755 10 2535 3300 73,20 47,83 I Celohart Braila 1242 2,70 I Indagra Arad 280 2448 2728 1 1,786 I Somes Dej 91 3522 3613 0,6 3,297 I Letea Bacau 551 155 1699 2405 1,50 1,062 I Antibiotice Iasi 8,4 2,5 547 557,9 1,80 82,569

10A Comsuin Bergasu 573 2586 3159 0,6 314 A Comsuin Ulmeni 330 0,9 488 818,9 0,98 1,481 A Suinprod Independenta 226 409 635 0,8 1,082 A Comtom Tomesti 26,6 0,2 73,1 99,9 10 335,821

alte proiecte

........

........

......

.......

........

........

TOTAL 13.887 3.498 42.928 60.313 657,69 8 M=municipalităţi; 9 I=industrie; 10A=agricultură 11 WWPT = Waste Water Tratament Plant = Uzina de tratare a apelor uzate 12N= azot; 13P=fosfor; 14CCO=consum chimic de oxigen (substanţă organică)


6.3. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ A HABITATELOR

Refacerea şi conservarea habitatelor specifice de reproducere, creştere, hrănire

şi iernare a ihtiofaunei apelor curgătoare a devenit o necesitate ca urmare a unui înalt grad de antropizare a bazinelor hidrografice. Diminuarea zonelor inundabile de-a lungul râurilor mari şi de-a lungul fluviului Dunărea constituie acţiunea care a avut drept consecinţă cele mai mari pierderi de habitat pentru ihtiofauna apelor curgătoare. În ultimii 100 de ani impactul antropic asupra ecosistemelor curgătoare a evoluat de la un impact antropic neagresiv, la începutul secolului, la un impact antropic agresiv degradator, la mijlocul secolului, pentru ca la sfârşitul secolului să ia amploare activităţile de renaturare ecologică. Termenul de renaturare ecologică e utilizat pentru a ilustra o gamă largă de lucrări ce se efectuează în scopul ameliorarii, diminuarii, compensării unor efecte negative produse în zonele inundabile modificate. În gama largă de termeni folosiţi cu scopul de a ilustra această intenţie actuală a omului sunt incluşi termenii de: renaturare, reconstrucţie ecologică, reamenajare, etc. Fiecare din aceşti termeni având o încărcătură semantică diferită, dar de cele mai multe ori e greşit folosită.

La noi în ţară acţiuni de refacere a luncilor inundabile s-au efectuat pe teritoriul rezervaţiei biosferei Delta Dunarii. Astfel, în perioda 1993-1994 au fost inundate două ostroave de pe Braţul Chilia: Ostrovul Babina cu suprafaţa de 2237 ha şi Ostrovul Cernovca cu peste 1000 ha, aceste suprafeţe reprezintă cea mai mare suprafaţă inundabilă din Europa ce a fost supusă procesului de renaturare. În vederea îmbunătăţirii capacităţii naturale de autoepurare a fluviului Dunărea, cât şi pentru refacerea zonelor de reproducere şi hrănire a speciilor de peşti semimigratoare s-a lansat proiectul numit "Coridorul verde al Dunării" coordonat de catre WWF-Auen, Germania. În urma studiilor efectuate de evaluare a potenţialului ecologic a unor foste zone inundabile, WWF a identificat de-a lungul fluviului un numar de 17 zone umede care sunt propuse să fie reintroduse în regimul natural de inundabilitate. Pentru România sunt propuse şase zone ce prezintă un potenţial ecologic şi economic adecvat în acest scop. Trei din aceste zone, balta Potelu (între Bechet şi Corabia), balta Suhaia (între Turnu Magurele şi Zimnicea), balta Greaca (între Olteniţa şi Giurgiu), au corespondenţă pe malul bulgaresc, zona Prutului inferior are corespondenţă pe malul moldovenesc, iar două zone, balta Călăraşi şi polderul Pardina sunt numai pe teritoriul românesc (tabel nr.4.7).

LUIZA FLOREA 122

Tabelul nr.6.4. Potenţialul de autoepurare a zonelor inundabile propuse a fi restaurate

Zona

Supr. zonei

Supr. propusă ptr. restaur.

Reducerea de N

Reducerea de P

Valoara de

reducerii nutrienţi

min. max. min. max. min. max. min. max. ha ha ha t/an t/an t/an t/an mil.usd/a

n mil.usd /an

1 27000

14625

14625 1463 1463 146 146 3,656 3,656

2 27000

15000

15000 1500 1500 150 150 3,750 3,750

3 54000

33750

33750 3375 3375 338 338 8,437 8,437

4 10000

7500 7500 750 750 75 75 1,875 1,875

5 51000

15500

23250 1550 2325 155 233 3,875 5,812

6 30000

22500

22500 2250 2250 225 225 5,625 5,625

7

total 64632

21405

298693 21405

29869

2140 2987 53,511 74,673

Legenda: 1 = zona inundabilă balta Potelu + malul bulgăresc 2 = zona inundabilă balta Suhaia + insulele bulgăreşti 3 = zona inundabilă balta Greaca + Tutrakan 4 = insula Călăraşi 5 = zona inundabilă a Prutului inferior malul românesc + malul moldovenesc 6 = polderul Pardina 7 = restul zonelor inundabile propuse În calculul potenţialului ecologic şi economic al zonelor inundabile, WWF a utilizat următoarele valori rezultate din cercetări şi experimentări îndelungate în domeniul zonelor umede:

• potenţialul de reducere a azotului (N) este estimat la 100 kg/ ha / an; • potenţialul de reducere a fosforului (P) este estimat la 10 kg/ ha / an; • valoarea reducereii nutrienţilor este estimată la 250 USD/ ha / an.

ĂTOARE ŞI DIAGNOZA ECOLOGICĂ 123

Zone propuse pentru reconstrucţie ecologică Zone în curs de reconstrucţie ecologică

Fig. 6.1. Coridorul Verde al Dunării pentru România, Bulgaria, Moldova şi Ucraina.

