CRITICISMUL JUNIMIST

Junimea a fost o grupare literar-culturală înfiinţată la jumătatea secolului al XIX-lea, care a dat naştere unui curent de idei numit junimism. Activitatea Junimii a reprezentat un moment de efervescenţă creatoare, susţinută de un spirit critic remarcabil, impunându-i în viaţa culturală pe scriitorii care au transformat această perioadă în epoca marilor clasici. Apariţia grupării, în 1863, a fost rodul iniţiativei a cinci tineri, întorşi de la studii din străinătate: Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Petre Carp. Titu Maiorescu devine mentorul grupării, impunându-se prin exigenţă, prin cultura vastă şi prin corectitudinea şi obiectivitatea aprecierilor critice: „A introdus exigenţa în literatură. […] A fost modern în gândire.” ( Ioana Pârvulescu )

Fără a lua forma instituţională a Societăţii Academice Române, întemeiată aproximativ în aceeaşi perioadă la Bucureşti, gruparea ieşeană a fost, mai mult decât o societate culturală, o comunitate de spiritualităţi călăuzite de aceleaşi principii. Evoluţia grupării cuprinde mai multe etape, care ilustrează evoluţia de la entuziasm la maturitatea aprecierilor referitoare la fenomenul cultural românesc.

Prima etapă, desfăşurată între 1864 – 1874, este aceea a stabilirii principiilor călăuzitoare de lucru, membrii grupării dovedind o largă deschidere, fiindcă deviza lor era intră cine vrea, rămâne cine poate. Este perioada în care se ţin prelecţiuni populare, pe teme literare, estetice, lingvistice, filozofice. Ţinute într-o formă academică, aceste prelegeri au avut rolul principal de a educa gustul publicului. Este perioada în care se afirmă spiritul oratoric. Modelul de discurs pe care îl impune Titu Maiorescu, atitudinea oratorului şi arta compoziţiei discursului instituie o tradiţie, care va fi continuată în generaţiile ulterioare. Tudor Vianu observă că unele dintre cele mai cunoscute opere ale junimiştilor aparţin disertaţiei filozofice, fiind construite după modelul micilor tratate morale ale antichităţii şi ale clasicismului francez. Aşadar, „disertaţia filozofică este una dintre categoriile cele mai izbitoare pe care Junimea le introduce în literatura noastră” ( Tudor Vianu ).

A doua şi a treia etapă a activităţii grupării junimiste, desfăşurate începând cu 1875, înseamnă consolidarea tendinţelor lansate anterior, impunerea operelor de maturitate a unor scriitori ca Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi evoluţia treptată a societăţii către o formă academică şi ştiinţifică. Prima etapă însă, rămâne cea mai rodnică din perspectiva finalităţilor declarate şi a efervescenţei de idei.

Tudor Vianu identifica cinci trăsături distinctive ale junimiştilor, care au caracterizat pe ansamblu această amplă mişcare culturală, indiferent de nuanţele pe care le-au dobândit în raport cu personalitatea fiecăruia dintre membri: spiritul filozofic, spiritul oratoric, gustul clasic şi academic, ironia, spiritul critic. Dintre acestea, spiritul critic este, după cum aprecia Tudor Vianu, „poate cea mai de seamă trăsătură a întregului şi în tot cazul aceea care a definit criticismul junimist drept rezerva ideologică faţă de schimbările intervenite în viaţa publică a poporului român” la mijlocul secolului al XIX-lea.

Criticismul junimist se manifestă, mai întâi, în domeniul limbii, prin publicarea lucrării lui Titu Maiorescu, Despre scrierea limbii române ( 1866 ). Această lucrare formulează prima teză a

concordanţei între formă şi fond, referindu-se la necesitatea adoptării alfabetului latin şi a principiului fonetic în ortografie în cazul unei limbi de origine latină, cum este limba română.

