Articolul se află în evaluare la Sociological Review (Croaţia)

CUM AM DEVENIT CALITATIVIST Ă?

FLORENTINA SCÂRNECI

Rezumat: Articolul prezintă experienţa personală a autoarei cu metodologiile de cercetare.

Sunt analizate câteva limite ale cercetării ştiinţifice sociale legate de două dintre etapele

acesteia: încadrarea teoretică şi operaţionalizarea; sunt puse astfel în discuţie validitatea de

criteriu şi validitatea de construct. Sunt, de asemenea, discutate caracterul teoriilor sociologice

şi utilitatea acestora în cadrul cercetărilor ştiinţifice. Sunt enumerate motivele optării pentru

calitativ în ciuda blamării constante a acestuia în sociologia românească (şi a marginalizării

lui în Europa central-estică). Sunt prezentate avantajele utilizării cercetării calitative în

ştiinţele social-umane (ce anume este cercetat, prin ce mijloace, cu ce rezultate). Este analizat

cazul special al utilizării pe scală largă a focus-grupului (dar fără respectarea a două dintre

principalele principii calitative: eşantionarea teoretică şi saturaţia teoretică). Articolul

pledează pentru folosirea calitativului şi este scris într-un stil personal şi provocator.

Cuvinte cheie: metodologia de cercetare sociologică, cercetare calitativă, cercetare

cantitativă, validitate.

Îmi propun prin acest articol să arăt impactul pe care îl are contactul şi apoi experienţa

cu metodologiile de cercetare socială asupra celui care le învaţă şi apoi le foloseşte. Voi

ilustra acestea prin intermediul unei poveşti a propriei experienţe. Voi arăta cum am devenit

cercetător calitativist şi voi face o pledoarie pentru scoaterea calitativului din anonimatul în

care se găseşte în Europa central-estică.

I. Introducere

Metodologia de cercetare este una dintre cele mai importante discipline din programa

analitică a oricărei facultăţi care instruieşte viitori sociologi (alături de disciplinele care au ca

finalitate însuşirea teoriilor sociologice şi a procedurilor statistice). Ea se studiază pe perioada

a cel puţin unui an universitar şi îi pregăteşte pe studenţi pentru cea mai cunoscută (şi

recunoscută) dintre competenţele sociologilor: cea de cercetare.

Pentru început o mică observaţie: s-a consacrat (şi în literatura internaţională) folosirea

termenilor calitativ şi cantitativ în denumirea metodologiilor de cercetare. Există autori care

demonstrează folosirea neadecvată a acestor termeni propunând eventual folosirea termenilor

neştiinţific respectiv ştiinţific (vezi Onuţ [2009] şi Rotariu [2009]). Tind să fiu de acord cu

aceştia din urmă şi pe parcursul articolului ajung să folosesc expresiile cercetare ştiinţifică şi

neştiinţifică. În primele pagini şi în titlu, însă, am păstrat termenii consacraţi pentru a se

înţelege la ce fac referire.

Metodologia de cercetare echivalează în pregătirea majorităţii studenţilor de la

sociologie din România cu învăţarea metodelor şi tehnicilor cantitative de cercetare (cu o

excepţie notabilă asupra căreia voi reveni – focus-grupul, ca tehnică de intervievare

calitativă). Metodologia calitativă nu este recunoscută (în România) drept producătoare de

cunoaştere nouă; este cel mult recunoscută pentru valenţele ei artistice, literare; este exclusă

din programele analitice şi din teama declarată de a nu-i face pe studenţii care găsesc prea

complicată statistica să aibă un motiv să nu o înveţe (sigur, lista motivelor este mult mai lungă

– cea mai lungă şi elaborată dintre ele fiind cea a profesorului Onuţ).

Am motive să cred că situaţia este asemănătoare în majoritatea ţărilor central şi est

europene (ţinând cont, de exemplu, de numărul articolelor provenite din aceste ţări care

tratează subiecte legate de cercetarea calitativă). În aceste ţări, ca şi în România, calitativul

echivalează, de cele mai multe ori, cu folosirea focus-grupului în special în cercetări de

marketing.

Voi încerca, prin acest articol, să arăt că există numeroase argumente care subminează

poziţia dominantă pe care o ocupă metodologia cantitativă de cercetare în sociologia din

România (şi din Europa estică şi centrală), că metodologia de cercetare calitativă produce

cunoaştere demnă de luat în calcul. Nu amintesc ca argument (decât în această introducere)

faptul că metodologia calitativă este folosită în lume de zeci de ani, că ea este un demers

legitim, des uzitat şi foarte puţin controversat. Nu amintesc, de asemenea, extrem de

numeroasele cărţi şi articole care tratează subiecte de metodologie calitativă la nivelul Statelor

Unite, Canadei, Europei de Vest, numeroasele cercetări calitative care se realizează acolo

chiar în acest moment, revistele specializate, recunoscute care publică exclusiv articole cu

subiecte de metodologie calitativă, asociaţiile profesionale cu acest specific etc.

Sigur că în România, de exemplu, sociologia a avut o istorie zbuciumată. Din 1978

până în 1990 universităţilor le-a fost interzis să mai producă sociologi, sociologia reintrându-

şi în drepturi abia după 1990. Să zicem că e normal ca interesul pentru calitativ să se fi

dezvoltat cu o întârziere corespunzătoare (prima carte a unui sociolog român care tratează

calitativul apare în 1997 (vezi Iluţ), după ce calitativul a început să prindă contur pe plan

internaţional la începutul secolului XX, înregistrând o explozie în anii ’60 – ’70). Dar nu este

normal ca de atunci cercetarea calitativă să fie atât de greu „tolerată”, atât de mult hulită.

Mi s-a întâmplat nu demult, în cadrul unei conferinţe de sociologie, să fiu prezentată

celorlalţi profesori şi sociologi cam aşa: după o succesiune de laude şi calităţi – „are un singur

defect: e calitativistă”. Deşi, cel puţin în România, îţi asumi un risc declarând deschis că eşti

adeptul metodologiei calitative, voi descrie amănunţit experienţa mea cu metodologiile de

cercetare socială şi felul în care am devenit calitativistă.

II. Cum am descoperit metodologiile de cercetare socială

Am intrat la Facultatea de Sociologie în anul 1996. Este vorba despre Universitatea

din Braşov. Profesorul nostru de „Metode şi tehnici de cercetare sociologică” a fost domnul

Gheorghe Onuţ. Evident că am învăţat metodologia de cercetare cantitativă, având ca

bibliografie obligatorie, printre altele, cărţile profesorilor români: Chelcea [1975], Mărginean

[1982], Miftode [1995], Rotariu şi Iluţ [1997], Vlăsceanu [1986] şi ale profesorilor: Ackroid

şi Hughes [1992], Festinger şi Katz [1963], Javeau [1992]. Cine îl cunoaşte pe profesorul

Onuţ îşi poate imagina, cu uşurinţă, că nu puteam fi, alături de colegii mei, decât adepta

rigorii cantitativismului (pe care îl simţeam, îl propovăduiam, îl respectam, îl foloseam, îl

aprofundam etc.).

Unul dintre subiectele de examen la materia amintită a fost să alegem o carte de

metodologie (dintr-o listă destul de lungă) pe care să o discutăm (trebuia să alegem o idee, un

termen, un capitol etc. pe care să-l prezentăm, să-l criticăm, să-l analizăm etc.). Cartea

profesorului Iluţ - „Abordarea calitativă a socioumanului”- era proaspăt apărută pe piaţă şi se

găsea în lista de examen. Pe măsură ce o parcurgeam ştiam că aceasta va fi cartea pe care o

voi prezenta. Citeam cu pasiune şi mă indignam la fiecare nouă idee descoperită despre

metodologia calitativă.

