curs 1 2011 2012 articulatii 0020
DESCRIPTION
hghTRANSCRIPT
NOŢIUNI DE ARTROLOGIE
Articulaţia – locul unde 2 sau mai multe oase vin în contact.
Prin construcţie, articulaţiile permit mişcări şi/sau asigură suport mecanic.
Articulaţiile se clasifică pe diferite criterii:
- structural- funcţional- biomecanic- anatomic
CLASIFICAREA STRUCTURALĂ A ARTICULAŢIILOR
Prin această clasificare articulaţiile sunt denumite şi grupate în funcţie de modul (ţesutul) de legătură dintre componentele articulare osoase: 3 clase.
Articulaţii fibroaseoasele componente sunt unite prin ţesut conjunctiv dens, cu dispoziţie neregulată, bogat în fibre de colagenexemple:
1. suturile2. sindesmozele3. gomfozele
Articulaţii cartilaginoaseoasele participante sunt unite prin cartilajarticulaţiile cartilaginoase pot fi:
a. articulaţii cartilaginoase primare = sincondroze – oasele sunt conectate prin cartilaj hialin sau fibrocartilaj ce se poate osifica cu vârsta. Se exemplifică prin plăcile de creştere dintre centrii de osificare ai oaselor lungi.
b. articulaţii cartilaginoase secundare = simfize – cu interpunere de fibrocartilaj, sunt prezente de regulă în planul median. Exemple: discurile intervertebrale, simfiza pubiană.
Articulaţii sinovialeoasele participante sunt separate printr-o cavitate sinovială; legăturile dintre oase se fac prin capsula articulară şi ligamente (articulare) accesoriise numesc şi diartroze
CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ A ARTICULAŢIILORArticulaţiile se clasifică funcţional, în funcţie de gradul de mobilitate (grade de libertate, axe de mişcare):
SINARTROZE – nu permit deloc sau permit foarte puţin mişcarea oaselor în articulaţie; majoritatea sinartrozelor sunt articulaţii fibroase (ex.suturile craniene).
AMFIARTROZE – permit o uşoară mobilitate; cele mai multe sunt articulaţii cartilaginoase (ex.discurile intervertebrale). Şi sindesmozele sunt amfiartroze.
1
DIARTROZE – permit mai multe tipuri de mişcări. Toate diartrozele sunt articulaţii sinoviale (ex.articulaţiile umărului, şoldului, cotului, genunchiului).
CLASIFICAREA BIOMECANICĂ A ARTICULAŢIILOR
În funcţie de numărul oaselor componente, articulaţiile se clasifică în:
1. articulaţii SIMPLE: 2 suprafeţe articulare (ex.articulaţia umărului, articulaţia şoldului)
2. articulaţii COMPUSE: 3 sau mai multe suprafeţe articulare (ex.articulaţia radiocarpiană,, art.cotului)
3. articulaţii COMPLEXE: sunt articulaţii cu 2 sau mai multe suprafeţe articulare care posedă intraarticular un disc articular (art.temporomandibulară) sau un menisc articular (art.genunchiului).
CLASIFICAREA ANATOMICĂ A ARTICULAŢIILOR
Articulaţiile pot fi clasificate anatomic în următoarele grupe;
1. articulaţiile mâinii (interfalangiene, metacarpo-falangiene, intercarpiene, articulaţiile încheieturii mâinii)
2. articulaţiile cotului (humeroulnară, humeroradială, radioulnară proximală)
3. articulaţiile de la nivelul umărului (sau articulaţii axilare: scapulohumerală, acromioclaviculară)
4. articulaţia sternoclaviculară5. articulaţiile vertebrale 6. articulaţia temporomandibulară7. articulaţia sacroiliacă8. articulaţia şoldului
(coxofemurală)9. articulaţia genunchiului10.articulaţiile piciorului
Noţiuni de dezvoltare a articulaţiilor
Articulaţiile au origine mezenchimală, ca şi oasele pe care le leagă între ele.
MEZENCHIMUL sau ţesutul conjunctiv mezenchimal este un tip de ţesut conjunctiv lax nediferenţiat care, în cea mai mare parte, derivă din mezoderm.
În funcţie de ţesutul care rezultă din mezenchim, se vor forma:
- articulaţii fibroase- articulaţii cartilaginoase- articulaţii sinoviale
2
ARTICULAŢIILE
FIBROASE
În acest tip structural de articulaţii
legătura dintre oasele participante se
realizează prin ţesut conjunctiv dens,
reprezentat în principal de colagen.
Sunt articulaţii fixe sau imobile
(sinartroze), deoarece nu fac mişcări.
Nu au cavitate articulară.
TIPURI
- suturi- sindesmoze- gomfoza
SUTURILE
Localizate strict la craniu.
