Criza petrolului

Dezvoltarea globală, dar mai ales a economiilor emergente precum China şi India, ar putea duce la un dezechilibru între cererea şi oferta de energie.

Cu putin inainte de izbucnirea primului razboi mondial, gratie unor vizionari ca amiralul John Fischer si Winston Churchill, ultimul in calitate de Prim Lord al Amiralitatii, Marina Regala din Marea Britanie realizeaza trecerea de la carbune la petrol. Decizia, foarte disputata in epoca, in conditiile in care Marea Britanie nu detinea resurse proprii, a ridicat pentru prima data problema petrolului la nivel de interes de securitate nationala. Pe acest fundal, al necesitatii de a controla si avea acces direct la resurse, guvernul britanic devine actionar majoritar al Companiei Petroliere Anglo-Persane, care detinea o concesiune in ceea ce e astazi Iranul. In vara anului 1914, toata marina trecuse pe petrol. Flota americana facuse acelasi lucru. Aceasta transformare avea sa fie decisiva pentru castigarea razboiului pe mare. Pe parcursul primului razboi mondial a devenit evident caracterul revolutionar al motorului cu combustie interna. Acesta a schimbat in mod dramatic tehnica de lupta. Ca "antidot" la mitraliera, a fost inventat tancul, utilizat pentru prima data in batalia de la Somme. Avantajele transportului mecanizat au dus la raspandirea si mai mare a autoturismelor si camioanelor. A luat avant industria aeronautica. A inceput sa se extraga toluen (folosit la producerea de explozibil TNT) din titei. In anul 1917 s-a vorbit pentru prima data de o "criza a petrolului" provocata mai ales de atacurile submarinelor germane asupra navelor aliate, dintre care multe erau petroliere. Implicarea Americii a fost cruciala, ea furnizand 80% din necesarul de petrol al aliatilor. Germania, pe de alta parte, nu a beneficiat de aceeasi "plasa de siguranta", cu toate ca petrolul din Romania a contribuit substantial la efortul de razboi german. Distrugerea deliberata a industriei petroliere romanesti, pentru a nu cadea in mainile armatei germane (misiunea colonelului Norton-Griffiths), a avut in mod cert un efect pozitiv pentru Antanta.

In perioada interbelica, masinile au schimbat radical modul de viata al oamenilor, care au inceput sa calatoreasca intens. Cererea pentru benzina crestea. Febra petrolului era la fel de puternica. America anilor ’20 a fost martora descoperirii a numeroase zacaminte noi de petrol, ceea ce a dus la supraproductie si la crahul bursei petroliere din New York, ur-mat de Marea Recesiune. In aceeasi perioada s-a dat startul competitiei pentru exploa-tarea regiunii cunoscute ca Mesopotamia (actualul Irak). Apoi a fost descoperit petrol in Bahrain (1932), Kuweit si Arabia Saudita (1938).

Lectia primului razboi mondial a fost invatata. Asigurarea petrolului era de importanta strategica. Accesul la petrol devenise o obsesie constanta a Reichului, in general, si a lui Hitler, in particular. Desi beneficia de petrolul din Romania, Führerul visa sa puna mana

pe petrolul din Caucaz si, de acolo, sa mearga si mai departe - in Iran si Irak. Lipsa petrolului a fost cel mai mare handicap si, in ultima instanta, motivul principal al infrangerii Germaniei naziste. Astfel, cele doua conflagratii mondiale au definit rolul petrolului in calitate de "bun strategic" pentru securitatea unei tari. Si nu numai pe timp de razboi, ci si pe timp de pace, dupa cum aveau sa o demonstreze deceniile urmatoare.

Momente de tensiune

În cartea The Prize: The Epic Quest for Oil, Money and Power (1991), Daniel Yergin identifică şase crize petroliere postbelice:

1.Nationalizarea companiei anglo-iraniene (1951)

Bătrânul Mossa devenea erou naţional, dar ocupantul "tronului paunilor" si generalii obedienti Albionului (Razmara) ori prin ministrii papusari ai sahului (Hussein Ala) se opuneau. Dupa ce, la 27 aprilie Parlamentul il impunea, cu 79 voturi din 100, pe Mossadegh ca premier, la 2 mai, Sahul a fost obligat sa promulge legea nationalizarii petrolului. Apoi oficialitatile iraniene au preluat treptat controlul instalatiilor iraniene, formandu-se Societatea Nationala de Petrol.