Era prima dată când citeam despre calitativ şi mi s-a părut odios că aşa ceva există şi

că poate fi încadrat la capitolul „ştiinţă”. Am şi acum foile conţinând ideile prezentate la

examen din care voi spicui mai jos.

Mi-am propus, aşadar, să comentez termenul „calitativ”. Antrenarea într-o abordare

calitativă a socioumanului ar presupune, după cum descoperisem în cartea profesorului Iluţ:

- ca uneori să nu ai o problemă efectivă pe care să o studiezi: „Uneori nici problemele nu

sunt date prealabil, urmând ca ele să fie descoperite şi definite prin intermediul unor astfel de

discuţii [discuţii total libere cu anumiţi membrii ai comunităţii vizate]” [Ilu ţ 1997: 90] şi „În

viziunea calitativistă, indicaţia cea mai preţioasă ce poate fi dată unuia ce se lansează în

cercetarea unui caz este ‘du-te pe teren, începe lucrul şi vei vedea’” [p. 111];

- ca cercetătorul să nu realizeze o documentare prealabilă: „calitativi ştii nu vorbesc despre o

fază prealabilă de documentare în legătură cu locul şi populaţia selectată” [p. 82], să nu-şi

elaboreze ipoteze: „teoria (conceptele, schemele descriptiv-explicative, ipotezele) născându-

se în procesul viu al cercetării şi al contactului direct cu terenul – teză atât de dragă

calitativiştilor” [p. 32].

Şi comentam pe marginea acestor descoperiri uluitoare: punându-mă în pielea unui

cercetător care se angajează într-un astfel de demers nu pot să nu mă întreb ce urmăresc prin

cercetare, ce trebuie să am în vedere, ce trebuie să trec cu vederea, care este scopul

cercetării???

Constatările continuau: eşantionarea trebuie să fie teoretică, iar selectarea cazurilor

de studiat va fi o problemă de fler şi intuiţie. Continuau şi întrebările: câtă încredere poţi avea

în fler şi intuiţie? Ce încredere poţi avea în rezultatele unei cercetări realizate după flerul şi

intuiţia unui om? Cât de reprezentative sunt rezultatele unei cercetări realizate prin

eşantionare teoretică?

Rezultatele unei astfel de cercetări (susţineam în anul II de facultate) nu pot fi decât

descrieri mai mult sau mai puţin subiective ale unor cazuri, fenomene şi procese particulare.

Însă „ambiţia unor calitativişti este de a nu rămâne la simple descrieri şi clasificări, tinzând

înspre teoretizări şi teorii articulate. Se vorbeşte, în acest sens, de procedeul inducţiei

analitice” [p. 55]. Daţi-mi voie (ceream aproape caragialesc, în sala de examen) să mă

îndoiesc că prin inducţie analitică se poate ajunge la teorii articulate şi valabile!

Constatam apoi că selectivitatea joacă un rol capital în cercetarea calitativă

(profesorul Iluţ descriind consemnările de teren: „a nota minuţios nu trebuie confundat cu a

înregistra totul sau orice” [p. 82]). Şi comentam: neavând un plan prealabil, nişte ipoteze şi o

problemă pe care s-o rezolve, selectivitatea cerută cercetătorului nu poate fi decât subiectivă.

Este imposibil să îi ceri unui om, fie el şi cercetător, obiectivitate, mai ales în cazul

observaţiei participative. Rezultatele muncii acestuia nu vor fi nici măcar descrieri ci

impresii. Ce valoare ştiinţifică pot avea aceste impresii (fie ele chiar ale unor oameni de

ştiinţă)?

Descopeream apoi că elaborarea raportului de cercetare trebuie să fie artistică şi nu

ştiinţifică (orice gen de exprimare este permis, este încurajată folosirea mijloacelor stilistice).

Din acest moment, dispreţul faţă de calitativ a fost exprimat destul de plastic:

Marea preocupare a calitativiştilor este forma prezentării şi nu conţinutul. În afara

unei valori literare incontestabile (probabil) pe care ar avea-o o astfel de prezentare a

raportului de cercetare mă îndoiesc de valoarea ştiinţifică, de cunoştinţele noi şi valide pe

care le-ar aduce cercetarea. Scopul abordării calitative a socioumanului este îmbogăţirea

literaturii?

Din această analiză chiar superficială a unui demers de abordare calitativă a

socioumanului nu poate reieşi decât că această abordare este nu numai inutilă ci şi

periculoasă (prezentarea unor rezultate ale unor astfel de cercetări ca rezultate ştiinţifice).

Încerc să-mi impun că botezarea acestei abordări drept „calitativă” nu este ca

urmare a considerării înţelesului curent al acestui termen. Nu mă pot însă împiedica să nu

ajung cu gândul la ceva de valoare atunci când aud de „abordarea calitativă”. Ce poate fi

însă de valoare într-o astfel de abordare?

În concluzie aminteam şi concluzia cărţii profesorului Iluţ. Acesta propune ca în

abordarea socioumanului să existe o suprapunere a „cantitativismului înţelept cu genul de

calitativism riguros” [p. 171]. După părerea mea, susţineam atunci, calitativismul nu are

nimic riguros. Imprecizia, neclaritatea, confuzia şi subiectivismul nu au nimic de-a face cu

rigoarea. Aşadar sintagma calitativism riguros este pentru mine o greşeală aproape

gramaticală.

Acesta a fost primul meu contact cu cercetarea calitativă (evident că am luat 10 la

examen). Această atitudine faţă de ea a persistat mulţi ani după aceea. După terminarea

facultăţii am rămas în cadrul acesteia pe postul de preparator. In câţiva ani am ajuns asistenta

profesorului Onuţ şi, în cadrul seminariilor de metodologie, le explicam studenţilor cum se

realizează cercetarea cantitativă.

Cu siguranţă majoritatea sociologilor din România (şi probabil şi o parte importantă a

celor din estul şi centrul Europei) consideră de bun simţ constatările şi aprecierile făcute de

mine mai sus cu privire la cercetarea calitativă. Am vrut să arăt că majoritatea neajunsurilor

acesteia au fost expuse şi de mine odată. Sunt la curent cu aceste păreri despre calitativ, le-am

avut şi eu cândva; oricât de dure ar fi criticile pe care le-ar face cineva acestui tip de cercetare,

sunt critici care-mi sunt familiare.

III. Ce îi reproşez metodologiei ştiin ţifice sociologice de cercetare

Domnul Onuţ mi-a fost profesor nu numai pe timpul facultăţii ci şi după aceea în

perioada în care i-am fost asistentă. De la dânsul am învăţat foarte multe lucruri, de la dânsul

am preluat multe idei şi dileme (pe multe le-am făcut, cred, ale mele inconştient). Precizez că

ideile bune din acest articol ar putea să i se datoreze şi că inexactităţile sunt în exclusivitate

ale mele.

În cadrul seminariilor de metodologia cercetării, încercând să le arăt studenţilor cum

se face cercetarea ştiinţifică am început să descopăr probleme tot mai complicate, dificultăţi

tot mai mari de punere în practică a unor exigenţe metodologice.

Voi aminti doar câteva dificultăţi majore care mi-au semnalat că cercetarea ştiinţifică

sociologică nu este deloc ceea ce pare. Aceste dificultăţi m-au îndepărtat treptat de cantitativ.

Am ajuns să nu mai pot preda studenţilor acest tip de cercetare pentru că nu mai credeam în el

(în obiectivitatea pe care o reclamă, în procedurile stricte, controlate, în validitatea

proclamată). Mi-era ruşine să prezint ca ştiinţific ceea ce nu e, mi-era ruşine să cer exigenţe ce

nu pot fi atinse, mi-era ruşine să le cer să facă ceea ce nu se poate face.