Suturile sunt necesare pentru creşterea
craniului: sunt în consecinţă mai bine
marcate la craniul tânăr decât la cel
vârstnic. Singura mişcare care se
realizează în suturi este la naştere când
oasele craniene se suprapun uşor pentru
a permite trecerea fătului prin canalul
pelvin. După naştere complexitatea
suturilor se accentuează (devin de
exemplu dinţate) iar mişcarea de
suprapunere a oaselor craniene este
împiedicată. După creşterea completă a
craniului oasele fuzionează
(sinostozare).
o Sinostozele rezultă prin
osificarea fie a unei
sinfibroze, fie a unei
sincondroze. Sinostoza
unei articulaţii sinoviale
se numeşte anchiloză.
Spaţiile membranoase
neosificate ale craniului neonatal se
numesc fontanele. Se află la intersecţia
unor anumite suturi, în principal la
calvarie (bolta craniană).
Dezvoltare: din mezenchimul
interpus între oasele ce vor forma o
sutură se dezvoltă un ligament sutural.
Structură: ţesut conjunctiv dens
interpus între oase – acesta se continuă
la exteriorul craniului cu periostul, iar
endocranian cu stratul fibros al durei
mater. Ţesutul fibros sutural cuprinde
fibre colagene ale lui Sharpey, ancorate
în os.
După forma suprafeţelor osoase pot fi:
- suturi dinţate (în „dinţi de
fierăstrău”) – ex.sutura sagitală
(interparietală), sutura coronală
(frontoparietală)
- sutura scuamoasă sau solzoasă –
oasele participante au marginile
tăiate foarte oblic şi se suprapun
în sutură – ex.sutura scuamoasă
(temporoparietală)
- sutura plană – margini osoase
plane, ex.sutura internazală
* schindileza = o sinartroză în
care o lamă a unui os este fixată
într-o fisură/şanţ a altui os
(ex.vomerul). NU e sutură!
3
SINDESMOZELE
Se întâlnesc între oasele lungi ale
membrelor (radius şi ulna, tibia şi
fibula). Au un anumit grad de
mobilitate (sunt amfiartrodiale).
Oasele participante sunt unite prin
membrane interosoase (a antebraţului,
a gambei).
Oase participante pot fi unite prin
ligamente (şi nu membrane)
interosoase: această situaţie este unică :
doar la nivelul articulaţiei tibiofibulare
distale (sindesmoza tibiofibulară).
GOMFOZA
Se formează prin organizarea
mezenchimului din jurul sacilor dentari
primitivi.
Gomfozele (sinfibroze „peg-and-
socket”) sunt articulaţii dentoalveolare:
leagă dinţii la alveolele dentare, în osul
maxilar şi în mandibulă. Legătura
fibroasă se face prin ligamentul
dentoalveolar sau periodontal;
terminaţiile fibrelor conjunctive
principale ale acestui ligament sunt
fibre Sharpey, ancorate în cementul
dentar şi în periostul osului alveolar.
Mişcări reduse în gomfoze. Însă în
timp se poate obţine o deplasare
importantă, prin utilizarea aparatelor
dentare.
Gomfoza poate fi considerată fie ca
sinartroză, fie ca amfiartroză. Este
singurul tip de articulaţie în care un os
nu se articulează cu alt os, ci cu dinte.
ARTICULAŢIILE CARTILAGINOASE
Sunt amfiartroze în care oasele participante sunt unite prin cartilaj hialin (sincondrozele) sau prin fibrocartilaj (sincondrozele şi simfizele).
SINCONDROZELE (articulaţii cartilaginoase primare):o sunt tranzitorii, se vor osifica
o SINCONDROZELE CRANIENE: sincondroza sfenooccipitală,
sincondroza pieselor osoase care compun osul coxal o SINCONDROZELE STERNALE: manubriosternală, xifosternală
o cartilajele epifizare de creştere ale oaselor lungi
4
SIMFIZELE
Ţesutul de continuitate dintre oase este fibrocartilajul şi are de regulă forma unui disc: ex.discurile intervertebrale, simfiza pubiană. Simfiza pubiană: Iniţial mezenchimul dintre cele două oase coxale formează cartilaj hialin; cu vârsta acesta devine fibrocartilaj însă suprafeţele articulare rămân acoperite cu cartilaj hialin.
ARTICULAŢIILE SINOVIALEDiartroze.Articulaţii mobile.
ELEMENTELE COMPONENTE ALE DIARTROZELOR
1. suprafeţele articulare
2. cartilajul articular (hialin)
3. mijloace de unire:
a. capsula articulară: înveleşte diartroza şi uneşte oasele participante --- are
două straturi: (i) unul extern, membrana fibroasă, ce poate cuprinde şi
ligamente intrinseci articulare, şi (ii) unul intern, membrana sinovială, care
secretă lichidul sinovial (lubrifiant, absorbant de şocuri, nutritiv). Capsula
articulară este hiperinervată însă avasculară (nu are vase sanguine şi
limfatice, se hrăneşte prin difguziune din vasele de vecinătate).
b. ligamentele articulare: extracapsulare, intracapsulare sau intrinseci capsulei
fibroase.
