CUNOAȘTEREA

1. Diversitatea perspectivelor în abordarea cunoașterii:

- este analizata din multiple perspective, cele mai importante fiind perspectiva filosofica, psihologica si cea sociologică.

1.1 Perspectiva filosofica:

- analizează cunoașterea printr-un domeniu fundamental numit Gnoseologie (teoria cunoașterii). Aceasta studiază mecanismele cunoașterii ca relație intre subiectul cunoscător si obiectul cunoașterii, validitatea și întinderea cunoașterii, formele si tipologia acesteia si analiza cunoașterii științifice.

O prima distincție utilă este cea intre cunoaștere comuna, nestructurata si aproximativă si cunoașterea specializată, științifică, filosofică, artistica, religioasa etc. Aceasta distincție o propune încă Platon, in mitul Peșterii din Dialogul Republica, sub forma opoziției dintre opinie, aparenta cunoaștere (doxa) și cunoașterea autentică (episteme).

1.2 Cunoașterea științifică este obiectul epistemologiei (teoria științei) - analizează condițiile cunoașterii științifice, metodele si instrumentele științifice, treptele cunoașterii, evoluția si construcția teoriilor științifice, condițiile de validitate ale teoriilor științifice, paradigmele științelor etc.

Cunoaşterea obişnuită, cea de toate zilele, este numită şi cunoaştere

comună. Ea este o cunoaştere în stare practică, atributele sale fiind adecvarea sau

inadecvarea. Eu ştiu să gătesc preparate din peşte. Preparatele mele pot să placă

sau să nu placă. Le-am preparat adecvat sau inadecvat, după gustul

degustătorului. În acest sens, ştiinţa mea e o excelenţă practică într-un domeniu

anume, respectiv, cel culinar. Această cunoaştere nu e susceptibilă de a fi

adevărată sau falsă. Adevărate sau false sunt doar propoziţiile cognitive, cele care

afirmă sau neagă ceva despre altceva. Cunoaşterea sintetizată în propoziţii

cognitive este cunoaşterea propoziţională, atributele sale fiind adevărul sau falsul.

Cunoaşterea ştiinţifică este o astfel de cunoaştere, sistematică, întemeiată sau

fundamentată, verificată sau verificabilă. Dar şi cunoaşterea comună încearcă

judecarea lucrurilor sub aspectul adevărului şi falsului. Este, în parte, şi ea o

cunoaştere propoziţională. Este însă la nivelul opiniei (doxa), realizată fără o

metodă elaborată, sub presiunea trebuinţelor şi a gesticulaţiilor factuale,

nemijlocit şi intuitiv, cuprinzând pe lângă elementele cognitive şi unele afective, pe

lângă cele logice şi cele extralogice, lipsită de rigoare şi spirit critic. În ea se

amestecă demonstrativul cu persuasivul, aparenţa cu esenţa, explicaţia cu

pseudoexplicaţia, eroarea cu validitatea, adevărul cu falsul, obiectivitatea cu

subiectivitatea. Este o cunoaştere desfăşurată sub zodia vagului şi implicitului,

bazată pe intuitivitate, fondată în obişnuinţe şi credinţe. Elementele cognitive sunt

amestecate cu cele volitive, observaţia cu valorizarea, purtând un pregnant

caracter antropomorfizant.

Spre deosebire de aceasta, cunoaşterea ştiinţifică este critică şi obiectivă,

inteligibilă şi verificabilă, utilizând explicit reguli sintactice, semantice şi

pragmatice. Descrierea, explicarea, controlul, predicţia sunt scopurile sale.

Desfăşurată sub exigenţa unui control metodologic, ea se bazează pe observaţii şi

experimente, formulează ipoteze confirmabile, elaborează teorii testabile,

implicînd demersuri de modelare şi formalizare.

Spre deosebire de alte forme ale cunoașterii, cunoașterea științifică este condiționată de:

- demonstrabilitate

- cunoaștere de fapt

- repetabilitate

- obiectivitate

- universalizare

- putere explicativa

- relevanță teoretică si practică

1.3. Perspectiva psihologică a cunoașterii vizează analiza proceselor și mecanismelor psihice ale cunoașterii, percepții, senzații, reprezentări, raționamente, motivațiile actului cunoscător, mecanismele creativității etc.

1.4. Perspectiva sociologică analizează cunoașterea ca fapt social, în relație cu alte elemente ale progresului social, factori determinanți, creativitatea socială, mecanismele difuzării cunoașterii, efectele sociale ale acesteia. Se constata ca descoperirile științifice se datorează in parte unui prealabil socio-cultural, care solicita si provoacă probleme si răspunsuri științei.

