Dezbaterile PJ

„Philologica Jassyensia”, An IX, Nr. 2 (18), 2013, p. 291–315

Junimea – 150 de ani

(1863–2013)

Moderator: Eugen Munteanu

Participanţi: Ştefan Afloroaei, Bogdan Creţu, Codrin Liviu Cuţitaru, Doris

Mironescu, Antonio Patraş, Cassian Maria Spiridon

Eugen Munteanu: Încă o dată, bună ziua tuturor. Dragi prieteni, dragi colegi,

stimaţi oaspeţi, pentru a împlini una dintre menirile noastre principale, aceea de a

cultiva în mod permanent cultura naţională, în speţă, literatura şi limba naţională,

împreună cu colegii de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, ne-am

gândit să marcăm într-un mod deopotrivă festiv, dar şi eficient, un eveniment

important din istoria culturii româneşti, şi anume crearea „Junimii”. Acum 150 de

ani s-a întemeiat ceea ce numim de atunci „Junimea”, cu numele pe care ei înşişi,

întemeietorii acestei asociaţii − să o numim aşa − şi l-au găsit. Despre ce este vorba,

în principiu? Este vorba despre o dezbatere la care am invitat câţiva colegi ale căror

preocupări îi califică, într-un fel sau altul, să se pronunţe, în faţa dumneavoastră,

dragi participanţi, intelectuali, tineri intelectuali, majoritatea în formare, despre

semnificaţiile actuale şi poate şi despre cele eterne ale acestui eveniment aniversar.

Vom căuta să descifrăm câteva dintre semnificaţiile acestei structuri, ale acestei

asociaţii, ale acestui spirit, care înseamnă „Junimea” şi junimismul. Dezbaterea

noastră va fi liberă. Sperăm că ea va fi interesantă, că publicul nu se va plictisi, iar

rezultatele, textul care va rezulta din intervenţiile noastre va fi publicat, pentru a

marca şi publicistic acest eveniment. Înainte de a-i invita pe colegii noştri, pe

invitaţii mei, şi de a-i prezenta, mi-aş permite un mic preambul, în calitate de

organizator.

Ce este de fapt, istoric şi faptic vorbind, „Junimea” putem afla foarte rapid,

dacă ne uităm în oricare dintre enciclopediile sau istoriile literaturii, care ne stau la

îndemână. De aceea, în ceea ce priveşte datele esenţiale, nu vom reitera aceste

informaţii. Încercăm să spunem ce credem noi că a însemnat „Junimea”. Cu alte

cuvinte, încercăm mai întâi să interpretăm efectele în timp ale existenţei acestei

asociaţii. Ce s-a întâmplat, de fapt, acum 150 de ani? S-a întâmplat următorul lucru.

Un grup de tineri intelectuali, şapte-opt tineri ieşeni, la început mai puţini, au

descoperit o idee comună, care părea să îi anime pe toţi şi să le ofere un scop comun.

Şi anume au „descoperit” ideea că ţara lor, naţiunea lor, societatea sau comunitatea

căreia îi aparţineau, are nevoie de ceva nou pentru a putea merge mai departe.

Suntem la câţiva ani după Unirea Principatelor, în plin proces de modernizare a

societăţii, pe care întreaga societate o dorea şi o căuta, dar în acelaşi timp şi într-un

moment de derută, de căutări. Spiritul introdus de acest grup de tineri ieşeni se

remarca prin prospeţime şi dinamism. Ei s-au asociat, – trebuie spus, în paranteză,

că motivele lor erau absolut altruiste, ştim bine, examinând datele pe care le

cunoaştem că ei nu urmăreau niciun scop personal concret – fără a avea nicio cădere

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

292

oficială de a întreprinde ceva în scopul îmbunătăţirii societăţii sau a culturii. A fost

vorba, exclusiv, de dorinţa de a face bine a unor tineri, repet, foarte cultivaţi şi care,

din punct de vedere material şi social, nu aveau nevoie să se afirme. Erau fii de

boieri, majoritatea, cu excepţia lui Maiorescu, care venea dintr-o familie de

intelectuali cu rădăcini ardeleneşti. Erau deci oameni cu stare, care au acţionat, după

părerea mea, o repet, într-un scop absolut altruist. Noutatea introdusă de spiritul

junimist a constat în introducerea spiritului critic şi a ideii că este nevoie,

întotdeauna, la toate palierele societăţii şi ale culturii, de criterii ferme; criterii la

toate nivelurile, atât în cultură, cât şi în viaţa socială, în instituţii, în comportament,

în mentalităţi. Interesant este de constatat un amănunt, pe care deseori îl ignorăm:

aceşti tineri care au constituit „Junimea” sunt reprezentanţi ai primei generaţii de

români care şi-a finalizat complet, prin diplome, studiile în Occident. Părinţii lor,

generaţia anterioară, a lui Kogălniceanu, au studiat în Occident, dar foarte puţini au

reuşit să ajungă la nivelul doctoratului sau al licenţei. Dacă studiem CV-urile

junimiştilor, constatăm că majoritatea aveau studiile, ca să spunem aşa, terminate în

Occident, ceea ce nu este puţin lucru.

Prin urmare, plecând de la această premisă, dorim să vedem în ce măsură mai

este actual spiritul junimist. Dacă este actual, în ce măsură este şi dacă nu este

actual, iarăşi în ce măsură nu este actual. Aş încheia aici cuvântul meu introductiv,

printr-o formulare oarecum provocatoare, care să îi incite pe colegii mei la discuţii.

Ei pot urmări, pot urma această provocare a mea sau pot să meargă în alte direcţii.

Ipoteza mea este următoarea: critica socială şi culturală pe care a întreprins-o

Maiorescu şi contemporanii sau tovarăşii săi a avut succes doar pe jumătate. Pe

jumătate a fost un eşec. Putem fi pesimişti, dacă accentuăm pe jumătatea nerealizată,

sau putem fi optimişti, dacă suntem mulţumiţi că, totuşi, o parte dintre idealurile lor

s-au realizat. Care ar fi jumătatea realizată? Dacă privim în timp, de epoca junimistă

ne despart cinci generaţii – 150 de ani împărţit la treizeci înseamnă cam cinci

generaţii. Putem să le şi numim, dacă dorim, prin unii reprezentanţi de marcă ai

generaţiilor literare sau ştiinţifice. Dar nu o facem, poate va veni vorba pe parcurs.

Cinci generaţii. Deci, nu foarte mult la nivelul istoriei. Cultura română nu este aşa

de veche cum sunt alte culturi occidentale, dar – şi asta e partea plină a paharului,

este corect să remarcăm că avem o cultură articulată, matură. Există o literatură

română modernă, bogată, diversă. Aceasta nu exista înainte de 1864 sau 1867.

Există o reţea de şcoli şi de structuri academice, universităţi. Există o reţea de

instituţii culturale. Există un anumit exerciţiu instituţional, care ne dă nădejdi măcar,

dacă nu ne satisface pe deplin. Aşadar, toate idealurile acestea formulate de

Maiorescu, mai ales în textele sale cu caracter directiv şi în cele politice sunt, de

fapt, realizate, chiar dacă nu la nivelul cel mai înalt pe care ni l-am fi dorit. Prin

urmare, închei aici această introducere a mea, care trebuia să fie de cinci minute, dar

a durat cam zece. Ba nu! A durat chiar cinci minute! Aş zice că am putea să ne

orientăm dezbaterea spre această ipoteză. Cât din spiritul junimist mai este actual?

De fapt, noi avem un plan de discuţie, pe care l-am convenit mai înainte, şi vom

încerca să ne legăm de unul sau altul dintre punctele acelui plan, căutând să vă

satisfacem curiozitatea, să vă întărim unele convingeri sau să vă inducem unele

convingeri de ale noastre. Purcedem, prin urmare, la dezbatere, şi aş vrea să-mi

permiteţi să-i prezint mai întâi pe prietenii noştri, care au acceptat să participe la

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

293

această dezbatere. Aş proceda alfabetic. E vorba aşadar de profesorul Ştefan

Afloroaei, pe care îl cunoaşte toată lumea, filosof, o personalitate cunoscută a vieţii

academice româneşti ieşene, fost decan al Facultăţii de Filosofie a universităţii

ieşene, autor al unor cărţi de filosofie foarte importante, între acestea, şi al unei cărţi

despre cum este cu putinţă filosofia în estul Europei, adică, în speţă, în România.

Prieteneşte, eu i-am spus cândva că nu prea sunt convins că e cu putinţă existenţa

unei filosofii naţionale, totuşi cartea a fost scrisă, argumentele pentru se află acolo.

Îţi mulţumim, Ştefan, pentru prezenţă. Avem apoi onoarea să ni se fi asociat domnul

Codrin Liviu Cuţitaru, mai tânărul nostru coleg, decan al Facultăţii de Litere. El s-a

afirmat ca un sagace comentator al fenomenului cultural românesc; chiar dacă este

anglist „de meserie”, totuşi el se afirmă ca un om al culturii româneşti, ancorat în

cultura actuală. Este vorba apoi de domnul Bogdan Creţu, alt tânăr coleg al nostru.

De acum încolo, toţi ceilalţi invitaţi sunt profesori la Facultatea de Litere. El însuşi,

Bogdan Creţu, recent conferenţiar şi, în curând, glorios profesor al Facultăţii de

Litere, un om foarte activ, foarte productiv şi foarte talentat, după părerea mea şi a

altora. Domnul Doris Mironescu, şi el critic literar, comentator al prezentului literar

şi în acelaşi timp şi istoric literar. A scris şi susţinut recent o teză pe care poate a şi

publicat-o, nu sunt la curent, despre Blecher. Îl avem apoi pe profesorul Antonio

Patraş, prodecan al Facultăţii noastre. De asemenea, şi el foarte, foarte cunoscut

critic literar. Şi, în fine, prietenul nostru, domnul Cassian Maria Spiridon,

preşedintele Filialei din Iaşi a Uniunilor Scriitorilor şi director al revistei

„Convorbiri literare”. Îi mulţumim şi dumnealui pentru faptul că a acceptat să ne fie

alături. Acestea fiind zise, îi invit pe prietenii mei şi ai noştri la dezbatere. Probabil

că la început fiecare vorbitor va fi mai emoţionat dar, pe parcurs, să sperăm că ne

vom dezgheţa. Începem, prin urmare, invitându-l pe domnul Afloroaei să înceapă

această dezbatere.

Ştefan Afloroaei: Tot alfabetic, după cum vedeţi. Alfabetul e o fatalitate

pentru unii dintre noi. Da! Să plec de la întrebarea pe care a formulat-o domnul

Eugen Munteanu. În ce măsură spiritul „Junimii” este încă actual? Eu cred că este

foarte actual, chiar dacă m-aş gândi la o singură chestiune în această privinţă, anume

că e vorba, totuşi, de o atitudine propriu-zis critică. Această atitudine este bine

configurată în mediul „Junimii” şi este mai mult decât actuală; cum să spun, dacă

într-o cultură lipseşte, nu ştiu ce mai rămâne. E importantă această atitudine cu care

vin reprezentanţii „Junimii”, nu că ar fi lipsit înainte, dar în momentul în care

„Junimea” se configurează, se structurează altfel şi atitudinea critică. Aceasta

înseamnă, totuşi, o anumită maturitate, o anumită distanţă în raportarea la propriul

lor mediu lingvistic şi cultural. Lucrul acesta mi se pare esenţial. Intelectualul are

nevoie tot timpul de o anumită distanţă faţă de propriul său mediu cultural, pentru a

putea să vadă altfel stările de lucruri, mai atent, mai lucid în ceea ce spune. Să poţi

privi la un moment dat lumea de care aparţii, lumea simbolică sau culturală, ca şi

cum ai fi pentru câteva clipe străin acesteia. Or, reprezentanţii „Junimii” vin cu

această privire mai lucidă, mai detaşată şi, în acelaşi timp, mai atentă. Lucrul acesta

mi se pare important şi, repet, cred că de la „Junimea” încoace este constitutiv

culturii române; am putea judeca diferitele etape ale culturii române în funcţie de

vigoarea acestui spirit critic.

