COLECTAREA INSECTELOR

Fileul şi filetarea (fig. 9)

În multe cazuri filetările realizate cu ajutorul fileului entomologic ne ajută ca într-un timp relativ scurt să ne putem forma o imagine satisfăcătoare asupra biodiversităţii care caracterizează un anumit loc.

Rama fileului este preferabil să fie din aluminiu. Forma cea mai recomandată este cea triunghiulară care oferă un spaţiu mai mare de colectare la nivelul solului mai ales când colectăm în fâneţe, păşuni, în zone de stepă şi mai ales în zone cu vegetaţie joasă, xerofilă, forma rotundă oferind un spaţiu mult mai redus de cuprindere la nivelul solului. Lungimea mânerului este recomandată în general să fie cam de 1 m, însă ea trebuie reglată în funcţie de cel care colectează, de talia acestuia, de modul cum colectează acesta şi de zona unde este efectuată colectarea. Mânerul ne oferă posibilitatea să colectăm de la nivelul solului, peste tufişuri sau chiar din coronamentul arborilor.

Plasa fileului trebuie să fie dintr-un material rezistent, care să asigure trecerea rapidă a aerului prin ea dar să aibă în acelaşi timp ochiurile suficient de mici pentru a preveni pierderea exemplarelor mici. O pânză prea deasă nu este recomandată pentru că împiedică trecerea liberă a aerului prin ea, aerul reţinut în plasă umflând-o

şi nepermiţând intrarea insectelor din următoarea filetare. Este preferabilă o plasă cât mai translucidă pentru a micşora diferenţa de iluminare dintre interiorul şi exteriorul plasei, putând prinde astfel mai multe insecte care sunt apoi mai uşor colectate din plasă.

Adâncimea plasei nu trebuie să fie mai mare decât lungimea braţului persoanei care foloseşte fileul (în jur de 60 cm). Partea terminală a plasei trebuie să fie rotundă pentru a evita aglomerarea exemplarelor colectate în colţurile unor plase cu un alt design terminal. Inconvenientul pe care îl prezintă o plasă prea lungă ar fi că este greu de manevrat şi ar flutura în timpul folosirii distrugând exemplarele colectate. Nici o plasă prea scurtă nu este indicată deoarece nu ar putea fi îndoită peste rama fileului atunci când este în repaos pentru a preveni ieşirea exemplarelor capturate. O plasă dintr-un material prea subţire poate îngreuna manevrarea şi colectarea insectelor.

Partea superioară a plasei, care este prinsă în jurul ramei fileului, trebuie să fie dintr-un material rezistent şi pliabil. Plasa poate fi ataşată la rama fileului cu ajutorul unei sârme rezistente trecută prin plasă şi prin nişte găuri făcute în rama fileului. Găurile nu trebuie să aibă între ele un interval mai mare de 5 cm. Plasa poate fi îndoită de câteva ori în jurul ramei fileului.

Când filetăm este preferabil să alegem zone cu o vegetaţie cât mai diversă, de exemplu fâneţe care au o compoziţie floristică mare, înconjurate de tipuri diferite de tufişuri şi copaci. Când filetăm în fâneţe plasăm cât mai aproape de sol una din cele trei laturi ale ramei fileului (dacă folosim un fileu cu rama triunghiulară şi nu unul obişnuit, cu rama rotundă), ţinem bine tija fileului (cu o mână sau cu amândouă) şi executăm o cosire în arc de cerc. Apoi răsucim rama fileului şi acoperim deschiderea acestuia cu plasa fileului pentru a nu ieşi insectele capturate, facem 1-2 paşi şi reluăm filetarea în arc de cerc. Cam după 20-50 de asemenea cosiri trebuie golită plasa fileului, dar golirea plasei se realizează în funcţie de ceea ce s-a colectat. Când filetăm peste tufişuri, copaci, putem fileta timp de aproximativ 10 minute înainte de a goli plasa, timpul filetării depinzând şi de cantitatea de resturi vegetale (stamine, petale, seminţe, frunze, etc.) adunate în plasa fileului.

1

La filetarea peste tufişuri, copaci, folosim “lovituri” lungi, line, având grijă să nu filetăm peste aceeaşi zonă de două ori.

Pentru a prinde insectele din plasa fileului mai întâi avem grijă ca tot conţinutul să fie adunat în partea sa terminală (pentru aceasta putem face eventual câteva filetări rapide “prin aer”, apoi plasăm deschiderea fileului spre corpul nostru, cât mai aproape de cap, iar partea terminală a acestuia cât mai distal de noi, eventual întinzând plasa fileului, orizontal, cu o mână. Avem grijă ca partea terminală a plasei fileului să fie plasată în direcţia razelor soarelui. Astfel majoritatea insectelor vor fi atrase spre partea terminală a fileului, mai luminată, şi puţine insecte vor scăpa capturării. Fototropismul pozitiv al multor insecte poate fi şi mai mult speculat dacă vom captura insectele din fileu stând la umbra unui copac cu deschiderea plasei fileului la umbră şi cu partea terminală în razele soarelui. Cu ajutorul exhaustorului aspirăm cât mai repede insectele mici, iar insectele mari sunt colectate cu mâna sau cu o pensetă. După câteva minute va trebui să scuturăm resturile vegetale din zona terminală a plasei spre zona sa mediană pentru a colecta mai uşor exemplarele care ies din aceste resturi. Uneori trebuie să scoatem din plasă resturi vegetale mai mari însă după ce le scuturăm în plasă şi ne asigurăm că nu au mai rămas ataşate insectele din grupul de interes pe ele. Când din resturile vegetale rămase în plasă ies rar insecte, cam un exemplar la 5-10 secunde, putem transfera aceste resturi într-o pungă sau o plasă confecţionată din acelaşi material ca plasa fileului, special ţinută pentru aceasta. Punga (plasa) trebuie să nu aibă nici o gaură iar deschiderea sa o închidem cu o clamă sau cu un elastic. Preferabil este să-i facem un nod dar este mai incomod să-l desfacem când dorim să punem în ea şi alte resturi vegetale, de la alte filetări. Când dorim să punem în ea alte resturi vegetale mai întâi o scuturăm uşor pentru a aduna spre partea sa bazală platigastroidele şi a preveni scăparea acestora. La finalul zilei de colectare conţinutul unei asemenea pungi poate fi examinat folosind o cutie luminoasă.

Este preferabil să filetăm cam 20-50 de arcuri de cerc în fâneţe şi cam 10 minute peste tufişuri sau arbori şi să nu pierdem mai mult de 10 minute cu colectarea insectelor din plasă. Plasarea resturilor vegetale într-o plasă este foarte utilă mai ales când avem puţin timp la dispoziţie. Când avem foarte puţin timp la dispoziţie putem vărsa chiar toate resturile vegetale într-o pungă fără a colecta insectele din plasa fileului. Şi în acest caz este recomandabil să scoatem din plasă resturile vegetale mai mari. Dezavantajul major al unei asemena metode “rapide” este că vom trece în plasă şi păianjenii colectaţi, eventual şi alte artropode prădătoare (furnici, unele coleoptere, himenoptere şi diptere) care vor distruge multe exemplare colectate. De aceea este preferabil să colectăm cât mai multe exemplare direct din plasa fileului şi să înlăturăm, pe cât este posibil, artropodele prădătoare dintre resturile vegetale pe care le vom trece în punga al cărei conţinut va fi examinat cu ajutorul cutiei luminoase.

O altă variantă este cea a colectărilor totale, în care tot materialul colectat cu ajutorul fileului este trecut direct într-un recipient cu un agent pentru omorâre sau cu un lichid pentru conservare (de ex. alcool). Materialul astfel colectat urmează să fie apoi analizat şi sortat în laborator. Această metodă este foarte indicată atunci când se realizează studii de ecologie. Dezavantajul mare al acestei metode este faptul că ea presupune foarte mult timp petrecut în laborator.

Exhaustorul (fig. 10)Exhaustorul este un dispozitiv pentru colectarea insectelor mici prin aspirarea lor într-un recipient. În

general este folosită o eprubetă din sticlă care permite vizualizarea insectelor colectate. La capătul eprubetei se fixează un dop prevăzut cu 2 orificii. Prin fiecare din aceste două orificii este fixat câte un tub subţire din sticlă îndoit la 90 de grade. Lungimea tuburilor de sticlă trebuie astfel aleasă încât capătul care trece prin dopul de cauciuc, trebuie să intre puţin în eprubetă. Unui tub de sticlă i se ataşează un furtun de cauciuc, prin care este aspirat aerul din eprubetă. Tubul de sticlă la care se ataşează furtunul din cauciuc trebuie prevazut la

capătul liber cu un filtru din pânză cu ochiuri mici, pentru ca microhimenopterele sa nu fie aspirate direct in gură.

Recipientul de colectare poate fi şi din plastic, împiedicând astfel spargerea sa la o scăpare accidentală din mână. Dacă dorim să omorâm insectele în acest recipient cu o substanţă volatilă acesta trebuie să reziste la acţiunea respectivei substanţe chimice.

Un tub cu dimensiunile de 75/25 mm trebuie golit cam când colectăm 300-400 exemplare de insecte

2

mici sau câteva zeci de insecte mai mari. În acest caz trebuie ca în tub să introducem o bucăţică de pânză mototolită prin care să se răspândească insectele colectate. Dacă nu introducem în tub această bucăţică de pânză mototolită nu trebuie să colectăm mai mult de 50 de exemplare.

Insectele din recipientul de colectare pot fi omorâte prin plasarea la capătul furtunului prin care aspirăm microhimenopterele a unei bucăţi de pănză (vată) îmbibată cu eter pe care-l vom aspira în recipientul de colectare. Cam după o jumătate de oră microhimenopterele sunt moarte. Putem folosi două exhaustoare alternativ pentru a nu pierde timp.