Nu contest că cercetarea ştiinţifică sociologică a făcut progrese senzaţionale. S-au

obţinut foarte multe garanţii ale ştiinţificit ăţii (de exemplu unele scale de măsurare,

eşantionările probabilistice, reprezentativitatea statistică, mulţimea testelor statistice de

semnificaţie, mulţimea regulilor de evitare a erorilor generale şi specifice de măsurare etc.).

Dar există la fel de multe probleme rămase nesoluţionate şi ascunse sub preş în încercarea de

a face o ştiinţă socială să fie ceea ce nu va fi niciodată – o ştiinţă a naturii. Voi reveni la

această idee puţin mai jos în acest articol.

Iată câteva întrebări legate de metodologia cercetării cantitative la care nu am putut

răspunde în mod satisfăcător şi care mi-au clătinat foarte serios convingerile metodologice.

Etapa de încadrare teoretică apare în majoritatea manualelor de metodologia cercetării

ştiinţifice sociale. Doar că nu am înţeles din nici unul cum se face această încadrare teoretică.

Cum să-i învăţ pe alţii cum se face dacă nici eu nu am înţeles? Pentru ca o ipoteză să poată fi

testată ea trebuie să conţină termeni definiţi operaţional în teorii. De exemplu nu pot să arăt că

femeile frumoase sunt şi deştepte până când nu am o definiţie operaţională a frumuseţii şi una

a deşteptăciunii. Într-o cercetare ştiinţifică trebuie să alegem o teorie în care să definim

operaţional termenul frumuseţe. La fel ar trebui să procedăm cu termenul inteligenţă. Există

teorii care susţin că femeia frumoasă este cea care se apropie cel mai mult de standardul 90-

60-90, la fel cum există teorii care susţin că frumuseţea este dată de simetria trăsăturilor

fizice. În primul caz trebuie să le măsurăm femeilor din eşantion bustul, talia, şoldurile şi apoi

să comparăm rezultatele cu standardele. Decidem astfel dacă sunt frumoase. În al doilea caz le

măsuram lungimea picioarelor şi comparăm rezultatele, apoi le măsurăm lungimea celor două

braţe şi confruntăm rezultatele, apoi le măsurăm lungimea dintre ochiul stâng şi nas, apoi cea

dintre ochiul drept şi nas ş.a.m.d. Femeile cu rezultate mai apropiate la fiecare dintre

măsurătorile amintite vor fi declarate frumoase. Fără teorie nu putem decide obiectiv şi

legitim dacă o femeie este sau nu frumoasă.

Problema încadrării teoretice este alegerea teoriei de referinţă pentru cercetare. În

sociologie există mai multe teorii care descriu sau explică unul şi acelaşi fenomen. Există

multe teorii ale puterii, există multe teorii ale elitelor, există multe teorii ale devianţei, ale

încrederii, ale conflictului, ale revoluţiei, ale sinuciderii, ale identităţii etc. Cred că este mai

degrabă o ciudăţenie să nu avem mai multe teorii despre unul şi acelaşi fenomen.

În ştiinţele exacte nu se întâmplă aşa. Ne putem imagina o matematică în care 2 + 2 să

nu facă mereu 4 ci uneori 1, alteori 5? Ne putem imagina o lume în care să coexiste teoria că

Pământul este plat cu teoria că Pământul este rotund? Problema ştiinţelor sociale este nu

numai faptul că există multe teorii ale aceluiaşi fenomen ci şi că ele coexistă pe picior de

egalitate. Ele sunt la fel de valabile, la fel de legitime. Sinuciderea este un fenomen legat de

dezechilibre psihice, dar sinuciderea este şi un fenomen legat de coeziunea socială existentă la

nivelul societăţii în cauză. Devianţa este şi rezultatul eşecului societăţii în încercarea de a

stăpâni şi controla pasiunile umane (teoria controlului social), este şi rezultatul presiunii

dorinţelor legitime încurajate şi chiar prescrise de societate, dar nesatisfăcute datorită lipsei de

mijloace (teoria contradicţiei sociale), este şi rezultatul interiorizării normelor grupului care îl

poate aduce pe individ în conflict cu normele dominante sau legale ale societăţii (teoria

culturală), este şi consecinţa reacţiilor celorlalţi faţă de actul unei persoane (eşti deviant dacă

ceilalţi te recunosc ca fiind), nu o proprietate a actului respectiv (teoria interacţională).

Mai mult decât faptul că există mai multe teorii despre unul şi acelaşi fenomen, mai

mult decât faptul că aceste teorii sunt la fel de valabile, la fel de legitime, este faptul că există

teorii contradictorii despre unul şi acelaşi fenomen. Cum alegem teoria de referinţă dintre

toate acestea?

Înainte de a discuta problema alegerii intervin alte probleme practice: Cum ştim dacă

am luat în calcul toate teoriile existente sau care merită avute în vedere pentru studiul nostru?

Cum ştim când trebuie să ne oprim din căutarea de noi interpretări ale fenomenului cercetat?

Orice încercare de reunire într-o enciclopedie a tuturor teoriilor socioumane pare iluzorie. Şi

dacă am reuşi cumva să facem un inventar al celor existe până în acest moment, el ar fi

depăşit mâine. Alegem teoria din mulţimea celor care ne-au căzut întâmplător în faţă, în

funcţie de mărimea bibliotecii la care avem acces şi de hărnicia noastră şi de timpul avut la

dispoziţie pentru lectură? Nu cumva intervin aici deja prea mulţi factori subiectivi, umani,

care nu au legătură cu ştiinţificul?

Dar ce înseamnă de fapt încadrarea teoretică? Profesorul Vlăsceanu vorbeşte despre

"teoria referenţială". Dată fiind problema de cercetat căutăm în ansamblul teoriilor existente

una care să devină referinţă pentru demersul nostru ştiinţific. Pot deveni teorii referenţiale

acele teorii prin intermediul cărora putem "citi" problema de cercetat (acelea care fac referire

la problema identificată sau la elemente conexe ei, care propun un mod de abordare a acesteia,

care reflectă conceptual realitatea investigată). Obiectul cunoaşterii va putea fi astfel văzut

prin "ochii" teoriei: "cercetătorul se raportează la obiectul real din perspectiva teoriei sale de

referinţă, considerându-l astfel ca obiect al cunoaşterii" [1982: 230].

Manualele sugerează la etapa de încadrare teoretică alegerea celei mai „potrivite”

teorii ca teorie de referinţă pentru studiul nostru; alegerea celei mai bune teorii care să

furnizeze definiţiile operaţionale cele mai „potrivite” pentru măsurare.

Presupunând că am fost harnici, că am avut la dispoziţie o mare bibliotecă şi timp

berechet, că am făcut un inventar uriaş de teorii din care putem alege, cum facem? O alegem

pe cea mai simplă, pe cea mai frumoasă, pe cea mai cunoscută, pe cea mai folosită? Pe cea

care ne furnizează „cea mai operaţională” definiţie a termenilor? E obiectivă alegerea făcută

astfel?

În mod evident nu. Alegerea este arbitrară sau valorică. Kuhn arată că „ceea ce pune în

evidenţă un studiu atent al realităţii vieţii ştiinţifice este însă că punctele de vedere din care

sunt comparate teoriile în competiţie nu funcţionează în calitate de reguli metodologice care

ar putea determina în mod univoc o anumită alegere, ci în calitate de valori care o

influenţează” [1999: 44].

O validitate cu care se laudă cercetare ştiinţifică este validitatea de criteriu. Sigur că

cercetătorii ştiinţifici sociali nu fac mare caz de ea (mai ales pentru că i-ar pune în dificultate).

