1

CAPITOLUL I

Definirea și istoricul auditului intern

1.1. Apariţia şi evoluţia auditului intern

a. Auditul intern la nivel internațional

În perioada de apogeu a capitalismului industrial, marile întreprinderi americane au

folosit serviciile auditorilor din afara entităţilor organizaţionale, acestea desfăşurând

activitatea de audit extern (audit extern = audit financiar). A urmat marea criză din 1929–

1933, iar recesiunea a determinat întreprinderile cotate la bursă să îşi intensifice

preocupările pentru reducerea cheltuielilor cu auditul extern și pentru crearea propriilor

activităţi de audit.

A fost perioada care a marcat decisiv apariţia auditului intern. Ca urmare, lucrările de

început, adică lucrările pregătitoare ale demersului de audit extern au fost preluate de către

salariaţi ai întreprinderii, iar auditului extern i-a rămas supervizarea şi certificarea conturilor.

La nivelul întreprinderii a apărut astfel o funcţie noua, exercitată de persoane din interior

care desfăşurau activităţi din sfera auditului extern. După criza economica aceşti salariaţi au

fost păstraţi în continuare în întreprindere dezvoltându-li-se atribuţiile întrucât deja posedau

cunoştinţele necesare pentru efectuarea de audit intern.

Pornind de la aceste experienţe, activitatea de audit intern este relativ nouă, date

semnificative privind organizarea şi desfăşurarea profesiei de auditor intern fiind înregistrate

în anul 1941, când a apărut Institutul Internaţional al Auditorilor Interni (I.I.A. – Institute of

Internal Auditors) în Statele Unite ale Americii. Cu această ocazie s-a observat necesitatea

dezvoltării acestei profesii, cele mai multe păreri degajând încredere în viitorul profesiei,

managerii având nevoie de rezultatele muncii auditorilor interni.

Acesta este o organizaţie profesională recunoscută internaţional, primele ţări care au

aderat la I.I.A. au fost Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca. În prezent institutul

reprezintă mai mult de 115.000 membrii din 165 tari.

Auditul intern a devenit tot mai necesar şi important fapt care a determinat începutul

căutărilor pentru standardizarea lui.

În Europa, auditul intern se dezvoltă începând cu anii 1960, se delimitează şi se

detaşează cu un demers distinct din 1980.

Un pas important s-a realizat în Franţa, când în anul 1960 s-a înfiinţat Institutul Francez

al Auditorilor şi Consultanţilor Interni (IFACI), ulterior cele mai importante contribuţii la

evoluţia auditului intern fiind aduse de şcoala şi practica franceză în domeniu. Evident că

IFACI este afiliat la IIA, care la rândul său are peste 85000 de specialişti în mai mult de 120 de

ţări din întreaga lume.

IFACI a contribuit, nu numai în Franţa, la modul de înţelegere a rolului şi locului

auditului intern, precum şi la poziţionarea funcţiei de audit intern în cadrul oricărei entităţi.

2

Acest lucru s-a observat şi prin faptul că auditorii interni au început să fie specialişti cu

experienţă, depăşind în majoritate vârsta de 30 de ani, sporind gradul de încredere în

rapoartele acestora. În acelaşi timp a crescut diversitatea pregătirilor profesionale, a

profilelor, a atragerii de experţi datorită evoluţiei funcţiei şi a competenţei profesioniştilor.

Totodată, economia reală a impus renunţarea înţelesului auditului intern legat numai

de funcţia financiar-contabilă şi creşterea acoperirii acestuia prin ataşarea funcţiei de audit

intern la direcţia generală a unei entităţi. Auditul intern este subordonat conducătorilor

entităţilor devenind un instrument puternic de depistare a riscurilor din organizaţiile în care

funcţionează.

Pe plan mondial auditul intern cunoaşte şi alte grupări ale organismelor naţionale, de

multe ori apelându-se la criterii geografice sau de limbă, cum ar fi Confederaţia Europeană a

Institutelor de Audit Intern şi Uniunea francofonă a Auditului Intern.

Evoluţia funcţiei de audit intern a avut ca rezultat pozitiv mai multe revizuiri în anii

1981, 1991 şi 1995, ultima care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2002 constituind o revizuire

totală a tot ceea ce se obţinuse în domeniul profesiei până la acea dată, iar preocupările de

revizuire continuă tocmai datorită complexităţii activităţii.