Cutia luminoasă (fig. 11)Cutia luminoasă este un

dispozitiv extrem de simplu folosit pentru colectarea insectelor din resturile vegetale adunate în fileul entomologic în urma filetării.

Principiul ei de funcţionare se bazează pe fototropismul pozitiv al multor insecte. Poate avea dimensiunile 50/30/30 cm şi este făcută de preferabil dintr-un plastic transparent (plexiglass) sau sticlă. Deasupra are un capac din acelaşi material din care este confecţionată cutia şi cu o uşiţă suficient de mare pentru a putea introduce şi manevra exhaustorul.

În această cutie luminoasă plasăm resturile vegetale. Cutia trebuie să aibă

una din laturi puternic luminată în comparaţie cu celelalte laturi care trebuie plasate în zone mai întunecate. Pentru aceasta putem aşeza cutia lângă o fereastră puternic iluminată de razele solare sau putem plasa un fascicol de lumină pe una din laturile cutiei. Putem chiar vopsi laturile cutiei (minus o latură) într-o nuanţă pală. Insectele care vor ieşi dintre resturile vegetale vor fi atrase către peretele puternic iluminat al cutiei de

unde vor putea fi usor colectate. Cutia luminoasă poate ajuta foarte mult la capturarea

unor specii foarte mici sau care mimează moartea (tanatoză) când sunt colectate cu fileul entomologic.

Colectarea prin scuturarea ramurilor (prin frapaj)

(fig. 12)

Pentru această metodă de colectare este necesară o tavă de colectare (din plastic) care poate fi înlocuită cu o bucată de pânză întinsă pe o ramă care are aproximativ 1 m2 sau cu o umbrelă întoarsă. Acest obiect pentru colectare este ţinut sub un tufiş sau o creangă şi cu ajutorul unui băţ solid lovim rapid şi puternic creanga respectivă astfel încât toate insectele de pe ea

vor cădea pe suprafaţa de colectare de unde vor putea fi colectate cu ajutorul exhaustorului. Această metodă de colectare poate fi folosită şi când vegataţia este prea umedă pentru filetare precum şi când tufişurile sau ramurile sunt improprii pentru filetare, de exemplu când există spini şi ţepi sau când ramurile au frunze puţine. Totuşi, în condiţii normale, cantitatea de insecte colectate prin această metodă este mai mică decât cea obţinută prin filetare şi poate fi folosită doar când vegeţia nu este prea înaltă. Această metodă este eficace mai ales când vremea este rece precum şi dimineaţa devreme sau spre finalul zilei când insectele sunt puţin active.

Capcana Malaise ( fig. 13)

Această capcană este foarte eficace pentru colectarea unui număr mare de insecte care zboară dar şi pentru unele insecte aptere.

3

Capcana constă din câţiva pereţi verticali de pânză, un acoperiş din pânză şi un dispozitiv de colectare a insectelor plasat în partea superioară a capcanei. Agentul pentru omorârea insectelor poate fi un insecticid fumigant putând astfel colecta insectele uscate, existând însă riscul ca ele să fie distruse de alte insecte care ajung în dispozitivul de colectare. Cel mai adesea este folosit însă alcoolul pentru omorâre, acesta având şi un efect de atractant (multe insecte sunt atrase de fructele în stare de fermentaţie). Capcana poate fi vizitată o dată pe săptămână, fiind totuşi recomandată vizitarea ei mai des deoarece pot apărea pânze de păianjen la deschiderea dispozitivului de colectare sau capcana poate fi deteriorată din diferite cauze.

Capcane colorate (fig. 14)Această metodă poate da rezultate foarte bune, putând fi capturate specii care sunt rar colectate cu fileul entomologic sau cu ajutorul capcanei Malaise. Aceste capcane au la bază observaţia că multe insecte (Hymenoptera, Diptera, unele Coleoptera) sunt atrase de culori vii. S-a crezut că galbenul ar fi cea mai atractivă culoare dar cercetări

Fig. 14: Utilizarea capcanelor colorate (foto C. Ailenei).

mai noi au arătat ca albastrul manifestă cea mai puternică atracţie pentru viespile parazitoide. Capcana constă dintr-o tăviţă care are 60-75 mm adâncime şi 30 cm latura, care este vopsită în interior de obicei în galben aprins şi într-o culoare închisă (negru) pe faţa externă. Capcana poate fi îngropată până la nivelul solului sau lăsată direct pe suprafaţa acestuia, în făneţe sau chiar pe litiera din păduri. Capcana este umplută cu apă la care putem adăuga câteva picături de detergent sau putem pune sare în apă sau putem folosi un amestec jumătate apă la jumătate etilen-glicol (componenta principală din antigel). Amestecul apă cu detergent trebuie

Fig. 13: Capcana Malaise

4

vizitat zilnic, cel de apă sărată la câteva zile iar dacă folosim amestecul apă/ etilen-glicol putem vizita capcana o dată pe săptămână. Insectele pot fi colectate din aceste capcane cu ajutorul unor mici filee cum sunt cele folosite pentru acvariile din apartamente. Pot fi astfel vizitate peste 50 de asemenea capcane zilnic. Insectele trebuie neapărat spălate cu apă curată înainte de a fi trecute în alcool, indiferent de tipul de amestec folosit din cele menţionate mai sus. O echipă alcătuită din 2 oameni pot amplasa într-o jumătate de zi aproximativ 200 de asemenea farfurii. Apoi, acestea pot fi verificate din 2 în 2 ore, completată apa, dacă este necesar, iar cu ajutorul unei pipete sau pensete (în funcţie de dimensiunea specimenelor), exemplarele capturate pot fi extrase şi conservate în alcool, după ce în prealabil au fost spălate în apă curată.

Capcane îngropate în sol (Barber)

Aceste capcane dau rezultate bune mai ales în zonele unde nu putem colecta altfel insecte, de exemplu în zone unde vântul suflă puternic, pe versantele muntoase. Pot fi de asemenea colectate speciile aptere sau epigee, care se deplasează pe sol (Păianjeni, coleoptere din familia Carabidae). Capcana constă dintr-un recipient îngropat în sol cu deschiderea la nivelul suprafeţei acestuia. Ca lichid de colectare este recomandabilă folosirea unei soluţii saturate de acid picric, această soluţie permiţând vizitarea capcanei o dată pe săptămână. Exemplarele colectate trebuie spălate în apă curată înainte de a fi transferate în alcool. Avantajul folosirii acidului picric este acela că exemplarele nu colapsează de obicei când sunt uscate.

Capcane de interceptare a zborului

Capcana de interceptare a zborului sau capcana barieră este orice tip de barieră precum un ecran din plexiglas sau polietilenă întins între doi pari sau doi copaci. Insectele ce zboară se lovesc de aceasta şi cad ulterior într-un recipient ce conţine un lichid de conservare. Lichidul de conservare este un amestec de 50:50 făcut din antigel (propilen glycol) şi alcool etilic 70%. La acest amestec se adaugă benzoat de dentatoniu pentru a împiedica diferite mamifere sau alte animale să bea soluţia. Benzoatul de dentatoniu este cea mai amară substanţă cunoscută, fiind amară până la concentraţia de 0.05 ppm (părţi pe milion). Capcanele sunt verificate la fiecare 2-3 zile, iar insectele colectate sunt filtrate printr-o pânză fină, sunt sălate şi conservate în alcool 75%.

Obţinerea insectelor prin creşterea insectelor gazdă sau obţinerea din gale

Prin această metodă se colectează insecte parazitoide sau insecte de produc gale. Este o metodă care oferă informaţii deosebit de importante cu privire atât la biologia unui anumit grup cât şi informaţii referitoare la ecologia acelui grup. Principalul inconvenient al metodei este cantitatea mare de timp folosit pentru aceasta precum şi considerabilul efort depus pentru a localiza ouăle, larvele, pupele diverselor gazde, sau galele produse de diverse Cecidomyiidae (Diptera) sau Cynipidae (Hymenoptera). Un alt inconvenient este diversitatea mică de specii obţinută raportată la unitatea de timp comparativ cu filetarea sau altă tehnică de colectare.

Gazdele colectate trebuie plasate în recipiente adecvate cum ar fi tuburi de sticlă (eprubete) cărora le acoperim deschiderea cu un dop de vată, pungi, în care vor ieşi insectele adulte. (fig. 15)

Este foarte important să izolăm cât putem de mult gazdele din care dorim să obţinem parazitoizi. Dacă lucrăm incorect putem menţiona date eronate despre biologia parazitoizilor obţinuţi. Principalul risc este ca să plasăm mai multe gazde în acelaşi recipient pentru creştere şi să considerăm că toţi parazitoizi obţinuţi au ieşit din gazda pe care o urmărim, în recipiente existând şi una sau mai multe gazde de existenţa cărora noi să nu ştim şi din care vor ieşi parazitoizi.

5

Fig. 15: Obţinerea platigastridelor prin creşteri din gale de Cecidomyiidae (foto original).

ELEMENTE DE ECOLOGIE

Analiza sinecologică

Pentru efectuarea unei analize ecologice asupra oricărei asociaţii de organisme trebuie realizată în mod obligatoriu identificarea speciilor din componenţa acelei asociaţii. Pentru descifrarea relaţiilor stabilite între diferitele specii ale unei biocenoze, simpla lor identificare însă nu este suficientă. O imagine despre aceste relaţii, despre ierarhiile ce se stabilesc între diferite specii poate fi oferită de un ansamblu de metode matematice cunoscute sub denumirea de analiză sinecologică.