Ea arată dacă cercetarea este bine fundamentată teoretic, dacă am ales definiţiile operaţionale

care reflectă cel mai bine fenomenul de studiat. Cum poate da cercetătorul socoteală pentru

validitatea de criteriu a măsurării pe care a făcut-o? Nu poate şi atunci nu dă!

Cercetătorul a ales teoria care îi place mai mult, pe care o cunoaşte mai bine, pe care a

găsit-o mai uşor, mai repede, care este mai uşor de folosit etc. Dacă nu alegem în mod

obiectiv, după criterii metodologice precise, mai e ştiinţific ceea ce producem?

O altă etapă importantă a cercetării ştiinţifice sociologice este operaţionalizarea.

Variabilele de măsurat din ipoteze trebuie operaţionalizate (cele care sunt abstracte, care nu se

pot măsura direct). Operaţionalizările trebuie să fie deductive (extrase din teorii) şi nu

inductive (extrase din experienţa cercetătorului sau din informaţiile adunate de la alţii).

Profesorii Rotariu şi Iluţ [1997: 180] susţin, pe bună dreptate, că „în absenţa unei teorii clare,

o analiză, oricât de atentă ar fi ea, nu poate garanta identificarea tuturor dimensiunilor unui

concept”. Atâta timp cât nu operaţionalizezi conceptele de măsurat în teorii nu poţi justifica

obiectiv de ce ai ales să măsori un indicator şi nu altul, de ce lipseşte din operaţionalizare o

dimensiune şi de ce apare alta etc.

Dar sunt teoriile sociologice o sursă de definiţii operaţionale? Cam câte teorii ne pot

oferi dimensiuni şi mai ales indicatori (adică entităţi direct măsurabile) pentru conceptele pe

care le vehiculează? Să presupunem că există suficient de multe, că avem de unde alege şi că

găsim în ele atât dimensiuni şi indicatori, cât şi informaţii despre ponderea fiecăruia în

economia variabilei de măsurat.

În sociologie lucrăm destul de des cu variabile complexe, care nu se pot măsura direct

cum sunt, de exemplu, religiozitate, anomie, autonomie, dominaţie sau chiar „doar” atitudine

sau comportament de consum. Ce cuprinde operaţionalizarea acestor concepte? Cam câte

dimensiuni, cam câţi indicatori? Ar fi o surpriză să găsim câteva mii? Îi putem măsura pe toţi

într-o cercetare? Evident că nu! Ci facem o selecţie de variabile şi indicatori. Mă întreb uneori

dacă a făcut cineva o definiţie operaţională exhaustivă, dar mai ales mă întreb cum ajung

cercetătorii la definiţii operaţionale efective (pe baza cărora realizează instrumentele de

măsurare). Cum fac selecţia dimensiunilor şi indicatorilor? Îi aleg pe cei mai „reprezentativi”

pentru măsurare! Dar după ce criterii îi aleg pe unii ca fiind cei mai reprezentativi, după ce

criterii îi elimină pe alţii ca „nereprezentativi”?

Eu cred că sociologii - cercetători ştiinţifici nici măcar nu ajung să-şi pună problema

acestei alegeri pentru că măsurătorile lor nu se bazează pe definiţii operaţionale exhaustive.

De fapt cred că majoritatea dintre ei nu lucrează nici măcar cu operaţionalizări deductive.

În aceste condiţii pentru câte dintre măsurări se poate dovedi validitatea de construct

(am ales indicatorii cei mai reprezentativi pentru măsurarea a ceea ce ne-am propus să

măsurăm)? Nu se poate şi nici nu se încearcă întrucât alegerea indicatorilor de măsurat este

arbitrară sau valorică!

Cercetătorul a ales probabil dimensiunile care ofereau şi indicatori sau dimensiunile

pentru care indicatorii erau cel mai uşor de „intuit” sau dimensiunile cele mai comune. Dar e

ştiinţific rezultatul obţinut dintr-o alegere subiectivă a ceea ce trebuie măsurat?

Validitatea de conţinut este cea mai des invocată de către cercetătorii ştiinţifici sociali.

Poate şi pentru că este cea mai „vizibilă” şi uşor de imputat. Pe ea s-au concentrat numeroase

eforturi şi multe dintre studii se mândresc că măsoară cu adevărat ceea ce şi-au propus să

măsoare şi nu altceva. Rămâne totuşi întrebarea dacă prezintă vreo valoare faptul că măsori

ceea ce ţi-ai propus să măsori atâta timp cât nu poţi să justifici obiectiv alegerea a ceea ce ţi-ai

propus să măsori (i.e. termenii cărei teorii, care dintre dimensiunile şi indicatorii conceptelor).

Am devenit tot mai nemulţumită de prea multele întrebări fără răspuns rezonabil care

continuau să mă macine în legătură cu cercetarea cantitativă. Pe acest fond am descoperit

câteva cărţi prăfuite într-o bibliotecă: Denzin şi Lincoln [1998a, b], Flick [1998], Strauss şi

Corbin [1990]. Şi într-o lună de vară am devorat fiecare cuvânt din ele. Parcă citeam romane

bune. Îmi părea firesc şi natural să te uiţi aşa cum sugerau autorii la oameni, la acţiunile lor, la

vorbele lor etc.

IV. De ce cred mai mult în cercetarea neştiin ţifică sociologică

În 2006 am scris un „Îndrumar de cercetare calitativă în ştiinţele socio-umane”. Am

fost nerăbdătoare să împărtăşesc studenţilor ceea ce descoperisem şi înţelesesem din cărţile

amintite puţin mai sus.

Scriam atunci că „fiind mai noi, „ştiinţele” socio-umane au fost „obligate”, pentru a fi

recunoscute, să adopte criteriile ştiinţificit ăţii vehiculate până atunci în evaluarea ştiinţelor

naturii. Ele căutau, aşadar, cunoaşterea „pozitivă” bazată pe observaţie sistematică şi

experiment. Erau nevoite să descrie şi să explice obiectiv, prin rezultate măsurabile,

fenomenele legate de indivizi şi societate. Aceste pretenţii au fost urmărite cu asiduitate mulţi

ani şi de către mulţi cercetători” [p. 10].

Credeam sincer (şi încă mai cred) că o încăpăţânare în atingerea standardelor

pozitivismului şi neluarea în considerare a caracterului specific şi distinct al ştiinţelor socio-

umane nu poate fi decât păguboasă pentru acestea.

Şi făceam atunci apel la o figură de stil. „Stând într-un tufiş şi pândind apariţia vreunei

căprioare, bărbatul alătură nişte cuvinte, le forţează să se potrivească şi să sune interesant.

Compune o poezie. Aşa-i rămâne numele. Alţi bărbaţi în momente de plictiseală şi inspiraţie

fac acelaşi lucru. Ajung mari poeţi. Ei sunt poeţii . Le-au inventat şi construit după mintea,

structura şi posibilităţile lor. Femeile, în loc să aştepte liniştite inspiraţia care le-ar fi condus la

compunerea unei „minunăţii” noi, pliate pe mintea, structura şi posibilităţile lor, s-au străduit

neobosit să facă „poezii”. Oricât ar fi de harnice sau inspirate, ele nu vor fi niciodată bărbaţi şi

nu vor putea compune „poezii”. Asta nu numai că le califică drept „neputincioase” pentru că

nu pot crea ceva asemănător, dar ele sunt şi „vinovate” pentru faptul că au văduvit omenirea

de delectarea cu „minunăţiile” neinventate. Ştiinţele naturii sunt bărbaţii, ştiinţele socio-

umane sunt femeile. Poezia este pozitivismul, iar minunăţia stă să fie descoperită” [p. 11].