În noul context economic naţional, European şi global consultanta auditului intern

devine tot mai necesara şi apreciata. El da astfel un plus de valoare în întreprindere,

deoarece creste gradul de complexitate al gestiunii întreprinderii, iar pe de alta parte sprijină

implementarea sistemului de control intern caracterizat prin raţionalitate şi eficienta.

b. Auditul intern în România

Până în anul 2000 la noi în ţară nu exista nici o reglementare cu privire la auditul

intern, această activitate nefăcând parte din cultura organizaţională şi nici din cerinţele

proprietarilor de entităţi. Deseori se confunda conceptul de audit intern cu ceea ce se

practica, adică un control intern, şi acela obligatoriu numai pentru entităţile cu capital de

stat sau majoritar de stat.

Odată cu trecerea la aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate şi auditarea

situaţiilor financiare, prin aplicarea directivelor europene, în anul 2000, printr-un ordin al

ministrului finanţelor, s-au introdus reglementări minimale referitoare la auditul intern,

foarte teoretice, cu stângăcii de traducere şi interpretare, dar care au constituit o deschidere

necesară învăţării şi acomodării cu cerinţele unei noi profesii, dar şi mai complexe.

Acel cadru a obişnuit auditorii care s-au încumetat să practice auditul intern cu

cerinţele codului deontologic, dar şi cu regulile de organizare şi exercitare, cadrul de

reglementare având neajunsurile începutului, inclusiv de operare cu termeni insuficient

clarificaţi din punct de vedere metodologic şi practic.

Cu toate acestea mai multe entităţi care erau supuse auditului financiar s-au

conformat voluntar organizând compartimente de audit intern, iar în băncile comerciale la

presiunea Băncii Naţionale a României s-au elaborat primele manuale de audit intern.

3

Rezultatele au fost destul de anevoioase, însă s-au putut constata preocupări de

îmbunătăţire a activităţii de control datorită începerii inspecţiilor de audit intern şi verificării

sistemului de control intern de către auditorii financiari.

Din anul 2003, în România auditul intern este reglementat şi monitorizat de Camera

Auditorilor Financiari, organism de utilitate publică fără scop lucrativ, iar responsabilii pentru

organizarea activităţii de audit intern, coordonarea lucrărilor/angajamentelor şi semnarea

rapoartelor de audit intern trebuie să aibă calitatea de auditor financiar.

Numai entităţile care aplică Standardele Internaţionale de Contabilitate şi auditează

situaţiile financiare au obligaţia constituirii cadrului organizatoric pentru funcţionarea

auditului intern, ca urmare numărul entităţilor este destul de mic, dar pe măsură ce tot mai

multe entităţi vor îndeplini criteriile prevăzute de actele normative, acestea vor aplica şi

standardele de audit intern.

De aceea, Camera Auditorilor Financiari din România a asimilat integral standardele

internaţionale de audit intern şi a elaborat norme de audit intern necesare organizării şi

exercitării activităţii, sub forma normelor de calificare şi a celor de funcţionare, precum şi a

modalităţilor practice de aplicare.

Aceste norme profesionale cuprind ultimele versiuni ale standardelor internaţionale

şi constituie baza pregătirii profesionale a auditorilor interni, dar şi a celor interesaţi de

această profesie: cadre universitare, formatori, studenţi, experţi.

Camera Auditorilor Financiari din România în calitatea sa de reglementator şi

supraveghetor al profesiei va trebui să asigure dezvoltarea auditului intern din toate

punctele de vedere şi să constituie organismul naţional corespondent al celor similare din

multe alte ţări.

De asemenea, Camera Auditorilor Financiari din România are nevoie să se racordeze la

organismele internaţionale, drept pentru care afilierea la Institutul Internaţional al

Auditorilor Interni şi la alte organisme europene şi regionale devine o necesitate de abordare

internaţională a profesiei.