Sociologia cunoașterii, plecând de la ipoteza conform căreia cunoaşterea este tributară unor factori sociali, ajunge la concluzia relativismului cunoaşterii – nu există teorii sau enunţuri considerate obiective sau indiscutabile. În aceeaşi măsură se poate vorbi de un relativism etic şi de un relativism estetic: criteriile binelui şi frumosului sunt variabile în timp şi spaţiu. Pur şi simplu avem de-a face cu sisteme diferite.

2. Modele epistemologice contemporane:

a)

Karl Popper1 critică doctrinele tradiţionale ale adevărului,

raţionalismul şi empirismul modern, care considerau adevărul ca fiind manifest.

Punctul de plecare al acestora, consideră Popper, este greşit. Doctrinele

adevărului manifest încercau să răspundă la întrebarea „Cum ajungem la adevăr?”

La adevăr nu ajungem, sau nu ştim că am ajuns vreodată, consideră epistemologul

contemporan. Adevărul este asemenea unui munte acoperit în permanenţă cu

ceaţă. Nu vom şti niciodată că am ajuns pe cel mai înalt pisc. Singura noastră

certitudine este aceea că mai avem de urcat atunci când mâna noastră întâlneşte

un perete de stâncă. Adevărul nu e manifest, manifestă e doar eroarea.

În opinia lui Popper, întrebarea epistemică trebuie reformulată astfel: „Cum

putem să identificăm şi să eliminăm erorile?” Această poziţie popperiană este

întemeiată pe felul în care este înţeleasă ştiinţa: demers ipotetic - deductiv.

Considerând-o astfel, mecanismul cunoaşterii este următorul: cercetătorul

formulează o (ipo)teză care să explice un domeniu al realităţii. Din teza respectivă

sunt deduse consecinţe observaţionale. Analiza empirică a acestor consecinţe nu

permite niciodată concluzia privind adevărul ipotezei. Confirmările nu sunt

niciodată suficiente. Infirmările însă sunt definitive. Este suficientă una singură,

pentru ca teza să fie infirmată. De aceea va susţine Popper, nu putem ajunge la

adevăr, ci doar la eroare.

Ca urmare, sarcina cercetătorului este aceea de a încerca să critice teoria,

derivând din ea consecinţe care să poată fi falsificate. În practică trebuie să

preferăm ipoteza cu cel mai mare număr de falsificatori potenţiali, cea mai riscantă

sau logic improbabilă, pentru a o supune unor teste cât mai severe. De aici şi

denumirea de raţionalism critic. În cazul în care teza rezistă tentativei de

falsificare, atunci ea este verosimilă, având un grad superior de coroborare. Dacă

1 Popper, R. K., Logica cercetării, [1934], Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1981.

teza este falsificată, atunci ea este considerată eronată şi cunoaşterea poate

progresa prin înlocuirea ei cu o altă teză ce va răspunde pozitiv la toate întrebările

la care vechea teză nu a reuşit să răspundă. Prin urmare, criteriul falsificabilităţii

va înlocui criteriul adevărului.

Selecţia teoriilor în câmpul ştiinţei se va face în baza testului de falsificare.

Dacă o teză nu are falsificatori potenţiali, adică nu pot fi identificate sau imaginate

modalităţi în care s-ar putea dovedi falsă, nu e acceptată în câmpul ştiinţei, fiind

considerată speculativă. Este cazul psihanalizei.

Raţionalismul critic vede istoria ştiinţei ca un cimitir al ipotezelor decedate

şi nu al adevărurilor succesiv acumulate. „Metoda învăţării pe bază de încercări şi

erori, învăţarea din greşelile noastre, afirmă Popper, îmi pare a fi esenţialmente

una şi aceeaşi, indiferent dacă este practicată de animalele inferioare sau

superioare, de cimpanzei sau de oameni de ştiinţă... Istoria ştiinţei, ca şi istoria

tuturor ideilor umane, este o istorie a visurilor iresponsabile, a perseverării şi a

greşelii” (Popper, 1970, pp. 101-102). În câmpul unei teorii există desigur un

conţinut de adevăr, în virtutea căruia teoria rezistă în timpul testelor de falsificare,

dar şi un conţinut de falsitate, în virtutea căruia teoria se poate dovedi la un

moment dat falsă. Verosimilitatea unui enunţi creşte odată cu conţinutul de adevăr

şi scade odată cu conţinutul de falsitate. Sarcina savantului este de a identifica

acest conţinut de falsitate prin critica teoriei în încercarea de a depista şi elimina

eroarea.

b) Modelul paradigmelor

Thomas Kuhn2 reprezintă, alături de P.K. Feyerabend, St.

Toulmin ş.a. al doilea val al criticii modelului empirist-standard al teoriilor

ştiinţifice. Opera lui Kuhn reprezintă o dislocare fundamentală a programului

logicist, o contestare a modalităţii reconstrucţiei raţionale ca metodă de întemeiere

şi justificare a ştiinţei.