Cercetarea calitativă pare să ţină cont de faptul că obiectul cercetării ştiinţelor social-

umane diferă esenţial de obiectul cercetării ştiinţelor naturii. Este vorba, deci, de o cunoaştere

a altceva şi cu alte mijloace. Prin urmare şi evaluarea acestei cunoaşteri nu se poate face decât

după alte criterii decât cele pozitiviste.

„Dacă cercetarea calitativă este evaluată după criteriile pozitivismului, atunci ea şi

rezultatele ei nu pot fi „ştiinţifice”. Însă o evaluare după astfel de criterii nu poate fi făcută; ea

nu este adecvată. Cercetare calitativă propune un alt tip de cunoaştere (de o altă natură). Una

este să-ţi propui descoperirea unor legi, generalizarea unor rezultate (cunoaştere evaluată după

criteriile „convenţionale”) şi alta este să-ţi propui descoperirea informaţiilor de profunzime,

înţelegerea (cunoaştere evaluată după criteriile „naturaliste”)” [p. 12].

Şi chiar dacă sunt slabe criteriile de evaluare a cercetării calitative şi chiar dacă ea nu

seamănă aproape deloc cu cercetarea ştiinţifică, este mai onest să-ţi recunoşti limitele (să arăţi

cât poţi obţine), decât să te străduieşti să-ţi ascunzi slăbiciunile (pretinzând că ai obţinut ceea

ce nu se poate obţine).

Aşadar consider că cercetarea ştiinţifică, aşa cum a fost ea dezvoltată în ştiinţele

naturii, nu este potrivită pentru studierea oamenilor. Subiecţii cercetării nu sunt nici substanţe,

nici plante, nici numere, nici circuite electrice; sunt oameni şi vorbesc, pot minţi, pot

disimula, îşi pot modifica atitudinile, comportamentele sau declaraţiile în funcţie de

dezirabilitatea socială, îşi apără prestigiul, sunt atenţi la propria imagine etc. Situaţiile de

cercetare în ştiinţele social-umane nu excelează la capitolul control; fenomenele studiate sunt

rar (ca să nu spun niciodată) repetabile întocmai ş.a.m.d.

Propunerea unei noi metodologii de cercetare în ştiinţele social-umane aduce în

discuţie un nou principiu – al pluralităţii metodologiei ştiinţifice şi presupune independenţa

ştiinţelor socio-umane de cele ale naturii.

Şi chiar dacă nu-i mai spunem ştiinţă, şi chiar dacă nu-i mai spunem cercetare, şi chiar

dacă nu-i spunem nici calitativ ci oricum altcumva, nu putem nega că acest ceva există şi că

de acest ceva sau de un altceva mai bun este nevoie în ştiinţele sociale.

Cercetările calitative se desfăşoară mai ales în cadrul natural al desfăşurării

fenomenului studiat sau în mediul natural în care trăiesc subiecţii, nu creează situaţii

artificiale, nu provoacă evenimente, nu-i aduce pe subiecţi în laboratoare; cercetătorul, mai

mult decât operatorii, se află el însuşi în teren observând, intervievând etc.; el îi tratează pe

subiecţii lui de la egal la egal, îi înţelege, suferă şi se bucură alături de ei când este cazul, nu le

este străin şi nu îi tratează ca atare; îi lasă să vorbească, le preţuieşte punctele de vedere, nu

are pretenţia niciun moment că ar şti mai bine decât ei ce se întâmplă cu ei, ce cred, ce simt,

cum şi de ce fac ceea ce fac etc.; acordă atenţie mai ales ideilor şi sentimentelor complexe, de

profunzime, caută informaţii despre cum gândesc, ce apreciază, cum interpretează oamenii

diverse lucruri, nu doar despre ceea ce declară că votează, consumă, cumpără etc.

Cercetările calitative presupun deschidere maximă spre teren, privilegiază punctul de

vedere al subiecţilor încercându-se descrierea şi explicarea fenomenelor studiate fără

preconcepţii spre deosebire de cercetările ştiinţifice care elaborează a priori propoziţii

ipotetice (punând în prim plan punctul de vedere al cercetătorului), care construiesc apoi

situaţii şi instrumente de verificare pentru a concluziona, de cele mai multe ori, că ipotezele se

confirmă (mi s-a părut mereu uimitor cât de rar sunt infirmate ipotezele, nefiind de mirare că

mulţi cercetători începători consideră că dacă ipotezele sunt infirmate cercetarea a eşuat).

Imaginea realităţii obţinută în urma unor studii calitative este procesuală, surprinzând

amănunte (ca un film care te lasă să intri în mintea subiecţilor, în casa lor etc.) spre deosebire

de cea obţinută din studii ştiinţifice care este statică, din afara subiecţilor (ca nişte poze

surprinzând informaţii de suprafaţă). Cercetătorul calitativist, spre deosebire de cel ştiinţific, e

conştient şi recunoaşte că cercetarea socială implică subiectivitatea cercetătorului, că ea nu e

eliberată de valori, că poate fi afectată fundamental de erori generate şi de aceste evidenţe.

Un cunoscut istoric român scria despre istoric ceea ce cred că este valabil şi pentru

sociologi: „dacă cercetaţi în dicţionare, veţi afla că „obiectiv” este „ceea ce se află în afara

conştiinţei”, deci, logic, nu se poate aplica decât studiului obiectelor, lucrurilor, materiei

inerte. Or, istoricul are de-a face întâi de toate cu oameni – indivizi sau colectivităţi, deci

subiecte nu obiecte, iar pentru a înţelege aceste subiecte trebuie să fie şi el subiectiv” [Djuvara

2010: 6).

După părerea mea aparatul statistic sofisticat (demn de tot respectul) ne-a îndepărtat

de cunoaşterea socială (aşa cum ar trebui să fie ea). Ce procent din variabilele pe care le

măsurăm sunt numerice, ce procent din ele sunt continue? La ce ne trebuie proceduri statistice

de fineţe dacă nu le putem folosi decât în cazuri excepţionale? Descrierea în procente, pe

grafice a realităţilor umane nu simplifică nepermis complexitatea acestora? Nu încercăm să

mulăm statistic şi matematic interpretări, sentimente, reprezentări?

Profesorul Rotariu mărturisea la o conferinţă (sper să fi înţeles exact sensul spuselor

sale) cam aşa: într-o viaţă de încercări de a confirma modele explicative nu am reuşit

niciodată; acest lucru pur şi simplu nu este posibil; fenomenele umane nu urmează modele

explicative pe care să le poţi confirma statistic.

Şi dacă nu se poate, de ce ne mai chinuim? N-ar fi mai productiv să ne concentrăm

eforturile pe promisiuni decât pe imposibilităţi?

Sunt convinsă că 1000 de studii cantitative, 1000 de statistici sau grafice seci, reci nu

spun atâtea câte spune un studiu calitativ. Rezultatele cercetărilor calitative sunt extrem de

sugestive şi acest lucru le sporeşte mult aplicativitatea.

Iată câteva exemple din proiectele de cercetare calitativă realizate, sub coordonarea

mea, de către studenţii de la Asistenţă Socială în fiecare an (ele fac auzit glasul unor subiecţi

uitaţi, marginalizaţi sau chiar discriminaţi). Bolnavi de cancer care vorbesc despre cum fac

faţă bolii, despre ce îi ţine în viaţă, despre ce îi deranjează la oamenii cu care interacţionează

sau despre şocul pe care îl au uitându-se în oglindă şi descoperind că nu mai au gene sau

sprâncene; femei abuzate de soţii lor care vorbesc despre ruşine, despre mamele lor care le-au

învăţat cum trebuie să rabde; copii romi care vorbesc despre primele lor zile de şcoală, despre

cum descoperă la 7 ani că apa „poate ieşi din perete”. Ajutorul acordat unor astfel de persoane

poate fi, ca urmare a unor astfel de studii, de 1000 de ori mai ţintit şi mai eficient.