Acest tip de analiză ne permite să identificăm speciile care au ponderea cea mai mare în ecosistem sub aspectul schimburilor energetice cu mediul, care sunt speciile caracteristice unui biotop sau care sunt speciile care au ajuns întâmplător în zona cercetată. Se mai pot astfel identifica interrelaţiile stabilite între diferitele specii care alcătuiesc biocenoza.

Pentru realizarea analizei sinecologice se utilizează o serie de indicatori ecologici, care în funcţie de modul în care se calculează se împart în două categorii distincte: indici ecologici analitici şi indici ecologici sintetici.

Indici ecologici analitici: - se calculează pornind de la datele brute înregistrate în teren sau in urma analizării probelor.

Abundenţa – reprezintă numărul total al indivizilor unei specii dintr-o anumită zonă. Acest indicator se exprimă în valoare absolută, servind la calcularea altor tipuri de indici. În funcţie de abundenţă, speciile pot fi împărţite în 5 clase:

0- absentă; I- rară, II- relativ comune, III- abundente, IV- foarte abundente.

Dominanţa – acest indicator se calculează pornind de la abundenţă. În fapt, dominanţa exprimă aşa-numita abundenţă relativă a unei specii, reprezentând raportul dintre efectivele unei specii şi suma efectivelor tuturor speciilor din aria studiată.

D = (Nr. indivizilor speciei A /Nr. total de indivizi) x 100

Noţiunea de dominanţă este relativ independentă de mijloacele de prelevare a probelor şi reprezintă un indicator al productivităţii, arătând care este proporţia în care participă fiecare specie la realizarea producţiei de biomasă din biocenoza în cauză. În funcţie de valoarea procentului, speciile se împart în funcţie de dominanţă în 5 categorii:

D1 - specii subrecedente, când valoare este sub 1,1% D2 - specii recedente, când valoarea este cuprinsă între 1,2 – 2% D3 - specii subdominante, când valoarea este cuprinsă între 2,1 – 5%

D4 - specii dominante, când valoarea este cuprinsă între 5,1 – 10% D5 - specii eudominante, când valoarea este >10,1%

Constanţa - exprimă continuitatea unei specii într-un anumit teritoriu. Acesta este un indicator de tip structural reprezentând raportul procentual dintre numărul de probe în care apare o anumită specie şi numărul total de probe analizate. Formula de calcul este următoarea:

Csp.A=(Nr. probelor cu sp. A/ Nr. total de probe) x 100.

În funcţie de valoarea constanţei speciile se pot împărţi în următoarele categorii: C1 specii accidentale prezente în 1-25% din probe C2 specii accesorii prezente în 25,1-50% din probe C3 specii constante prezente în 50,1-75% din probe C4 specii euconstante prezente în 75,1-100% din probe

6

Fidelitatea. Acest indicator reflectă gradul de ataşare al unei specii faţă de un anumit tip de biocenoză. În funcţie de preferinţele mai mult sau mai puţin accentuate faţă de o anumită combinaţie de factori de mediu speciile se pot împărţi în mai multe categorii:

Specii caracteristice (stenotope) sau indicatoare se întâlnesc într-un singur tip de biocenoză. Au o mare importanţa fata de identificarea cu precizie a unui anume tip de biocenoză.

Specii preferante sunt prezente în mai multe tipuri de biocenoze însă preferă un anumit tip unde au abundenţe mari. În restul biocenozelor abundenţele sunt reduse.

Specii străine sunt întâlnite cu totul întâmplător într-o biocenoză. Specii euritope sunt specii puţin pretenţioase care pot fi întâlnite într-o gamă foarte variată

de ecosisteme.

Indici ecologici sintetici. Permit cumularea valorilor unor indicatori analitici putându-se realiza astfel o imagine de ansamblu

asupra interrelaţiilor dintre speciile unei biocenoze sau permit compararea mai multor biocenoze pe baza acestor interrelaţii. Din acest punct de vedere aceşti indici intră în categoria indicilor de corelaţie.

Indicele de semnificaţie ecologicăIndicele de semnificaţie ecologică reflectă relaţia dintre indicatorul structural (constanţa) şi cel

productiv (dominanta). Se poate observa astfel poziţia unei specii într-o biocenoză. În funcţie de acest indice se poate realiza o ierarhie a speciilor dintr-o anumită arie cercetată. Formula de calcul este următoarea:

Wsp.A= Csp.A x D sp.A x 100/ 10000.

În funcţie de acest indice speciile se împart în următoarele categorii: W1 cu valori mai mici de 0,1 % - specii subrecedente W2 cu valori cuprinse între 0,1 şi 1% - specii recedente W3 cu valori cuprinse între 1,1 şi 5% - specii subdominante W4 cu valori cuprinse între 5,1% şi 10% - specii dominante W5 cu valori mai mari de 10% - specii eudominate

În categoria W1 sunt cuprise speciile accidentala, în W2 şi W3 speciile accesorii iar în W4 şi W5 speciile caracteristice.

Indicele de afinitate cenotică (q, coeficientul lui Jaccard) - reflectă legăturile existente între speciile dintr-o biocenoză dată, legături stabilite datorită preferinţelor comune pentru acelaşi mediu de viaţă. Acest indice arată procentul de afinitate între speciile dintr-o biocenoză comparate două câte două.

qAB= [numărul probelor care conţin atât specia A cât şi B/(numărul probelor cu sp. A + numărul probelor cu sp. B)-numărul probelor cu sp. A şi B] x 100

Stabilirea mărimii unei populaţii se poate realize prin metoda capturare – marcare – recapturare. In condiţii bine definite (meteo, efort in timp, etc.) se capturează şi se marchează un număr cât mai mare de indivizi dintr-o specie (de ex. marcarea cu vopsele netoxice). La scurt timp după, în aceeaşi locaţie şi în aceleaşi condiţii, se reia capturarea a cât mai multor indivizi şi se controlează marcajul. Se stabileşte, câţi dintre indivizii recapturaţi sunt marcati şi câţi nu. Apoi, prin metoda Peterson, se poate calcula efectivul populaţiei după următoarea formulă:

Mărimea populaţiei = numărul de indivizi marcaţi şi eliberaţi X nr. indivizilor recapturaţi Nr. indivizi marcaţi, recapturaţi.

Probabilitatea de recapturare este egală cu numărul de indivizi marcaţi şi recapturaţi / numărul de indivizi capturaţi, marcaţi şi eliberaţi.

Calcularea mărimii unei populaţii prin această metodă se bazează pe următoarele considerente:

7

1. Populaţia este închisă – nu există migraţie între perioada în care s-au realizat marcări şi eliberări şi perioada în care se realizează recapturile.

2. Toţi indivizii populaţiei au aceeaşi probabilitate de a fi capturaţi.

3. Marcarea nu influienţează probabilitatea de recapturare.

4. Indivizii marcaţi nu pierd marcajul şi nu moare nici un individ marcat între perioada de marcare eliberare şi cea de recapturare..

Clasa Insecta

Constituie cel mai numeros grup de animale, reprezentând 4/5 din numărul speciilor Regnului Animal. Ocupă toate mediile de viaţă. Sunt singurele nevertebrate capabile de zbor. Segmentele corpului sunt grupate în 3 tagme: cap, torace şi abdomen. La nivelul capului se găsesc: o pereche de ochi compuşi, până la 3 oceli, o perece de antene, o perece de mandibule şi 2 perechi de maxile. Toracele este alcătuit din 3 segmente: pro-, mezo- şi metatorace, la nivelul său găsindu-se 2 perechi de aripi şi 3 perechi de picioare. Abdomenul este lipsit de apendici la adulţii formelor superioare.

Ordinul EphemeropteraGrupează specii la care adulţii trăiesc între câteva ore până la câteva zile. Larvele sunt acvatice, trăind

între 1 până la 3 ani. Aripile sunt membranoase, cele posterioare mult mai mici decât cele anterioare, prevăzute cu o nervaţiune foarte bogată. Adulţii nu se hrănesc. Ex: Ephemera vulgata.

Ordinul PlecopteraCuprinde specii ce se aseamănă cu efemeropterele. Aripile posterioare sunt mai late decât cele

anterioare. Ex.: Perla maxima.

Ordinul OdonataPopular numite libelule. Sunt foarte bune zburătoare, prădătoare. Aripile anterioare nu se cuplează în

zbor cu cele posterioare, astfel încât aripile bat în mod independent aerul, iar libelula poate zbura în toate direcţiile, chiar şi înapoi. Ex: Libellula depressa.

Ordinul OrthopteraCuprinde specii de mărimi mijlocii şi mari. Aparat bucal pentru rupt şi mestecat. Picioarele

posterioare adaptate la sărit, ordinul fiind cunoscut şi sub denumirea de Saltatoria.Ex: Gryllus campestris – greierele de câmp; Gryllotalpa gryllotalpa – coropişniţa.

Ordinul Balttaria Popular – gândaci de bucătărie. Corpul este puternic aplatizat dorso-ventral, protoracele în formă de

disc, acoperă dorsal capul. Ex: Baltta orientalis – gândacul negru de bucătărie.

Ordinul HeteropteraPopular – ploşniţe. Au corpul aplatizat dorso-ventral şi aparat bucal pentru înţepat şi supt.

8

Nepa cinerea – scorpionul de apă; Eurygaster maura – ploşniţa cerealelor.

Ordinul HymenopteraPopular albine, furnici, viespi, bondari etc. Aripile sunt membranoase. Aparatul bucal adaptat la rupt

şi mestecat sau la rupt, supt şi lins. Dezvoltarea este completă (ou, larvă, pupă, adult). Ex.: Formica rufa – furnica roşie de pădure; Apis mellifica – albina; Bombus terrestris – bondarul.

Ordinul ColeopteraPopular – gândaci. Se caracterizează prin prima perece de aripi foarte puternic chitinizate,

transformate în elitre. Ex: Coccinella septempunctata – buburuza; Melolontha melolontha – cărăbuşul; Leptinotarsa decemlineata – gândacul de Colorado.