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

294

E adevărat că spiritul critic are modulaţiile lui diferite, surse diferite. Ion

Petrovici, când vorbeşte despre spiritul critic al „Junimii”, constată cel puţin două

surse ale acestuia. Nu uită să anunţe şi o sursă locală, căreia îi spune zeflemea, ironie

facilă sau, mai simplu vorbind, băşcălie, proprie comunităţii din acest spaţiu; ea

poate fi uneori rafinată şi adusă la un alt nivel. Există însă şi o sursă mai elaborată,

de provenienţă occidentală, pentru că, aşa cum s-a spus, mulţi dintre intelectualii

care participau la întâlnirile „Junimii” aveau studii în străinătate. Ca să amintesc

unul singur, Titu Maiorescu a participat la întâlnirile unei societăţi de filozofie de la

Berlin, iar acolo se discuta mult filozofia de orientare hegeliană, nu atât

hegelianismul ca doctrină, cât punerea sa în discuţie de unii autori realmente

radicali, precum Ludwig Feuerbach; reveneau în acelaşi timp la Kant, o sursă a

gândirii critice în cultura modernă. Nu mai puţin la Schopenhauer, în scrierile căruia

criticismul mergea către un scepticism bine marcat. Ce să mai spun de faptul că erau

atraşi de acei autori care puneau în discuţie întreaga cultură filosofică premodernă,

precum Auguste Comte sau Herbert Spencer? Aceştia considerau că a trecut deja

timpul culturii de factură teologică, mitică, metafizică şi a venit vremea când

ştiinţele ar putea salva ceea ce se poate salva în lumea europeană. Or, Titu

Maiorescu este receptiv la toate acestea, încât, în întâlnirile „Junimii”, o sursă a

spiritului critic este de provenienţă occidentală. Ceea ce înseamnă că avem de a face

cu un spirit critic mai eterogen, e adevărat, greu de văzut în chip unitar, însă foarte

important în modelarea unei culturi.

De altfel, ceea ce aş vrea să spun este că prin „Junimea” spiritul critic se

conjugă permanent cu o anumită voinţă de formare culturală. Este vizibilă această

voinţă la Maiorescu şi la alţi intelectuali din cercul „Junimii”, nevoia de formare şi

educare, ceea ce în germană se numeşte „Bildung”. La vremea lor se discuta mult,

de altfel, despre o posibilă emancipare sau chiar edificare spirituală a omului, în

sensul mai vechi al cuvântului, aproape religios. Vorbind despre spiritul critic şi

voinţa de formare, Maiorescu notează la un moment dat, după ce pune în discuţie

instituţiile vremii, că trebuie „mai întâi să avem un popor cultivat şi activ şi acest

popor îşi va adopta singur formele sau instituţiile de care are nevoie”. E adevărat că

acest „mai întâi” ar putea fi pus în discuţie, dar nu ştiu cine ar mai ignora astăzi

faptul că avem nevoie de un popor cultivat şi activ.

Eugen Munteanu: Mulţumesc domnului Ştefan Afloroaei pentru acest început

adecvat de discuţie. A fost vorba, ca să zicem aşa, de bazele filosofice ale mişcării

care va fi numită „Junimea”. L-aş întreba acum pe domnul Codrin Liviu Cuţitaru cu

ce anume vrea să înceapă, să se insereze în discuţie, ce aspect sau ce componentă

doreşte să sublinieze.

Codrin Liviu Cuțitaru: Ca să respect şi rigorile unei mese rotunde şi ca să mă

plasez şi în spiritul critic junimist, aş începe cu o mică polemică: formația mea este

de anglist, aşa cum a spus deja domnul profesor Munteanu, dar nu sunt străin de

românism, în sensul lui larg, întrucât este specializarea mea secundară; prin urmare,

sunt, să spun aşa, într-o relație de interacțiune şi cu istoria „Junimii”.

Mi s-a părut foarte important ca de la bun început să subliniem un lucru.

Domnul profesor Munteanu vorbea despre altruismul fondatorilor „Junimii”,

domnul profesor Afloroaei evidenţia spiritul occidental indubitabil pe care aceşti

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

295

fondatori îl aduc prin formația lor universitară la Paris, la Bonn, la Berlin, la

Heidelberg. Dar aş vrea să adaug – şi sper că vom dezvolta acest subiect – că

intenția principală a grupului fondator al „Junimii” – Carp, Rosetti, Iacob Negruzzi,

Maiorescu şi Pogor – a fost una politică, iar altruismul pe care-l putem asocia

intenției lor primordiale este altruismul omului politic. Din păcate, multele decenii

pe care le-am petrecut în comunism au atenuat într-o oarecare măsură informațiile

istorice, care se găseau mai degrabă în zonele de nişă culturală, cu privire la

activitatea „Junimii”, insistându-se, aşa cum era conturat spiritul epocii, pe estetic,

pe autonomia esteticului, pe marea literatură care vine din activitatea junimistă.

Lucruri reale. Există o mare literatură, există marii clasici care s-au format în

interiorul „Junimii” sau pe lângă „Junimea” – şi vorbim aici de Creangă, Caragiale,

Eminescu. Dar intenția principală a acestui grup fondator a fost una politică. Vita

activa era opțiunea lor principală: erau oameni de acțiune, erau oameni care doreau

schimbarea sistemului din interior – aşa cum foarte bine a subliniat domnul profesor

Munteanu în preambulul discuției noastre –, dar printr-o intervenție directă în

sistem. Vita contemplativa este un fel de accesoriu al lor, reprezentând, mai degrabă,

o construcție care a intrat pe mâna marilor scriitori. În mod fericit, Creangă şi

Eminescu – Caragiale mai puțin ar putea fi integrat aici, el fiind şi om de acțiune –,

ca mari scriitori, au fost exponenți ai ceea ce numim viața contemplativă. Dar grupul

fondator a avut o intenție politică. Iar formaţia lor occidentală, despre care vorbea

domnul profesor Afloroaei, a avut o influență majoră asupra acestei opțiuni pe care

au îmbrăţişat-o de la bun început.

Mă bucur că domnul profesor Afloroaei l-a menționat pe Hegel. Fără a fi un

specialist în domeniu, doream, la rândul meu, să spun că filosofia hegeliană este, în

mare măsură, temelia acțiunilor grupului fondator. Singurul care s-a rupt puțin din

această cutumă filosofică a „Junimii” a fost Eminescu, care a refuzat mereu

încadrarea în hegelianism, deşi Maiorescu l-a îndemnat în mod repetat prin scrisori,

atunci când Eminescu se afla la Viena şi la Berlin, să studieze filosofia lui Hegel.

Eminescu a refuzat, astfel încât în viziunea lui asupra lumii nu intră conceptul

devenirii, care în filosofia lui Hegel joacă un rol major. De ce am spus că filosofia

hegeliană este cumva temelia acțiunii grupului fondator junimist? Pentru că această

filosofie se grefează pe o mişcare fundamentală care la începutul secolului al

XIX-lea cuprinde Europa (revoluția industrială), producând un transfer de

mentalitate la nivel continental de la o lume a normei unice – e vorba de monarhiile

absolutiste (în mod ironic, Hegel însuşi făcea parte dintr-un astfel de sistem,

monarhia prusacă) – către o lume a normei multiple, a dialogului democratic, a

construcției unei rigori a competiției şi a renunțării la vechea lege a eredității care

guvernase Europa de mai multe secole. Junimiştii vin cu o astfel de filosofie, cu o

astfel de mentalitate, în interiorul unei Românii autarhice, ei vin cu o cultură

sănătoasă, vin cu doctorate, cum spunea domnul profesor Munteanu, vin cu studiile

finalizate în marile universități ale Europei şi aduc acest spirit hegelian. Mă gândesc

la spiritul din terminologia hegeliană, din lucrarea fundamentală a lui Hegel,

Fenomenologia spiritului, acolo unde se vorbeşte pentru prima dată despre

conştiința de sine şi despre identitatea perifericului, care îşi articulează o viziune

clară a intrării lui în sistem, a pătrunderii către centralitate. Întreg grupul junimist a

avut un astfel de profil, un profil al mişcării dinspre periferie, din postura sclavului

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

296

hegelian, către centralitate, către zona de control, de dominare a sistemului. Iar toți

aceşti cinci membri despre care, probabil, colegii mei vor spune alte lucruri sunt, în

primul rând, oameni politici. Și aici îl includ şi pe Maiorescu.

Eugen Munteanu: Mulţumesc domnului decan că a focalizat discuţia exact pe

chestiuni importante. Aş aduce acum din nou în discuţie acest spirit critic şi l-aş

întreba pe Bogdan Creţu cum se raportează d-sa, ca membru al celei de-a cincea

generaţii de critici literari români, la spiritul maiorescian.

Bogdan Crețu: Spiritul critic, știm bine, nu începe odată cu „Junimea”.

Ibrăileanu demonstrează foarte riguros că spiritul critic începe cu generația pre-

junimistă, oamenii aceia care se trezeau într-o Românie în care totul era de construit;

România însăși era de construit. Atunci și „Junimea” vine ca o prelungire firească a

acestui demers. Efectul „Junimea”, cu tot ce a însemnat „Junimea” și ce a însemnat

spiritul critic trebuie foarte atent amplasat în epocă. Și atunci când vorbim despre

actualitatea „Junimii” e nevoie de multă precauție. Sigur că exact în forma de atunci

modelul junimist poate da un imbold, dar este imposibil de decupat de acolo și

aplicat aici, din varii motive. Dacă specific pașoptismului ar fi, să zicem, acest efort

de a construi lucrurile, de a impune o tradiție, pentru că era nevoie (Kogălniceanu și

ceilalți știu că nu se poate o cultură națională fără conștientizarea unei tradiții de la

care să se pornească și marele lor efort în direcția asta merge), „Junimea” vine și

aplică niște criterii riguroase. Titu Maiorescu pare în continuare, în cultura română,

să se identifice cu modelul criticului, cu toate acestea e cel mai puțin critic literar

propriu-zis. Titu Maiorescu este în cea mai mică măsură un critic literar. Nu e un

critic literar, e un ideolog, e un om politic, e orice altceva, dar nu e un critic literar în

adevăratul sens al cuvântului. Titu Maiorescu nici nu prea face critică literară. E mai

degrabă un estetician, e mai degrabă un critic de direcție, dacă vrem, dar nu un critic

strict literar, pentru că activitatea lui critică nu vizează numai spațiul literar. El face

o critică socială a instituțiilor și așa mai departe. Eu aș spune acum ceva care vreau

să fie bine înțeles. Titu Maiorescu este... încă nu știu... a fost foarte multă vreme

principalul reper al criticii literare dintr-o fatalitate. E o mare neșansă a culturii

române, a literaturii române, că întotodeauna a fost nevoie să se raporteze la modelul

Titu Maiorescu, Titu Maiorescu însemnând ce? Însemnând rigoare, însemnând

criterii, sigur, trebuie să știm ce e literatura, valoarea estetică și așa mai departe,

însemnând efortul de a limpezi lucrurile, de a delimita apa de uscat, de a discerne

literatura de maculatură. Titu Maiorescu a fost, cum s-a spus, criticul sanitar. De ce?

Asta o putem explica, sigur că atunci, la jumătatea secolului al XIX-lea, era nevoie.

De asta cred eu că și influența culturii germane a fost foarte bine venită. Era nevoie

de lucruri precise, riguroase. Dacă le privim astăzi, cumva trebuie să recunoaștem și

asta, programul lui Titu Maiorescu e totuși destul de rigid. Dar era nevoie și de

rigiditatea asta atunci. Era nevoie ca lucrurile să se strângă. Era nevoie de o definiție,

fie și destul de restrânsă, de pedagogică, a domeniului literar. După aceea, la

începutul secolul al XX-lea să nu uităm că literatura…, asta e așa, o utopie pentru

naivi, că literatura nu are nicio legătură cu tot ce se întâmplă în jur... că e discursul

pur în turn de fildeș. Da de unde! Literatura răspunde într-o foarte mare măsură unor

presiuni, unor tensiuni, unor nevoi de ordin civic, social, politic, ideologic și așa mai

departe. Or, literatura română întotdeauna a funcționat sub această presiune. Sigur că

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

297

modelul Maiorescu a trebuit să fie reactualizat imediat după aceea. Trăiam încă sub

spectrul acesta al Unirii, visam la România dodoloață. Să nu uităm că azi poate par

vorbe mari, dar ce înseamnă conştiința națională și toate lucrurile alea... au fost

formate, s-au cristalizat sub influența discursului literar. Pașoptiștii asta au făcut,

după ei sămănătorismul așa se justifică, poporanismul așa se justifică, literatura din

Ardeal, care rămâne cantonată în zona asta o perioadă poate prea lungă pe gustul

unora... poate tot așa se justifică. Și atunci sigur că era nevoie de reactualizarea

modelului Titu Maiorescu. Era nevoie, să reamintim că esteticul trebuie socotit

principalul criteriu de evaluare. Sigur, lucrurile acestea etice, etnice, specific

naționale, sunt niște valori foarte bune, dar nu asta face literatura. Să nu uităm că

după ce lucrurile încep cât de cât să intre în normal în perioada interbelică, primul

lucru, primul model pe care ideologia comunistă ține să-l treacă la index este

modelul Titu Maiorescu. Adică, iarăși cel care susținea artă pentru artă, estetic în

primul rând, literatura nu trebuie întinată cu astfel de mesaje marginale specificului

ei. Și totuși, literatura nu se poate debarasa cu totul de alte valori. Ea e un foarte bun

canal și pentru alt gen de valori etice, politice, ideologice, filosofice. Nu am să uit

niciodată un articol de un penibil exemplar al Georgetei Horodincă, care combate

teoriile lui Titu Maiorescu cu exemple din poezia lui Beniuc. În cele din urmă,

Maiorescu, spășit, își pleacă fruntea, rușinat, și pleacă. „Da, nu mai e vremea mea”.