APELE CURG

LUIZA FLOREA 124

6.4. STOPAREA SUPRAPESCUITULUI ŞI PROTECŢIA

SPECIILOR PERICLITATE

Una din principalele cauze care a dus la modificarea structurii calitative şi cantitative a ihtiofaunei apelor curgătoare este intensificarea activităţii de pescuit industrial. Chiar dacă metodele de pescuit nu s-au schimbat faţă de cele practicate la începutul secolului al-XX-lea, efortul de pescuit s-a intensificat datorită dotării cu motoare a ambarcaţiunilor utilizate, creşterii lăţimii şi lungimii toanelor de pescuit, creşterii numărului de toane, creşterea numărului de permise de pescuit (Ceapă C., 2001). Pentru aşezarea acestei activităţi pe principiile exploatării durabile este necesar aplicarea următoarelor măsuri: • pescuitul industrial să fie fundamentat ecologic, iar captura anuală corelată cu

potenţialul bioproductiv al ecosistemului; • pescuitul industrial să fie făcut după reguli unitare în toate bazinele

hidrografice; • respectarea cu stricteţe a perioadei de prohibiţie a pescuitului, perioade care

să fie corelate cu condiţiile climaterice favorabile reproducerii peştilor cu valoare economică, respectarea taliei minime legale, ochiurile plasei de pescuit să fie de minimum 32 mm;

• prohibiţia pescuitului, pe o perioadă de 5 ani, a unor specii valoroase, care înregistrează o scădere alarmantă (crapul sălbatec, sturionii, etc.);

• buna funcţionare a inspecţiei naţionale pentru protecţia fondului piscicol din apele naturale;

• înfiinţarea unor rezervaţii naturale permanente sau temporare unde să fie cu desăvârşire interzis pescuitul (bălţi, ostroave, tronsoane de râu).

• repopularea apelor naturale cu material piscicol valoros produs în pepinierele din cadrul fermelor piscicole;

• exploatarea mixtă agro-piscicolă a unor zone îndiguite care au terenul sărăturat.

Începând cu 1998, în urma aplicării Legii Apelor nr. 107/1996 administrarea resurselor pescăreşti din apele naturale interioare a revenit Companiei Naţionale "Apele Române", care prezintă în teritoriu 12 filiale. Pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (RBDD) administrarea resurselor pescăreşti a rămas în atribuţiile Administraţiei Biosferei Delta Dunării (ARBDD)cu sediul în Tulcea. În prezent, în urma apariţiei Legii privind Fondul Piscicol, Pescuitul şi Acvacultura nr. 192/2001, în cadrul art. 79 s-au stabilit noii administratori pentru fondul piscicol din apele din domeniul public. Astfel, administrarea


resurselor pescăreşti din apele interioare revine Companiei Naţionale de Administrare a Fondului Piscicol, iar pentru apele de pe teritoriul RBDD a rămas acelaşi administrator, ARBDD. În cadrul aceleaşi legi s-a decis înfiinţarea unui organism de control, care să monitorizeze eficient modul de desfăşurare al activităţilor de pescuit în bunurile naturale, şi anume Inspecţia Piscicolă. Existenţa cadrului legislativ şi perspectiva organizării şi funcţionării eficiente a instituţiilor statului prevăzute de Legea nr. 192/2001 crează premizele ca activitatea de pescuit în apele curgătoare să se desfăşoare pe principiile exploatării durabile, punându-se capăt suprapescuitului, braconajului care au contribuit într-o mare măsură în ultima perioadă la diminuarea fondului piscicol din apele naturale.

LUIZA FLOREA

126

ANEXA 1 - ZONELE PISCICOLE -GRAFICELE PANTELOR În 1949, Huet a enunţat astfel regula pantei: "Într-o regiune biogeografică determinată, apele curgătoare care prezintă acelaşi ordin de mărime a lăţimii şi adâncimii şi care au pante asemănătoare, au caractere biologice şi mai ales populaţii piscicole analoge." Se disting astfel 4 zone piscicole principale: • în apele curgãtoare rapide -zona pãstrãvului • în apele curgãtoare destul de rapide -zona lipanului • în apele curgãtoare moderate -zona mrenei • în apele curgãtoare calme -zona plãticii Diagrama pantelor zonelor piscicole permite încadrarea, în funcţie de pantã şi de lăţimea sa, a unui sector sau a unui tronson dintr-un rîu, într-una din cele 4 zone (vezi fig.7.1).Această diagramă, stabilită pentru cursurile de apă din Europa occidentală se poate aplica şi în Europa centrală.

fig.7.1. Diagrama zonelor piscicole în funcţie de pantă şi de lăţimea cursului de apă (prezentare sub formă logaritmică, Cuinat, 1965)

APELE CURGĂTOARE ŞI DIAGNOZA ECOLOGICĂ

127

ANEXA 2 - GRADUL DE SATURAŢIE ÎN OXIGEN DIZOLVAT Este util să se cunoască nu numai conţinutul în oxigen a unei probe de apã, dar şi dacã această apă este saturată în oxigen. Raportul între concentraţia la un moment dat şi concentraţia maximă de oxigen se numeşte "procent de saturaţie". Conţinutul în oxigen, exprimat în mg /l sau în cmc /l, poate fi transformat în procent de saturaţie dacă se cunoaşte temperatura apei şi presiunea atmosferică din timpul prelevării (sau chiar numai altitudinea locului de prelevare). Pentru aceasta, diferiţi autori au pus la punct tabele, nomograme, grafice (vezi graficul din fig.7.2). Pentru a obţine procentul de saturaţie se uneşte printr-o dreaptă temperatura probei de apă cu conţinutul în oxigen dizolvat şi se citeşte gradul de saturaţie în punctul în care această dreaptă intersectează scala înclinată. Pentru a se ţine cont şi de presiunea atmosferică sau de altitudine se multiplică conţinutul de oxigen măsurat cu factorul corespunzător (tabelul din stânga, sus) şi se intră în scala de jos cu rezultatul astfel obţinut.