Sociologia post-modernă s-a îndepărtat de modelul ştiinţei care produce legi, adevăruri

absolute, ea a devenit contextuală, teoriile mari, grandioase au pălit în faţa celor locale. Acest

fapt reclamă aplicarea metodologiei calitative de cercetare. Putem să-i spunem neştiinţifică, ea

este şi aşa şi oricum altfel, dar mai ales este mai adecvată realităţilor omeneşti şi

caracteristicilor contemporane ale studierii acestora.

Şi chiar dacă am rămâne la teoriile mari, cum au fost ele elaborate? Cât sunt de

„ştiinţifice” teoriile lui Marx sau ale lui Weber? Babbie [2010: 461] le enumeră în cadrul

cercetărilor comparativ-istorice pe care le califică drept „tipic calitative”.

Nu cred că există vreun sociolog care să desconsidere lucrările lui Goffman, Bourdieu,

Baudrillard, Bauman etc. Îi considerăm mari teoreticieni ai domeniului, interpretăm diferite

contexte de viaţă sau profesionale făcând apel la teoriile lor. Râde cineva de ele? Le consideră

literatură sau orice altă formă de artă? Nu e cunoaştere ceea ce au produs ei (dacă nu au

aplicat experimente, chestionare pe populaţii reprezentative etc.)?

Goffman era în 2007 al şaselea cel mai citat autor din ştiinţele sociale şi umaniste.

Cam ce a făcut el? Nu cercetare calitativă? Printre altele a realizat o amplă observaţie, de-a

lungul unui an, într-un spital de boli nervoase (dându-se drept angajat al acestuia) descriind

lumea pacienţilor; a interpretat viaţa oamenilor ca reprezentaţie dramaturgică (descriind

actorii, scena, audienţa, costumele etc. aşa cum apar ele în viaţa cotidiană).

Apoi o fi existând discurs mai metaforic şi în acelaşi timp mai plin de sens (care te

loveşte ca un trăsnet odată ce îl pătrunzi) decât cel al lui Baudrillard? O fi literatură ceea ce

scrie el? O fi având şi altă valoare decât artistică metafora obezului sau a obscenului? Nu au

termenii habitus (Bourdieu) şi conştiinţă practică (Giddens) o putere explicativă extraordinară

a comportamentelor, atitudinilor etc., dar sunt în acelaşi timp complet neoperaţionali?

Susţineam într-un paragraf anterior că teoriile sociologice sunt foarte departe de

situaţia în care ar putea oferi termeni operaţionali pentru a facilita şi legitima măsurarea.

Printre neajunsurile teoriei sociale Blumer [1964] aminteşte şi faptul că: „social theory is

conspicuously defective in its guidance of research inquiry. It is rarely couched in such form

as to facilitate or allow directed investigation to see whether it or its implications are true”.

Conceptele, mai susţine autorul, au un sens vag şi le lipseşte o specificare preciză a

atributelor: „it should be evident that concepts in social theory are distressingly vague.

Representative terms like mores, social institutions, attitudes, social class, value, cultural

norm, personality, reference group, social structure, primary group, social process, social

system, urbanization, accommodation, differential discrimination and social control do not

discriminate cleanly their empirical instances”.

Cred că putem fi de acord cu Blumer că majoritatea conceptelor din teoriile sociale

sunt „sensitizing concepts”: „A sensitizing concept lacks such specification of attributes or

bench marks and consequently it does not enable the user to move directly to the instance and

its relevant content. Instead, it gives the user a general sense of reference and guidance in

approaching empirical instances. Whereas definitive concepts provide prescriptions of what to

see, sensitizing concepts merely suggest directions along which to look. The hundreds of our

concepts—like culture, institutions, social structure, mores, and personality—are not

definitive concepts but are sensitizing in nature. They lack precise reference and have no

bench marks which allow a clean-cut identification of a specific instance and of its content.

Instead, they rest on a general sense of what is relevant”.

Autorul consideră că aceste caracteristici ale conceptelor sociologice nu sunt cauzate

de imaturitatea ştiinţei sociale ci de natura lumii empirice pe care o studiem. Nevoia unei

abordări calitative a socialului (adaug eu) este dată de această natură şi susţin ceea ce afirmă

Blumer că: „what we are referring to by any given concept shapes up in a different way in

each empirical instance”. Cercetările calitative folosesc aceste concepte (beneficiind din plin

de imprecizia şi neclaritatea lor) în felul următor: „Socio-psychological concepts such as

family, victim, stress, stigma, and so on are defined in a loosened manner at the beginning of

the study; they are not given operational definitions so that the researcher could explore the

way in which the concept manifests and how it is given a particular meaning in the set of

circumstances which are being investigated” [Schwandt 2007: 274].

Iată un exemplu: unul dintre lucrurile pe care le-am realizat în cadrul programului de

doctorat a fost conceptualizarea identităţii la managerii din România. Am plecat de la definiţia

extrem de laxă a identităţii furnizată de Gadrey [1998]. Acesta defineşte identitatea ca

ansamblu de circumstanţe care fac ca o persoană să fie tocmai acea persoană. Şi am

descoperit prin analiza interviurilor realizate cu manageri care sunt circumstanţele care au

făcut ca aceştia să fie manageri (circumstanţe relaţionale, materiale sau profesionale,

circumstanţe legate de copilărie, adolescenţă sau maturitate etc.). Reprezentată schematic (ca

o operaţionalizare) identitatea managerilor studiaţi – ca ansamblu de circumstanţe –

descoperită calitativ se întinde pe 7 dimensiuni şi 50 de indicatori.

Există situaţii foarte numeroase de cercetare socială în care măsurarea variabilelor

folosind metodologia ştiinţifică nu este suficientă. De exemplu putem măsura intenţia de vot,

dar dacă avem nevoie să înţelegem cum se formează opţiunile de vot? Cele mai multe astfel

de situaţii sunt rezolvate prin tolerarea şi folosirea pe scară largă (inclusiv în România) a unei

tehnici calitative de interviu de grup: focus-grupul.

Chiar şi în formele sale cele mai structurate, focus-grupul este tot o tehnică

neştiinţifică sau calitativă. Profesorul Iluţ [1997: 92] susţine că interviul de grup în mod

deosebit este calitativ „şi pentru faptul că aici nu ne interesează în primul rând câţi spun un

lucru sau altul ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se modifică pe parcurs cele spuse

etc.”.

Nu se poate afirma că ceea ce obţinem prin aplicarea unui focus-grup nu este

cunoaştere (la fel cum nu se poate susţine că ceea ce obţinem prin aplicarea altor tehnici

calitative de culegere a datelor nu este cunoaştere). Sigur că sunt altfel de date: mai complexe,

de profunzime, non-numerice, foarte greu şi inutil de cuantificat. Dar nu sunt date inutile. Ele

dezvăluie, de exemplu, felul în care se formează opiniile politice, felul în care se agregă

opţiunile de vot, situaţii şi modalităţi în care opiniile se modifică, se structurează. Sunt date pe

baza cărora se realizează strategii de campanie electorală şi apoi se câştigă alegeri. Ca să nu

mai amintesc de numeroasele prestaţii de marketing de succes care s-au conceput folosind

informaţii obţinute prin focus-grupuri. De ce interviurile calitative individuale nu ar putea

produce şi ele cunoaştere nouă? De ce luăm de bune datele obţinute din 2, 3 focus-grupuri dar

nu şi datele obţinute din 20, 30 de interviuri individuale?