„Adio, domnule Maiorescu”, ajunge să spună trufașă Georgeta Horodincă... și

domnul Maiorescu, rușinat, se retrage și mai că se lasă convins de valabilitatea noiii

ideologii care a înlocuit estetic. Nu era momentul pentru spiritul critic al lui

Maiorescu. Eu asta încerc să spun. E o fatalitate pentru cultura română că modelul

Maiorescu revine periodic, cătot e nevoie de modelul Maiorescu, pentru că modelul

Maiorescu funcționează într-o perioadă de criză. Într-o perioadă normală nu am

avea ce face cu el. Maiorescu ce face? Vine și spune niște lucruri de bun-simț,

aproape truisme, adică amintește că prima grilă de lectură a unui text literar este cea

estetică. Sigur că da, dar de ce întotdeauna e nevoie să reactualizăm acest program?

Pentru că se uită. Pentru că lucrurile normale se uită. Pentru că ne dăm seama că

literatura română, cultura română nu a funcționat aproape niciodată într-un ritm

normal. Întotdeauna a fost nevoie să facă față unor astfel de presiuni: și în timpul

junimiștilor, și imediat după, România care se construia și își construia instituțiile, și

în timpul comunismului, și după ’90... aș spune. Și după ’90 a fost nevoie, acum

cred că lucrurile totuși s-au calmat. Acuma aș mai răspunde… a fost nevoie la un

moment dat de calm. Titu Maiorescu are o structură – totuși cu toată firea lui

polemică – calmă, echilibrată. E cel care vine și pune lucrurile în căsuțele lor. Cu

asta am să închei. Nu știu dacă mai e posibilă o reactualizare... nu știu dacă o

„Junime” ar mai fi posibilă. Și Slavă Domnului că nu mai e posibilă, nu mai are

nimeni autoritatea de a veni și de a oferi tablele legii și de a indica direcția. Totuși,

literatura română, cultura română a experimentat destule. Cred că acum putem

discuta de pluritalitatea direcțiilor, nu de una singură. Cred că unele lucruri deja

funcționează. Nu e nevoie să le reinventăm, să le punem pe roți de fiecare dată. Eu

sper să ajungem firesc la momentul în care Titu Maiorescu să fie un capitol de

istorie literară pe care să-l admirăm pentru rolul lui decisiv din momentul respectiv,

să nu mai fim nevoiți să ne revendicăm la infinit, să facem operă sanitară

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

298

întotdeauna, să restabilim bunul-simț. De fapt, Titu Maiorescu asta face. Cam atât.

Sigur o să mai intervin…

Eugen Munteanu: Mulţumesc, Bogdan Creţu. Cele spuse, foarte interesante,

îmi permit să fac câteva disocieri. Şi îmi vor lua câteva minute să le formulez. Este

adevărat, o „Junime” nu mai este poate actuală, nu mai este necesară. Dar eu cred că

spiritul junimist, în ce are el mai constant, este întotdeauna necesar. Prin această, să

zicem, constanţă a spiritului junimist eu înţeleg un complex care include

responsabilitate publică, spirit critic permanent, curaj civic. Să nu uităm că

Maiorescu vine cu tovarăşii săi într-un moment în care societate românească cultă şi

activă era dominată de modelul liberal, de modelul, cum să spun, revoluţionar

francez. Maiorescu şi tovarăşii săi propun alternativa conservatoare, constructivă,

care presupune o refacere din interior a societăţii, care se bazează în mod constant pe

ipoteza critică, mai bine spus pe o constantă ipostaziere critică. Să nu uităm că într-

un fel de cheie, să-i zicem freudiană, Maiorescu îşi atacă în fond părinţii. Părintele

său direct, Ioan Maiorescu, era, de fapt, ca mulţi dintre intelectualii epocii, un om de

orientare latinizantă. Titu Maiorescu, om cu o educaţie îngrijită, obţinută la un

celebru colegiu din Viena, era impregnat de cultură clasică! Cu toate acestea, el

militează pentru un model în aparenţă facil în comparaţie cu al înaintaşilor

latinizanţi şi purişti. De exemplu, în critica formelor lingvistice, în critica formelor

juridice, în critica formelor literare, Maiorescu optează, paradoxal, pentru modelul

popular, nu pentru modelul construit-etimologizant al „părinţilor” săi. Principalii săi

„cai de bătaie” vor fi tocmai latiniştii ardeleni. Să nu uităm că, dacă scriem limba

română cum o scriem, astăzi o datorăm tot lui Maiorescu, prin aceea că propunerile

ortografice din 1904, precedate, de fapt în 1883, făcute de Maiorescu în Academia

Română, au determinat configuraţia actuală a grafiei româneşti, a ortografiei

româneşti, a constructului stilistic al limbii academice de astăzi. Alternativa ar fi

putut să fie, şi istoria o dovedeşte că a şi fost, în Grecia, de exemplu, victoria

modelului celuilat, a celui purist. Cum în Grecia am avut de a face timp de 150 de

ani cu o diglosie instituţională, două limbi literare şi două literaturi, cu două niveluri

distincte, aşa ceva ar fi fost posibil şi la noi. Eu spun adesea în glumă că la noi

modelul acesta nu a fost posibil datorită faptului că românul e mai leneş decât grecul

şi nu s-a îndemnat prea mult la învăţarea latinei, cum au făcut grecii pentru limba lui

Homer.Vreau să spun că, la un tip cu formaţie clasică cum era Maiorescu, opţiunea

sa critică pare să fi mers spre ceea ce pare în aparenţă mai facil. În ce mă priveşte, ca

filolog, eu sunt un om realist, dar înţeleg părerile de tipul celor profesate de exemplu

de Ioan Oprea, colegul nostru de la Institut, care are acest tip de nostalgie şi spune că

ar fi fost mai bine dacă Maiorescu tăcea din gură şi lăsa direcţia ardeleană, direcţia

etimologistă, să se impună în cultura românească! Sigur că putem accepta, fie şi aşa,

nostalgic, această poziţie! Ce, ar fi fost rău să fi avut o limbă mult mai latinizantă,

mai impregnată de latină decât este ea în prezent?

Revin, deci! Este evident că Maiorescu înseamnă realism. Mentorul „Junimii”

şi-a dat seama că societatea românească are nevoie, de fapt, de o reformă din

interior. Acest spirit şi această convingere cred că a fost, într-un fel, permanentă.

Într-adevăr, este vorba de critica de direcţie în literatură, critica de direcţie în

configurarea politicilor lingvistice, e vorba de o critică constructivă a sistemului

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

299

politic. Nu întâmplător, poate, Maiorescu a fost prim-ministru într-unul dintre cele

mai fericite momente din istoria României, într-un moment când României i-a fost

dat să joace rolul activ al unui arbitru geopolitic local. Se ştie – şi istoricii (avem

câţiva aici) pot confirm –, în cele două războaie balcanice de la începutul secolului

XX, România a jucat rolul de arbitru, iar Maiorescu era prim-ministru. Prin urmare,

realismul, spiritul critic ar fi constantele centrale ale maiorescianismului. Mă întreb

aşadar: nu mai avem nevoie de spirit critic astăzi, când ne zbatem, ca să nu spun ne

bălăcim, în această groaznică lipsă de criterii?

Codrin Liviu Cuțitaru: Aş dori să aduc o completare. Ideea

conservatorismului junimist despre care se vorbeşte de atâta vreme cred că trebuie

privită nuanţat. În capitolul său asupra „Junimii”, G. Călinescu face o observaţie

care pare paradoxală, dar care acoperă, zic eu, realitatea în privinţa acestui subiect.

El spune că junimiştii, cel puţin fondatorii junimismului, erau aripa de stânga din

interiorul conservatorismului european, lucru care mie mi se pare important. E foarte

greu să-i vedem pe aceşti junimişti cu doctorate în marile centre universitare ale

Europei ca fiind o societate închisă. Cred că ei au practicat – şi poate vom dezvolta

acest subiect – ceea ce s-ar putea numi deschiderea prin închidere, care este de fapt

definiţia prin excelenţă a formei fără fond. De fapt, aici, şi nu în practica lor de

deschidere, apare conservatorismul junimist. Continuatorul lor cel mai important în

cultura modernă română este Eugen Lovinescu, cu teoria sincronismului – predat,

din nefericire, cel puţin pe vremea când eram eu elev, cumva unilateral. Se spunea

despre Lovinescu – şi generaţia mea a cam rămas cu ideea aceasta – că el dorea o

deschidere nenuanţată către formele de emancipare culturală din Occident şi că,

până la urmă, sincronismul transmite exact acest mesaj. Heliade Rădulescu spunea

pe vremuri: ,,Din traduceri veţi construi o cultură”. De fapt, Lovinescu vorbeşte de

sincronism şi diferenţiere, care este exact teoria deschiderii prin închidere. Practici

sincronismul, dar numai până la punctul în care conţinutul identităţii tale, al

autenticităţii tale culturale, rămâne nealterat. Voiam să aduc această completare la

observaţiile interesante făcute de domnul profesor Munteanu, pentru că există

cumva tendinţa de a vedea în conservatorismul junimist o formă de închidere, o

formă de claustrare în interiorul unei culturi, fără intenţie, fără dorinţă de

emancipare.

Eugen Munteanu: Da, mulţumesc! Îl invit să ia cuvântul pe domnul Doris

Mironescu.

Doris Mironescu: Ceea ce am eu de zis se leagă bine de ceea ce au zis invitaţii

la această discuţie, anume aş fi de acord – bineînţeles, cum să nu? – cu activitatea

veşnică a spiritului critic... n-o să ne putem vreodată descurca fără el... E limpede,

aşa cum a spus Bogdan Creţu, că în momentele de criză în care spiritul critic nu mai

funcţionează sunt şi dezastre, de obicei politice. Pe de altă parte, dacă accept ideea

realismului junimiştilor şi a lui Maiorescu în primul rând, nu cred că se poate susţine

că junimiştii au recurs la „bun-simţ” în raţiunea lor critică şi că trebuie să acceptăm

tezele lor ca fiind fireşti, naturale, cum să spun, în ordinea firească de creştere a

culturii române ca un organism, aşa cum ei înşişi spuneau din când în când,

conservatori adepţi ai concepţiei organiciste despre stat, cultură, civilizaţie. Nu! În

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

300

fond, junimiştii sunt creatorii nu doar ai unei literaturi remarcabile care este până la

urmă chiar epoca de clasicitate a literaturii române, ci ai unui discurs cultural

fundamental, un discurs cultural cu puternică răsfrângere ideologică, cu expresie

politică în junimism, aşa cum se ştie, dar nu numai acolo. Până la urmă, discursul

cultural nu este doar text scris. El conţine şi o retorică a gesturilor, a acţiunii, acţiune

care trebuie urmărită pe parcursul câtorva decenii şi Maiorescu, de pildă, atunci când

îşi va reedita volumele sale critice, să zicem, va avea grijă să sublinieze că n-a

schimbat aproape nimic din ideile sale emise la 1867, de exemplu, nici măcar în

1908 când îşi editează pentru a treia oară Criticele. Este expresia unei dorinţe de a

sublinia că nimic nu se schimbă, că acest discurs al său emis în condiţiile istorice,

politice care se ştiau, de la 1860, rămâne la fel de valabil, la fel de întemeiat... pentru

că e ancorat, se vede, în adevăruri universale de neschimbat, rămâne valabil şi trei,

patru decenii mai târziu, lucru care totuşi nu trebuie să fie luat de bun. Este

rezultatul unei acţiuni de revrăjire a publicului care a prins... a prins foarte bine.

Maiorescu, uităm adesea să spunem asta, este un scriitor talentat remarcabil ca eseist

în latura academică, dar asta nu înseamnă că textele sale nu reprezintă şi propuneri

de idei, ba chiar propuneri de idei foarte originale, care în repetate rânduri vor rupe

cu tradiţia existentă la acea dată. Polemic, pe faţă, sau alteori prin simpla afirmare a

naturaleţii, a „bunului-simţ” al acestor idei care de fapt nu sunt atât de pline de „bun-

simţ” cum se crede.