Factorul de corectie al gr de saturatie in O2 Altit. (m)

Pres (mm)

Factor

0 760 1,00 100 750 1,01 200 741 1,03 300 732 1,04 400 723 1,05 500 714 1,06 600 705 1,08 700 696 1,09 800 687 1,11 900 679 1,12 1000 671 1,13 1100 663 1,15 1200 655 1,16 1300 647 1,17 1400 639 1,19 1500 631 1,20 1600 623 1,22 1700 615 1,24 1800 608 1,25 1900 601 1,26 2000 594 1,28 2100 587 1,30 2200 580 1,31 2300 573 1,33 2400 566 1,34 2500 560 1,36

fig.7.2. Abaca ce arată gradul de saturaţie în oxigen dizolvat (Mortimer, 1956)

LUIZA FLOREA

128

ANEXA 3 - APRECIEREA CAPACITĂŢII BIOGENE a) Apreciera capacitatăţii biogene B (Leger) În 1910, Leger a definit capacitatea biogenă ca: "expresia valorii nutritive a unui curs de apă din punct de vedere al asigurării hranei pentru peşti." Aprecierea capacităţii biogene a unei ape curgătoare din zona montană se bazează pe un examen "clinic" al cursului de apă de către un specialist ce are o anume experienţă.Acest examen se referea la: • bogăţia cursului de apă în peşti în momentul studiului; • abundenţa nevertebratelor acvatice (mai ales a grupelor căutate în mod

deosebit de peşti); • vegetaţia acvatică; • vegetaţia malurilor, orientarea cursului de apă în raport cu vânturile

dominante şi abundenţa aportului de insecte terestre; • natura fundului; • caracteristicile fizice (mai ales temperatura) şi chimice ale apei; • aliura curentului şi în general regimul general de curgere; • factorii negativi, eventual (intervenţii umane asupra albiei sau asupra

calităţii sau cantităţii apei). Ca rezultat al acestui examen şi după modelele formulate de autor, se conferă o notă pentru capacitatea biogenă B pornind de la 0 pentru cursurile de apă cele mai sărace, până la 10 pentru cele mai bogate. b)Calculul productivităţii piscicole Această notă permite să se aprecieze cu aproximaţie productivitatea piscicolă anuală, care este calculată astfel: -pentru cursurile de apă cu salmonide: P(kg/ha) = 10 B sau P"(kg/km/an) = B L unde L = lărgimea medie în m -pentru cursurile de apă cu ciprinide: P(kg/ha) = 20 B sau P"(kg/km/an) =2B L unde L = lărgimea medie în m


129

ANEXA 3" - EŞANTIONAJUL NEVERTEBRATELOR PENTRU DETERMINAREA CAPACITĂŢII BIOGENE ŞI A INDICILOR DIVERSITĂŢII BIOTICE a)Metode de prelevare a eşantioanelor În fiecare facies întâlnit se va efectua trei prelevări ale faunei de fund (perifiton şi bentos) cu ajutorul instrumentelor specifice. Este important să se aleagă staţiile de prelevare reprezentative pentru faciesul studiat şi din aceleaşi puncte să se preleveze probe şi pentru datele fizico-chimice. b)Tehnicile de prelevare şi de prelucrare a probelor Materialele prelevate pot fi puse într-un vas care conţine apă ce se menţine la o temperatură scăzută, iar trierea animalelor se va face în laborator pe grupe mari ca: ordine, clase, etc. Dacă se lucrează cu sedimente fine (nisip, mâl, etc) este preferabil să se cearnă probele înainte de a ajunge în laborator, astfel proba de mâl se pune într-o coloană de 4 site cu ochiurile de 5 mm, 1 mm, 0,5 mm şi 0,25 mm şi se spală coloana de site cu un jet de apă. Fauna se va distribui pe aceste site în funcţie de talie. De pe fiecare sită se culeg formele reţinute, se pun în vase cu apă şi se transportă la laborator unde se triază pe diferite grupe. Este de dorit să se conserve aceste organisme vii, astfel ca determinarea sistematică să se facă cu uşurinţă.

LUIZA FLOREA

130

ANEXA 4 -NIVELUL FAUNISTIC CEL MAI RIDICAT ŞI INDICELE DE DIVERSITATE BIOTICĂ Nivelul faunistic cel mai ridicat permite aprecierea gradului de reprezentare a unităţilor sistematice, a nevertebratelor care joacă un rol important în alimentaţia peştilor (vezi tab.7.1.) Acest indice se citeşte în coloana III. Indicele diversităţii biotice a mediului acvatic permite aprecierea evantaiului de prăzi posibil de a fi capturate de către peşti, se citeşte în coloana IV. Indicele general de diversitate biotică este suma celor trei indici (din zonele de curent, întinsuri, profunde) multiplicaţi cu procentul din suprafaţa faciesului corespunzător. Tabel nr.7.1. Determinarea nivelului faunistic şi a indicelui de diversitate ( Tuffery) I grupa faunistică

II III nivelul faunistic

IV numărul total de unitaţi sistematice prezente

1- 2 3 - 5 6 - 10 11 - 15 16--- trei ordine

prezente 1.

indicele biotic plecoptere trichoptere efemeroptere

7 8 9 10

numai plecoptere şi efemeroptere

2. 5 6 7 8 9

numai trichoptere şi efemeroptere

3. 5 5 7 8 9

tricoptere sau efemeroptere

4. 5 5 6 7 8

gamaride sau odonate

gamaride prezente

5. 4 5 6 6 7

sau moluşte (gr. de sus absente)

gamaride absente

6. 2 3 4 5 5

aselide sau hemiprere sau tubifcide sau chironom. (gr. de sus absente)

7. 1 2 3 4


131

ANEXA 5 - PROFILUL FIZICO-CHIMIC AL APEI Se poate reprezenta pe un grafic valorile găsite pentru 5 parametrii (oxigen, materii organice, temperatură, pH, conductivitate şi calciu) şi să se unească punctele obţinute printr-o linie. Această linie ce se obţine astfel s-a numit "profilul fizico-chimic al apei." Scările cu valorile celor 5 parametrii sunt astfel alese că linia rezultată prin unirea celor 5 valori reflectă într-un mod foarte simplu proprietăţile esenţiale ale apei vis-a-vis de salmonide. Cele 4 tipuri de "profile fizico-chimice" posibil de a fi găsite sunt schematizate în figurile de mai jos şi corespund celor 4 tendinţe demografice esenţiale: • tipul 1 :creşterea densităţii populaţiei (creştere lentă, biomasă medie,

productivitatea destul de slabă); • tipul 2 :creşterea densităţii populaţiei (creştere rapidă, biomasă mare

productivitate mare);