Rolul Camerei Auditorilor Financiari din România va creşte şi va răspunde la o serie de

chestiuni, dintre care următoarele obiective sunt prioritare:

- cercetarea, activitate care se organizează pentru progresul cunoştinţelor din

domeniul profesiei, Camera, fiind organizată prin departamentele sale, pentru realizarea

acestui important obiectiv,

- profesionalizarea practicienilor auditului intern, pentru care se realizează formări

profesionale, pregătire de specialitate şi continuă, potrivit standardelor internaţionale în

ceea ce priveşte nivelul de pregătire profesională,

- schimburi profesionale între practicieni şi cei care se ocupă de cercetarea din

domeniul auditului intern, realizarea unei legături specifice şi permanente cu membrii,

inclusiv utilizarea revistei Camerei pentru expunerea părerilor, cunoştinţelor, preocupărilor,

noutăţilor,

- promovarea auditului intern ca funcţie nouă, dar deosebit de importantă a oricărei

entităţi, Camera având rolul de a organiza o bibliotecă proprie, o parte în sistem informatic

4

aflată pe site-ul său, dar şi prin mărirea tirajului revistei, precum şi prin punerea acesteia la

dispoziţia unui număr cât mai mare de experţi, specialişti, profesionişti, curioşi, autodidacţi,

interesaţi, dintre cei care sunt manageri, de mersul acestei activităţi,

- legătura cu organismele profesionale şi instituţionale din ţară şi din străinătate care

se face prin intermediul Camerei Auditorilor Financiari din România, asigurându-se astfel un

statut bine definit al profesionistului care practică auditul intern.

Poate ar trebui amintit faptul că auditul public intern, cel care se organizează şi se

desfăşoară în instituţiile publice sau entităţile care gestionează fonduri publice interne sau

europene, a făcut progrese mai rapide ca urmare a obligativităţii implementării cerinţelor de

audit intern prin asimilarea în legislaţia românească a directivelor europene, dar care are

mai mult un caracter administrativ, ţinând cont că se ocupă de fonduri publice.

În prezent există discuţii teoretice referitoare la cum trebuie să fie organizat auditul

intern, cum să fie privit din punctul de vedere al poziţionării sale în cadrul entităţilor, care să

fie metodele şi instrumentele cele mai potrivite, însă de fiecare dată este necesar să avem în

vedere tradiţiile, diferenţele culturale, de vocabular, de înţelegere, de aplicare centralizată

sau descentralizată şi multe alte asemenea discuţii, care au rolul de a aduce contribuţii

importante la consolidarea auditului intern.

Se poate privi dezbaterea ca un demers spre evoluţie permanentă, dar care de

fiecare dată are o ancoră puternică în normele profesionale standardizate şi care au devenit

de neînlocuit pentru toţi practicienii în domeniul auditului intern.

1.2. Definirea conceptului de audit intern

Cuvântul audit îşi are originea în latinescul audio, audire: a asculta şi a cunoscut în

decursul vremurilor multiple interpretări, înţelesuri care nu au mai avut de a face cu

etimologia.

Deşi cuvântul audit a pătruns în limbajul cotidian al societăţii româneşti în forma sa

englezească, se pare că originile acestuia se găsesc în latinescul auditus, care înseamnă a

asculta, a audia. Acest termen avea chiar o conotaţie financiară, în Roma antică fiind

practicată verificarea verbală a fondurilor sau ascultarea fondurilor.

Există, aşadar o primă semnificaţie a activităţii de audit - aceea de verificare; sensul

acesteia s-a îmbogăţit pe măsură ce activitatea economică a devenit din ce în ce mai

complexă, în condiţii de risc amplificat. Astfel, în timp, nu a mai fost suficient controlul

asupra unor anumite domenii, înregistrări sau evidenţe, ci asupra întregii contabilităţi şi

gestiuni; a fost făcut saltul de la aprecierile cantitative la cele calitative, de la constatări la

consultanţă; nu a mai fost suficientă verificarea post factum, ci a devenit importantă

prevenirea manifestării riscurilor, iar greutatea s-a deplasat de la auditul extern la cel intern,

în acelaşi timp, aria activităţii de audit s-a extins de la administrarea banilor publici către

întreprinderile private. Atât procesul acesta evolutiv, cât şi consideraţiile filosofice (de

exemplu, chiar contabilitatea poate fi considerată formă a auditului, în măsura în care metoda

5

evidenţei în partidă dublă reprezintă o formă intrinsecă de verificare, nu?) explică multiplele

valenţe conferite auditului în zilele noastre.

Există o multitudine de definiţii date auditului, dar nu în accepţiunea sa generală, ci pe

componente ale sale.

Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectiva a ansamblului

activităţilor entităţii în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului

riscului, controlului şi proceselor de conducere a acestuia. Acest caracter rezultă din

trăsătura auditului intern de a urmări o operaţiune sub aspectul obiectivelor specifice de

verificare pe tot lanţul său de desfăşurare.