Există, de asemenea, şi o retorică ce consfinţeşte statutul de clasicitate, de

autoritate, de îndreptăţire ca diriguitori culturali a junimiştilor şi de care a beneficiat

foarte mult literatura citită la „Junimea” şi publicată în „Convorbiri literare”.

Centralitatea pe care Maiorescu în primul rând şi junimiştii în general au ştiut să o

dea ideilor lor, ideaticii junimiste, ideologiei junimiste înseşi, pe care au făcut-o a fi

însăşi ideea fundamentală, funciară a culturii române a servit şi literatura scrisă de

către marii scriitori ai acelei perioade. Nu se poate contesta vreodată faptul că

Eminescu, Creangă, Caragiale sunt nişte scriitori extraordinari, nişte mari artişti ai

cuvântului. Pe de altă parte, însă, opera lor este şi parte a acestui discurs cultural

junimist, parte a unui discurs despre identitate, de pildă, despre ce înseamnă a fi

român. Nimeni nu poate să spună: ,,Nu vorbeşte Caragiale despre asta, sau

Creangă...”. Ei o fac, fireşte, în moduri aparte, foarte rafinate, extrem de

spectaculoase stilistic. Deocamdată atât...

Eugen Munteanu: E foarte interesant ceea ce spui. Mă gândeam acuma că

putem stabili o relaţie de inerenţă. Nu este întâmplător faptul că la „Junimea” au

apărut cei mai mari patru scriitori români ai secolului al XIX-lea, cei menţionaţi,

adică Eminescu, Caragiale, Creangă şi Maiorescu însuşi. Nu e întâmplător faptul că,

într-un nucleu de acest tip, ceva trebuie să existe, un fel de relaţie foarte adâncă şi

misterioasă de determinare. Mă mai gândesc apoi, când vorbesc despre realismul

maiorescian, la acest lucru într-un spirit oarecum paradoxal, fiindcă Maiorescu

însuşi este şi el un om al paradoxurilor. El, omul care vorbea perfect germană şi care

şi-a scris teza de doctorat în germană, militează împotriva exceselor germanizării

limbii în jurnalele din Ardeal! Face deci acest lucru în numele unui ideal al

simplităţii şi al clasicităţii! Putem identifica tot felul de asemenea trăsături şi de

fapte ale unei personalităţi uneori paradoxale...

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

301

Să-l ascultăm şi pe domnul Antonio Patraş, să vedem ce are de spus ca o

primă intervenţie.

Antonio Patraş: În continuarea a ceea ce aţi spus legat de simplitate, firesc,

bun-simţ, trebuie precizat că junimiştii au fost acuzaţi de reprezentanţii mişcării

anterioare, paşoptiste, de fracţiunea liberă şi independentă, de ignoranţă. Timotei

Cipariu, de pildă, îl sancţionează foarte dur pe Maiorescu, spunând că de aceea „i-a

venit bine” să susţină principiul firescului, al simplităţii, pentru că nu cunoaşte cu

adevărat, în detaliu, trecutul nostru istoric. Iar legat de antologiile de poezie pe care

le alcătuiau junimiştii, cercetătorii au semnalat, evident, faptul că în acestea nu erau

incluse neapărat textele cele mai valoroase, ci în primul rând cele care slujeau

spiritului polemic maiorescian. De ce pornesc, în intervenţia mea, de la această

observaţie? Pentru că vă mărturisesc că, în şcoală, gruparea junimistă era mitizată.

Rolul „Junimii” în societatea românească era prezentat fără o bună apropiere de

realităţile momentului, şcoala românească (trebuie s-o spunem) anulând legătura

dintre discursul critic, literar-estetic şi discursul de factură cultural-istorică. Din

cauza excesului de sociologism din anii ’50 s-a trecut la un exces contrar, de

absolutizare a valorii intrinsece a textelor analizate în sine, fără aceste legături

contextuale, care până la urmă sunt esenţiale în definirea conceptului de literatură.

Voiam să adaug ceva şi la cele spuse de domnul profesor Codrin Liviu

Cuţitaru legat de ideologia junimiştilor. Ei au reprezentat liberalismul conservator la

noi, adică au mediat între liberali şi conservatori, au optat pentru calea de mijloc în

politică şi pentru realism politic, pentru ceea ce în spaţiul german se numeşte

Realpolitik. De aceea au fost acuzaţi de versatilitate, de imoralitate, pentru că

gruparea lor a migrat când spre conservatori, când spre liberali, în funcţie de

împrejurări, iar gruparea junimistă s-a destrămat, să nu uităm lucrul acesta, atunci

când Maiorescu – ajuns prim-ministru şi ministru de externe, când a prezidat Pacea

din Balcani, din 1913 – a trădat o prietenie de decenii: prietenia care-l lega de

colegul său junimist Petre P. Carp, adevăratul politician al „Junimii” şi cel care a

rămas consecvent doctrinei formulate încă din tinereţe.

Ca personalitate publică, Maiorescu susţinea că trebuie să înţelegem lucrurile

nuanţat. Există câteva cărţi apărute după 1989, care au rediscutat rolul „Junimii” în

istoria culturală a României moderne şi pe care nu pot să nu le semnalez. E vorba în

primul rând despre culegerile de studii ale lui Sorin Alexandrescu Privind înapoi,

modernitatea şi Paradoxul român, apoi o carte care a stârnit vâlvă, dar care a adus

un real beneficiu revizitării lucide a trecutului nostru – e vorba despre cartea lui

Sorin Adam Matei Boierii minţii, care face legătura între grupul de prestigiu diriguit

la noi după 1989 de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi ceilalţi intelectuali care s-au

erijat în postura de oameni de elită, şi trecut, şi junimişti. În mod foarte interesant,

junimiştii – spune, pe bună dreptate, Sorin Adam Matei – au reprezentat la noi

primul grup de prestigiu. Ce înseamnă asta? Că în România modernă, în România

secolului al XIX-lea, au coexistat două tipuri de structuri: o structură socială de tip

premodern şi una de tip modern. În absenţa unei clase de mijloc, intelectualitatea

şi-a asumat la noi rolul acesteia, ca burghezie, astfel încât liberalismul românesc a

fost întotdeauna unul de tip conservator, şi cel paşoptist (pentru că paşoptiştii

preamăreau rolul eroilor în educarea maselor, rolul geniului, în fond al

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

302

intelectualului care trebuie să educe masele, poporul fiind privit ca o entitate

inferioară în raport cu intelectualitatea), şi cel junimist (pentru că în perioada aceasta

se continuă de fapt liberalismul de tip conservator paşoptist, junimiştii erijându-se şi

ei într-o castă conducătoare). Aşadar, în perioada „Junimii”, intelectualitatea se

impune pe scena culturii româneşti ca grup aparte.

Un alt lucru foarte interesant pe care aş vrea să-l aduc în discuţie: se

formulează principiul autonomiei esteticului, literatura începând să fie judecată în

sine, fără a fi valorizată prin mesajul ideologic pe care îl produce. E celebră în acest

sens replica lui Maiorescu: „Ce are a face literatura cu politica?”. De fapt,

autonomismul estetic – şi Sorin Alexandrescu a formulat foarte bine ideea – reflectă

o formă de gândire de tip liberal, individualist. E vorba de înţelegerea gratuităţii

artei, care începe să fie consumată în sens burghez, ca produs de largă circulaţie, şi

aici iarăşi au intervenit junimiştii şi au impus nişte criterii – cum spunea şi domnul

profesor Eugen Munteanu la începutul acestei dezbateri –, încercând să educe gustul

publicului. Când junimiştii au iniţiat la Iaşi prelecţiunile, ei au pornit de la premisa

că poporul e necultivat, iar lor, intelectuali şcoliţi în Occident, le revine misiunea de

a educa masele – un reflex de tip conservator, caracteristic liberalismului de tip

elitist, care acordă intelectualilor un rol foarte important în societate. E limpede, pe

de altă parte, că această castă a intelectualilor a vizat la noi şi puterea politică.

Maiorescu însuşi, deşi sancţionează învăţământul umanist – a pledat frecvent în

parlament pentru desfiinţarea conservatoarelor, a universităţilor, a catedrelor

adversarilor politici de la Iaşi –, a susţinut în schimb înfiinţarea şcolilor primare la

sate şi învăţământul real. El spunea că România se va moderniza doar atunci când

vom avea o masă cât de cât cultivată, când poporul se va lumina – ideal al lui

Maiorescu ce va fi continuat şi de poporanism – şi când, în sfârşit, evoluţia societăţii

noastre va permite importul masiv de forme străine. Maiorescu a pledat aşadar

împotriva învăţământului umanist, susţinut, spunea el, de o clasă parazitară – e

vorba de proletariatul intelectual, dar şi de birocraţi şi avocaţi, castă din care

Maiorescu însuşi a făcut parte, renunţând, între 1871 şi 1885, la postul de profesor

universitar. Casta avocaţilor este produsul direct al formelor fără fond, spune

Maiorescu, pentru că avocaţii dau legile şi tot ei le interpretează şi astfel calea

abuzurilor de tot felul e deschisă, intelectualii începând să joace în stat un rol-cheie.

De aici legătura foarte periculoasă, zic eu, între literatură şi politică: când intră în

politică, intelectualii o fac ca nişte tehnocraţi, iar jocul politic începe să se schimbe.

De fapt, intelectualii estetizează jocul politic, îl transformă într-o artă, iar acesta

încetează a mai fi o dezbatere cinstită între clase sociale cu interese diferite, cum ar

trebui să fie într-o situaţie normală. Intelectualii, cumva într-un mod parazitar, îşi

arogă un drept pe care nu-l au de fapt.

Eugen Munteanu: Da, de acord, sunt foarte interesante. Dintre foarte multele

propoziţii provocatoare pe care le-a rostit Antonio Patraş, înainte de a da cuvântul

unui scriitor autentic să-şi spună părerea, aş relua una. Întâi şi întâi, e vorba despre o

componentă utilitaristă a gândirii maioresciene care venea de fapt din experienţa lui

germană. Maiorescu ar fi trebuit să fie probabil mai degrabă inginer şi meşteşugar

decât avocat şi profesor. Încă o componentă paradoxală! În schimb, judecata ta

provocatoare despre ce caută intelectualii în politică cred că merită o nuanţare, o

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

303

reacţie. Şi anume, s-ar înţelege că nu prea este legitimă intruziunea politică a

intelectualilor, care nu fac decât să tulbure apele prin estetismul lor. Eu aş nuanţa.

N-am citit din nefericire cartea lui Matei pentru că n-am dat peste ea, nu pot să judec

tezele sale. Cred însă că, atâta timp cât nu este instituţionalizat, nu este susţinut de

structuri politice, bancare, de influenţă, un grup care se impune numai prin propria

autoritate intelectuală este legitim! Dacă ceva nu ne place, suntem liberi să creăm

alte direcţii, alţi poli de influenţă! Cred că, de altfel, nici Maiorescu nu şi-a propus

niciodată în mod conştient şi programatic să creeze un unic pol de influenţă

intelectuală, culturală, politică etc.

Antonio Patraş: Nu a fost în intenţia mea să afirm că nu este legitim, ci doar

că trebuie să ne întrebăm foarte serios care este menirea intelectualui. Şi poate că,

într-adevăr, nu este doar aceea de a cerceta din turnul de fildeş trecutul şi a crea

opere nemuritoare.

Eugen Munteanu: Nu, dar Maiorescu a reuşit să ajungă prim-ministru. Unde

n-ar reuşi şi un intelectual de astăzi să ajungă prim-ministru?! Ne mai putem

imagina astăzi un asemenea parcurs? Un intelectual autentic, de direcţie, să ajungă,

fie şi măcar pentru scurtă vreme, prim-ministru este semnul, după părerea mea, al

sănătăţii unei societăţi, recte al societăţii româneşti, din primele decenii ale secolului

al XX-lea, deci al unei sănătăţi politice, care a permis ca un intelectual autentic să

ajungă la vârful puterii. Acum, îi ofer cuvântul invitatului nostru, dl Cassian Maria

Spiridon, critic literar, scriitor el însuşi, autentic şi prin sine, şi prin poziţia sa de

reprezentant al scriitorilor, să încerce să ne spună în ce măsură spiritul junimist mai

este sau a fost sau va mai fi, prezent, activ, acceptat, de către scriitori. În fond, a fi

scriitor rămâne o treabă individuală, eşti scriitor pe cont propriu, nu te numeşte sau

nu te desemnează cineva anume. Totuşi, cum s-a spus deja, cam toţi colegii mei au

spus lucrul acesta, modelul maiorescian era destul de restrictiv. Dacă este

absolutizat, principiul primatului esteticului te poate conduce să eşuezi până la urmă

într-o nişă necritică, aşa cum s-a întâmplat în timpurile cele mai aspre ale

comunismului. Ca să ne exprimăm colocvial, stai frumuşel în banca ta „estetică”, iar

nea Nicu şi ai lui sunt în fond mulţumiţi că tu vorbeşti doar despre „valorile estetic”,

atunci când ţara arde, nu? Domnule Cassian Maria Spiridon, aveţi cuvântul.