Dacă tot am „cedat” şi considerăm „valabilă” cunoaşterea produsă prin focus-grupuri,

de ce ne este aşa de greu să acceptăm că interviurile biografice sunt o sursă de cunoaştere (sau

jurnalele sau fotografiile etc.). Dacă tot am acceptat existenţa eşantionării teoretice (şi

susţinem că o folosim în realizarea focus-grupurilor), nu ar fi bine să o şi aplicăm „ca la carte”

(ca la „cartea calitativă”)? Eşantionarea teoretică nu înseamnă că eşantionezi a priori. Nu

înseamnă doar că presupui (conform obiectivului) că ar fi bine să aduci în focus-grupuri şi

muncitori şi intelectuali, şi tineri şi bătrâni, şi femei şi bărbaţi etc. Eşantionarea teoretică

înseamnă că descoperi pe cine ar trebui să mai intervievezi pe parcursul culegerii şi analizei

datelor. Înseamnă că decizi cine mai intră în eşantion în funcţie de ceea ce afli pe parcurs. De

exemplu descoperi că tinerii votează după cum votează prietenii lor, dar că la cei „mai puţin

tineri” lucrurile sunt mai complicate. Asta înseamnă că va trebui să selectezi eşantioane

suplimentare de „mai puţin tineri” (chiar împărţiţi pe subeşantioane de adulţi şi bătrâni

semnificative – conform analizei) pentru a afla în detaliu exact cum votează şi ei.

Am auzit foarte mulţi cercetători ştiinţifici declarând că au folosit în studiile lor

eşantionarea teoretică. De cele mai multe ori sub acest nume se ascunde de fapt eşantionarea

nebrobabilistă (de foarte multe ori o specie a ei - eşantionarea accidentală). Pentru a nu da rău

(din punct de vedere ştiinţific) cercetătorii precizează că au făcut o eşantionare teoretică deşi

ceea ce au aplicat e departe de a îndeplini criteriile acesteia.

Cam ce fel de oameni aducem în focus-grupuri tot pare o problemă (greşit) rezolvată.

Dar este una şi mai grea pentru cercetătorii ştiinţifici care încearcă să rezolve probleme prin

metode neştiinţifice. Câte focus-grupuri trebuie realizate? 2, 3 răspund cei mai zeloşi. Oricum

să nu fie chiar unu… De fapt tot analiza datelor este cea care ne indică exact cam de câte

avem nevoie. Este vorba despre o condiţie nepreluată din calitativ: atingerea saturaţiei

teoretice. Dacă am realizat un focus-grup cu tineri, unul cu adulţi şi altul cu persoane în vârstă

nu înseamnă că avem deja trei interviuri de grup şi că este suficient. Normal ar fi să mai

facem încă unul cu fiecare dintre categorii. Apoi să analizăm datele. Dacă cel de-al doilea

focus-grup cu tineri ne-a adus informaţii noi despre felul în care aceştia îşi formează intenţia

de vot înseamnă că nu am atins saturaţia teoretică. Şi acest lucru mai înseamnă că avem

nevoie de un al treilea interviu de grup cu alţi tineri. Şi dacă analiza celui din urmă ne aduce

informaţii noi, mai facem unul ş.a.m.d. La fel ar trebui să procedăm şi legat de intervievarea

celorlalte categorii.

Consider periculoasă preluarea incompletă şi aplicarea incorectă de proceduri

calitative. Dacă tot le acceptăm ca necesare, măcar să le folosim onest; să le (re)cunoaştem şi

să le respectăm principiile.

Aşadar cercetarea calitativă, în lipsa a ceva mai bun, ţine măcar cont de faptul că

studiem oameni şi entităţi umane; dă rezultate extrem de bogate în conţinut, complexe, de

adâncime, pline de înţeles, cu o putere sugestivă extraordinară, cu mult mai mult sens, având

mult mai mult de-a face cu sentimentele, gândurile, atitudinile, în general, cu oamenii; se

potriveşte mult mai bine cu abordările sociologice post-moderne; se foloseşte mult mai mult şi

mai productiv de conceptele sociologice (date fiind caracteristicile acestora); s-a dovedit

extrem de utilă (vezi folosirea focus-grupurilor) şi este necesară înţelegerea ei în vederea

aplicării corecte a procedurilor ei.

V. „Once I was a positivist”

Nu am avut niciodată senzaţia că experienţa mea cu metodologiile de cercetare a fost

deosebită de a celorlalţi; ba uneori chiar am simţit că e normală, stabilită cumva a priori,

trecerea de la a fi pozitivist convins la a fi sensibilizat şi impresionat de comprehensiv. Am

trăit totuşi o experienţă minunată atunci când am descoperit studiul lui Bertaux [1981] care

începea cu propoziţia: „Once I was a positivist”. Sigur că ar fi o pretenţie obraznică să susţin

că m-am identificat cu sociologul francez (sub numele acestuia apare scris: Centre National

de la Recherche Scientifique, Paris), dar devenirea lui îmi întăreşte convingerea că şi eu sunt

pe drumul cel bun.

Bertaux ştie, cu siguranţă, ceea ce înseamnă ştiinţa. A făcut cursuri de matematică,

fizică, electronică, prima sa diplomă a fost cea de inginer; a lucrat în domeniul inteligenţei

artificiale şi al ingineriei militare şi, după cum mărturiseşte, „I thought sociology could

become a true science, and I was eager to make it more scientific” [p. 29]. A făcut studii de

mobilitate, fiind recunoscut ca specialist în prelucrarea datelor statistice.

Bertaux mărturiseşte că a ajuns să realizeze „that the scientificity of sociology is a

myth. If there is such a thing as sociological knowledge, the way to reach it is not through

quantitative methodology. And the main obstacle towards it is precisely the belief in

sociology as a science” [p. 30].

Încerc să rezum acest articol prezentând pe scurt ideile sociologului francez din studiul

amintit.

Chiar dacă sociologia nu poate deveni o ştiinţă (aşa cum sunt ştiinţe fizica, biologia

etc.), aceasta nu înseamnă că nu există cunoaştere socială. „Neither sociology nor economics,

history or anthropology will ever become sciences like the natural sciences. Social life is

made out of struggles whose outcomes are unpredictable. There are no ‘social laws’ like

physical laws, that is: eternal, totally accurate, acting upon everything in the universe. [...] If

social science is not possible, it does not mean that social knowledge is an illusion” [p. 41].

Putem produce cunoaştere nouă şi utilă prin intervievări şi observaţii calitative sau

prin analize calitative de documente sociale (exact aşa cum se produce cunoaştere prin focus-

grupuri). Felul în care producem acum cunoaştere socială ştiinţifică nu este potrivit cu

caracteristicile subiecţilor noştri; cunoaşterea astfel atinsă suferă de mari neajunsuri.

Prin chestionare, sociologii – cercetători ştiinţifici – nu fac decât să înăbuşe vocea

subiecţilor (le reduc opţiunile de răspuns, simplifică sentimente, gânduri, comportamente

complexe etc.). Deşi subiecţii vorbesc şi gândesc, sociologii nu-i ascultă şi gândesc în locul

lor. Vorbind despre diferenţa dintre ştiinţele naturale şi cele sociale, Bertaux precizează că

„the objects sociology examines do talk. They even think. And the sociologist is only one of

them, one among many, a human being among human beings. So that, in order for him to talk

not as a simple human being but as a ‘scientist’, he has no other way than first to reduce them

to silence. If given a chance to talk freely, people appear to know a lot about what is going on;

a lot more, sometimes, than sociologists” [p. 38].

Felul acesta de a face ştiinţă, felul în care sunt prezentate rezultatele cunoaşterii i-a

îndepărtat pe beneficiarii de cunoaştere de sociologie: „sociology is not much read these days.