În conformitate cu definiţia auditului intern, acesta se constituie ca un control ex post

şi respectiv concomitent asupra întregii activităţi a sistemului auditat şi îndeosebi asupra

controlului intern al sistemului respectiv. Prin urmare, controlul intern al entităţii urmează să

facă el însuşi obiectul auditului intern.

Activitatea de audit intern se exercita în cadrul entităţii de către persoane din

interiorul sau exteriorul acesteia.

Definirea elementelor de ancorare în viaţa entităţii a funcţiei de audit ne permite să

trecem la prezentarea conceptului de audit intern. Aşa cum am arătat au existat mai multe

definiţii de-a lungul timpului.

În anul 1999, I.I.A. din S.U.A. a emis o nouă definiţie a auditului intern, în urma unui

studiu efectuat cu 800 studenţi, coordonat de auditorii din universităţile australiene, astfel :

Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă, care dă unei organizaţii o

asigurare în ceea ce priveşte gradul de control deţinut asupra operaţiunilor, o îndrumă

pentru a-i îmbunătăţi operaţiunile, şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare.

Auditul intern ajută această organizaţie să îşi atingă obiectivele, evaluând, printr-o

abordare sistematică şi metodică, procesele sale de management al riscurilor, de control şi

de conducere a întreprinderii, şi făcând propuneri pentru a le consolida eficacitatea.

Există autori care consideră că folosirea cuvântului “activitate”, pentru a defini auditul

intern, în locul termenului de “funcţie” îl situează pe responsabilul său pe o poziţie

subalternă, ţinând cont că o activitate este mai elementară decât o funcţie.

În lexicul “Cuvintele Auditului” există următoarea definiţie a auditului, şi anume:

Auditul intern este în cadrul unei organizaţii o funcţie – exercitată într-o manieră

independentă şi cu mandat - de evaluare a controlului intern. Acest demers specific

concurează cu bunul control asupra riscurilor de către responsabili.

În Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern din România este adoptată definiţia

dată de I.I.A., în anul 1999. Mulţi specialişti sunt de acord că această formulare mai poate fi

reevaluată, dar în acest moment este satisfăcătoare şi exhaustivă din punct de vedere al

conţinutului.

Pentru înţelegerea clară a auditului intern este bine să se lămurească o serie de

elemente de substanţă care constituie ancorele acestui domeniu de activitate sau funcţii a

unei entităţi.

Din acest punct de vedere se pot aduce trei argumente majore susţinute de realitate:

6

- auditul intern reprezintă o funcţie de asistenţă acordată managementului, ceea ce

face ca munca auditorului să fie de consultanţă pe care o asigură tuturor celor cu care

acesta vine în contact.

Auditorul intern având la bază metoda şi utilizând instrumente specifice emite o

judecată asupra dispoziţiilor din cadrul entităţii: reguli, proceduri, organizare, sistem de

informare etc., adică asupra sistemului de control intern.

Totodată, auditorul intern dispune de norme de referinţă care-i dau autoritate, de

metodă şi instrumente care-i garantează eficacitatea.

Un auditor intern trebuie să fie independent şi perceput ca independent, să aibă

autonomie care îi vor permite să formuleze ipoteze şi sa facă recomandări.

O altă caracteristică sugestivă este că auditorul intern are un grad de libertate, oferit

de planul de misiune, care îl face să fie pe deasupra unor preocupări de rutină sau stresante,

activitatea lui fiind periodică.

- auditul intern nu are legătură cu personalul entităţii decât în măsura în care acesta

este părtaş la furturi, fraude pentru care trebuie să dea socoteală, în rest auditul se

adresează modului în care structurile entităţii îndeplinesc regulile proprii din entitate.

Orice auditor intern experimentat ştie că el urmăreşte obiective, realizări şi

responsabilităţi, care sigur sunt ataşate unor oameni, unor angajaţi, dar scopul lui nu este

angajatul, ci modul de aplicare şi reflectare în rezultatele entităţii.

De aceea, în rapoartele de audit care cuprind recomandări nu se menţionează

persoane, decât în cazuri excepţionale, pentru că auditorul şi managementul au nevoie să

cunoască ce nu funcţionează în sistem, de ce şi cum se vor pozitiva rezultatele.

- auditorul intern este independent, adică funcţia exercitată de acesta nu suportă nici

o influenţă, nici o presiune care ar putea fi contrare obiectivelor pe care le are stabilite.