Cassian Maria Spiridon: Da, vă mulţumesc. Au fost puncte de vedere foarte

multe şi foarte sănătoase, cred eu. Aş vrea să încep prin a puncta că, în decembrie

1862, Maiorescu este numit la Universitatea din Iaşi. La începutul lui 1863,

Maiorescu îşi începe vestitele prelecţiuni. În toamna lui 1863, în octombrie-

noiembrie, vine şi Negruzzi... Vine în Iaşi, îl caută pe Maiorescu la Universitate, se

întâlneşte cu ceilalţi, cu care va forma ceea ce s-a numit, a constituit, „Junimea”. În

februarie 1864 are loc, practic, o primă întâlnire, la Maiorescu acasă, la care

participă cei patru şi Titu Maiorescu, al cincilea, pentru a asculta o traducere

shakespeariană a lui Petre Carp. Atunci realizează ei că sunt un grup, şi, povesteşte

Negruzzi (mai ales după întâlnirea în cadrul căreia Rosetti şi-a ţinut prelecţiunea

prin cele două cuvinte „Onorat auditoriu”, „Onorat auditoriu”, după care s-a oprit,

nu a reuşit să grăiască mai departe din prelecţiunea sa), cu toţii erau demult

preocupaţi să dea un nume „Junimii”: se gândeau la „Ulpia Traiana”, la „Ulpia”, mă

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

304

rog... până la urmă Theodor Rosetti, cel care gafase la momentul când trebuia să-şi

ţină prelecţiunea, zice: „Băieţi, vă dau eu numele…”. Şi le spune „Junimea”, şi

„Junimea” va rămâne numele care va da direcţia în cultura naţională. După un timp

– ei se întâlneau în fiecare vineri –, au concluzionat că trebuie să se nască o revistă

care să aibă un program pozitiv, care să afirme ceea ce-şi propun să realizeze

organic în cultura naţională şi în politica românească, pentru că, indiferent ce am

spune, ei au fost, cu toţii, miniştri, prim-miniştri, şefi ai Camerei legislative, primari

de Iaşi. Ei au avut înţelepciunea de a nu amesteca politica şi activitatea culturală,

mai ales în cadrul „Junimii”. În februarie 1867, la una dintre întâlnirile „Junimii”, se

propune naşterea unei reviste, ceea ce avem acum, „Convorbiri literare”. Negruzzi

avea 23 de ani. A fost o întâmplare fericită că Negruzzi a preluat această revistă,

probabil că nici un altul n-ar fi reuşit să o aducă la nivelul la care era revista şi a fost

în perioada cât a condus-o el. Au căzut de acord şi l-au numit, ştim povestea... Ceea

ce este de remarcat legat de amestecul politic, la doi ani după ce revista

„Convorbiri” era deja recunoscută şi căpătase oareşice prestigiu în spaţiul românesc,

fiind o perioadă de alegeri, de probleme politice, ei au propus ca revista să devină un

organ politic. Interesul era ca revista să se transforme într-un fel de convorbiri

politice, cum au făcut după ’90 câţiva colegi de-ai noştri. Au supus totuşi discuţiei în

cadrul Societăţii şi s-a votat dacă revista „Convorbiri literare” să devină sau nu

organ politic. Adevărul este că erau jumătate-jumătate cei care au votat, Maiorescu a

înclinat votul ca revista „Convorbiri literare” să rămână pe acelaşi program. Şi în

felul acesta au scăpat de politizare. Rezultatul: publicaţia pe care au scos-o ei după

aceea a fost o altă publicaţie politică, care în doi ani a dispărut. „Convorbiri literare”

– iată se apropie de 150 de ani şi sperăm să nu dispară – şi datorită dumneavoastră,

tuturor, celor care publicaţi în revistă.

Eu cred că nevoia de Maiorescu este permanentă. Şi, un exemplu, de ce e

nevoie de Maiorescu? Dacă în Transilvania, în perioada respectivă, latinizarea,

Şcoala Ardeleană, încercarea de a latiniza excesiv limba era scuzată de faptul că

provincia se afla sub ocupaţie şi trebuia cumva să se detaşeze de unguri (n-are rost

să discutăm ce se întâmpla politic atunci), acum, în Basarabia, avem o situaţie

asemănătoare, au avut-o şi, slavă Domnului, este mai bine, faptul că au fost sub

ocupaţie bolşevică, apărătorii limbii au aplicat un program mai puţin estetic şi mai

puţin maiorescian. Acum, Maiorescu a reuşit şi în Basarabia să readucă în marginile

esteticului activitatea lor literară.

Eugen Munteanu: Mulţumesc foarte mult pentru această intervenţie. Stimaţi

colegi, suntem cam la jumătatea dezbaterii noastre. Colegul Codrin Liviu Cuţitaru

îmi sugerează că am putea cere şi reacţii din partea publicului. Fireşte că o vom

face! Deocamdată, propun o a doua rundă de intervenţii, în care fiecare dintre noi să

aibă reacţii la unele din ideile deja expuse, să-şi continue sau să-şi adâncească

eventual ideile la care a reflectat anterior. Noi stabiliserăm un program destul de

precis, numai că, sărind de la una la alta, probabil că a ieşit până la urmă ceva mai

organic şi mai atractiv. Deci, domnule Afloroaei, vă invit la o a doua intervenţie.

Ștefan Afloroaei: Voiam să revin la o chestiune care a fost amintită în câteva

rânduri, și e bine că s-a întâmplat acest lucru. „Junimea” este o societate culturală,

dar în sensul mai larg al cuvântului. Sorin Alexandrescu – a fost pomenit astăzi –

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

305

constată foarte bine că acolo se configurează un discurs politic și cultural. Și are în

vedere, să spunem, „Junimea” ca grupare politică, ideologie, grup de presiune de

natură politică. Există aşa ceva și lucrul e evident. Chiar și atunci când cineva nu

participă direct la activitatea politică, în sensul restrâns al cuvântului, el poate totuşi

să facă politică culturală. În momentul în care te pronunţi într-o chestiune ce privește

spaţiul de convieţuire, unul deopotrivă cultural, literar și de educaţie, în momentul

acela te anunţi deja ca om al cetăţii, ca om politic, deci faci „politică” într-un sens

mai larg. E adevărat că noi uzăm frecvent de acest termen într-un sens restrâns, când

spunem, de pildă, că unii sunt oameni politici, fac politică, iar ceilalţi suferă pe

margine, însă ar trebui să vedem cum fiecare om în parte se exprimă şi ca om politic,

în sensul grecesc al cuvântului, orice om este în chip fatal un „vieţuitor politic”. Nici

nu îmi imaginez cum ar putea cineva să apară altfel. Aşadar, „Junimea” este și o

societate politică, are o ideologie a ei, eterogenă, dar evidentă. E admirabil textul lui

Sorin Alexandrescu, care constată mai multe cercuri ale acestei ideologii, executanţi,

guvernatori, conducători, constată în acelaşi timp că unii pe care noi îi considerăm

cu adevărat valoroși – vorbim acum de marii noștri clasici – erau acolo niște bieţi

marginali, excentrici, în sfârșit, ei făceau excelent ce făceau ca scriitori, dar pe scena

ideologică respectivă fie erau absenţi, fie nu le păsa, fie nu prea veneau la întâlniri,

ironizau…, cam asta era situaţia lor. E foarte interesant ce s-a petrecut atunci,

„Junimea” fiind deopotrivă o societate mondenă, astăzi au fost amintite deja câteva

elemente din viaţa lor mondenă! Să nu credem că ei acolo doar discutau sobru și –

într-o manieră solemnă sau, cum să spun, angelică – emiteau idei cu caracter

universal... Glumele și tot felul de chestiuni ludice erau la zi, jocuri de societate și

multe altele.

Este în acelaşi timp și o societate filosofică. Surprinzător pentru mine, faptul

acesta a fost invocat destul de mult până pe la 1940, însă nu se mai discută aproape

deloc după război. A fost o societate filosofică și știinţifică în sens propriu, întrucât

și-a propus să cunoască şi să discute ideile timpului, să le aducă în spaţiul comunitar

de viaţă. De ce spun că era o societate filosofică în sens propriu? La timpul

respectiv, în Occident, filosofia era întâlnită sub cel puţin două accepţiuni. O

accepţiune, de la care nu cred că ar trebui să abdicăm vreodată, priveşte înţelegerea

de sine a omului. În măsura în care cineva caută să vadă ce se întâmplă cu el, să

înţeleagă ceva cu privire la sine, dacă deţine sau nu unele criterii, atunci manifestă o

atitudine filosofică. E vorba aşadar de reflecţie filosofică. Când Maiorescu discută

despre o anume direcţie în cultura română de atunci, delimitând-o cu atenţie şi

căutând să descrie o alta posibilă, reflecţia sa este de natură filosofică. O altă

accepţiune priveşte filosofia elaborată teoretic, în sens doctrinar, precum filosofia lui

Hegel, a lui Schelling sau a lui Schopenhauer. Doar că, să nu uităm, în istoria

culturii filosofice, doctrinele reprezintă de fapt excepţiile, chiar dacă în mod obişnuit

suntem tentaţi să gândim exact pe dos. Kant avea dreptate să spună că mai nimeni nu

scapă de unele întrebări de natură filosofică, speculativă. Or, junimiştii știau foarte

bine ce înseamnă modul filosofic de gândire, filosofia ca înţelegere de sine, reflecţie

cu privire la propriul loc şi destin, la ceea ce ai de făcut sau la unele repere

posibile… Ei știau că, în absenţa unei atitudini filosofice, o cultură nu se trezește, nu

e trează. E adevărat ceea ce aţi spus la un moment dat: ei aduceau în discuţie multe

chestiuni de bun-simţ, numai că, în momentul în care o comunitate se îndepărtează

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

306

de bunul-simţ, bunul-simţ apare el însuşi paradoxal. Există o carte despre bunul-simţ

ca paradox, un titlu excelent. În momentul în care uităm lucrurile simple, adevărurile

simple, acestea devin marile noastre paradoxuri. Şi atunci, trebuie într-un fel sau

altul să ne trezim, să revenim la ceea ce e simplu și firesc în viaţa noastră.

Să spun câteva cuvinte cu privire la cultura filosofică în al doilea sens,

doctrinar. Aproape uluitor, momentul junimist cred că este unul din cele mai fericite

din toată cultura românească. Există cel puţin două nume mari, filosofi situaţi şi

astăzi printre cei mai valoroşi ai timpului: A.D. Xenopol și Vasile Conta. Vasile

Conta este un filosof pur-sânge. Să nu uităm că a murit la 37 de ani. Când avea în jur

de 33 de ani, a scris câteva cărţi, Teoria fatalismului, Teoria ondulaţiunii universale,

Încercări de metafizică, Bazele metafizicii, care au fost traduse în franceză; citea în

engleză, știa bine franceză, părea puţin străin de cultura germană, nu întâmplător

Maiorescu nu prea agrea modul său de a gândi; de fapt, nu știu în ce măsură

Maiorescu era sensibil la ceea ce spunea Conta, dar cărţile lui au circulat în

Occident, în Belgia, Franţa, Italia, și există mai multe scrisori ale unor autori străini,

filosofi și savanţi, precum Darwin, care îl socoteau unul dintre cei mai originali

filosofi ai timpului. Ideile sale au constituit subiectul unor teze de doctorat în

străinătate, au intrat în dicţionarele străine, fiind luate în calcul în mediul occidental.

Dacă o să mă întrebaţi care este al doilea filosof român care a avut o soartă

asemănătoare, nu voi şti ce să spun. Mi-e teamă că este singurul. În momentul în

care a izbucnit în lume, cultura filosofică românească a dat un nume teribil, ca şi

cum momentul respectiv ar fi fost paradigmatic. Iar A.D. Xenopol, cred că fiecare

dintre noi știe, reprezintă un filosof al istoriei cum puţini sunt în Europa timpului

său, indiferent că avem în vedere mediul cultural german sau francez.