And this is a paradox. If sociology were a specialized science like, say, biochemistry or

electronics, one could understand that none except specialists would read about it in

specialized publications. But sociology is not that. Its contention is that it deals with

institutions, cultures, forms of social life, social relations, in other words with the very texture

of social life as people live it. And yet it seems that these very people who should be primarily

interested to hear what we have to say about their societies, turn instead towards reading

history or anthropology, not only because it is ‘dépaysant’ (exotic), but also because the

discourse of these disciplines makes quite often for highly enjoyable reading” [p. 32].

Deci chiar dacă ştiinţificitatea sociologiei e un mit, cunoaşterea socială nu e o iluzie; e

necesar să îi lăsăm pe subiecţii noştri să vorbească (dacă tot o ştiu face), e normal să facem

astfel încât sociologia să fie citită. Am pledat pentru a face din sociologie un discurs plăcut de

citit în Scârneci [2011].

Am fost şi eu odată pozitivistă şi cred că nimic nu mă mai poate întoarce acolo. Chiar

dacă sunt conştientă că neajunsurile calitativismului sunt şi ele numeroase, nu vreau să mă fac

vinovată de ignorarea unei posibilităţi de a cunoaşte cu adevărat socialul.

VI. Concluzii

Am arătat în acest articol ce m-a făcut să mă îndepărtez de abordarea pozitivistă a

socialului, care cred că sunt defectele majore ale acestei abordări şi pericolele pe care le

generează; am arătat ce m-a făcut să mă apropii de abordarea calitativă, care cred că sunt

meritele acesteia (chiar dacă doar sub formă de promisiune).

Studiile calitative sunt indispensabile pentru cunoaşterea socialului în profunzime; ele

ar trebui recunoscute măcar prin prisma valorii deosebite a ipotezelor pe care le generează.

Nerecunoaşterea şi subminarea calitativului în România (considerarea lui drept

cunoaştere de mâna a doua în Europa central-estică) nu face decât să-i conserve sociologiei

noastre rămânerea în urmă. În anul 2010 am trimis un articol unei mari reviste de cercetare

calitativă din Marea Britanie. Recenzenţii şi-au exprimat uluiala legată de entuziasmul meu,

demult apus în vestul Europei, faţă de descoperirea calitativului; au fost miraţi de argumentele

mele în favoarea calitativului (acolo nu e necesar să justifici calitativul, este o abordare

acceptată, aflată pe picior de egalitate cu pozitivismul). De atunci simt că nu-mi găsesc locul

(sunt demodată pentru vestul Europei şi pusă la colţ în România).

Am scris acest articol intr-ul stil care cred că poate fi numit calitativ (sunt conştientă

că este atipic şi greu de acceptat de către mulţi sociologi – oameni de ştiinţă): m-am implicat

emoţional în scrierea lui, am fost şi subiectivă uneori, am scris la persoana întâi, am povestit

experienţe, am încercat să-l fac pe cititor să înţeleagă, l-am provocat.

Bibliografie

1. Ackroid, Stephen and John Hughes. 1992. Data collection in context. London, New

York: Longman.

2. Babbie, Earl. 2010. Practica cercetării sociale (The practice of social research). Iaşi:

Polirom.

3. Bertaux, Daniel. 1981. “From the life-history approach to the transformation of

sociological practice”. Pp. 29-45 in Biography and society. The life history approach in the

social sciences, edited by Daniel Bertaux. London: Sage Publications.

4. Blumer, Herbert. 1964. “What is wrong with social theory”. American Sociological

Review 19: 3-19.

5. Chelcea, Septimiu. 1975. Chestionarul în investigaţia sociologică (The questionnaire

in sociological investigation). Bucharest: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică.

6. Denzin, Norman K. and Yvonna S. Lincoln [eds.]. 1998a. Collecting and interpreting

qualitative materials. London: Sage Publications.

7. Denzin, Norman K. and Yvonna S. Lincoln [eds.]. 1998b. Strategies of qualitative

inquiry. London: Sage Publications.

8. Djuvara, Neagu. 2010. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (A short

history of Romanians told to the young people). Bucharest: Humanitas.

9. Gadrey, Nicole. 1998. „Identităţi” (Identities). Pp. 85-89 in Dicţionar de sociologie

(Sociology Dictionary), coordinated by Gilles Ferreol. Iaşi: Polirom.

10. ILUŢ P., 1997, Abordarea calitativă a socioumanului: concepte şi metode, Ed.

Polirom, Iaşi.

11. Festinger, Leon and Daniel Katz. 1963. Les méthodes de recherche dans les sciences

sociales. Paris: Presse Universitaires de France.

12. Flick, Uwe. 1998. An Introduction to Qualitative Research. London: Sage

Publications.

13. Javeau, Claude. 1992. L’enquête par questionnaire. Bruxelles: Editions de l’Université

de Bruxelles.

14. Kuhn, Thomas. 1999 [1962]. Structura revoluţiilor ştiinţifice (The structure of

scientific revolutions). Bucharest: Humanitas.

15. Mărginean, Ioan. 1982. Măsurarea în sociologie (The measurement in sociology).

Bucharest: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică.

16. Miftode, Vasile. 1995. Metodologia sociologică (Sociological Methodology). Galaţi:

Porto-Franco.

17. Onuţ, Gheorghe. 2009. „Cercetare calitativă + cercetare cantitativă = epistemologie de

manele” (Qualitative research + quantitative research = kitsch epistemology). Pp. 383-388 in

Colocviul internaţional de ştiinţe sociale ACUM 2009 (International colloquium of social

sciences ACUM 2009). Braşov: Editura Universităţii „Transilvania”.

18. Rotariu, Traian. 2009. „Câteva observaţii în legătură cu utilizarea termenilor de

„calitativ” şi „cantitativ” în literatura metodologică din ştiinţele sociale” (Some observation

regarding the use of „qualitative” and „quantitative” terms in social sciences methodological

literature). Pp. 343-351 in Colocviul internaţional de ştiinţe sociale ACUM 2009

(International colloquium of social sciences ACUM 2009). Braşov: Editura Universităţii

„Transilvania”.

19. Rotariu, Traian and Petru Iluţ. 1997. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie

şi practică (Sociological inquiry and the opinion pull. Theory and practice). Iaşi: Polirom.

20. Scârneci, Florentina. 2006. Îndrumar de cercetare calitativă în ştiinţele socio-umane

(Handbook of qualitative research in socio-humanistic sciences). Braşov: Editura Universităţii

„Transilvania”.

21. Scârneci, Florentina. 2011. „How I Performed ‘Story-Telling’. A Confessional Story”.

Sociologia - Slovak Sociological Review 43 (3): 286-308.

22. Schwandt, Thomas A. 2007. The SAGE Dictionary of Qualitative Inquiry. Thousand

Oaks: Sage Publications.

23. Strauss, Anselm L. and Juliet M. Corbin. 1990. Basics of Qualitative Research:

Grounded Theory Procedures and Techniques. London: Sage Publications.

24. Vlăsceanu, Lazăr. 1986. Metodologia cercetării sociologice. Metode şi tehnici (The

methodology of sociological research. Methods and techniques). Bucharest: Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică.

Prezentarea autorului: Lector universitar la Catedra de Sociologie şi Filosofie a Facultăţii

de Sociologie şi Comunicare din cadrul Universităţii „Transilvania” din Braşov (România).

Doctor în sociologie din anul 2009. Domenii de interes: metodologia de cercetare calitativă,

sociologia vizuală şi sociologia identităţii. Publicaţii recente: „Introducere în sociologia

identităţii”, „A Qualitative Research Regarding Identity Aspects of Romanian Managers”.