Încercarea de realizare a unei antologii de poezie românească pentru şcolari a fost un prilej de exersare a spiritului critic, pentru că lecturile din autori mai vechi erau urmate de dezbateri. Criticismul junimist continuă, la un nivel superior, activitatea de critică literară iniţiată de Mihail Kogălniceanu în revista Dacia literară. Ceea ce se distinge în cazul grupării junimiste este încercarea de a pune bazele teoretice ale criticii literare. De altfel, în 1867, apare revista Convorbiri literare, în care vor fi publicate articole de introducere în estetică pentru a se putea stabili criterii ferme de apreciere a creaţiilor artistice. Este perioada în care apare studiul lui Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, care conţine o lucidă evaluare a liricii momentului. Studiul are două părţi: Condiţiunea materială a poeziei şi Condiţiunea ideală a poeziei. Plecând de la afirmaţia că ştiinţa vizează adevărul şi poezia frumosul, Titu Maiorescu stabileşte că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Prin condiţiunea ideală a poeziei, Titu Maiorescu înţelegea identificarea ideii cu un sentiment, ceea ce l-a condus la formularea principiului gratuităţii artei. Aceasta înseamnă că substanţa poeziei este reprezentată de un sentiment şi nicidecum de o idee sau de o cugetare abstractă. Acest studiu al lui Titu Maiorescu, bogat în exemple, a criticat sever retorismul abstract al poeziei româneşti a epocii, frazele greoaie, vorbăria fără sens, mania diminutivelor şi a imprimat criticii junimiste o direcţie polemică.

În tendinţa de a observa cu ochi critic societatea română se încadrează nu numai criticile lui Titu Maiorescu ( în direcţie literară şi culturală ), ci şi discursurile lui Petre Carp, vodevilurile lui Alecsandri, satirele lui Costache Negruzzi, articolele lui Mihai Eminescu şi comediile lui I. L. Caragiale. Evenimentele din realitatea cotidiană care provoacă spiritul critic junimist sunt prezenţa instituţiilor care nu corespund mentalităţii poporului, reformele superficiale, care ating numai formele superioare de viaţă ale societăţii române şi izolează clasa de sus de straturile profunde şi reale ale poporului. Deşi aceste probleme sunt abordate şi de alte grupări sau reviste ( reprezentate de Ion C. Brătianu, Ion Ghica, Heliade Rădulescu, socialiştii ), ceea ce diferenţiază atitudinea critică a junimiştilor este respectul adevărului. În numele acestuia poartă Titu Maiorescu luptele împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale ( Beţia de cuvinte, Oratori, retori şi limbuţi ), a falsei erudiţii, a megalomaniei de toate tipurile. Respectul adevărului cere şi deosebirea dintre modalităţile lui din diferitele domenii ale culturii. Adevărul teoretic nu este sinonim cu adevărul artistic sau cu acela social. Aşadar, spiritul critic junimist va fi discriminativ, disociind valorile, identificând domeniile şi separându-le.

Studiul lui Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română ( 1868 ), lansează teoria „formelor fără fond”, cu mare impact în epocă. Analizând cu luciditate modul în care generaţia paşoptistă a conceput şi a înfăptuit modernizarea societăţii şi culturii române, prin imitarea formelor civilizaţiei occidentale, fără să se preocupe de o pregătire corespunzătoare a fondului autohton în vederea unei astfel de transformări, Titu Maiorescu identifică problemele de fond şi propune soluţii. Teoria exprimă viziunea autorului asupra culturii române, şi are un fundament filozofic, dezvoltând trei principii: autonomia valorilor, unitatea între cultură şi societate, unitatea între fond şi formă, atât în cultură, cât şi în dezvoltarea socială.

În privinţa autonomiei valorilor, criticul junimist delimitează, după modelul lui Immanuel Kant, domeniul esteticului de celelalte valori ( etice, ştiinţifice, politice ). Raportându-se critic la câteva lucrări ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene, Titu Maiorescu subliniază ideea că acestea încalcă uneori adevărul ştiinţific şi recurg la exagerări din motive demonstrative şi politice. Autorul studiului explică necesitatea aprecierii fiecărui domeniu prin criterii specifice, evitând astfel contaminarea, care are ca efect confuzia valorilor.

Unitatea între cultură şi societate este explicată ca raport necesar între dimensiunea universală a formelor culturale ( artă, ştiinţă etc. ) şi determinarea concretă a unei societăţi ( istorie, mod de viaţă ) care constituie „fundamentul dinăuntru”.

Unitatea între fond şi formă în cultură şi în dezvoltarea socială este principiul derivat din teoria evoluţiei organice. Prin fond, Maiorescu înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale, dar şi mentalităţile dominante şi formele caracteristice ale psihologiei colective, tradiţiile şi spiritul acestora ( în ansamblul lor ), aşa cum se reflectă în conduita practică. Prin formă, sunt desemnate structurile instituţionale, juridice şi politice ale societăţii, sistemul de educaţie, instituţiile culturale ( presa, teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc. ), prin care se realizează circulaţia valorilor în cadrul societăţii.