Aș mai spune ceva, anume că, până în epoca „Junimii”, există nume

importante în filosofia românească, de pildă Cantemir, Samuil Micu, Heliade

Rădulescu şi alţii. Doar că, la vremea lor, aceştia nu au făcut parte dintr-un

important cerc filosofic, nefiind încă bine constituit un mediu filosofic de gândire.

Odată cu „Junimea” se constituie un mediu filosofic propriu-zis. Mă întreb dacă

acest lucru se petrece graţie „Junimii”, probabil că în parte da, să nu uităm că

Eminescu însuşi are bune cunoștinţe de filozofie, o dispoziţie filosofică aparte, la fel

și Titu Maiorescu, prelegerile sale de logică sau cele de filosofie contemporană fiind

realmente valoroase. Înţelege bine care sunt direcţiile importante în filosofie din

spaţiul german, francez și englez. Unele menţiuni de-ale lui pot să dea mult de

gândit. Cum spune la un moment dat, noi discutăm mult despre Kant, însă nu-l vom

înţelege nicicând pe acest mare filosof de orientare critică dacă nu ne străduim să

înţelegem în prealabil obiectul criticii lui; or, pentru a înţelege obiectul criticii lui,

trebuie să revedem filosofia occidentală de înaintea sa, începând cu Descartes. Cu

alte cuvinte, încerci să exersezi gândirea critică, dar obiectul criticii este oare

constituit? Cred că chestiunea e valabilă şi atunci când avem în vedere spaţiul

cultural ca obiect al criticii, literatura ca obiect al criticii, instituţiile ca obiect al

criticii. Sunt oare acestea bine constituite ca să poţi face critica lor? Are într-adevăr

critica un obiect al ei? Aceasta e chestiunea formulată de Maiorescu şi aş spune că,

pentru timpul său, era justificată o asemenea întrebare. La timpul respectiv, astfel de

oameni au adus filosofia pe scena publică. Se citea frecvent filosofie la întâlnirile

„Junimii”. E adevărat că nu toţi erau pregătiţi să înţeleagă. Din însemnările care

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

307

ne-au rămas rezultă că puţini înţelegeau, să zicem Maiorescu, deşi nu se prea

pronunţa, Conta, Eminescu, aceştia preferând să vorbească după ce se termina totul,

probabil la „Bolta Rece” sau în altă parte, Negruzzi şi Carp, Caragiale, destul de

puţini, în rest nu prea știm ce se întâmpla, oricum filosofia era adusă pe scena

publică. Să luăm în seamă şi efortul lor de a dezvolta o limba filosofică românească,

noţiunile şi conceptele filosofiei ajungând să fie asumate în limba română. Efortul

lui Eminescu de a traduce din Kant este admirabil în această privinţă. Ai impresia că

cineva caută să revadă cartea Facerii, într-o nouă limbă. E adevărat că unele date ale

timpului erau precare, fapt de care și-au dat seama, de pildă auditoriul, nu tocmai

pregătit. Prea puţine publicaţii şi texte traduse. Sau piaţa de idei, aproape absentă.

Au sesizat bine faptul ca atare. Cu toate acestea, dacă ar trebui să vorbesc de cultură

filosofică, în sensul propriu și modern al cuvântului, m-aş opri în timp la acest

moment aparte pe care l-a constituit „Junimea”.

Eugen Munteanu: Mulţumesc pentru sugestiile formulate în această

intervenţie şi m-aş referi la una dintre ideile care ne-au fost sugerate, şi anume…

Desigur, noi avem o percepţie luminoasă şi în general pozitivă despre „Junimea” şi

aşa trebuie să rămână şi aşa va rămâne! Totuşi un anume spirit al contrarietăţii ne

face să ne punem ipotetic întrebarea cum ar fi dacă istoria ar fi fost altfel?! De

exemplu, o anumită componentă versatilă, chiar puţin perversă a junimismului nu o

putem nega. Maiorescu ajunge să spună la un moment dat că trebuie să facem

ingineri mai degrabă decât oameni de cultură etc. El pare a uita că propria formaţie

de la Colegiul Teresianum de la Viena a fost o formaţie de tip clasic, adică acolo el

„a mâncat pe pâine”, cum s-ar spune, latină, greacă, istoria antichităţii ş.a.m.d. De

asemenea, critica lui Cipariu la adresa spiritului junimist nu este chiar lipsită de

justificare. Cipariu se afla în deplină legimitate să gândească sau să spună: eşti un

superficial, dragă Titus Livius Maiorescu! Pentru că, în realitate, Timotei Cipariu era

un mare învăţat, iar colegii săi ardeleni, pe care Maiorescu pe care îi critică atât de

aspru, nu meritau, în esenţă această critică. Colegul Oprea, care în discuţiile

personale joacă întodeauna rolul „advocatului diavolului”, mi-a comunicat acum

câteva zile că Maiorescu nu avea habar de doctrina juridică a lui Simeon Bărnuţiu,

care era un autentic profesor de drept, nu ca mentorul Junimii, un simplu avocat...

Astfel de ipoteze sunt posibile şi ele au cel puţin meritul de a-ţi stimula, ca să zic

aşa, imaginaţia.

Îl invit acum pe colegul Codrin Liviu Cuţitaru să îşi consume cea de a doua

intervenţie.

Codrin Liviu Cuţitaru: Mă bucur că domnul profesor Afloroaei a adus discuţia

în zona construcţiei filosofice a spiritului junimist pentru că, la fel cred şi eu – repet,

fără a fi un specialist în filosofie, ci doar un iubitor al anumitor părţi din filosofie –,

oameni politici, oameni de cultură, administratori, în sfârşit, orice ar fi fost şi oricare

ar fi fost intenţiile fondatoare şi intenţiile ulterioare ale junimiştilor, toţi au avut

această temelie filosofică. De exemplu, Maiorescu îi invita pe toţi junimiştii – în

special pe cei pe care-i considera ca având o miză intelectuală, o miză culturală

importantă – să citească din marea filosofie europeană. Spuneam în intervenţia

anterioară că, scriindu-i în mai multe rânduri, la Viena sau la Berlin, când Eminescu

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

308

era student acolo, Maiorescu îl îndemna să citească anumite opere filosofice şi,

printre altele, i-l recomanda pe Hegel şi îi recomanda Fenomenologia spiritului.

Dau acest exemplu pentru că m-am ocupat, am fost fascinat chiar, de un poem

eminescian pe care până de curând nu-l puteam încadra ideologic – şi ajung imediat

şi la titlul poemului. În aparenţă, Eminescu era un spirit rebel; el îi spunea mereu lui

Maiorescu că nu crede că-şi va da doctoratul şi că nu-i place Hegel şi nu-l înţelege –

în schimb îi plăcea Kant, s-a vorbit deja despre acest lucru. La întrebarea lui

Eminescu despre utilitatea unui doctorat, Maiorescu îi răspunde ferm, probabil şi

puţin iritat: mai bine să-l ai, decât să nu-l ai. Deşi în aparenţă intră într-un fel de

contradicţie cu Maiorescu, în realitate, în această perioadă Viena–Berlin, Eminescu

l-a citit pe Hegel sau a citit măcar părţi importante din filosofia acestuia. Ne vom

referi în continuare la un poem pe care i-l trimite lui Iacob Negruzzi în 1871–1872,

spre a fi publicat în „Convorbiri literare”, un poem care se numeşte în faza iniţială

Umbre pe pânza vremii, ulterior Proletarul, apoi Ideile unui proletar, pentru a

căpăta în final titlul pe care-l ştim cu toţii, Împărat şi proletar. Când eram elev de

liceu, acest poem – în realitate hegelian de la A la Z – era inclus în absolut toate

manualele de literatură, dar, din păcate, cu o intenţie coruptă: aceea de a demonstra

că Eminescu ar fi unul din primii mari socialişti ai istoriei României. Probabil mulţi

dintre dumneavoastră îl cunosc şi nu voi intra într-o analiză a lui, dar trebuie să spun

că am ţinut chiar în această sală, cu ani în urmă, o prelegere pe această temă. Iar

acum vreau să reamintesc doar că, în extraordinarul monolog al proletarului, care

pare şi o construcţie socialistă dacă îl priveşti dintr-un anumit unghi, avem de fapt

discursul sclavului hegelian din Fenomenologia spiritului, cel care-şi descoperă

conştiinţa de sine, cel care-şi articulează o identitate socială şi care dezvoltă această

nevoie a recunoaşterii în interiorul sistemului social. Lucru şi mai important,

cezarul, împăratul, este el însuşi un boier al minţii, un spirit luminat, fiind asociat de

exegeţi cu Napoleon al III-lea. În monologul lui, cezarul recunoaşte la un moment

dat, punctând o idee fundamentală a lui Hegel, că el n-ar exista ca entitate în sistem

dacă nu s-ar putea reflecta în entitatea marginală a proletarului.

Revenind, trebuie să spunem că Maiorescu a impus în interiorul „Junimii” o

cultură filosofică, pe care cei mai mulţi dintre junimişti – chiar şi Eminescu, care

părea cumva spiritul rebel al grupului – şi-au asumat-o ca o stare de fapt, a fost

construcţia fundamentală pe care s-au întemeiat marile lor realizări ulterioare, fie ele

de natură culturală sau politică. Domnul profesor Munteanu vorbea despre o anume

perversitate a junimiştilor. Deschid şi eu o paranteză în acest sens şi aduc în discuţie

o carte pe care a scris-o colegul nostru Alexandru Dobrescu – de fapt a alcătuit-o,

pentru că ea se bazează mai mult pe documente şi pe lucrări ale altor scriitori. În

această carte, autorul face o istorie a plagiatului în cultura română şi consemnează,

între altele, faptul că teza de doctorat a lui Maiorescu ar avea pasaje copiate din

juriştii timpului. Vorbind despre perversitatea ştiinţei, am putea spune că, prin însuşi

Maiorescu, există un arhetip al primului-ministru român cu teză de doctorat copiată.

Eugen Munteanu: Mulţumesc foarte mult, domnule decan! Totuşi, chiar dacă,

ipotetic, regele ar fi chior, nu înseamnă că starea naturală în regat este aceea de a fi

chior. Chiar dacă Maiorescu ar fi dovedit cumva ca plagiator, nu înseamnă că

plagiatul devine legitim sau permis. Da! Mulţumesc foarte mult! Acum să-l vedem

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

309

pe tânărul nostru coleg, Bogdan Creţu, încă tânăr (îi urez să mai petreacă încă vreo

câteva decenii tot aşa!), ce are să ne împărtăşească.

Bogdan Creţu: Încerc să leg cumva lucrurile, să spun că, aşa cum a arătat nu

numai literatura română, ci aşa cum s-a construit România modernă şi aşa cum arăta

cultura modernă şi, acum restrângând, şi literatura română, e doar o altă confirmare

a faptului că, în istorie, fie că e vorba de istoria largă, fie că e vorba de istoria

culturii şi a literaturii, învingătorul are întotdeauna dreptate. De data aceasta prin

argumente, prin autoritate, nu totdeauna prin argumente imbatabile, mai degrabă

printr-o retorică a autorităţii sau prin alte, ştiu eu, pârghii, „Junimea” şi-a impus

propria dreptate. Iar întreaga cultură română şi literatura română au funcţionat o

perioadă destul de lungă operând cu imaginea pe care, de fapt, grupul junimist a

creat-o. Eminescu de până la studiul lui Călinescu este Eminescu construit de

Maiorescu prin volumul pe care-l ştim foarte bine cât de atent îl aranjase ş.a.m.d. E

nevoie ca să treacă foarte mulţi ani ca unele canoane impuse de Maiorescu şi de cei

care au avut şi inteligenţa, sigur şi abilitatea, dar şi, repet, pârghiile necesare de a-şi

impune propria dreptate, a fost nevoie de decenii bune ca aceste canoane să fie

cumva discutate, să existe îndrăzneală de a le discuta.

De pildă, una dintre victime este Macedonski, care, strict estetic vorbind, este

mult mai apropiat de ceea ce palpită, de ceea cea se întâmplă în poezia europeană

decât Maiorescu. Maiorescu nu l-ar fi gustat pe Baudelaire, Macedonski, dimpotrivă,

e deschis către experiment… Trebuia să vină Călinescu, trebuia să vină Vianu ca

Macedonski să reintre în literatura română, de asta spun că todeauna învingătorul are

dreptate, dar, dincolo de asta, cu tot spiritul lor, ştiu eu, constructivist, şi cu toată

rigoarea lor nemţească, nici măcar junimiştii, nici măcar Maiorescu nu ar fi putut să

determine un fenomen pe care nu ai cum să-l pui decât pe seama unei foarte fericite

întâmplări. Faptul că în epoca asta au existat Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici,

mergem mai departe, Xenopol, Conta şi toţi ceilalţi – nu se explică prin autoritatea

programului maiorescian. Unii dintre ei poate sunt moşiţi de Maiorescu, dar nu

creaţi de el. Eminescu nu e creaţia lui Maiorescu. Poetul, marele poet există oricum.