În acest sens se cere subliniat caracterul dublu al independenţei, reliefat de

independenţa serviciului în cadrul entităţii, dar şi a auditorului intern prin practica

obiectivităţii.

Se cere afirmată înlăturarea practicilor prin care auditorii interni sunt chemaţi să

elaboreze norme, proceduri, să organizeze sistemul de control intern al entităţii, activitatea

care-l face incompatibil. Auditorul intern nu va mai putea să emită o opinie independentă,

obiectivă asupra dispoziţiilor managementului dacă el însuşi este autorul.

În cadrul entităţii auditorul intern poate fi utilizat şi la alte activităţi care-i vor ştirbi din

obiectivitate, el fiind obligat să refuze orice sarcină care încalcă normele profesionale, chiar

dacă funcţia este ataşată la cel mai înalt nivel din direcţia generală.

Independenţa şi obiectivitatea pot fi păstrate şi atinse prin profesionalismul auditorului

intern, pentru că acesta poate depista disfuncţii importante şi propune recomandări

pertinente, fundamentate, acceptându-se că acţionează pentru binele entităţii.

Pornind de la aceste constatări şi realităţi definiţia auditului intern s-a realizat în mai

multe accepţiuni legate de evoluţia profesiei, chiar definiţia oficială, cuprinsă în toate

normele şi literatura de specialitate fiind criticată de unii, considerată prea restrictivă de alţii,

7

ori insuficient explicată de grupuri de profesionişti aplecaţi pe o cercetare şi o poziţionare

cât mai exactă a auditului intern.

Cu toate acestea există elemente care sunt acceptate de toţi şi care au contribuit la un

consens pe o definiţie acceptată formal.

Definiţia auditului intern în versiunea americană nu diferă aproape de loc de cea din

versiunea franceză, diferenţa fiind dată de traducerea termenului american – governance –

prin guvernarea sau conducerea întreprinderii.

Conform versiunii franceze a definiţiei internaţionale, aprobată de Consiliul de

Administraţie al IFACI la 21 martie 2000, definiţia oficială a auditului intern este următoarea:

Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă care dă unei organizaţii o

asigurare în ceea ce priveşte gradul de control asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i

îmbunătăţi operaţiunile, şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare.

Auditul intern ajută această organizaţie să îşi atingă obiectivele evaluând, printr-o

abordare sistemică şi metodică, procesele sale de management al riscurilor, de control, şi

de guvernare a întreprinderii, şi făcând propuneri pentru a le consolida eficacitatea.

În legislaţia românească auditul intern este definit mai sintetic şi mai pragmatic, astfel:

Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului

activităţilor entităţii economice în scopul furnizării unei evaluări independente a

managementului riscului, controlului şi proceselor de conducere a acestuia.

De asemenea, tot prin legea română (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.75/1999

privind activitatea de audit financiar), se stabilesc şi principalele obiective ale auditului

intern, acestea fiind următoarele:

a) verificarea conformităţii activităţilor din entitatea economică auditată cu politicile,

programele şi managementul acesteia, în conformitate cu prevederile legale;

b) evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare

dispuse şi efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii

entităţii economice;

c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare

destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitatea economică;

d) protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea

metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.

Funcţia de audit intern a cunoscut transformări succesive până la stabilizarea definirii

conceptului. Aceste abordări progresive au scos în evidenţă o serie de elemente, care

trebuie reţinute pentru conturarea cadrului în care se înscrie auditul intern.

Din analiza evoluţiei funcţiei auditului intern, până în prezent, putem aprecia

următoarele elemente de implicare în viaţa entităţii auditate, şi anume:

- consiliere acordată managerului;

- ajutorul acordat salariaţilor, fără a-i judeca;

- independenţă şi obiectivitate totală a auditorilor.

8

a) Consiliere acordată managerului

Auditul intern reprezintă o funcţie de asistenţă a managerului, pentru a-i permite să-şi

administreze mai bine activităţile. Componenta de asistenţă, de consiliere ataşată auditului

intern îl distinge categoric de orice acţiune de control sau inspecţie şi este unanim

recunoscută ca având tendinţe de evoluţie în continuare.