Ordinul LepidopteraPopular – fluturi. Se caracterizează prin aripi membranoase, acoperite cu solzi. Aparatul bucal este

conformat pentru supt. Ex.: Vanesa io – fluturele ochi de păun de zi; Pieris brassicae – fluturele de varză.

Ordinul DipteraPopular muşte, ţânţari. Se caracterizează prin faptul că prezintă doar perechea anterioară de aripi

membranoase, aripile posterioare reducându-se la nişte formaţiuni numite haltere sau balansiere ce au rol în menţinerea echilibrului.

Musca domnestica – musca de casă.Culex pipiens – ţânţarul.

   Vieţuitoarele aparţinând clasei Insecta (insectum = secţionat, segmentat) sau Hexapoda (hexa = şase, podos = picior) constituie un grup evoluat al încrengăturii Arthropoda.     Ele reprezintă peste 70% din totalul speciilor regnului animal şi sunt răspândite pretutindeni fiind adaptate la cele mai variate condiţii ecologice.

Morfologia insectelor

    Dimensiunile insectelor variază foarte mult oscilând în lungime între 0,2 mm (Mymaridae, Hymenoptera) şi 350 mm (Micadina phictenoides, Phasmida).    Corpul insectelor este format din segmente (metamere) care se grupează în trei regiuni: cap, torace şi abdomen (fig. 1).

Fig. 1 Schema acătuirii corpului la insecte

9

Ve - vertex; Fr - fruntea; Ge - obraji; Cl clipeu; Oc - ochi; Ocl - oceli; Ant - antene; Lbr - buza superioară (labium); Lb - buza inferioară (labium); Md - mandibule; Mx - maxile; Prn - pronot; Mzn - mezotorace; Mtn - metatorace; Ar - aripi; Pc - picioare; Stg - stigme; Ce - cerci; An - anus; Ov - ovipozitor

    Capul, format din 6 segmente fuzionate, prezintă organe vizuale (ochi compuşi, oceli), o pereche de antene şi aparatul bucal. Toracele este constituit din 3 segmente. Latero-ventral, pe fiecare segment se articulează câte o pereche de picioare, iar latero-dorsal, pe cel de al doilea şi pe cel de al treilea segment, la majoritatea insectelor se găseşte câte o pereche de aripi. Există şi insecte cu o singură pereche de aripi dezvoltate (Diptera, Strepsiptera), iar la altele, acestea lipsesc (Apterygota, Mallophaga, Anoplura, etc.). Abdomenul este alcătuit din 11 segmente, la care se adaugă telsonul. La majoritatea insectelor, numărul segmentelor abdominale este redus la 7-9. La insectele superioare adulte abdomenul este lipsit de apendici locomotori. aceştia se întâlnesc la insectele inferioare (Apterygota) sau la larvele unor insecte superioare (Lepidoptera, Hymenoptera). Deschiderea organelor de reproducere se face în apropiere de extremitatea abdomenului. Insectele au corpul acoperit cu un înveliş protector chitinos, rezistent, care constituie scheletul extern sau exoscheletul.

Capul

    La insectele adulte capul (caput) este reprezentat de o capsulă chitinoasă, puternic sclerificată, rigidă (fig.2). Obişnuit dimensiunile sale sunt mai mici decât ale trunchiului sau abdomenului. Forma capului poate fi: alungită, piriformă, emisferică, etc. Capsula cefalică prezintă două orificii: unul anterior, orificiul bucal şi unul posterior, orificiul occipital.

Fig. 2 Capul la insecte A - văzut din faţă; B - văzut din profil; Cl - clipeu; Fr - frunte; Gn - obraji; Ve - vertex; Occ - occiput;

Poc - postoccipital; Oc - ochi; Ocl - oceli; An - antene; Lbr - labrum; Md - mandibule; Mx - maxile; Lb - labium

    Iniţial capul este constituit din 6 segmente: acron (preantenular), antenal (antenular), intercalar, mandibular, maxilar şi labial, evidente numai în stadiul embrionar. Ulterior, în cursul ontogenezei, se produce o fuzionare a acestora, astfel că la adult suprafaţa capsulei cefalice este separată prin şanţuri sau suturi în mai multe regiuni, care nu corespund morfologic cu segmentele embrionare.     Suturile capsulei cefalice sunt:     - sutura epicranială (formată din sutura coronară şi suturile frontale)     - sutura clipeo-frontală     - sutura clipeo-labrală     - sutura transversală a clipeusului     - sutura occipitală, sutura postoccipitală     - suturile gulare     Regiunile delimitate de aceste suturi sunt: fruntea (frons), situată

10

anterior acesteia, clipeusul (clypaeus) care poate fi divizat în anteclipeus şi postclipeus. Pe laturi, sub ochii compuşi sunt situaţi: obrajii (genae) iar latero-posterior tâmplele (tempora). La partea superioară a capsulei cefalice, între ochii compuşi, se află creştetul (vertex), iar după acesta, în partea posterioară, occipitalul (occiput) şi postoccipitalul (postocciput). Planşeul capsulei cefalice este format din gula adesea sudată cu submentum-ul labiului, formând gulamentum. Porţiunea care face legătura între cap şi protorace formează gâtul (collum). Capul se leagă de torace printr-o membrană intersegmentară denumită cervicum.

    Fig.3 Poziţia capului la insecte  a - prognat (Heteroptera: Reduviidae); b - hipognat (Homoptera: Cicadidae, Psyllidae); d - ortognat (Homoptera: Aphididae)

    În raport cu axul longitudinal al corpului, capul poate avea 3 poziţii, deosebindu-se 3 tipuri (fig.3):     - cap prognat, la care orificiul bucal şi piesele bucale sunt îndreptate înainte, axul longitudinal al capului se află în prelungirea axului longitudinal al corpului (Heteroptera: Reduviidae);

    - cap ortognat, cu orificiul bucal şi piesele bucale îndreptate în jos, axul longitudinal al capului este mai mult sau mai puţin perpendicular pe axul longitudinal al corpului (Homoptera: Aphididae);

    - cap hipognat, la care orificiul bucal şi piesele bucale sunt orientate în jos şi înapoi, iar axul longitudinal al capului formează un unghi ascuţit cu axul longitudinal al corpului (Homoptera: Cicadidae, Psyllidae).

Organele vizuale. Acestea sunt situate pe cap, fiind reprezentate prin ochi compuşi şi ochi simpli.     Ochii compuşi sau faţetaţi sunt întotdeauna în număr de doi, dispuşi simetric pe părţile laterale ale capului, uneori plasaţi în cavităţi orbitale. Conturul ochilor poate fi circular, oval, reniform, etc. La unele insecte ei sunt foarte dezvoltaţi, acoperind o mare parte a capului (Libelulidae, Bibionidae), iar la altele sunt reduşi sau chiar pot lipsi (unele specii de Carabidae, Staphilinidae). Omatidiile din care sunt formaţi se individualizează pe suprafaţa lor, sub forma unor faţete, de regulă hexagonale.

    Ochii simpli la insectele adulte sunt situaţi dorsal şi se numesc oceli (ocelli). Ei se găsesc, obişnuit, pe frunte sau pe creştet, fiind în general, în număr de 1-3. La larve, sunt situaţi lateral şi se numesc stemate (stemmatae). De obicei sunt în număr de 8-12.

Apendicele capului

Antenele Aparatul bucal

Antenele. Sunt apendice mobile , multiarticulate, în număr de două, înserate pe cap în diferite poziţii (înaintea ochilor, sub ochi, etc.). Ele îşi au originea în apendicele din stadiul embrionar ale segmentului antenular. Antenele se întâlnesc la majoritatea insectelor, lipsind, însă, la cele din ordinul Protura. Numărul articulelor antenale variază între 1 şi 40, uneori putând fi chiar mai multe.

    Fig. 4 Antena la insectă     Sb - sutură bazală; Ia - inserţia antenei; Sc - scap; Pd - pedicel; Fl - flagel

    Antena tipică, normal dezvoltată, este formată din 3 părţi principale; scap, pedicul şi flagel (funicul) (fig.4).     - Scapul (scapus), articulul bazal, în general bine dezvoltat, se inseră pe cap într-o fosetă antenară de care este legat printr-o articulaţie moale înconjurată de o ridicătură ce formează un fel de condil. De scap se fixează muşchii antenali care contribuie la mişcarea antenei.     - Pedicelul (pedicellus) este articolul al doilea. La antenele geniculate

11

formează pivotul între scap şi flagel. El este pus în mişcare de muşchi care pleacă de la scap. Aceştia sunt fixaţi la baza pedicelului, determinând mişcările de înclinare a antenei.     - Flagelul sau funiculul (flagellus, funiculum) constituie partea terminală a antenei. De obicei, este format din mai multe articule şi este lipsit de muşchi proprii.     În funcţie de formă şi mărimea articulelor care le alcătuiesc, antenele variază mult, ceea ce prezintă o deosebită însemnătate sistematică. antenele pot fi regulate sau homonome (antennae aequales), la care articulele sunt aproximativ de aceeaşi formă şi mai mult sau mai puţin egale şi neregulate (antennae inaequales), la care articulele componente sunt diferite ca formă şi mărime. De asemenea pot fi drepte, cu articulele înşirate unul după altul în linie dreaptă şi genunchiate sau geniculate, la care scapul formează un unghi cu restul antenei.