• tipul 3 :scădera densităţii populaţiei (creştere rapidă, biomasă destul de slabă; productivitate medie);

• tipul 4 :scădera densităţii populaţiei (creştere lentă, biomasă scăzută, productivitate scăzută). Tendinţele demografice descrise mai sus nu sunt valabile deâct într-o manieră generală, ele fiind evident condiţionate şi de alţi factori, în special de morfodinamica cursului de apă. 1.oxigen 2.mat.org. 3.temp. 4. pH 5.condutiv. 6.calciu tipul 2 tipul 3 1.oxigen 2.mat.org. 3.temp. 4. pH 5.condutiv. 6.calciu tipul 2 tipul 3

LUIZA FLOREA

132

ANEXA 6 - MĂSURĂTORI, CATEGORII DE LUNGIME Cel mai des se măsoară lungimea totală a peştelui, ca distanţa dintre extremitatea anterioară (vârful botului) şi extremitatea posterioară (lobul cel mai lung al caudalei), astfel încât, lungimea totală este lungimea maximă. Măsurătorile pot fi făcute pe teren, având ca ordin de mărime milimetrul sau cel puţin jumătate de centimetru.Pentru calcularea frecvenţei claselor de lungime a peştilor capturaţi, încadrarea pe categorii de lungime se face din 0,5 sau 1 cm. Repartizarea frecvenţelor pe clase de lungime poate furniza informaţii utile cu privire la structura pe vârste mai ales. Calculul populărilor, după metoda Petersen sau De Lury, cel mai adesea se face pe grupe de lungime cu intervale mai mari. Din diferite motive (mai ales datorită depopulărilor şi a scăderii efectivelor de peşti) se folosesc intervale mari. Astfel, pentru peştii de talie mică intervalul este de ordinul 4-6 cm, iar pentru peştii cu talie mare intervalul este de 5-10 cm. Aceste intervale pot să corespundă grupelor de vârstă, ceea ce va uşura următoarele calcule. Această metodă uşurează de asemenea calculul limitelor de încredere a efectivelor pe grupe de vârstă.


133

ANEXA 7 - METODA DE INVENTARIERE "PETERSEN" SAU A CAPTURILOR ŞI RECAPTURILOR

Tabelul nr. 7.2. Prezentarea datelor şi a modului de calcul, pentru un inventar efectuat prin metoda Petersen (metoda directã) Categ. de lungime

Numãrul de peşti capturaţi

Eficacitatea primului pescuit

Popularea estimata

(cm) 1-ul pescuit

al-2-lea pescuit cea mai prob. r + n

limitele de încred. ptr. 95% (din calcul sau abacã)

cea mai prob. m/e

limitele de încred. ptr. 95%

m marcaţi r

total u+r n

e e’ e’’ P m/e’ P’

m/e’’ P’’

4-5,9 6-7,9 Legendă: m =peşti marcaţi şi repuşi în apă după primul pescuit u =peşti nemarcaţi prinşi la al doilea pescuit r =peşti marcaţi reprinşi la al doilea pescuit e = r / u + r estimarea eficacităţii primului pescuit P = m / e = m(u+r) / r popularea estimată (cea mai probabilă)

LUIZA FLOREA

134

Tabelul nr. 7.3. Prezentarea datelor şi calcului prin metoda regrupării, în cazul inventarierii făcută prim metoda lui Petrersen (metoda indirectă) categ. de lung. (cm)

DATE DESPRE CATEGORIA DE LUNGIME (i) DATE REGRUPATE ( grupe de vîrstã) (j ) limite de încre-dere pt. 95% e

1-ul pes-cuit

al-2-lea pescuit

m+u 1+3

Pi sector 5/16

Pi hectar

greut. indiv. medie (g) wi

Bio-masa pe categ. pe sector

∑m ∑r ∑n e 10/11

Pj sector 9x11/ 10 = 9/12

Pj hectar

∑u ∑m+ ∑u 9+14

E* 15/13

e’= e/e’ 12/ 17

e”= e/e” 12 / 18

m

marcati r

nemarcati u

Total n 2+3

6x7

0 1 2 3 4 5 6 6’ 7 8 9 10 11 12 13 13’ 14 15 16 17 18 E*-Coeficientul ponderaţiei ţine cont de nr. de peşti capturati pentru

prima data. Mod de completare: _se completează pe toate liniile coloanelor 1-5 (cu date pentru fiecare

categorie (i) cu intervalul de 1 cm); _se completază o linie pentru fiecare “mare categorie găsită” (j), coloanele 9-16. _coloanele 17 şi18 sunt completate intrând în abacă (vezi fig.1, fig 2). Cu valorile din col.11 se alg fusele şi cu cele din col.12 se alege valoarea r/u+r; _se completeaza, pe toate liniile col.6 si 7 (vezi fig.3) şi col 8.


135

ANEXA 8 - METODA DE INVENTARIERE "DE LURY" SAU A UNITAŢILOR DE EFORT Tabelul nr. 7.4. Prezentarea datelor şi calculul prin metoda regrupării, după inventarierea făcută prin metoda lui De Lury Categ. de lung. (cm)

DATE DESPRE CATEGORIILE DE LUNGIME (interv. = 1cm) ( i )

DATE REGRUPATE IN “MARI CATEGORII” SAU GRUPE DE VÎRSTÃ ( j )

CAPTURI DIN PASAJE capturiletotale

popula-rea

greutat. indiv. medie (g)

biomasa (g)

CAPTURI DIN PASAJE

capturatotala

popula-rea

eficien-ta

limite de incredere

1-a =mi

2-a =ni

3-a =oi

4-a =pi

=Ci 1+2+ 3+4

Pi (5/15)

=w

=W 6 x 7

∑m i =mj ∑1

∑n i =nj ∑2

∑o i =oj ∑3

∑p i =pj ∑4

∑Cj 9+10+ 11+12

Pj calculat prin re-gresiune

Ej (13/14)

p’

p”

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 Mod de completa re:

-se completează coloanele de la 0 la 5, pe toate liniile, apoi cele de le 9 la 15, pe o linie pentru o "mare categorie" (de lungime, de vârstă, etc) găsită; - coloana 14 este completata prin regresiune cu date din coloanele de la 9 la 12 (vezi fig.4.); -în sfârşit se calculează populaţiile şi biomasele pentru micile categorii în coloanele de la 6 la 8.