2 Kuhn, T.S., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976; Kuhn, T.S., Tensiunea esenţială. Studii despre tradiţie şi schimbare în ştiinţă, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

În viziunea epistemologului, nici empirismul confirmaţionist, nici

falsificaţionismul deductivist nu pot oferi o reconstrucţie adecvată a mecanismului

ştiinţei. Pentru a înţelege dinamica reală a ştiinţei, Kuhn face apel la o poziţie

istorică şi psiho-sociologică. Conceptul său central este cel de paradigmă, prin care

desemnează o reţea de opţiuni – conceptuale, teoretice, instrumentale şi

metodologice, împărtăşită de o comunitate a oamenilor de ştiinţă, fără a fi perfect

conştientizate, fiind angajate în metafizic, psihologic, sociologic, pragmatic. În

procesul educaţiei ştiinţifice, o paradigmă se impune printr-o inculcare echivalentă

cu o programare neuronală.

În evoluţia unei ştiinţe se parcurge stadiul pre-paradigmatic, anterior

maturizării sale, caracterizat prin complementaritatea diverselor abordări, care-şi

găsesc fiecare justificări metafizice absolute, existenţa unor controverse serioase,

caracterul nesistematic al cercetărilor empirice.

Maturizarea efectivă este marcată de apariţia paradigmei, care-i va imprima

un pattern evolutiv specific. Acum se produce unificarea metodologică. Dinamica

propriu-zisă a unei ştiinţe mature comportă trei faze:

- ştiinţa normală

- criza

- revoluţia ştiinţifică

Cercetarea bazată pe o paradigmă dezvoltă ştiinţa normală atât în

cercetarea empirică, cât şi teoretică. Se produce o evoluţie cumulativă a

cunoaşterii cu rezolvări de problemă de tip puzzle. La un moment dat, apar

anomalii severe şi îndelungate; se intră într-un „declin al activităţii tehnice

normale de rezolvare a problemelor de tip puzzles, care pune în discuţie însăşi

fundamentele filosofice ale paradigmei. Este semnul crizei, caracterizate ca o

reacţie subiectivă a grupului disciplinar, o stare de incertitudine profesională, de

îndoială cu privire la capacitatea paradigmei de a asigura o practică ştiinţifică de

succes. Cercetătorii sunt constrânşi astfel să caute o nouă paradigmă trecând de la

cercetarea normală la cercetarea extraordinară, declanşându-se, prin construcţia

noii paradigme, revoluţia ştiinţifică. Această trecere este un proces necumulativ,

noua paradigmă cuprinzând o viziune fundamental diferită, „un univers de discurs

diferit” sub aspectul concepţiei asupra domeniului, metodelor, regulilor,

scopurilor. Impunerea unei noi paradigme presupune persuasiune, convingere,

credinţă pentru a obţine asentimentul comunităţii ştiinţifice. Psihologic, procesul

de acceptare a unei noi paradigme este foarte asemănător unei convertiri de tip

religios. Paradigmele sunt incomensurabile, reprezentând dislocări ale cadrelor

conceptuale în care este judecat domeniul respectiv.

O astfel de poziţie epistemică este consonantă cu o teorie coerentistă a

adevărului.

c) Coerentismul contemporan nu se mai angajează într-o viziune

metafizică, ci într-una strict epistemologică, în încercarea de a depăşi unele limite

ale teoriei corespondenţei privind natura şi criteriile adevărului.

Keith Lehrer

Pentru Lehrer (n. 1936), o opinie este adevărată dacă este coerentă cu un

sistem prealabil admis. Sistemul de cunoştinţe admis este numit de Lehrer sistem

al acceptării. El nu este absolut şi imuabil, ci deschis şi dinamic. Demersul

acceptării în sistem a unei opinii este descris de Lehrer ca un joc al intemeierii, în

care are loc o dispută între susţinătorul opiniei, proponentul, cel are invocă

temeiuri în favoarea ei, şi un sceptic, ce formulează obiecţii. Dacă proponentul

câştigă, atunci opinia este acceptată, iar dacă scepticul câştigă atunci este

respinsă. In acest joc al întemeierii, la fel ca în epistemologia lui Popper, scepticul,

prin obiecţiile aduse, îl determină pe proponent să elimine conţinutul de fals al

opiniilor. Acceptarea opiniilor nu înseamnă necesar şi adevărul ei. O opinie care nu

este infirmată în jocul întemeierii se dovedeşte a fi coerentă, necontradictorie cu

sistemul şi rezonabilă. Ea este o justificare neinfirmată. Acesta ar fi mecanismul

epistemologic al acceptării, ce are ca ţel adevărul, dar care se realizează mai

curând prin infirmare şi eliminarea de eroare, prin asimilări de noi informaţii cu

caracter doar provizoriu, dar care ne sporesc capacitatea comprehensivă asupra

realității.