Fig. 5 Tipuri de antene la insecte a - setiformă (Tettigoniidae); b - filiformă (Carabidae); c - moniliformă (termite); d - serată (Elateridae)

e, f - pectinată (unele Lepidopterae); g - penată (Culicidae); h - clavată (Pieridae); i - geniculată (Curculionidae) j, k - măciucată (Silphidae); l - lamelată (Melolontidae); m - antenă la Cicadidae; n - antenă la  Pausidae

    Dintre antenele regulate (fig.5) fac partele antenele: filiforme (filiformes) (Carabidae); setiforme (setiformes) (Tettigoniidae); moniliforme (monoliformes) (Tenebrionidae); serate (serratae) (Elateridae); pectinate (pectinatae) şi bipectinate (bipectinatae) (unele specii de lepidoptere); penate (penatae) (Culicidae).     Dintre antenele neregulate fac parte antenele: clavate (claviformes) (Pieridae), măciucate, la care măciuca poate fi compactă (Paussidae), lamelată (Scarabeidae) sau pectinată (Lucanidae) şi aristate (aristatae, setiferae) (Muscidae).     Principalul rol al antenelor este cel senzorial, pe articulele flagelului, în spaecial, găsindu-se numeroase sensile olfactive şi tactile. La unele insecte antenele servesc drept cârmă în timpul zborului (unele himenoptere), ca organe prehensile (Pediculdae), ca organe de echilibru (Notonecta), etc.

Aparatul bucal. Orificiul bucal situat de regulă, în partea anterioară a capsulei cefalice este înconjurat de o serie de apendice, care în asamblu formează aparatul bucal. El are o structură diferită în funcţie de modul de hrănire şi caracterele funcţionale ale organelor componente.

Fig. 6 Aparatul bucal pentru rupt şi masticat la blatide (Blatta orientalis)

Lbr - buza superioară (labrum); md - mandibule; Mx - maxile; Ca - cardo; St - stipes;

12

Pm - palp maxilar; Ga - galea (lobul extern); Lc - lacinia (lobul intern); Lb labium (buza inferioară); Sm - submentum; Mn - mentum; Pl -

palp labial; Pgl - paraglose; Gl glose

    Aparatul bucal pentru rupt şi masticat (fig.6) este considerat cel mai vechi tip de aparat bucal, din care au derivat toate celelalte tipuri. El este constituit din:     - buza superioară (labrum), care delimitează orificiul bucal în partea superioară, are partea dorsală puternic chitinizată iar marginea inferioară este bilobată, trilobată, scobită sau dreaptă;     - mandibulele, apendice perechi, aşezate inferior şi lateral faţă de labrum; sunt formate dintr-o singură piesă şi prezintă faţa interioară tăioasă, adesea cu dinţi chitinoşi.     - maxilele, în număr de două, situate sub mandibule, sunt formate din mai multe piese: cardo, care face legătura dintre capsula cefalică, stipes, care poartă 2 lame mestecătoare, una internă (lacinia), mai puternic chitinizată, alta externă (galea), mai slab chitinizată. Palpii maxilari, dispuşi lateral, sunt formaţi din mai multe articule (1-6), obişnuit din 4. Ei sunt situaţi pe o proeminenţă numită palpiges.     - buza inferioară (labium), provenită din fuzionarea unei perechi de apendice omoloage cu maxilele, delimitează orificiul bucal în partea inferioară. Ea este formată din postmentum şi prementum. Postmentum poate fi format din submentum, care fixează buza inferioară de cap şi mentum, pe care se articulează prementum - format la rândul său din glose, paraglose şi palpi labiali. Aceştia sunt formaţi de obicei din 1-3 articule.     Suprafaţa ventrală a buzei superioare, apare sub forma unei cute mediane slab chitinizate, bogată în sesile olfactive, gustative şi tactile. Ea se numeşte epifaringe (epipharynx). Pe faţa internă a buzei inferioare se găseşte o proeminenţă moale numită hipofaringe (hypopharynx), la baza căruia se deschid glandele salivare.     Mandibulele au rol de apucare, rupere şi triturare a hranei. Mestecarea şi fărâmiţarea sunt realizate de maxile, mai ales de lacinii. Labiul contribuie la finisarea triturării hranei, la formarea bolului alimntar şi împigerea lui spre faringe. Palpii maxilari şi labiali au rol senzitiv.     Aparatul bucal pentru rupt şi masticat se întâlneşte la insectele din ordinele Orthoptera, Coleoptera, la larvele de lepidoptere, etc.

Fig. 7 Apartul bucal pentru rupt, lins şi supt la himenoptere (Apinae)

Lbr - buza superioară; Md - mandibule; Mx - maxilă; Ca - cardo; St - stipes; Pm - palp

maxilar; Sm - submentum; Mn mentum; Pl - palp labial; Pgl - paraglose; Gl - glose (limba)

    Aparatul bucal pentru rupt, lins, şi supt (fig.7) este cel mai apropiat de cel pentru rupt şi mestecat. Labrum-ul şi mandibulele s-au modificat puţin, iar maxilele şi labium-ul s-au alungit. Glosele, mult alungite şi fuzionate, formează limba (ligula), care la extremitatea sa prezintă o piesă ca o linguriţă - flabellum. Galeele şi palpii labiali s-au alungit şi formează un fel te tub protector în jurul limbii. Palpii maxilari, laciniile şi paraglosele au degenerat sau au dispărut.     Organul principal pentru lins şi supt îl constituie limba, protejată de galee şi palpii labiali. Mandibulele servesc pentru mărunţirea polenului, prelucrarea cerii, etc.     Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt se întâlneşte la unele himenoptere (albine, bondari).

 

Fig. 8 Aparatul bucal pentru supt la lepidoptere Lbr - buza superioară; Lb - buza inferioară; Tr - trompa; Pl - palp labial; Ant - antene; Oc - ochi

    Aparatul bucal pentru supt (fig.8) se caracterizează prin galeele bine dezvoltate şi unite, formând un tub - trompa. Labrum-ul, mandibulele, palpii maxilari şi labium-ul sunt reduse, rudimentare. Palpii labiali sunt bine dezvoltaţi şi deobicei triarticulaţi. Î repaus trompa este înfăşurată în spirală (spiritrompă) pe faţa ventrală a capului între palpii labiali.     Aparatul bucal pentru supt este adaptat exclusiv pentru alimentarea cu

13

hrană lichidă. El acţionează canalul trofic format în interiorul trompei (capilaritate). Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la adulţii din ordinul Lepidoptera şi la unele specii din ordinul Diptera, subordinul Nematocera.

Fig.9 Aparatul bucal pentru înţepat şi supt la heteroptere a, b - văzut din profil; c - secţiune transversală; Lbr - labrum; Md - mandibule;Mx - maxile; Lb - labium; Hip - hipofaringe; C - canal

salivar; Cl - clipeu; Fr - frunte; Ve - vertex; Oc - ochi

    Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (fig.9) prezintă toate piesele bucale alungite. Buza inferioară (labium) este alungită, în formă de uluc sau jgheab, articulat (Heteroptera) sau nearticulat (Homoptera). În interiorul labium-ului se găsesc mandibulele şi maxilele lungi şi subţiri, formând împreună stiletele. Mandibulele sunt dinţate la vârf, iar maxilele alipite una de alta, delimitează în partea superioară canalul sugător sau alimentar, iar în cea inferioară canalul salivar. Labrum-ul acoperă partea dorsală a bazei labium-ului. Hipofaringele lipseşte. Stiletele mandibulare au rol de străpungere a ţesuturilor, cele maxilare neparticipând la înţepare. Prin canalul salivar se realizează scurgerea salivei în ţesuturile atacate, iar prin canalul sugător hrana (seva, sucul celular, sângele) hrana este suptă (fig. 9, 10).

Fig.10 Aparatul bucal pentru înţepat şi supt la diptere (Culex) a - structura aparatului; b - secţiune transversală; c - aparatul în funcţiune

Lbr - labrum; Md - mandibule; Mx - maxile; Pm - palp maxilar; Lb - labium; An - antene; Cl -

clipeu; Oc - ochi; V - vertex; Ca - canal alimentar; Hip - hipofaringe

    Aparatul bucal pentru înţepat şi supt se întâlneşte la insectele din ordinele Homoptera şi Heteroptera. La Thysanoptera este asimetric, iar la unele diptere nematocere (ţânţari) există un aparat bucal asemănător, dar cu unele particularităţi evidente.

14

   Fig.11 Aparatul bucal pentru lins la diptere (Musca domestica)     Pm - palp maxilar; Lbr - labrum; Lbl - labele; Hs - haustelum; Rt - rostelum

    Aparatul bucal pentru lins (fig.11) [rezintă labium-ul mult dezvoltat, tubular, nearticulat şi cărnos. Terminal are 2 perniţe (labele), provenite din modificarea accentuată a palpilor labiali. Labelele sunt străbătute de numeroase canale capilare (pseudotrahei). Partea dorsală a labium-ului e acoperită de labrum, care este parcurs de canalul sugător. Între labium şi labrum se află hipofaringele străbătut de canalul salivar. Palpii maxilari, nearticulaţi, au rol senzitiv.     Prin canalul salivar musca pompează saliva, care se propagă prin pseudotrahei şi ajunge la exterior, dizolvând substanţele hrănitoare solide. Tot prin pseudotrahei şi apoi prin canalul sugător, hrana este aspirată.

    Aparatul bucal pentru lins se întâlneşte la insectele din ordinul Diptera, subordinul Brachicera.

 Toracele

    Toracele (thorax) constituie partea mediană a corpului insectei, de obicei bine delimitată de cap şi abdomen. El este format întotdeauna din 3 segmente: protorace (prothorax); mezotorace (mesothorax); metatorace (metathorax). Fiecare segment poartă latero-ventral câte o pereche de picioare, iar latero-dorsal pe mezo- şi metatorace, de regulă, câte o pereche de aripi.     Un segment toracic este alcătuit din plăci chitinoase numite sclerite, şi anume: tergum (notum), situat dorsal; sternum, situat ventral; pleurae, situate lateral (fig.12. Scleritele constitutive ale fiecărui segment poartă numele segmentului de care aparţin. De exemplu, la protorace scleritele se numesc pronot, prostern, propleure, etc.