LUIZA FLOREA

136

a) diagrama aritmetică, populaţia poate fi estimată la 130 peşti; b) diagrama semilogaritmică, populaţia poate fi estimată la: (40+30+20+12 = 102) + (8,3+ 5,5+ 3,6+ 2,4+1,6+1+..)23 ceea ce face 125 peşti. Fig. 7.4. Inventariere prin metoda lui De Lury. Estimarea graficã a populaţiei ( pe categorii de lungimi date), după 4 pescuiri succesive ce au producţiile de: 40, 30, 20 şi 12 peşti


137

ANEXA 9 - METODA DE INVENTARIERE "SCHNABEL" Tabelul nr.7.5. Calculul populaţiei, prin metoda de inventariere a lui Schnabel Pescuitul numărul

1 2

3

etc.

Numarul de peşti capturaţi A Numarul de noi mărci repuse în apă Numarul de mărci existente în apă B AxB ∑AxB Numarul de mărci găsite C ∑C

Popularea cea mai probabilă ∑AxB P= ------ ∑C

N.B. În practică este mai util dacă se prezintă acest tabel astfel încât coloanele 1,2,3... sa devină linii orizontale.

LUIZA FLOREA

138

ANEXA 10 - LIMITELE DE ÎNCREDERE a) Aplicarea la metoda lui Petersen Limitele de încredere a efectivului pentru o securitate de 95% pot fi evaluate cu ajutorul nomogramei din figura nr.7.5. Având o utilizare rapidă şi uşoară această nomogramă prezintă totuşi inconvenientul furnizării unui interval de încredere foarte supraestimat în cazul micilor eşantioane (u + r), pentru categoriilor de peşti capturaţi cu o mare eficacitate. O altă nomogramă a fost stabilită ţinând cont de importanţa efectivului din care eşantionul u+r a fost extras, acest efectiv fiind aproximativ evaluat în cazul în care la al doilea pescuit eşantionul (u+r) este puţin diferit de eşantionul de la primul pescuit (m), ceea ce este cazul condiţiilor întâlnite curent în pescuitul electric. Această nomogramă are tendinţa, în mod general, de a subestima intervalul de încredere, dacă ea se utilizează în aceaşi manieră ca la precedentul mod. Nomograma din figura nr. 7.6 dă un inteval de încredere mult mai îngust decât precedentul, în cazurile în care r/u+r este crescut, deci u+r este puţin important. Acest interval tinde să fie subestimat în măsura în care u+r este mai mare decât m.


139

Valoarea lui m/p

Valoarea lui (r/u+r) Fig. 7.5. Abaca pentru determinarea intervalului de siguranţă de 95% pentru estimarea unei populaţii prin metoda lui Petersen. Legendã: m = nr. de peşti, dintr-o specie şi o categorie de lungime datã, marcaţi şi repuşi în apă după primul pescuit; r = nr. de peşti, dintr-o specie şi o categorie de lungime datã, marcaţi, capturaţi la al-2-lea pescuit; u = nr. de peşti, dintr-o specie şi o categorie de lungime datã, nemarcaţi, pescuiţi la al-2-lea pescuit; P = nr. cel mai probabil din aceşti peşti, estimaţi prin metoda lui Petersen P= m/( r/ u+r) = m(u+r)/r Exemplu de utilizare: fie m=120, r=60, u=40 atunci r/(u+r)=0,6 , P=m/0,6= 200 Intersecţiile celor două curbe u+r=100 cu verticala abcisei de 0,6 au pe ordonatã valorile de 0,49 şi 0,69. Limitele de siguranţã, din jurul estimãrii de P=200 sunt: P’= 120/0,49= 245 şi P’’= 1200,69= 174

LUIZA FLOREA

140

Valoarea lui m/p

Valoarea lui (r/u+r) Fig. 7.6. Abaca pentru determinarea intervalului de siguranţă de 95% pentru estimarea unei populaţii prin metoda lui Petresen (cazul când la al-2-lea pescuit (u+r) este puţin diferit faţă de primul pescuit (m)). Această abacă dă un interval de siguranţă mult mai precis decât precedenta, în cazul în care r/u+r este ridicat şi unde u+r este puţin important. Acest interval tinde să fie subestimat în cazul în care u+r este mult mai mare decât m.


141

ANEXA 11 – CÂNTĂRIREA, EVALUAREA BIOMASEI Peştele este cântărit după o uscare lejeră cu un tampon de hârtie de filtru, utilizarea instrumentelor de înaltă precizie este mai puţin întâlnită pe teren şi în cazul peştilor vii, o precizie de 1 la 3 % este în generel suficientă. În mod normal nu este necesar cântărirea fiecărui peşte capturat, plecând de la un eşantion reprezentativ se construieşte curba greutate - lungime (vezi fig. 7.9.), se deduce greutatea individuală medie pentru fiecare categorie de lungime (media aritmetică a greutăţilor corespunzătoare limitelor de lungime a categoriei), această greutate individuală medie multiplicată cu popularea cea mai probabilă a categoriei dă biomasa corespunzătoare, suma acestor biomase dând biomasa totală. Metoda ce constă în cântărirea globală a peştilor capturaţi la primul pescuit, apoi la al doilea pescuit, etc, şi apoi aplicarea calcului pe aceste greutăţi este mult mai rapidă, dar nu dă nici o informaţie despre coeficientul condiţiei (vezi anexa 17).