4. cavitatea sinovială (articulară), cu lichid sinovial
5. ocazional:
a. formaţiunile de asigurare a concordanţei articulare (fibrocartilaje de mărire,
discuri, meniscuri)
i. fibrocartilaje de mărire: lărgesc o suprafaţă articulară pentru a fi
concordantă cu cea co-participantă în articulaţie; ex.labrul glenoidal,
care lărgeşte cavitatea glenoidă a scapulei, sau labrul acetabular, în
articulaţia coxofemurală
5
ii. fibrocartilaje intraarticulare (discul articulaţiei temporomandibulare,
meniscurile articulaţiei genunchiului) – asigură concordanţa a două
suprafeţe articulare similar conformate
b. perniţe adipoase (burse adipoase) articulare
c. burse sinoviale
d. tendoane intraarticulare
TIPURI DE DIARTROZE, DUPĂ FORMA SUPRAFEŢELOR ARTICULARE
1. diartroze plane (ARTRODII) o suprafeţele articulare sunt
plane iar mişcările sunt reduse
o ex.articulaţia acromioclaviculară
2. articulaţia în balama sau trohleară (GINGLIM) (#4, vezi mai sus)
o suprafeţele articulare permit doar un grad de libertate şi deci mişcare într-un singur plan
o ex.articulaţiile interfalangiene, articulaţia humeroulnară
3. articulaţia în pivot sau TROHOIDĂ (#5, vezi mai sus)
o axul unei suprafeţe articulare convexe este paralel cu axul longitudinal al osului
o ex:art.radioulnară proximală
4. diartroze elipsoidale sau condiloide (#2, vezi mai sus)
o un condil (suprafaţă ovoidală) pătrunde într-o cavitate eliptică;
o sunt permise mişcări în două planuri: flexie, extensie, abducţie, adducţie şi circumducţie
o ex.articulaţiile metacarpofalangiene
5. diartrozele selare (prin îmbinare reciprocă) (#3, vezi schema)
o suprafeţele articulare sunt reciproc concav-convexe
o sunt permise mişcări în două planuri, însă nu şi rotaţii axiale
o ex.articulaţia carpometacarpiană a policelui
6. diartroze sferoidale (enartroze) (#1, vezi schema)
o diartroze „universale”, permit toate tipurile de mişcări, mai puţin alunecarea
o articulaţii de tip „ball-and-socket”
o ex.art.scapulohumerală, art.coxofemurală
6
TIPURI DE MIŞCĂRI ÎN DIARTROZE
Între oasele care intră în alcătuirea unei diartroze se pot efectua trei feluri de mişcări elementare:
o alunecare (gliding of one surface over another - slide)
o înclinare (flexie, extensie etc. - roll)
o rotaţie (în jurul axului osului - spin)
Aceste mişcări se combină între ele.
În timpul mişcărilor articulare oasele/segmentele membrelor iau
anumite poziţii între ele. După felul acestora deosebim:
- flexia şi extensia (segmentele unui membru se apropie/îndepărtează între ele);
- abducţia şi adducţia (membre sau segmente de membre se îndepărtează de/apropie de planul median, mişcarea realizându-se în planul frontal)
- circumducţia – mişcarea combinată din cele patru precedente
- pronaţie/supinaţie (radiusul aşezat pe dinaintea ulnei, şi invers)
CONDUCEREA MIŞCĂRILOR ÎN ARTICULAŢII
Sensul mişcării ce se efectuează într-o articulaţie este imprimat de conformaţia suprafeţelor articulare. De aceea se admite că ele joacă întotdeauna un oarecare rol în ceea ce numim „conducere articulară”. De fapt, sub această denumire trebuie să înţelegem nu numai sensul şi direcţia mişcării ci şi amplitudinea acesteia. Se întâmplă uneori ca amplitudinea mişcării să fie determinată de suprafeţele osoase articulare, ca la articulaţia cotului: în acest caz se vorbeşte de conducere osoasă. Alteori amplitudinea mişcării se datoreşte frânării ligamentare şi în aceste cazuri vorbim de conducere ligamentară (de exemplu în articulaţia şoldului). Există şi a treia posibilitate în
care mişcările articulare mai mari sunt limitate exclusivv de acţiunea muşchilor periarticulari: vorbim atunci de conducere musculară.
Articulaţiile cu conducere osoasă au cel mai frecvent un singur ax de mişcare (grad de libertate) iar mişcările se execută într-un singur plan. Articulaţiile cu conducere ligamentară şi musculară au în general mai multe grade de libertate (axe de mişcare).
Axul articular este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările unei articulaţii. O articulaţie poate avea unul sau mai multe axe. Cu creşterea numărului de axe de mişcare, diartrozele sunt mai mobile şi permit mişcări din ce în ce mai variate.
7
CLASIFICAREA DIARTROZELOR DUPĂ NUMĂRUL AXELOR DE
MIŞCARE
1. Articulaţii UNIAXIALE – acestea permit cupluri de mişcări opuse, realizate într-un singur plan. De exemplu flexie şi extensie în articulaţiile trohleare (ginglimuri), rotaţia în articulaţiile trohoide.
2. Articulaţii BIAXIALE – axele sunt perpendiculare unul pe altul, ex.articulaţiile elipsoidală şi selară
3. Articulaţii TRIAXIALE – mişcări în toate planurile spaţiului
8