Fig.12 Segmentul toracal la insecte a - secţiune transversală; b - arcul dorsal (notum)

Tg - tergit; Pl - pleure; St - sternit; Ar - aripi; Pc - picioare; Ps - prescut; Sc - scut; St - scutel

    În unele cazuri notum (tergum) se împarte în: prescutum, scutum, scutellum şi post scutellum (postnotum). Dintre acestea, mai evident este scutelul mezonotului la unele heteroptere, coleoptere, etc. Sternum se poate împărţi în presternum, sternum, sternellum şi poststernellum. Pleurele pot fi separate prin sutura pleurală în episternum şi epimerum (epimeron). Acestea, la rândul lor, pot fi subdivizate. De obicei tergitele sunt mai puternic chitinizate decât sternitele, iar pleurele sunt slab chitinizate şi mai elastice. Legătura între pleure şi tergite, respectiv sternite, se face prin membrane de articulaţie numite conjunctive.     Protoracele este bine dezvoltat şi mobil la insectele alergătoare (Cicindellidae), înotătoare (Dytiscidae), săritoare (Halticidae), săpătoare (Gryllotalpidae). La insectele zburătoare (Diptera, Hymenoptera, Lepidoptera) sunt mai bine dezvoltate mezotoracele şi metatoracele.

15

Apendice toracice

Picioarele. Picioarele (pedes) sunt apendice articulate având funcţia primară de locomoţie. La insecte sunt în număr de 6, câte o pereche pe fiecare segment toracic. Ele îşi au originea în apendicele segmentelor 7, 8 şi 9 ale embrionului.

    Fig.13 Picior de insectă (Blatta)     Cx - coxă; Tr - trochanter; Fm - femur; Ti - tibia; Ts- tars;     Gh - gheare; Ar - arolium

    Părţile componente ale unui picior tipic de insectă sunt: coxa, trochanterul, femurul, tibia şi tarsul (fig.13).     - Coxa este piesa bazală cu cu care piciorul se articulează de torace în cavităţile coxale sau cotiloide.     - Trochanterul este o piesă mică ce face legătura între coxă şi femur. La unele insecte este dublu     - Femurul este cea mai dezvoltată parte componentă a piciorului. Poate prezenta dinţi, spini, peri, etc.     - Tibia, în general, este bine dezvoltată, dar mai subţire. Poate prezenta pinteni, spini, etc.     - Tarsul este format din 1-5 articule; primul se numeşte metatars (bazitars) şi este, în general, mai dezvoltat. Ultimul articul, pretarsul, prezintă gheare. La unele insecte pretarsul se termină cu nişte formaţiuni (fig.14) cu rol de sprijin şi adeziune, şi anume, empodium - prelungire mediană ca un păr lung şi rigid, arolium - o prelungire mediană ca un lob, pulvillus - două prelungiri sub formă de lobi. Ghearele (unguis), în număr de două, pot fi simple, despicate, dinţate, pectinate, etc.

Fig.14 Tipuri de pretarse a, b - Periplaneta orientalis; c - Asilidae;

Pr - pretars; Gh - gheare; Ar - arolium; Pv - pulvilus; Emp - empodium

    În corelaţie cu condiţiile de mediu şi cu diferitele moduri de viaţă la care s-au adaptat şi de deplasare, picioarele au suferit modificări care au afectat toate cele 3 perechi de picioare, numai pe cele anterioare, sau numai pe cele posterioare, păstrându-se, însă, aceleaşi articule.

16

Fig.15 Tipuri de picioare la insecte a - de alergat (Cicindella sp.); b - de mers (Nemobium sp.); c - prehensil (Mantis religiosa);

d - de sărit (Locusta sp.); e - de fixat (Dytiscus marginalis); f - de săpat (Gryllotalpa gryllotalpa)

    Se pot distinge mai multe tipuri de picioare conformate pentru mers şi alergat (Carabidae, Cicindellidae), sărit (Acrididae), săpat (Gryllotalpidae), apucat sau prehensoare (Mantis, Empusa), înot (Dytiscidae), fixatoare (Dytiscus), colectat şi transportat polen (Apis), curăţat antenele (Hymenoptera), ancorat (Anoplura) (fig.15).

Aripile. Aripile (alae) sunt expansiuni tegumentare formate din două evaginaţii ale tergumului şi pleurei, a căror feţe se suprapun şi se alipesc pe toată întinderea lor, cu exceptia unor porţiuni mai puternic chitinizate şi îngroşate - nervurile, care constituie scheletul lor de susţinere. Nervurile longitudinale, orientate de la bază spre vârful aripii, sunt nişte tubuşoare chitinoase ce conţin trehei, nervi, spaţii sanguine, iar nervurile transversale, care fac legătura între nervurile longitudinale, sunt numai îngroşări chitinoase ale membranei alare. Ontogenetic, aripile provin din ectodermul evaginat.     Aripile insectelor sunt, în general, în număr de 2 perechi situate latero-dorsal, prima pe mezotorace, a doua pe matatorace. La diptere este bine dezvoltată numai perechea de pe mezotorace, iar la strepsitere cea de pe metatorace. Există insecte primar aptere (Apterygota) şi insecte secundar aptere, mai ales datorită modului de viaţă parazitar (Mallophaga, Anoplura, etc.). Prezenţa sau lipsa aripilor poate constitui o manifestare a dimorfismului sexual (Coccidae).     Forma aripilor poate fi triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, etc., iar coloritul foarte variat.     În general, aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare (Lepidoptera), dar sunt şi insecte la care aripile au aproximativ aceeaşi lungime (Odonata).     La aripă se disting următoarele regiuni: baza (basis) - porţiunea cea mai apropiată de torace; marginea exterioară (termen), opusă bazei; marginea anterioară sau costală (costa) îndreptată înainte în timpul zborului şi marginea posterioară (dorsum), opusă acesteia. Unghiul dintre costa şi termen se numeşte vârf (apex), iar cel dintre termen şi dorsum se numeşte tornus.     Dispoziţia nervurilor sau nervaţia aripilor este foarte variată, dar caracteristică, fiind importantă în sistematică (fig.16).

17

Fig.16 Schema nervaţiunii unei aripi Co - costală; Sb - subcostală; Ra - radiară; Me - mediană; Cu - cubitală; An - anală;

Ju - jugală; rm - radial-mediană; mcu - medio-cubitală

    Principalele nervuri longitudinale sunt: nervura costală (vena costalis), care constituie marginea anterioară a aripii; nervura subcostală (vena subcostalis), uneori cu 2 ramuri; nervura radială (vena radialis), cu 5 ramuri; nervura medială (vena medialis), cu 4 ramuri; nervura cubitală (cubitalis), cu 2 ramuri; nervurile anale (venae anales), în număr de 1-5, şi 1-2 nervuri jugale (vena jugalis).     Nervurile transversale iau numele nervurilor longitudinale pe care le unesc, ca de exemplu: nervura radial-mediană, nervura transversală mediană.     Suprafaţa aripii, delimitată de nervurile transversale şi longitudinale, se numeşte celulă alară, iar partea aripii delimitată de 2 nervuri longitudinale se numeşte câmp (costal, radial, medial, anal, jugal, axial).

    Aripile anterioare pot funcţiona independent de cele posterioare, sau pot fi cuplate. Cuplarea se poate face cu diferite dispozitive prin cârlige sau croşete - hamuli (unele himenoptere); printr-un smoc de peri rigizi şi groşi şi un fel de cârlig - frenulum şi retinaculum (unele lepidoptere), sau printr-un lob proeminent angrenat cu o formaţiune de peri - jugum (unele lepidoptere) (fig.17).     Din punct de vedere al constituţiei, aripile pot fi membranoase, care la rândul lor pot fi: nude (Odonata) sau acoperite cu peri (Trichoptera), sau acoperite cu solzi (Lepidoptera). Uneori aripile anterioare pot fi pergamentoase, relativ slab chitinizate, numai tegmine (Orthoptera); îngroşate, tari, chitinoase, numite elitre (Coleoptera); cu partea bazală chitinoasă şi cea terminală membranoasă - hemielitre (Heteroptera) (fig.18). La diptere aripile posterioare sunt reduse la balansiere (haltere), cu rol senzorial şi de reglare a zborului.

   Fig.18 Forme de aripi la insecte     a - membranoasă (himenoptere); b - hemielitră (heteroptere);     c - elitră (coleoptere)

18

    Aripile membranoase servesc, în general, ca organe de zbor. Zborul se efectuează fie prin mişcările fiecărei perechi de aripi, separat (Odonata), fie prin mişcarea comună, simultană a ambelor perechi de aripi angrenate prin dispozitive de cuplare (Lepidoptera, Hymenoptera). Uneori zborul se realizează prin mişcarea aripilor membranoase, cealaltă pereche având rol de aripi planoare (Orthoptera, Coleoptera). Ritmul bătăilor aripilor variază; astfel, la Pieris brassicae, este de 9 bătăi / secundă, iar la Culex pipiens de 594 bătăi / secundă.  

Abdomenul

    Abdomenul este ultima şi cea mai voluminoasă parte a corpului insectelor, în interiorul căruia se găsesc organe digestive, de circulaţie, genitale, etc.     În stadiul embrionar este alcătuit din 12 segmente, ultimul fiind telsonul; acest număr de segmente, la adult, se găsesc rar (Protura) La majoritatea insectelor, în urma fuzionării sau telescopării, numărul segmentelor abdominale este redus la 9 sau chiar mai puţine. Segmentele 1-7 formează regiunea pregenitală, segmentele 8-9 regiunea genitală, iar restul alcătuiesc regiunea postgenitală. Forma abdomenului poate fi: cilindrică, fusiformă, conică, iar în secţiune transversală poate fi: circulară, ovală, triunghiulară, etc.