Reacţia britanică, dupa incetarea legaturilor diplomatice cu Iranul, a fost prompta. Londra a trimis crucisatorul "Mauritius", insotit de doua nave de razboi, in zona superioara a Golfului Persic si noi contingente de parasutisti in Cipru. Guvernul de la Teheran cauta sprijin international, context in care SUA, competitoare in exploatarea petrolului din zona, indeosebi prin ARAMCO din Arabia Saudita, a utilizat parabola "scoaterii castanelor din foc cu mana altuia", respectiv cu a lui Mossadegh, spre a se situa pe pozitia dominata anterior de "partenerii britanici". Inca din 1948, Washingtonul incheiase un acord cu Teheranul pentru furnizarea de armament in valoare de 1210 milioane dolari. In secret, cercurile decidente americane vizau pe Batranul Mossa pentru a fi aduse in pozitia dominanta, in defavoarea britanicilor carora permanent le subliniau pericolul comunist. Spre a fi credibili, au refuzat ajutorul financiar solicitat de Mossadegh in 1951. Mai mult, prin speculatii oculte au facut ca, in 1952, productia de petrol a Iranului sa scada la 1,3 milioane de tone. Pe acest fond, la alegerile parlamentare din 1952 s-a revigorat partidul comunist iranian "Tudeh", fapt care a ingrijorat administratiile de la Washington si de la Londra. A fost momentul in care Statele Unite s-au detasat total de Mossadegh, speculat de britanici spre a nu pierde totul! In 1952 Iranul a rupt relatiile diplomatice cu Marea Britanie, care l-a condamnat pe "Batranul Mossa". Atunci au intrat in scena serviciile secrete.

2.Criza Suezului (1956)

Cunoscută sub numele de Războiul Suezului sau Războiul din 1956, respectiv, în lumea arabă, sub unul din numele alternative Agresiunea tripartită, Războiul Sinaiului, sau Războiul Suez-Sinai, Războiul arabo-israelian din 1956, Cel de-al doilea război arabo-israelian, Campania Suez, Campania Sinai, Operațiunea Kadesh sau Operațiunea Musketeer este un episod războinic din timpul perioadei Războiului Rece, constând în atacarea Egiptului de către Franța și Marea Britanie - pentru redobândirea controlului asupra Canalului Suez - și Israel, care cerea încetarea atacurilor unităților neregulate egiptene "fadaiun" contra coloniilor și populației civile israeliene, precum și respectarea dreptului la navigație a vaselor israeliene prin Canalul de Suez.

Criza politico-militară a izbucnit ca urmare directă a hotărârii lui Gamal Abdul Naser din 26 iulie 1956 de a naționaliza Canalul Suez, respectiv respingerea ofertei americano-britanice de a construi barajul de la Assuan. La 29 octombrie 1955, au fost parașutate unități de elită engleze și franceze lângă orașele Port Said, Port Suez și Ismaelia, pe malul african al canalului iar Zahal-ul (armata israeliană) a spulberat în 5 zile rezistența armatei egiptene și a ocupat, în totalitate, Peninsula Sinai, oprindu-se pe malul estic al canalului.

Deși înfrângerea Egiptului a fost totală, intervenția vehementă a Moscovei și, în special, a Washingtonului i-a obligat pe englezi, francezi și israelieni să se retragă. Tratatele semnate vor marca, practic, sfârșitul stăpânirii de peste un secol a celor două state vest-europene beligerante în Orientul Mijlociu. Israelului i s-a garantat libera trecere a vaselor prin canal - garantare care a fost încălcată la prima încercare - și încetarea acțiunilor fedaiun-ilor - care a fost respectată. In pofida speranțelor americane, Egiptul a intrat, total, în sfera influenței sovietice, devenind unul dintre liderii grupului de state "neangajate". Relațiile dintre Londra și Washington au fost afectate sensibil.

Gamal Abdul Naser, conducătorul Egiptului, cu cei 30 de milioane de locuitori, n-a uitat și n-a iertat înfrângerea suferită în fața vecinului său din est, Israel, un stat cu o populație de numai 4,5 milioane de locuitori, și și-a pregătit revanșa, procedând la refacerea și reînarmarea masivă a armatei, sub controlul specialiștilor sovietici. Momentul revanșei va veni la 5 iunie 1967, prin închiderea strâmtorii Tiran și declanșarea Războiului de Șase Zile.