LUIZA FLOREA

142

ANEXA 12 - DETERMINAREA VĂRSTEI Determinarea vârstei se face cel mai des prin examinarea structurilor osoase, solzi şi uneori otolite, oase operculare, radiile înotătoarelor. Tehnicile de examinare şi de interpretare, bazate pe numărarea inelelor anuale, sunt foarte complexe şi variabile în funcţie de specie. În generel se prelevează aproximativ 10 solzi de pe flancul peştelui (din zonele unde solzii apar cel mai devreme). Este dificil de a încerca prelevarea şi examinarea tuturor peştilor inventariaţi. Deci în mod obişnuit nu se recoltează decât pentru un eşantion, stratificat din populaţia considerată, constituit din 15-20 subiecţi, pe categorie de lungime cu intervalul de 2 cm, acest număr putând fi redus în cazul subiecţilor a căror talie indică o grupă de vârstă foarte tânără. Măsurarea retro sau inversă, adică o determinare a lungimilor din timpul primăverilor precedente, bazată pe proporţionalitatea dintre lungimea corpului şi razele scării, poate fi de asemenea utilizată, ceea ce dă informaţii asupra creşterii din cursul anilor precedenţi. Se va utiliza, de preferinţă, o metodă grafică. Evaluările vor fi cu atât mai uşoare dacă se va face măsurarea inversă pe grupe de vârste, mai curând decât pe indivizi. Numeroasele cauze de erori fac delicată utilizarea acestei tehnici, mai ales neliniaritatea relaţiei corp-scară care necesită o corecţie, de asemenea posibilitatea formării de inele anuale în alte sezoane. Cunoscând vîrstele subiecţilor din eşantioane se pot prezenta grafic, în funcţie de vârstă, lungimea medie, cât şi valorile minime şi maxime observate. Curbele de creştere sunt uneori prezentate separat pentru fiecare din sexe.


143

ANEXA 13 - DETERMINAREA STRUCTURII PE VĂRSTE Structura pe vârste, adică repartizarea populaţiei în grupe de vârstă, este calculată după repartiţia găsită în eşantion, pe categorii de lungime, cu intervalul de 2 cm. Tabelul nr. 7.6. face o prezentare a modului de calcul. Piramida vârstelor este rar stabilită separat pe sexe. Tabelul nr.7.6. Calculul repartiţiei populaţiei pe grupe de vârste în funcţie de repartiţia găsită în eşantion.

categ. de lung.

(cm)

popul. cea mai

probab

nr. de subiecţi studiaţi (eşant.)

repartizarea pe grupe de vârste

0 + 1 + 2 + 3+ B A eşanti.

a0 popul.

b0 (a0B/A)

a1

b1

(a1B/A)

a2

b2

(a2B/A)

etc...

... 4-5,9 6-7,9 etc.

Total total/ha

LUIZA FLOREA

144

ANEXA 14 - PRODUCŢIA NETĂ ANUALĂ Producţia netă anuală a peştilor aparţinând unei specii este dată de biomasa de peşte produsă de o apă, într-o anumită unitate de timp, aceasta fiind în general de 1 an, fie că aceşti peşti au supravieţuit sau nu până la sfârşitul perioadei considerate. Această producţie poate fi evaluată în energie, azot, greutate uscată, dar în mod frecvent se evaluează producţia în greutate umedă. Estimarea acestei producţii nete necesită cunoaşterea, în intervale de timp succesive, a greutăţilor indivizilor şi a numărului lor. În practică, metoda grafică este mult mai simplu de utilizat, pentru fiecare grupă de vârstă se pune pe ordonată efectivul şi pe abscisă greutăţile individule medii la un moment dat. Punctele corespunzătoare intervalelor succesive sunt legate printr-o curbă, aria de sub curbă ( vezi fig. 7.7.a ) poate fi măsurată prin planimetrare, ea fiind proporţională cu producţia de peşte din grupa de vârstă dată, în perioada considerată (această producţie netă poate de altfel fi negativă în perioadele în care greutăţile descresc). Atunci când nu se dispune decât de rezultatele unei inventarieri, aceaşi metodă poate de asemenea fi utilizată pentru a furniza un indicator foarte aproximativ pentru producţia netă anuală. Punctele corespunzătoare greutăţii individuale medii pentru fiecare grup de vârstă, la data inventarierii, sunt unite de o curbă. Producţia netă anuală pentru ansamblul populaţiei este deci aproximativ proporţională cu aria cuprinsă între aceaste curbe şi cele două axe (vezi fig. 7.7.b). În practică, se evaluează mai ales producţia corespunzătoare peştilor ce au cel puţin talia legală de pescuit. De notat că evaluarea producţiei prezintă unele dificultăţi atunci când structura de vârste prezintă unele anomali, explicabile prin migraţiile în afara sau din afara sectorului inventariat, sau prin neregularităţi în recrutare.


145

Fig. 7.7. Estimarea grafică a producţiei nete anuale

a: biomasa de peşte de talie legală (18 cm) A: producţia netă anuală de peşte cu talie sub 18 cm B: producţia netă anuală de peşte cu talie peste 18 cm a+B: producţia netă anuală teoretic exploatabilă

a)Schimbări sezoniere în numărul şi greutăţile individuale medii ale peştilor unui lac, ilustrate prin metoda grafică de determinare a producţiei (Chapman, 1968) Haşura verticală = suprafaţa proporţională cu producţia anuală (de la 1 iunie la 1 iunie) b) Esimarea producţiei nete anuale a unei populaţii ce conţine 5 grupe de vârstă, în urma unui inventar de toamnă. Aria delimitată de O, r, Ae, Ne este proporţională cu captura legală sau exploatabilă, anuală, maximă, posibilă. a =biomasa peştilor cu talie legală (> 18 cm) A =producţia netă anuală a peştilor sub 18 cm ( de aprox. 70g) = We B =producţia netă anuală a peştilor de peste 18 cm a+B =producţia netă anuală teoretic explotabilă