    Fig.19 Forme de abdomen la insecte     a - sesil (Cossus cossus); b - suspendat (Vespula germanica)

    c - peţiolat (Delopaeus sp.)

    Tipurile de abdomen (fig.19) în funcţie de legarea sa de torace sunt:     - abdomen sesil, la care primul segment se leagă de torace, direct prinr-o bază lată (Coleoptera);     - abdomen suspendat, cu primul segment abdominal contopit cu metatoracele, formând segmentul median (propodeum), iar al doilea segment abdominal este mult îngustat anterior formând o gâtuitură (Vespidae);     - abdomenul peţiolat (pedunculat), la care unul sau două segmente ce urmează după propodeum sunt îngustate, formând un peţiol (Hymenoptera: Sphecidae: Ammophila sabulosa).       

Apendicele abdominale

    La insectele adulte abdomenul este, în general, lipsit de apendice articulate. În stadiul embrionar, primele 11 segmente abdominale prezintă muguri de apendici, care ulterior se dezvoltă sau regresează.

Fig.20 Abdomenul de Machilis sp. St - stili; Ce - cerci; Ov - ovipozitor

    Mai frecvent, la insectele adulte se întâlnesc apendicele segmentului 11, numite cerci. Ele sunt apendice perechi, mobile, articulate (Ephemeroptera) sau nearticulate (Thysanura) (fig.20). Au rol olfactiv, uneori prehensil (Dermaptera), sau joacă un rol în facilitarea copulaţiei (Blatta sp.).     Stilii sunt apendice perechi, mobile, nearticulate, care se găsesc pe urosternite (Thysanura, Diplura). Servesc la locomoţie, sau la ridicarea abdomenului de pe substrat, favorizând respiraţia.     La insectele din ordinul Collembola se întâlneşte tubul ventral şi aparatul de sărit, retinaculum şi furca. Ele sunt singurele insecte care sar cu ajutorul unor apendice abdominale.

19

    Fig. 21 Armătura genitală la masculul de Lobesia botrana;     Cu - cuculus; So - socii; te - tegmen; Gn - gnathus; An - anullus; ca - caulis;     tr - transtilla; vi - vinculum; ju - juxta; Sa - sacculus

    Apendicele de pe segmentele genitale (gonopodele şi gonapofizele) alcătuiesc genitaliile. Gonopodele, la mascul, constituie organul copulator (aedeagus), cu rol important în sistematică (fig.21). Gonapofizele la femelele unor specii formează ovipozitorul sau oviscaptul, tariera, terebra (fig.22), organ cu rol în depunerea ouălelor. În general, este format din 3 perechi de valve. La unele insecte s-a transformat în ac cu venin (la albinele lucrătoare).

Fig.22 Apendice abdominale la insecte; forme de ovipozitoare a - la Tettigoniidae; b - la Acrididae; c - secţiune transversală prin ovipozitorul de Tettigonia viridissima;

Tg - tergum; St - sternum; Ce - cerci; Gn - gonapofize laterale

    Larvele de efemeroptere şi unele neuroptere (Sialidae) prezintă "branhii traheale", provenite din apendicele abdominale.     Larvele lepidopterelor şi ale unor himenoptere (Tenthredinidae) prezintă pe sternitele abdominale picioare false: pseudopode sau pedespurii.

Dezvoltarea postembrionară

20

Metamorfoza heterometabolă Metamorfoza holometabolă

    Dezvoltarea postembrionară începe din momentul în care larva iese din ou şi durează până la apariţia adultului. În timpul dezvoltării postembrionare insecta trece prin satdiile de larvă, pupă (sau nimfă) şi adult. Noţiunea de larvă este admisă de entomologi pentru majoritatea insectelor, pupa şi nimfa, pentru unii entomologi, sunt sinonime, pentru alţii sunt deosebite. Pupa este stadiul care precede adultul, întâlnindu-se numai la insectele ale căror larve, în faza embrionară, nu au atins stadiul postoligopod (larve cu aspect vermiform). Nimfa este stadiul prin care trec larvele postoligopode, începând din momentul apariţiei aripilor.     Din cauza învelişului de chitină, creşterea larvelor la insecte este periodică, legată de năpârliri. Insecta creşte în perioda ce urmează după năpârlire, până la întărirea cuticulei. În faza de năpârlire insecta suferă schimbări în structura corpului, mai mult saumai puţin accentuate. Aceste schimbări poartă numele de metamorfoză. În timpul metamorfozei unele caractere se accentuează şi se păstrează la adult, alte caractere dispar. Caracterele larvelor tinere care se păstrează la adult se numesc imaginipetale, iar cele care dispar imaginifugale. Caracterele imaginifugale sunt de două feluri: paleogenetice (arhaice sau străvechi din punct de vedere filogenetic) şi coenogenetce (caractere noi, dobândite secundar în satdiile tinere larvare, în funcţie de modul lor de viaţă).     După numărul şi importanţa caracterelor imaginipetale, după momentul apariţiei lor şi după caracterele imaginifugale, se deosebesc două tipuri de metamorfoză: heterometabolă şi holometabolă.

Metamorfoza heterometabolă

    Larvele acestui grup de insecte posedă caracterele adultului, chiar din stadiul embrionar; la ieşirea din ou ele seamănă cu adulţii. Unii autori împart perioada dezvoltării acestor insecte în două stadii: larvă şi nimfă; alţii evită a folosi la acest grup noţiunea de larvă şi folosesc mai mult noţiunea de nimfă. Poziţia acestora este determinată de faptul că, exceptând ordinele Ephemerida, Odonata şi Plecoptera, la restul ordinelor (Orthoptera, Dermaptera, Blattoptera, Isoptera, Mallophaga) stadiul tânăr al insectei, trăieşte şi se hrăneşte în condiţii asemănătoare stadiului adult. Noi vom păstra totuşi noţiunea de larvă ca generală, pentru toate grupele de insecte, iar denumirea de nimfă numai pentru insectele cu metamorfoză heterometabolă, în timp ce denumirea de pupă numai pentru insectele cu metamorfoză holometabolă.     După cum sunt repartizate caracterele imaginipetale se deosebesc două grupe de insecte cu metamorfoză heterometabolă şi anume: paleometabole şi heterometabole (în sens strict).

    Paleometabolele. La aceste insecte larvele se deosebesc de adulţi cel mult prin caractere palingenetice, posedă apendice abdominale arhaice şi năpârlesc ca adulţii. Insectele paleometabole, la rândul lor se împart în două subgrupe: epimetabole şi prometabole.     Epimetabole. În această grupă sunt cuprinse insectele fără metamorfoză, primar nearipate, la care deosebirea dintre larve şi adulţi este mică, deoarece apendicele abdominale sunt transmise de la un stadiu la altul fără modificări prea mari. Din acest grup fac parte insectele din ordinul Collembola, care năpârlesc ca adult, iar abdomenul lor nu are numărul de segmente complet toată viaţa. La insectele din ordinul Protura există anamerie, iar abdomenul capătă numărul complet de apendice abia în perioada postembrionară.     Prometabole, grup ce cuprinde un singur ordin, Ephemeroptera, unicul cuprinzând insecte ce năpârlesc ca adult. Larvele trăiesc în apă şi posedă apendice abdominale respiratorii, care dispar la adult; aripile se măresc treptat, adulţii prezintă un substadiu de preimago.

    Heterometabole (în sens strict) sau hemimetabole, la care larvele se deosebesc de adulţi numai prin caractere imaginifugale coenogenetice. Această categorie de insecte se divide în: hemimetabole, paurometabole şi neometabole.     Hemimetabolele, grup care cuprinde insectele din ordinele Odonata şi Plecoptera, ale căror larve trăiesc în apă şi respiră prin branhii traheene, rar prezentând apendice abdominale arhaice.     Paurometabolele, grup care cuprinde insectele din ordinele Orthoptera, Dermaptera, Isoptera, Mallophaga, Anoplura, Heteroptera şi Homoptera (parţial). Ele formează un grup mare de insecte cu larve terestre, foarte asemănătoare cu adulţii. Speciile adaptate secundar la viaţa acvatică prezintă stigme deschise. Unele prezintă caractere coenogenetice (picioare pentru săpat la Gryllotalpa gryllotalpa, sau pentru agăţat Malophaga). Caracterele imaginipetale se dezvoltă treptat, sau apar la ultima năpârlire. Toate transformările se produc la larvele mobile, foarte rar există stadii de repaus (Cicadina, Isoptera).     Neometabole, grup cuprinzând insecte care descind din grupa paurometabolelor tipice, nu prezintă transformări interne remarcabile. Caracteristic este faptul că rudimentele aripilor apar foarte târziu. Grupul

21

insectelor neometabole se împarte la rândul său în patru grupe:     - homometabole, insecte la care rudimentele aripilor apar în ultima vârstă larvară (Chermesidae, Phylloxeridae).     - remetabole, insecte care au două vârste larvare, un stadiu de pronimfă şi unul sau două stadii de nimfă, cu aripile complet dezvoltate (Thysanoptera).     - parametabole, cuprind insecte la care masculii sunt incapabili a se hrăni. În dezvoltarea lor se disting două vârste larvare şi două stadii de nimfă (prenimfă şi nimfă), care pot fi mobile şi imobile. Lipseşte aparatul bucal şi intestinul este atrofiat (masculii păduchilor ţestoşi).     - allometabole, adică insecte care au patru vârste larvare, din care numai prima este mobilă; sub tegumentul larvei de vârstă a patra se dezvoltă adultul aripat (Aleurodidae).