Auditul intern este aproape de fiecare responsabil, precum agentul fiscal care

consiliază şi rezolvă problemele legate de impozite şi taxe. Responsabilul, managerul este

consiliat de auditorul intern pentru a găsi soluţii de rezolvare a problemelor sale, într-o cu

totul altă manieră, în sensul că prin dispoziţiile luate să asigure un control mai bun al

activităţilor, programelor şi acţiunilor sale.

Profesionalismul auditorului intern este arta şi maniera de a emite o judecată de

valoare asupra instrumentelor şi tehnicilor folosite, cum ar fi: reguli, proceduri, instrucţiuni,

sisteme informatice, tipuri de organizare ş.a., care reprezintă ansamblul activităţilor de

control utilizate de managerul instituţiei sau responsabilul unui loc de muncă, recunoscut de

specialişti drept control intern.

Rolul auditorului intern este acela de a asista managerul pentru abordările practice

succesive deja elaborate şi prin analiza ansamblului să contribuie la îmbunătăţirea

sistemului de control intern şi al muncii cu mai multă securitate şi eficacitate.

În consecinţă, se acceptă unanim că auditorul intern consiliază, asistă, recomandă, dar

nu decide, obligaţia lui fiind de a reprezenta un mijloc care să contribuie la îmbunătăţirea

controlului pe care fiecare manager îl are asupra activităţilor sale şi a celor în coordonare, în

vederea atingerii obiectivelor controlului intern. Pentru realizarea acestor atribuţii auditorul

intern dispune de o serie de atuuri faţă de management, şi anume:

- standarde profesionale internaţionale;

- buna practică recunoscută în domeniu, care îi dă autoritate;

- tehnici şi instrumente, care-i garantează eficacitatea;

- independenţa de spirit, care îi asigură autonomia să conceapă ipoteze şi să formuleze

recomandări;

- cercetarea şi gândirea lui este detaşată de constrângerile şi obligaţiile unei activităţi

permanente de gestionare zilnică a unui serviciu;

b) Ajutorul acordat salariaţilor fără a-i judeca

Într-o entitate în care auditul intern face parte din cultura organizaţiei acesta este

acceptat cu interes, dar într-o entitate care se confruntă cu riscuri potenţiale importante, cu

absenţa conformităţii cu reglementările de bază, cu o eficacitate scăzută şi o fragilitate

externă a acesteia, datorită deturnărilor de fonduri, dispariţiei activelor sau fraudă, este

evident că managerul respectiv va fi judecat, apreciat, considerat în funcţie de constatările

auditorului intern.

Într-un caz standard, misiunea de audit intern poate să evidenţieze ineficacitate,

redundanţă în sistem sau posibilităţi de îmbunătăţire a activităţilor/acţiunilor, dar există mai

multe motive pentru care managementul nu trebuie să fie pus direct în discuţie:

9

• Obiectivele auditului intern au în vedere un control asupra activităţilor, care să

conducă la îmbunătăţirea performanţei existente şi nu la judecarea acestuia, aşa cum

specialistul în fiscalitate ajută la o mai bună aplicare a regimului fiscal. Chiar dacă

responsabilul este judecat în urma rapoartelor sale de audit, acesta nu este obiectivul

auditului intern.

• Realizările auditului intern nu trebuie puse în discuţie de cel auditat, iar dacă totuşi

acest lucru este făcut să se efectueze într-o manieră pozitivă. Spre exemplu, este cazul unei

insuficienţe, nereguli importante descoperită de auditorul intern, care imediat o aduce la

cunoştinţa managerului şi pe care acesta o va soluţiona fără întârziere. În acest caz,

disfuncţia semnalată prin raportul de audit intern a dus la o acţiune corectivă, care a avut ca

rezultat şi aprecierea auditorului ca un responsabil dinamic şi eficace.

• Responsabilităţile auditorului intern trebuie să aibă în vedere că adesea analiza

cauzelor unei nereguli scoate la iveală existenţa unor puncte slabe care îşi au originea în

insuficienţe asupra cărora responsabilul nu are un bun control. Cu această ocazie, se observă

că soluţiile trebuie să vină pe cale ierarhică sau chiar de la nivelul organizaţiei, dacă sunt

probleme de dimensiune culturală, de formare profesională, de buget, de organizare, de

natură informatică Această situaţie paradoxală, adesea întâlnită îi stimulează logica celui

auditat care constată că auditorul intern confirmă insuficienţele semnalate chiar de el.