LUIZA FLOREA

146

ANEXA 15 - PROCENTUL DE MORTALITATE ANUALĂ, INDICELE STRUCTURII PE VĂRSTE Procentul de mortalitate toală anuală este imposibil de evaluat cu precizie în condiţii normale de inventariere în râuri, fără ca aceasta să nu fi fost precedată de marcări. Oricum, o aproximare de a% de supravieţuire anuală în sector poate fi făcută plecând de la structura pe vârste, în măsura în care recrutarea este relativ stabilă şi migraţiile în afara sau din afara sectorului au puţină importanţă. Pe un grafic având ca abscisă (scara aritmetică) vârsta în ani şi pe ordonată (scara logaritmică) efectivul corespondent, se trasează ( din ochi sau prin metoda pătratelor minime) dreapta de regresiune a efectivelor din grupele de vârstă de 1+, 2+, 3+, şi 4+. Panta acestei drepte corespunde cu "indicele structurii de la 1+ la 4+ *(Cuinat, 1971, vezi fig. 7.8.) *Se consideră că este preferabil să nu se ţină cont, în estimarea acestui indice, de clasa de vârstă 0+, pentru următoarele motive: -capturabilitatea, general slabă a exemplarelor foarte tinere reduce precizia estimării efectivelor lor; -efectele de migraţie eventuale sunt în general mai puţin pronunţate după primul an; -procentele de mortalitate naturală sunt în general foarte importante în primul an.

Dreapta de regresiune este calculată prin metoda celor mai mici pătrate. Panta dreptei este cifrată în "procentaje de supravieţuire anuală" într-o manieră schematizată pe grafic: -23 % pentru vârsta de la 2+ la 3+ Punctele corespunzătoare grupelor de vârstă 0+ şi 5+ nu sunt utilizate în trasarea dreptei. Fig.7.8. Determinarea indicelui structurii de vârstă de le 1+ la 4+


147

ANEXA 16 - SEXUL ŞI FECUNDITATEA Informaţiile despre sex şi mai ales despre fecunditate, necesită sacrifierea unui eşantion de peşti. Inventarierile făcute în toamnă permit, în general la salmonide, numărarea ouălor destinate a fi depuse în timpul următorului sezon de reproducere. Raportul numărului de masculi şi de femele, raţia sexelor poate fi determinat, de asemenea poate fi determinat şi stadiul maturităţii sexuale. Fecunditatea, numărul de icre pe femelă, poate fi raportată pentru ansamblul subiecţilor din eşantion pe un grafic, în funcţie, fie de lungimea peştelui, fie de greutăţi. Potenţialul de reproducere corespunde cu numărul de ouă posibile să fie depuse în timpul următorului sezon de reproducere, raportat la ha sau mp. În lipsa informaţiilor despre raportul sexelor şi al fecundităţii în populaţia studiată, se poate evalua, aproximativ, după datele medii cunoscute pentru specia considerată, în funcţie de grutatea genitorului evaluată în timpul inventarierii.

LUIZA FLOREA

148

ANEXA 17 - COEFICIENTUL CONDIŢIEI Relaţia greutate-lungime se prezintă de preferinţă pe o scară semilogaritmică ( vezi fig. 7.9.). Coeficientul condiţiei unui subiect este dat de formula : K = 100 W / L unde W = greutatea ( g) L =lungimea totală ( cm ) Coeficientul K poate fi evaluat fără calcul, cu ajutorul nomogramelor (Cuinat 1973 ) prezentate în figura nr. 7.10. Coeficientul condiţiei medii, pentru o fracţiune de populaţie (grupe de vârstă de exemplu) poate fi calculată astfel: -fie calculând media coeficienţilor individuali; -fie determinând W / L corespunzător punctului median al porţiunii de curbă "greutate-lungime", relativ la fracţiunea de populaţie considerată (metoda cea mai rapidă) (vezi fig. 7.9.).

k-corespunde punctului median al porţiunii de curbă considerată; k=100x75/18 Fig.7.9. Graficul greutate-lungime la o populaţie de păstrăv. Determinarea coeficientului de condiţie mediu, pentru o clasă de vârstă (1+)


149

Fig.7.10. Determinarea grafică a coeficientului condiţiei (k=100W/L3) la o pupulaţie de păstrăv, pentru trei clase de greutate

L (cm) W(g) L (cm) W(g)

L (cm) W(g)

Greutatea (W), Lungimea (L) şi Coeficentul condiţiei (K) se găsesc pe aceeaşi linie

LUIZA FLOREA

150

ANEXA 18 - LISTA SPECIILOR DE PEŞTI INTRODUSE ÎN ROMÂNIA 1. Coregonus lavaretus - coregon; 2. Coregonus marenoides - coregon; 3. Onchorhyncus mykiss - păstrăv curcubeu*; 4. Salmo trutta lacustris - păstrăv de lac*; 5. Salvelinus namaycush - fântânel canadian*; 6. Ctenopharhyngodon idella - cosaş*; 7. Hypophthalmichthys molitrix - sânger*; 8. Aristhychthys nobilis - novac*; 9. Milopharhyngodon piceus - scoicar; 10. Pseudorasbora parva - murgoi bălţat*; 11. Ictiobus ciprinellus - 12. Ictiobus niger - 13. Ictiobus bubalus - 14. Ictalurus nebulosus - somn pitic*; 15. Ictalurus melas - somn american; 16. Lebistes reticulatus - 17. Gambusia affinis- 18. Lepomis gibbosus - biban soare*. * - specii care se întâlnesc în apele naturale şi crescătorii.

BIBLIOGRAFIE

1. Bănărescu Petre - 1964 - "Fauna R.P.R. -Pisces - Osteichthyes, volumul XIII" 1. Bănărescu Petre - 1994 - "The present day conservation status of the

freshwater fish fauna of Romania", Ocrotirea naturii şI mediului înconjurător, Tom 38, nr. 1, Bucureşti.

2. Cairns J., Dikson K.L. - 1976 - Biological methods for assessment of

water quality, Virginia Polytechnic Institute and State University, Philadelphia;

3. Cărăuşu S. - 1952 - Tratat de ihtiologie; Editura Academiei R.P.R.;

Bucureşti; 4. Cihar J. -1993 - Guide des poissons d’eau douce en Europe; Ed. Hatier,

Fribourg; 5. Cowx I. - 1995 - Fish stock assessment - a biological basis for sound

ecological management; The ecological basis for river management, Edit. D.M. Harper and A.J. D. Ferguson, p. 376-388;

6. Usatâi Marin, Crepis Oleg, Bodean Anatol - 1998 - Starea actuală a

ihtiofaunei în cursul inferior al Prutului", Simpozionul internaţional "Aquarom 98", Galaţi, 18-22 mai, 1998.