Metamorfoza holometabolă

    Se întâlneşte la insectele care, în cursul dezvoltării lor, trec prin patru stadii: ou, larvă, pupă şi adult. Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi atât prin structura internă, cât şi prin forma externă, având în general aspect viermiform. insectele cu metamorfoza holometabolă pot fi:     Holometabole tipice, unde se înadrează majoritatea insectelor holometabole (Hymenoptera, Lepidoptera, Coleoptera, Diptera).     Hypermetabolele la care, după două vârste larvare (larva neonată şi larva secundară), urmeazăeudopupa, larva prenimfală (a treia vârstă larvară), pupa adevărată şi apoi adultul (Meloidae - Coleoptera).     Polymetabole, insecte care se caracterizează prin prezenţa diferitelor forme larvare (morfologic şi funcţional); larvele tinere sunt răpitoare şi foarte active, iar cele mai în vârstă devin mai mult parazite şi sedentare (Staphylinidae şi alte coleoptere).     Cryptometabole la care metamorfoza este regresivă, toate vârstele larvare şi stadiul de pupă desfăşurându-se în interiorul oului (Termitoxenia - Diptera) sau în abdomenul femelei (Termitomyia - Diptera).

Stadiul de larvă

Larve protopode Larve polipode Larve oligopode Larve apode Larve postoligopode

    Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară a insectelor. În acest stadiu insectele se hrănesc intens şi înmagazinează în corpul lor mari cantităţi de substanţe hrănitoare, necesare creşterii şi dezvoltării în continuare. Larvele insectelor, deşi sunt foarte variate ca formă, după unele caractere morfologice comune, independente de încadrarea lor sistematică, s-au grupat în următoarele tipuri: protopode, polipode, oligopode, apode şi postoligopode.

Larve protopode

    Au corpul degradat, cu apendicele cefalice şi toracele rudimentare. fiind dezvoltate numai mandibulele. Din acest grup fac parte larvele unos specii de viespi parazite (Chalcidoidea, Ichneumonoidea).

Larve polipode

    Terestre sau acvatice, sunt caracterizate mai ales prin prezenţa apendicelor abdominale. Larvele terestre au corpul viermiform, cu capsula cefalică bine dezvoltată, iar aparatul bucal conformat pentru rupt şi masticat. În afară de cele trei perechi de picioare toracice prezintă şi un număr variabil de picioare false (pseudopode). Astfel, larvele lepidopterelor (omizile adevărate) prezintă 2-5 perechi de picioare false, iar cele ale viespilor din familia Tenthredinidae (omizi false) au 7-8 perechi de picioare false, abdominale.

Larve oligopode

22

    Au capul, aparatul bucal şi picioarele toracice bine dezvoltate, fiind lipsite de picioare abdominale; ultimul segment prezintă, uneori, un apendice locomotor numit pygopodium (larvele unor chrisomelide, de trichoptere, etc.).

Larve apode

    Tipic viermiforme, se caracterizează prin lipsa picioarelor sau prezenţa, cel mult a unor rudimente. După structura capului se clasifică în următoarele subtipuri:     - larve apode eucefale, la care capsula cefalică este aparentă, iar aparatul bucal este conformat pentru rupt şi masticat (larvele "miniere" de lepidoptere, unele coleoptere, etc.);     - larve apode hemicefale, la care capsula cefalică este invaginată pe jumătate în torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor specii de coleoptere ce trăiesc în lemn);     - larve apode acefale, la care capul este complet invaginat, neaparent (la unele diptere).

    Aceste tipuri de larve (protopode, oligopode, polipode şi apode) se întâlnesc numai la insectele holometabole.

Larve postoligopode

    Se caracterizează printr-o mare asemănare cu adulţii atât morfologic cât şi biologic, având ochii faţetaţi, rudimente de aripi în ultimele vârste şi regiunile corporale bine delimitate. Totodată ele au acelaşi tip de aparat bucal şi mod de hrănire. Din această grupă fac parte larvele tuturor insectelor hemimetabole (Orthoptera, Thysanoptera, Heteroptera, Homoptera, etc.).

    Larvele insectelor, imediat după ecloziune, încep să se hrănească intens şi să crească. Creşterea larvelor este întreruptă temporar prin năpârliri; când ele ajung la o anumită limită de dezvoltare îşi schimbă cuticula veche (exuvia) cu alta nouă. În timpul năpârlirii, care durează 1-3 zile, larvele încetează să se mai hrănească şi nu se mai mişcă. Procesul năpârlirii are loc în felul următor: glande speciale situate în hipodermă secretă un lichid exuvial, care se adună între noua epicuticulă deja formată şi vechea endocuticulă; aceasta din urmă, sub acţiunea lichidului exuvial, este "digerată", rămânând intacte numai epicuticula şi exocuticula. Concomitent, celulele epidermei formează celelalte structuri ale noii cuticule (exocuticula şi endocuticula). Când acestea sunt complet formate, vechea cuticulă se fisurează în locurile mai subţiri, de obicei pe linia dorsală-mediană şi larva părăseşte exuvia datorită ridicării presiunii sanguine. Imediat după năpârlire, când straturile cuticulei nu sunt încă întărite, are loc creşterea corpului larvelor în mărime. Dar prin năpârlire se produc şi alte schimbări, încât larvele noi se deosebesc nu numai prin dimensiunile corpului, ci şi prin colorit, prezenţa unor apendici noi, etc.     Numărul năpârlirilor este diferit la insecte, putând varia de la una la Campodea, Japyx şi alte apterigote, până la 40 la efemeroptere. În general, numărul lor este constant la aceeaşi specie şi chiar la grupe mari de insecte. Astfel, la diptere, există două năpârliri, la heteroptere 6, la lepidoptere între 3 şi 9 năpârliri, etc.     Perioada cuprinsă între două năpârliri se numeşte vârstă. În timpul stadiului larvar insectele trec prin mai multe vârste. Numărul vârstelor, ca şi al năpârlirilor, este constant şi caracteristic pentru fiecare specie. Larva apărută din ou poartă numele de larvă neonată şi corespunde vârstei întâi. După prima năpârlire trece în vârsta a doua şi aşa mai departe.     Durata stadiului larvar variază, depinzând mai ales, de specie şi condiţiile ecologice (temperatură, umiditate, hrană). De exemplu, la unele diptere dezvoltarea larvară are loc în 3-4 zile; la Anisoplia sagetum în 10-11 luni; la Cossus cossus în 2 ani, la Agriotes sp. în 3-4 ani, iar la unele cicade (Cicadina) şi buprestide (Coleoptera) durează 10-17 ani.     Larva în ultima vârstă, adică cu dezvoltarea încheiată după ultima năpârlire, se transformă în nimfă la insectele heterometabole sau în pupă la insectele holometabole.     Transformarea larvelor în pupe se face în diferite locuri, de obicei mai adăpostite. Unele larve de himenoptere, lepidoptere, înainte de transformarea în pupe îşi confecţionează câte un înveliş din fire de mătase sau din alte materiale (pământ, nisip, frunze uscate, etc.), cunoscut sub numele de cocon; acest înveliş are rolul de aproteja pupa de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu. Mărime şi forma coconului variază de la specie la specie. La unele coleoptere larvele se transformă în pupe în sol, în cămăruţe speciale numite loje pupale. Larvele dipterelor se transformă în pupe chiar în ultima exuvie a lor, numită puparium sau cocon fals.     Înainte de ase transforma în pupă, larva trece prin stadiul de prepupă. În acest stadiu larvele nu se mai hrănesc, devin imobile, se scurtează, se îngroaşă şi apoi, năpârlind pentru ultima oară, se transformă în pupe.

23

Stadiul de pupă

Pupa liberă Pupa obtecta Pupa cuarctată

    Pupa este stadiul imobil al insectelor holometabole, în care au loc profunde şi complexe procese interne, de histoliză şi histogeneză, prin care si produce transformarea larvei în insectă adultă (imago).     Procesul de histoliză constă în distrugerea parţială sau totală a unor organe sau ţesuturi specifice larvelor, prin fagocitoză (celule sanguine), liocitoză (disocierea ţesuturilor prin acţiunea fermenţilor secretaţi de fagocite) şi prin autoliză (autodizolvarea ţesuturilor larvare). Histoliza afectează puternic sistemul muscular, sistemul digestiv şi corpii adipoşi şi, într-o măsură mai redusă, sistemul nervos şi sistemul circulator.     Prin histogeneză se formează o serie de ţesuturi şi organe noi, specifice adultului. Un rol importan în procesul de histogeneză îl au discurile imaginale şi histoblastele. Aceste formaţiuni se dezvoltă în anumite zone ale corpului larvelor, apărând sub formă de cute sau proeminenţe. Discurile imaginale reprezintă primordii ale organelor, din care se vor dezvolta noile ţesuturi şi organe specifice adultului.     Procesele complexe care au loc în timpul metamorfozei la insectele holometabole sunt prezente şi la insectele heterometabole, însă la acestea histoliza şi histogeneza nu constituie două faze separate.     La insecte, din punct fe vedere morfologic, se deosebesc trei tipuri de pupe.

Pupa liberă

    Apendicele corpului (antenele, aripile şi picioarele) sunt libere şi pot executa anumite mişcări (la coleoptere, himenoptere, unele diptere).

Pupa obtecta (mumie)

    Are apendicele lipite de corp într-un lichid exuvial şi acoperite cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă, pupa având aspectul unei mumii (pupele de la lepidoptere, pupele de coccinelide - coleoptere, etc.).

Pupa coarctată

    Este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare, care formează un înveliş opac, ca un butoiaş, numit puparium (la majoritatea dipterelor).

24