Sigur, imaginea lui, promovarea în prima linie reprezintă meritul lui Maiorescu, dar

e deja o altă poveste.

Acești mari creatori, sigur respirând acelaşi aer ideologic şi revendicându-se

până la urmă de la aceleaşi idei, şi stând sub pulpana sau mantaua aceluiaşi patriarh

care este Maiorescu, sigur că până la urmă au şi marşat în aceeaşi direcţie. Dar dacă

ne uităm la ei, nu cred că au foarte multe lucruri comune. Macedonski nu-i un

scriitor din aceeaşi grupare. Prozatorul Caragiale şi prozatorul Slavici, să avem

pardon, par a evolua în direcţii total diferite, adică ei par a nu corespunde aceleiaşi

ideologii, nu par a avea aceleaşi opţiuni politice, estetice… Nu par a avea aceleaşi

gusturi estetice, nu par a se revendica de la aceleaşi modele. Sigur, e şi foarte multă

construcţie. „Junimea” direcţionează, „Junimea” pune pe un făgaş foarte clar cultura

română şi durează, durează destul până când ea să aibă îndrăzneala de a se abate de

la calea cea dreaptă, dar lucrează şi întâmplarea fericită.

Poate chiar nu e întâmplare, pentru că, în momentul în care apare „Junimea”,

nici asta nu e o întâmplare, cultura română acumulase, acumulase destul, e nevoie să

facă trecerea de la programul „Băieţi, scrieţi orice, numai scrieţi, traducerile fac o

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

310

literatură, o cultură naţională” la momentul ,,Staţi aşa, scriem, dar nu tot ce se scrie e

literatură”. Până la urmă, momentul acesta nu avea cum să nu vină, asta vreau să

spun. Eminescu nu vine pe un câmp gol, Caragiale nu iese din nimic, deci există

acumulări în urma lor, exista deja o tradiţie de care cultura română începea să fie

conştientă. Numai într-un astfel de moment în care există conştiinţă de sine, există

spirit critic, poate să apară performanţa, şi „Junimea” înseamnă performanţă. Dar

sunt foarte, foarte multe de discutat...

Eugen Munteanu: Marea provocare din ceea ce a spus domnul Bogdan Creţu

este fraza despre cum câştigătorul ia tot şi este spusă aşa de clar şi cinic, pentru că

aşa stau lucrurile. Ne putem imagina cum ar fi fost altfel, dacă ar fi învins

alternativa, latinismul, ardelenismul? Ce? Ar fi fost rău? Unii nostalgici ar fi spus:

ba ar fi fost foarte bine. Am fi avut o limbă cultivată, mai rafinată, să zicem aşa, în

structurile ei, fiind mai apropiată de limba latină decât de limba populară… Dar,

poate, nu l-am mai fi avut pe Creangă. Eu aş încerca să duc mai departe ideea lui

Bogdan Creţu. Aş crede chiar că Eminescu n-ar fi existat fără „Junimea”. Caragiale,

poate, da, dar Eminescu şi Creangă eu cred că nu ar mai fi existat… Eminescu era

aşa de astral, aşa de „zăpăcit”, încât, probabil, s-ar fi pierdut pe undeva pe parcurs…

Cred că a fost nevoie de Maiorescu să-l ia de guler şi să-i spună: „Tu trebuie să scrii,

şi altfel să nu faci!”.

Bogdan Creţu: Eu mă gândesc şi altfel. Nu cumva pe marele Maiorescu l-a

simţit Eminescu aşa, ca pe o cenzură, nu cumva poate ar fi avut curajul să ducă până

la capăt, să ducă chiar mai departe unele proiecte foarte mari, pe care, aşa, le-a

abandonat pentru că ele nu se suprapuneau totuşi cu gustul acesta destul de fix,

instictiv al esteticii lui Maiorescu?

Eugen Munteanu: După Eminescu nu s-a mai putut scrie ca înainte. Poezia

înainte de Eminescu este mai mult sau mai puţin versificaţie. Alecsandri e vârful

acestui tip de versificaţie. De aceea, eu cred că fără Eminescu nu ar fi fost marea

poezie modernă. După Eminescu, n-o spun eu primul, au spus-o alţii, mult mai bine

ca mine, nu mai poţi scrie la fel, trebuie să inventezi altceva. Numai aşa se explică

apariţia fulgurantă a unor Arghezi, Barbu, Blaga! Pentru că, dacă nu ar fi fost

Eminescu, am fi avut probabil o evoluţie lină. De aceea, cine are puţină cultură

universală îşi dă seama că poezia română modernă e incomparabil cea mai variată,

cea mai diversă şi cea mai originală dintre poeziile culturilor mai mici. După

cunoştinţele mele, este drept, destul de lacunare, nu există o poezie modernă

bulgară, o poezie modernă cehă sau ucraineană de asemenea dimensiune şi de

asemenea varietate ca poezia română modernă. Mă întreb acum: ar fi fost posibil

lucrul acesta fără „Junimea”? Eminescu a ars, a consumat de fapt, ceea ce numim

poezia clasică, a dat un model de neajuns, de aceea, după el trebuia inventat altceva.

Domnule Doris Mironescu, ce părere aveţi?

Doris Mironescu: Exact la chestiunea aceasta voiam să mă opresc şi eu:

apariţia elitei, a unor mari scriitori la „Junimea” şi ce anume i-a făcut mari scriitori;

dacă are o importanţă faptul că ei sunt junimişti prin adeziunea într-o măsură mai

mică sau mai mare la ideile unei estetici politice maioresciene, şi dacă asta are vreo

influenţă asupra operei pe care au scris-o. Şi aş vrea să mă refer la o problemă

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

311

particulară, care cred că este interesantă, şi anume dialogul din interiorul Societăţii

„Junimea”, care se vede la lucru în operele acestor scriitori. E clar că junimiştii

căutau să formuleze şi o nouă literatură. Maiorescu se grăbeşte să proclame o nouă

direcţie când Eminescu abia publicase trei poezii. Exista deci o presiune din partea

publicului, probabil, de a propune o nouă literatură, mai solidă, mai clasică, pe cât

posibil. Sunt destule referinţe în Criticele lui Maiorescu în care se subliniază

necesitatea acestei literaturi, o literatură naţională, „o literatură română care să facă

faţă străinătăţii”. Apare Eminescu, în 1870, cu poemele sale din „Convorbiri” şi

Maiorescu îl recunoaşte, recunoaşte ceea ce putea să fie Eminescu, ceea ce e

extraordinar, dar îl citeşte într-o manieră care pe mulţi dintre criticii din secolul al

XX-lea i-a uimit, i-a revoltat poate. Nu atât pentru că remarcă greşelile de limbă sau

abuzul de adjectivul „pală”, dar pentru că îi recomandă poetului idealul clasic,

idealul Antichităţii greceşti, al seninătăţii. Or, Eminescu ştia ce este şi ce vrea să

rămână: un romantic. Idealul clasicităţii nu putea să-i transmită foarte mult. E foarte

posibil ca Maiorescu să fi fost vrăjit la cele trei poeme în special de faptul că unul

avea titlu latinesc, iar un al doilea, Venere şi Madonă, figuraţie mitologică, figuraţie

clasică, ce vesteau un poet clasicizant, aşa cum Eminescu nu a fost. Caragiale intră

şi el adesea în dialog cu junimiştii şi cu Maiorescu. La el aflăm un dialog însă

polemic, mai târziu şi revoltat, căutând cumva să-şi dovedească importanţa de mare

scriitor în anii ’80. Dar, nemulţumit, probabil, de cursul lucrurilor, îl atacă la un

moment dat pe Maiorescu în articole cu temă eminesciană, mai ales ca falsificator al

imaginii omului Eminescu, prin confecţionarea unui mit, lucru foarte rar.

Într-adevăr, Eminescu a însemnat pentru decenii întregi ce a vrut Maiorescu să

însemne, lucru care îl deranjează pe Caragiale, care îl atacă cu argumente

maioresciene: „Cum, în secolul al XIX-lea, în secolul culturii şi al exactităţii, se

poate să recurgem la astfel de mistificări?”. El se folosea de un argument

maiorescian împotriva lui Maiorescu însuşi. Numai că trebuie să spun un lucru

general cunoscut: cât de maioresciană în spirit este critica instituţiilor din opera lui

Caragiale. Dar exemplul la care vreau să mă opresc şi care e chiar fascinant pentru

mine este Creangă, „paradoxalul Creangă” cum îi spune domnul profesor Munteanu.

Un scriitor fără cultură, s-ar zice un neintelectual, un antiintelectual care, totuşi, are

idei. În fond, Creangă nu e chiar atât de neintelectual şi literatura lui demonstrează

că e extrem de intelectual. Şi nu mă refer la complexitatea ironiei din proza lui

Creangă. Această ironie poate fi detectată de orice om inteligent. M-a interesat în

ultima vreme Creangă ca cititor la „Junimea”, având drept public pe Maiorescu, pe

Slavici şi pe Carp, încercând să reprezinte ceva, să le povestească ceva ce aceştia,

poate, nu ştiau. Acum, acea perioadă era de maximum entuziasm faţă de cultura,

literatura populară. Toată lumea scrie sau rescrie poveşti populare sau de factură

populară. Creangă era cu adevărat cel mai bun în a scrie nişte texte care să producă

un mesaj cu perfectă adresabilitate, foarte seducator, foarte convingător. În acelaşi

timp, te obliga să-i constaţi excelenţa literară şi nu numai literară. Un singur lucru

vreau să subliniez – e vorba de un glosar, primul glosar al operei lui Creangă, care a

circulat în cercul „Junimii” şi a fost publicat mult mai târziu în ediţia critică a lui

G.T. Kirileanu, cuprinzând câteva cuvinte pe care publicul lui Creangă nu le ştia. Ce

cuvinte nu ştiau oamenii din cercul „Junimii”? E vorba de nişte cuvinte ordinare, pe

care le ştim cu toţii, scrise în formă populară: „burangic” şi nu „borangic”, „carpăn”

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

312

şi nu „carpen”. Asta înseamnă că audienţii lui Creangă sunt oameni care, poate, nu

ştiu fonetica pronunţiei moldoveneşti. În alte cazuri, e vorba de nişte cuvinte cu

specific clerical: „a târnosi”, luat într-un sens parodic la Creangă. Pe de altă parte,

există cuvinte care nu aveau cum să fie înţelese de cineva, nici măcar de către toţi

ţăranii din generaţia lui Creangă. E vorba de cuvinte prin care descrie cât de greu e

să fii ciubotar, cu uneltele pe care le enumeră, nişte nume cabalistice, bizare, care nu

sugerează nimic, decât, poate, dificultatea mânuirii. Or, prin aceste cuvinte, cui îi

vorbea Creangă? Probabil, Creangă căuta să impună publicului său un text pe care

acesta nu-l cunoştea şi să-l facă totodată să aibă impresia că trebuie să-l cunoască, că

trebuie să accepte acest text. În fond, Creangă livra o imagine a lumii, a vieţii

ţărăneşti româneşti unui public intelectual, care pretindea că poate înţelege totul în

ceea ce priveşte lumea românească, că poate explica lumea românească românilor.

Ei bine, Creangă e ţăranul care vine să dea o replică intelectualilor, să arate că există

o parte a acestei lumi accesibilă, în primul rând, nonintelectualilor. Asta ajunge să-l

consacre pe Creangă ca mare scriitor, nu doar caracterul său de „ghiduşar”,

cunoscător de poveşti, ci calitatea de creator de structuri literare extrem de complexe

şi extrem de eficiente.