7. Talpeş Vladimir - 1999 - " Sistematizarea în scopuri multiple a bazinului

hidrografic al Prutului , sectorul românesc", teză de doctorat; 8. Welcomme R.L. - 1985 - River fisheries; FAO Fisheries technical paper

262; 9. Welcomme R.L. - 1995 - Relationships between fisheries and the

integrity of river systems; Regulated Rivers: Research and Managemet, vol.II, p. 121-136;

10. *** Raport privind Starea Mediului în România în anul 1998;

Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului; - 1998.

5

11. *** Report of "Danube Pollution Reduction Programme" - International Commision for the Protection of the Danube River , 1997 - 2000.

12. *** Transboundary Co-operation in Wetland Conservation and

River Basin Managenent, component 3 Lower Prut River; Phare Tender no.SCRA-98-01, sept. 1999.

Bibliografie – PROTECTIA MEDIULUI 1. Atanasiu Lucian, Lucia Ploescu - 1988- "Fotosinteza sau cum

transformă plantele lumina soarelui", Editura Albatros, Bucureşti; 2. Barnea M., Papadopol C. -1975- "Poluarea şi protecţia mediului",

Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti; 3. Bleahu Marcian - 1998 - "Ecologie - natură - om", Editura Metropol; 4. Botnariuc N., Vădineanu A., - 1982 - "Ecologie", Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti; 5. Botnariuc Nicolae - 1989 - "Genofondul şi problemele ocrotirii lui",

Editura ştiinţifică şi enciclopedică", Bucureşti; 6. Ciplea Luciniu Ioan, Ciplea Alexandru - 1978 - "Poluarea mediului

ambiant", Editura tehnică, Bucureşti; 7. Dieter Heinrich, Manfred Hergt - 1993 - "Atlas de L' Ecologie" - Le

livre de poche, Encyclopedies d'aujourd'hui; 8. Drăgănescu Mihai - 1990 - "Informaţia materiei", Editura Academiei

Române", Bucureşti; 9. Giurcăneanu Claudiu - 1982- "Terra izvor de viaţă şi bogaţii", Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; 10. Hutten Mansfeld Louis, REC - 1995 - ""Manual de aplicare în practică a

unui program de protecţie a mediului înconjurător", Ed. Sic Press & Design.

11. Ionescu Al., ş.a., - 1973 - "Efectele biologice ale poluării mediului", Editura Academiei RSR, Bucureşti;

12. Ionescu Alexandru., Sahleanu Victor, Bindu Constantin - 1989- "Protecţia mediului înconjurător şi educaţia ecologică", Editura Ceres, Bucureşti;

13. Manea Gh. -1992- "Protecţia mediului între teorie şi practică", Oficiul de

6

Informare Documentare pentru Industria Construcţiilor de Maşini, nr. 4-6/1992;

14. Marin N. Gheorghe, - 1999 - “Curs de ecologie şi protecţia mediului” 15. Marinescu Daniela - 1996 - "Dreptul mediului înconjurător", ediţia a III

a, Casa de editură şi presă "Şansa", SRL, Bucureşti; 16. Mălăcea I. - 1969 - "Biologia apelor impurificate", Editura Academiei

RSR, Bucureşti; 17. Mohan Gheorghe - 1989 - "Unitatea, diversitatea şi evoluţia lumii vii",

Editura Albatros, Bucureşti; 18. Mohan Gh., Ardelean A. - 1993 - "Ecologie şi protecţia mediului",

Editura Scaiul, Bucureşti; 19. Negrei C. Costel - 1996 - "Bazele economiei mediului", Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; 20. Oprea C.V., Lupei N.- 1975 - "Echilibre şi dezechilibre în biosferă",

Editura Facla; 21. Pârvu Constantin - 1980 - "Ecosistemele din România", Editura Ceres; 22. Popescu Gheorghe - 1985 - "Pădurea şi omul" , Editura Albatros,

Bucureşti; 23. Puşcasu Violeta - 1998 - "Protecţia mediului înconjurător", Editura

Evrika Brăila; 24. Roşu Al., I. Ungureanu - 1977 - "Geografia mediului înconjurător" -

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; 25. Rojanschi Vladimir, Florina Bran, Gheorghiţă Diaconu - 1997 -

"Protecţia şi ingineria mediului", Editura Economică, Bucureşti; 26. Soran V., M. Borcea - 1985 - "Omul şi biosfera", Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti; 27. Stugren Bogdan - 1975 - "Ecologie generală", Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti; 28. Stugren Bogdan, Bănarescu P., Barbu V., Botnariuc N., Cărăuş I., ş.a. -

1982 - "Probleme moderne de ecologie", Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti;

29. Teodorescu Ion, Antoniu Radu - 1979- "Evacuarea şi epurarea apelor uzate din industria alimentară", Editura Tehnică, Bucureşti;

30. Vasilescu George - 1986 - "Hidrobiologie - limnologie", Universitatea din Galaţi;

31. Vădineanu Angheluţă - 1998 - "Dezvoltarea durabilă", vol.I, Editura Universităţii din Bucureşti;

32. *** - 1996 - România durabilă - raport naţional în cadrul campaniei "Sustainable Europe" - Rhododendron, Târgul Mureş;

33. *** - 1997 - "Drumul apei la Galaţi", revistă îngrijita de Centrul de Consultanţă Ecologică Galaţi (ONG);

34. *** - 1997 - Îndrumar de protecţia mediului pentru administraţia publică locală din zona rurală" - Clubul ecologic Bios, Sibiu, Editura Constant;

7

35. *** - 1998 - Raport privind Starea Mediului în România în anul 1998; Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului;

*** Report of "Danube Pollution Reduction Programme" - International Commision for the Protection of the Danube River , 1997 - 2000. Geografia României, Ed. Academiei Republicii Socialiste Romănia, Bucureşti 1983

8

curs-apele curgatoare si diagnoza ecologica

Documents