Din prezentarea de mai sus, rezultă că în aceasta constă consilierea concretă şi fără

echivoc acordată managerului de către auditorii interni;

c) Independenţa totală a auditorilor interni

Funcţia de audit intern nu trebuie să suporte influenţe şi presiuni care ar putea fi

contrare obiectivelor fixate. Standardele profesionale de audit intern definesc principiul

independenţei sub două aspecte:

- independenţa compartimentului în cadrul organizaţiei, de aceea el trebuie să

funcţioneze subordonat celui mai înalt nivel ierarhic;

- independenţa auditorului intern, prin practicarea obiectivităţii, adică auditorii interni

trebuie să fie independenţi de activităţile pe care le auditează.

Independenţa auditorilor interni trebuie să aibă la bază eliminarea practicii de

supraîncărcare a auditorilor cu lucrări care nu ar trebui să le revină lor. Spre exemplu:

definirea de reguli şi proceduri de lucru, exercitarea acţiunilor de evaluare şi supervizare ale

salariaţilor, chiar şi temporar, participarea la elaborarea sistemelor informatice, activitatea

de organizare, acţiuni de control financiar propriu-zis sau inspecţii ş.a.

Fenomenul cel mai grav care rezultă de aici este că auditorii aflaţi în această situaţie nu

mai pot audita domeniul respectiv, deoarece şi-au pierdut independenţa şi obiectivitatea.

Dacă apar asemenea cazuri, mai ales la entităţi mici şi mijlocii, când din motive structurale

suntem obligaţi să încredinţăm auditorilor asemenea acţiuni, se impune să evaluăm riscurile

şi consecinţele inevitabile în timp.

Independenţa şi obiectivitatea sunt abateri de la funcţia de audit intern, care dăunează

eficacităţii şi rigorii muncii de audit. Spre exemplu: Trebuie să avem în vedere că nu putem fi

medic şi pacient în acelaşi timp, fără să stabilim un diagnostic cel puţin subiectiv.

10

Respectarea standardului privind independenţa presupune unele reguli:

• auditul intern nu trebuie să aibă în subordine vreun serviciu operaţional;

• auditorul intern să poată avea acces în orice moment la persoanele de la toate

nivelele ierarhice, la bunuri, la informaţii, la sistemele electronice de calcul;

• recomandările pe care le formulează să nu constituie în nici un caz măsuri obligatorii

pentru management.

Organizarea funcţiei de audit intern în subordinea nivelului ierarhic cel mai înalt nu

este suficientă; mai trebuie ca fiecare, în cadrul activităţii sale, să poată da dovadă de

obiectivitate, acesta fiind de altfel unul din principiile fundamentale ale codului deontologic.

A fi obiectiv înseamnă să realizezi o apreciere în totală neutralitate, înseamnă a nu avea idei

preconcepute, ci o atitudine imparţială. De aceea, standardele profesionale consideră că

obiectivitatea este afectată şi atunci când auditorul auditează o entitate/ activitate/program

a cărei responsabilitate şi-a asumat-o în cursul timpului.

Realizând că idealul absolut nu va fi atins nici în audit, de aceea vorbim despre riscul de

audit, un risc rezidual după trecerea auditorului intern. Obiectivitatea rămâne scopul care

trebuie atins, fiecare având datoria să facă tot posibilul pentru a se apropia cât mai mult de

acest deziderat.

Independenţa şi obiectivitatea este deseori controversată, mai ales de către auditorii

interni care nu înţeleg această independenţă atunci când se află într-o structură ierarhică.

În realitate, independenţa auditorului intern este supusă unei duble limitări:

• auditorul intern, ca orice responsabil din organizaţie, trebuie să se conformeze

strategiei şi politicii direcţiei generale;

• auditorul intern trebuie să fie independent în exercitarea funcţiei sale, dar

respectând standardele de audit intern. Aceasta este o limitare deontologică, dar neînsoţită

de sancţiune, şi de aceea auditorul intern trebuie să-şi impună în mod conştient respectarea

standardelor profesionale.

Din această succintă prezentare rezultă că, în materie de independenţă, nu este

suficientă nici ataşarea structurii de audit la cel mai înalt nivel ierarhic, şi nici urmărirea

realizării obiectivităţii. Practica în domeniu ne arată că adevărata independenţă a auditorului

intern o constituie profesionalismul său, deoarece dacă este un profesionist va descoperi

disfuncţii importante, va face recomandări pertinente şi se va implica în viaţa organizaţiei

prin îmbunătăţirea performanţelor acesteia.