3.Razboiul de Şase Zile (1967)

4.Embargoul petrolier din 1973

Socul petrolier din 1973 a reconfigurat raportul de forte intre statele producatoare si statele consumatoare. Embargoul petrolier din ‘73, instituit ca masura punitiva a tarilor arabe pentru statele care sprijinisera Israelul impotriva Siriei si a Egiptului in Razboiul de Yom Kippur, este un punct de referinta. Initial embargoul a vizat doar SUA si Olanda, dar a fost extins dupa aceea si asupra Portugaliei, Rhodesiei, Japoniei si Africii de Sud. Nu numai OPEC a interzis exporturile petroliere catre tarile mentionate, dar a ridicat

pretul petrolului si a redus productia cu 25%, ceea ce a avut drept efect triplarea imediata a preturilor. Embargoul a luat sfarsit in ‘74. Urmare directa a acestui eveniment, a fost infiintata Agentia Internationala pentru Energie (AIE) conceputa ca un mecanism colectiv de raspuns al tarilor consumatoare de petrol la posibilele viitoare crize energetice. Consecintele au fost mult mai profunde. Criza din ‘73 a stimulat conservarea energiei, cautarea surselor energetice alternative, construirea de masini care sa consume mai putin combustibil si crearea stocurilor strategice de petrol. Ca urmare a crizei din ‘73, Occidentul si-a constientizat vulnerabilitatea, iar OPEC  capacitatea de a controla de acum incolo preturile.

5.Panica creata de Revolutia din Iran si evenimentele care i-au urmat (1979-1981)

6.Primul Razboi din Golf (1990)

La 2 august 1990, sub pretextul că deține drepturi istorice asupra Kuweitului, Irakul, condus de Saddam Husein, a invadat acest emirat și l-a anexat. O.N.U a condamnat agresiunea și a instituit un embargo commercial împotriva Irakului și, față de refuzul Bagdadului de a-și retrage trupele, a declanșat la 3 ianuarie 1991, o operațiune militară (Operațiunea "Furtună în deșert"), grosul forțelor aeriene fiind asigurat de SUA. În urma acestei acțiuni, Kuweitul a fost eliberat (27 februarie), dar Irakul a rămas sub un regim de sancțiuni și de control al O.N.U, existând indicii că autoritățile de la Bagdad fabrică în secret arme bacteriologice și chimice. Refuzul guvernului irakian de a coopera cu echipele de control a determinat acțiunea de pedepsire americano-engleză (bombardamentele aeriene), din decembrie 1998 (Operațiunea "Vulpea deșertului").

 Consecinţe

 Ce implică, în aceste conditii, securitatea energetica a consumatorilor? Pierre Noel, cercetator la Unversitatea din Cambridge, defineste securitatea energetica ca fiind "accesul la resurse energetice al celor care sunt dispusi sa plateasca pretul pietei". Dimpotriva, atunci cand pietele nu functioneaza natural, ne aflam in fata unor situatii de insecuritate energetica. Dezechilibrul de astazi al pietei petrolului, in conditiile cartelizarii ofertei, il plaseaza pe consumator intr-o stare de profunda insecuritate energetica, dar care consolideaza puterea si capitalul de influenta al furnizorilor. Pierre Noel considera ca solutia consta prioritar in liberalizarea comertului cu petrol: trebuie "sa facem pietele sa functioneze liber". Piata, "mana invizibila", devine astfel cel mai bun mecanism de asigurare a securitatii energetice.

Ţările lumii s-ar putea confrunta cu o criză a petrolului după 2010. Şi asta pentru că producţia de petrol şi gaze naturale nu va ţine pasul cu setea tot mai mare de energie la nivel mondial. Cel puţin aşa arată ultimul raport al Agenţiei Internaţionale a Energiei.

Organismul mondial care îşi are sediul la Paris a publicat luni ultimul său studiu pe termen mediu, cu previziuni pentru domeniul energetic până în 2012. Agenţia

Internaţională a Energiei (AIE) afirmă astfel că cererea mondială de petrol va creşte mai repede decât se estimase anterior şi naşte îngrijorări vizavi de ofertă şi preţ.

Dacă economia mondială va continua să se dezvolte în acelaşi ritm alert de 4,5% pe an, cererea de petrol va creşte şi ea cu 2,2% pe an sau 1,9 milioane de barili de petrol pe zi, în perioada 2007-2012. Anterior, se estima o creştere de 2%. Astfel, în 2012, cererea de petrol la nivel mondial va atinge 95,8 milioane de barili pe zi, iar cele mai însetate de petrol vor fi ţările din Asia şi Orientul Mijlociu.

Bibliografie selectivă:- Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present (Boston: Houghton Mifflin, 2001). - Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London: Routledge, 2002)-Șerban Cioculescu: Războiul de Șase Zile, în: Magazin istoric mai 2007, p. 38-39

Articole internet:- http://www.adevarul.ro/financiar/business_extern/Criza-petrolului-incepe-anul_0_38997105.html -http://www.revista22.ro/criza-petrolului-4642.html