Eugen Munteanu: Auzindu-te vorbind atât de entuziast de Creangă, îţi cer

voie să mă asociez şi eu cu o anecdotă, şi îmi cer scuze că profit de statutul meu de

moderator ca să fac o marturisire subiectivă, poate riscantă. Mi s-a întâmplat acum

câteva săptămâni să recitesc povestea Capra cu trei iezi. Ca printr-o iluminare,

mi-am format această convingere: Creangă este în fond cel mai mare prozator

român! Nimic în frazele lui Creangă, în stilul lui, în formulările lui, nu este

imperfect! Pare că nu există nimic în plus sau în minus. La Creangă totul este

perfect! Aş spune atunci, parafrazându-l pe Eugenio Coseriu şi încercând să nuanţez

puţin ideea ta, Doris, ideea potrivit căreia Creangă nu se adresează unui public

anume. Coşeriu spunea undeva că „marele poet este autarhic”, adică orice autor

autentic nu se adresează de fapt unui public contingent, ci unui sine universal, el

scrie fiindcă nu are încotro, el se adresează de fapt lui însuşi. Creangă nu vrea deci

să educe pe cineva! De fapt, el nici nu are pe cine educa. Sigur, există o sociologie a

literaturii, care studiază aceste fenomene de impact între autor şi public, între operă

şi public. Nimeni nu neagă aceste lucruri. Dar, în realitatea ultimă, marii autori scriu

pentru că nu au încotro, nu au cum să nu scrie, se adresează, repet, unui sine

universal, asta spune Coşeriu. Şi acum, ca să închei această mărturisire, spun că

această emoţie mi-a fost provocată de întâmplarea că soţia mea a cumpărat o carte

poveşti de Simion Florea Marian. Am citit acolo povestea Capra cu trei iezi. Simion

Florea Marian a publicat o Capră cu trei iezi identică cu cea a lui Creangă!

Întrebarea este cine a scris-o prima dată? Creangă sau Simion Florea Marian? Căci,

dacă Simion Florea Marian a scris prima oară povestea, atunci ne putem întreba:

Creangă l-a plagiat cumva? Fiindcă povestea este absolut aceeaşi, numai că acolo, la

Simion Florea Marian, mai apare şi o vulpe. În rest, avem aceeaşi structură,

cântecelul-parolă intonat de capră este acelaşi. Prima reacţie a fost de stupoare şi

nelinişte. Cum aşa, Creangă plagiator? Oare va trebui să dăm cu el de pământ?

Mi-am dat totuşi imediat seama de realitatea absolută: discursul la Simion Florea

Marian e chinuit, popular sărăcăcios, cu nişte fraze lăbărţate… Pe când la Creangă...

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

313

Cum să spun, e ca şi cum cineva ar scormoni pământul cu un plug preistoric, de

lemn, ăsta e Simion Florea Marian, şi, dintr-o dată, vine cineva cu un plug atomic,

care face ca tot ogorul să fie şi să arate cu totul şi cu totul altfel. Este exact ceea ce a

făcut Shakespeare cu unele din sursele sale de inspiraţie, texte umile tipărite şi

comercializate de mici coropcari ambulanţi. Povestea lui Hamlet, de exemplu,

circula sub această formă de carte populară. În fond, Capra cu trei iezi a lui Creangă

este incomparabilă, chiar dacă ar fi fost „luată” de altundeva! E ca şi cum ai lua un

mănunchi de surcele, textul lui Simion Florea Marian, şi l-ai supune unei operaţii

magice, din care rezultă un obiect de artă magnific, opera lui Creangă.

Aş vrea să formulez şi o reacţie la imaginea unui „Maiorescu – patriarh” pe

care a sugerat-o Bogdan Creţu. Eu cred că nu e tocmai fericită. Mai degrabă cea a

unui căpitan de corabie sau poate a unui rege Arthur prezidând la o masă rotundă,

între egali. Imaginea unui patriarh nu prea i se potriveşte, cred, lui Maiorescu.

Bogdan Creţu: Maiorescu – patriarh, în sensul de autoritate maximă şi de

nenegociat.

Eugen Munteanu: În sensul acesta, da, de acord. Acum să vedem următoarea

intervenţie. Antonio Patraş.

Antonio Patraş: În primul rând, vreau să mă explic. Cred că nu am fost prea

bine înţeles când am vorbit despre formarea intelectualităţii ca o „castă cu pretenţii

la puterea politică”. Când spuneam asta, mă refeream la faptul că intelectualii, ca

grup, au intrat în politică nu ca reprezentanţi ai claselor sociale din care proveneau,

ci şi-au arogat statutul de aristocraţi, care cumva au transformat cultura în mijloc, în

capital al jocului politic. Cultura nu mai e un scop, ci devine un mijloc de parvenire

socială şi de obţinere a puterii în stat.

Eugen Munteanu: Există o altă soluţie mai legitimă de a ajunge la puterea

politică? Adică, nu e legitim să parvii prin cultură, dar e legitim să parvii prin hoţii?

Antonio Patraş: Nu am spus că nu ar fi legitim, ci doar că, în orice proces de

modernizare a unei societăţi, e vorba de o transformare firească: apariţia

intelectualilor ca grup. Este interesat de văzut că, dincolo de discursurile care ni se

servesc în forme edulcorat-idealiste, „Junimea” înseamnă şi altceva: junimiştii au

jucat un rol politic, şi l-au asumat şi nu s-au sacrificat altruist pe altarul culturii

române. Au avut, totuşi, un rol imens – asta în legătură cu ceea ce spunea domnul

profesor Afloroaei despre importanţa elementului politic la „Junimea”. Maiorescu

nu l-a agreat pe Conta pentru că acesta făcea parte din Fracţiunea Liberă şi

Independentă şi a intrat în Parlament ca simpatizant al liberalilor, şi nici pe Xenopol

– aceşti intelectuali-cărturari care s-au afirmat la „Junimea”, dar au migrat ulterior

spre un alt partid, spre partidul adversarilor lui Maiorescu, fiind excluşi din rândurile

„Junimii”.

În cultura noastră dintre 1880 şi 1900, „Junimea” era un centru de recrutare a

elitelor. În „Dilemateca” de astăzi se publică o scrisoare în care Maiorescu îl invită

pe Macedonski să citească la cenaclul său. Pe Macedonski – adversarul junimiştilor!

Deci Maiorescu încerca realmente să transforme „Junimea” într-un centru de

recrutate a elitelor intelectuale. Ulterior însă, la 1900, „Junimea” îşi pierde puterea

de influenţă, iar locul lui Maiorescu e luat de Iorga, care înfiinţează revista

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

314

„Sămănătorul”, devine directorul ei şi, prin această ideologie, reuşeşte să ajungă

intelectualul cu cea mai mare influenţă în spaţiul cultural românesc, înainte de

Marea Unire. Oricum însă, rolul jucat de Maiorescu la „Junimea” fost unul esenţial.

Un singur lucru mai voiam să spun despre critica literară. Critica literară, ca

disciplină umanistă şi ca instituţie cu impact social în modelarea gustului public, şi-a

revendicat mereu un principiu de autoritate şi prin aceasta spun că acţiunea critică

are şi o semnificaţie politică. De asemenea, ideea că marii nostri critici

postmaiorescieni – Lovinescu, Călinescu, Manolescu – se revendică de la Maiorescu

(de fapt, se revendică de la postura sa de autoritate) arată că n-am scăpat de un tip de

mentalitate semimodernă, premodernă, „paternalistă”. Înţelegem critica literară ca o

expresie a autorităţii unei personalităţi, iar recent, la Bucureşti, am asistat la

prezentarea unei teze de doctorat, a doamnei Gabriela Humă, în care se vehicula

termenul de „personalitate-instituţie”, or, acesta spune ceva despre modul în care a

funcţionat la noi critica literară ca instituţie şi despre pretenţiile canonizante ale

criticilor literari, care cred că ei stabilesc ierarhii definitive. Cred că l-am auzit odată

pe domnul Nicolae Manolescu spunând că, dacă nu menţionează el un autor în

istoria literaturii, înseamnă că acesta nu există. Apoi, faptul că acelaşi Nicolae

Manolescu, cel mai influent critic literar român, a candidat la preşedinţia României,

după 1989, spune multe despre această vecinătate periculoasă între critica literară şi

politică.

Eugen Munteanu: Înţeleg că ai o rezervă critică faţă de modelul autoritarist.

Dar mă întreb dacă, văzând lucrurile aşa de precis, nu cumva ajungi tocmai la o

asemenea poziţie.

Antonio Patraş: Voiam doar să ridic o problemă: să ne gândim care e menirea

noastră ca intelectuali.

Eugen Munteanu: Mulţumesc! Acum, domnule Cassian Maria Spiridon, ca

efect al ordinii alfabetice, vă ofer onoarea să aveţi ultimul cuvânt.

Cassian Maria Spiridon: Mulţumesc. Aş vrea să mă refer la afirmaţiile lui

Ştefan Afloroaei şi la ideea de spirit filosofic. Ne aducem aminte că Tudor Vianu,

când vorbea de „Junimea”, puncta cele câteva direcţii importante: spiritul filosofic,

spiritul oratoric, gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic, ca direcţii mari ale

„Junimii”. Ceea ce cred că a asigurat perenitatea ideii junimiste şi faptul că vorbim

acum despre ea este revista „Convobiri literare”. Aici e vorba de importanţa revistei

„Convobiri literare”, care a reuşit tocmai graţie spiritului filosofic să-şi păstreze

această perenitate (a împlinit anul trecut 145 de ani de existenţă, ceea ce nu e puţin

pentru o revistă de cultură, având în vedere că, în general, revistele au o viaţă relativ

scurtă, 10−20 de ani, „Sămănătorul” de exemplu, altele au dispărut, precum

„Literatorul”, care a dispărut când Macedonski nu s-a mai ocupat de ea, apoi a

apărut după ’90, dar nu a mai fost ceea ce era atunci). Revista „Convorbiri literare” a

asigurat perenitatea „Junimii” şi, în acelaşi timp, a fost locul în care au coexistat

literatura, cultura, ştiinţa. Fiecare şef a încercat să impună o anumită direcţie

revistei. Dacă, în vremea lui Negruzzi, literatura, filosofia erau importante, inclusiv

discuţiile despre limbă, când a venit Bogdan, revista a căpătat o direcţie mai

accentuat slavistică, mai ştiinţifică; Mehedinţi a încercat s-o aducă la stadiul ei

Junimea – 150 de ani (1863–2013)

315

iniţial, prioritar literar, dar să nu uităm că Mehedinţi a fost părintele geografiei

ştiinţifice din Romania. A urmat Tzigara-Samurcaş, care era critic de artă

recunoscut, a lărgit orizontul „Convobiri literare”, iar Torouţiu a fost cel care a

reuşit să atragă nume importante: Cioran, Noica, Eliade... Revista a reuşit mereu să

fie un punct de atracţie pentru cei mai importanţi scriitori ai vremii. Sperăm şi noi,

cu seria pe care o diriguim, să continuăm cât mai aproape de nivelul primei serii. Ne

pregătim pentru Anul 150 „Convorbiri literare” şi am început să publicăm o serie

de volume care să cuprindă un corpus de texte ilustrative, publicate în revistă de-a

lungul celor 145 de ani, şi vor fi şi 150. Am împărţit în două: istoria veche şi istoria

recentă a „Convobirilor literare”. De colectarea şi organizarea textelor de istorie

veche s-a ocupat, în primul rând, dl Antonio Patraş, sprijinit şi de dl Liviu Papuc, iar

de istoria recentă se ocupă dl Constantin Dram. Bănuim că vom ajunge, când se vor

marca 150 de ani de la primul număr din „Convobiri literare”, la circa 10 volume de

texte ilustrative, pentru că nu vom publica, se înţelege, Criticele lui Maiorescu sau

poeziile lui Eminescu în aceste volume. Publicăm texte pe care, în general, nu le ştie

lumea, nu sunt accesibile. Spiritul filosofic care a dominat revista „Convobiri

literare” a asigurat această superioritate remarcabilă a ei şi eu sunt convins că cei

care vor urma după noi vor duce mai departe nu numai „Convobirile literare”, ci şi

spiritul junimist.

Eugen Munteanu: Vă mulţumesc! Stimaţi oaspeţi, dragi colegi, exact două ore

au trecut de când dezbatem problematica propusă şi, după cum aţi constatat, este de

parcă de-abia am început. Am fi putut continua, dar nu ne lasă timpul, pentru că

avem şi alte treburi. Ne oprim aşadar aici, fără nicio concluzie, în afară de o

propoziţie, cu un conţinut provizoriu. S-a văzut foarte clar că, vorbind despre

„Junimea”, de fapt, vorbim despre ceea ce este important şi esenţial în cultura

romană. Încercând să descifrăm ce a însemnat şi ce înseamnă „Junimea”, de fapt,

încercăm să înţelegem ce se petrece cu cultura românească. Mulţumesc foarte mult,

încă o dată, tuturor participanţilor. Şi, ca să nu uit, mulţumesc, de asemenea,

colegilor mei de la Institututul de Filologie Română „A. Philippide”, doamnei Ofelia

Ichim şi colegilor domniei-sale, membri ai Asociaţiei Culturale „A. Philippide”, care

s-au ocupat de organizarea întâlnirii noastre. Mulţumesc publicului pentru răbdare şi

participare. La revedere!