În ultima parte a studiului, sunt enunţate câteva principii ( „adevăruri” ), care sintetizează observaţiile criticului în ceea ce priveşte evoluţia culturală a societăţii române şi oferă puncte de plecare pentru conceperea unui program coerent şi posibil de aplicat de reformare culturală. Astfel, se susţine ideea renunţării la indulgenţa faţă de mediocrităţi în toate domeniile, se sugerează că imitaţia formelor discreditează cultura unui popor şi că falsa cultură este mai nocivă decât lipsa ei. Teoria formelor fără fond promovată de Maiorescu este o analiză critică a evoluţiei societăţii române a momentului şi subliniază ideea că împrumuturile formelor trebuie făcute cu discernământ, astfel încât fondul să fie pregătit să le recepteze şi să le valorifice în sens creator.

În 1872, Titu Maiorescu publică studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română, impunând numele scriitorilor consacraţi prin colaborarea cu gruparea junimistă. În studiul Comediile d-lui Caragiale, se abordează problema moralităţii artei şi se subliniază ideea că orice operă literară care determină înălţarea receptorului într-o lume a ideilor pure nu poate fi considerată imorală, mai ales dacă personajele sunt simboluri, reprezintă tipuri. În spiritul aceluiaşi respect pentru adevăr, liderul spiritual al Junimii face distincţie între realitatea artistică a operei literare şi realitatea cotidiană.

Date fiind domeniile în care s-a desfăşurat activitatea membrilor societăţii junimiste şi contribuţia lor semnificativă la dezvoltarea culturală a societăţii române la sfârşitul secolului al XIX-lea, se poate afirma că această grupare a creat premisele dezvoltării unei literaturi originale şi valoroase, care a menţinut un contact rodnic cu literatura universală a momentului.

Titu Maiorescu (numele sau complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Tatăl sau, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Granoasa, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaâia anterioara. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Radulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor.

Theodor Rosetti (n. 5 mai 1837, Iaşi sau Soleşti — d. 17 iulie 1923, Bucureşti) a fost un publicist şi om politic român, prim-ministru al României în perioada 1888-1889 şi membru de onoare al Academiei Române. Theodor Rosetti a studiat finanţele şi ştiinţele politice la Lviv şi la Viena, precum şi dreptul la Paris. După absolvire, a devenit judecător la Iaşi şi profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. Theodor Rosetti, declarându-se un admirator al Italiei, a fost un propagandist sincer al filoitalienismului

Vasile Pogor (n. 20 august 1833, Iaşi — d. 20 martie 1906, Bucium, judeţul Iaşi) a fost om politic, publicist şi poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de primar al municipiului Iaşi. Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în oraşul Iaşi, ca fiu al comisului V. Pogor şi al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din oraşul Iaşi, după care (din anul 1849) şi-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris. După revenirea sa în ţară, a intrat în magistratură, lucrând ca membru la Tribunalul Iaşi (1857-1858) şi la Curtea de Apel Iaşi (din 1859). A participat la coaliţia politică care a complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea regimului politic, Vasile Pogor este numit ca prefect al judeţului Iaşi (februarie 1866) şi deputat în Adunarea Constituantă din 1866. În calitate de primar al Iaşului, Vasile Pogor s-a făcut remarcat prin următoarele:

a fost artizanul proiectului Teatrului Naţional din Iaşi, în perioada administraţiei sale demarând lucrările de construire.

este autorul unui proiect de realizare a unei căi ferate „Iaşi-Dorohoi direct prin Iaşi şi nu prin Cucuteni”.

a contractat un credit de 4.000.000 de lei, în data de 25 ianuarie 1891, pentru asfaltarea străzilor, construirea noului Abator şi ridicarea a zece şcoli primare.

în perioada administraţiei sale, au demarat lucrările de construcţie a Băii Comunale şi s-a dat startul la cele de canalizare a oraşului.

Ulterior, Vasile Pogor a fost şi deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al Partidului Constituţional ("junimist"). A trecut la cele veşnice la data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium (astăzi cartier al municipiului Iaşi).