Studiu de cazCriticismul junimist

Elevi:

Apăvăloaie Sergiu

Grigoriciuc Evelin

Iftime Tiberiu

Muntean Daniel

Studiu de caz-Criticismul junimist

Introducere -Criticismul junimist

După Unirea din 1859, paradigma culturală realizată de paşoptişti este pusă în discuţie şi supusă unui sever examen critic de o nouă generaţie de intelectuali care se impune ca un grup de mare solidaritate ideologică şi culturală, şi, timp de un sfert de secol, constituie elita culturii române, orientând evoluţia acesteia. Câţiva tineri întorşi de la studii din străinătate întemeiază la Iaşi societatea culturală “Junimea”, în iarna anului 1863: Vasile Pogor, Petre Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu. Astfel, Iaşul, care-şi pierduse întâietatea prin stabilirea capitalei Principatelor Unite la Bucureşti, dobândeşte prestigiu cultural, pentru că Junimea concentrează în rândurile ei pe cei mai talentaţi şi instruţi reprezentanţi ai tinerii generaţii.

Junimiştii au recunoscut meritele predecesorilor. Generaţia paşoptistă a avut un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii româneşti, de construire a identităţii naţionale, atât prin participarea activă la viaţa politică a ţării, cât şi prin cultura, mai ales prin literatura originală, cu specific naţional. Paşoptiştii, „oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), au întemeiat literatura română modernă, au asimilat romantismul, preluând şi elementele neoclasice şi iluministe, au fondat speciile şi genurile în literatura română, au folosit sursele de inspiraţie specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit poezia populară, valorificând în literatură cultă resursele expresive ale limbii populare.

Epoca de întemeiere (1821-1860) este privită de noua generaţie de intelectuali dintr-o perspectivă critică, decurgând din exigenţa modernizării profunde, reale, a culturii române. Fără să renunţe la idealul unităţii naţionale, noua generaţie îl impune cu alte mijloace, urmărind calitatea modernizării şi sincronizare europeană prin mari creatori. Exigenţele junimiştilor vizau un climat de seriozitate, de temeinicie şi de competenţă prefesională.

În toate domeniile culturii întemeiate de paşoptişti, junimiştii provoacă schimbări majore:▪în domeniul limbii combat latinismul iniţiat de reprezentaţii Şcolii Ardelene şi continuat de urmaşii acestora, August Treboniu Laurian şi Timotei Cipariu; susţin modernizarea alfabetului latin şi ortografie fonetica; pledează pentru împrumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;▪în domeniul educaţiei culturale, susţin timp de 17 ani cicluri de conferinţe („prelecţiuni populare”) pe teme de istoric, filozofie, literatura, alte arte, prin care familiarizează auditoriul cu noile idei din spaţiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de ţinută academică, în contrast cu oratoria practicată până atunci şi pregătesc un public avizat;▪în domeniul literaturii îşi propun să realizeze o antologie a poeziei române, proiect eşuat, dar ideile esenţiale ale discuţiilor privind selecţia şi criteriile poeticităţii textelor se concretizează în studiul lui Titu Maiorescu, „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, reper teoretic fundamental;

2

Studiu de caz-Criticismul junimist

înlocuiesc criteriul cultural în aprecierea creaţiei literare prin criteriul estetic; resping mediocritatea şi veleitarismul, promovând valorile certe, judecate după originalitatea viziunii şi realizarea artistică.

Societatea Junimea a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, din initiativa unor tineri reintorsi de la studii din strainatate, in frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Teodor Rosetti. Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiştii când vorbeau despre asta spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului". Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ţinuse cu un an mai înainte, curând după instalarea sa la Iaşi, dovedise existenţa unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele ştiinţei, expuse în formele unei înalte ţinute academice. Experienţa este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiaşi ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp şi Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori.

Apoi “Prelecţiunile populare” devin o lungă tradiţie a “Junimii” din Iaşi. Timp de şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenţia noilor membri, Lambrion şi Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria şi cultura naţională. Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viaţă ale popoarelor şi despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează preocupările la elementele naţionale ale culturii noastre şi la publicare, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariţie, influenţe consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Casu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizaţiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietară unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociaţia înfiinţeaza şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei permite “Junimii” o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mişcată de conştiinţa primelor nevoi ale culturii româneşti în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei româneşti, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin. În şedinţele însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în vederea unei antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în cazul general pentru producţiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma activităţii “Junimea”, şi lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe care le-a străbătut.

Dacă scriitorii paşoptişti au alcătuit şi au pus în practică un program coerent de construire a identităţii naţionale prin intermediul literaturii, generaţia

3

Studiu de caz-Criticismul junimist

următoare se consideră îndreptăţită să reaşeze fundamentele culturii române moderne, printr-o acţiune critică vizând toate domeniile: cultură, politică, viaţă socială şi cea morală.

Cazul îl constituie identificarea şi ilustrarea criticismului junimist, care analizează urmările adaptării prea rapide şi superficiale a instituţiilor şi a formelor civilizaţiei occidentale. Opera de intemeiere a civilizaţiei şi a culturii române moderne, înfăptuită de predecesori, este criticată sever, cu scopul unei schimbări de paradigmă.

Junimiştii sancţionează evoluţia grăbită, “arderea etapelor”, în activitatea paşoptiştilor, considerând mai potrivită o evoluţie “pas cu pas”, prin asimilări controlate de spiritual critic.

4

Studiu de caz-Criticismul junimist

Analiza cazului-Criticismul junimist

Istoricul JunimiiSe poate vorbi într-un fel de o perioadă de existenţă a Junimii “ avânt la

date” . Primele prelegeri publice ţinute de Maiorescu în 1864 la Iaşi în sala Băncii Moldovei, apoi cele ţinute la Universitatea de Maiorescu, Pogor, Carp şi Th. Rosetti sunt de fapt forme timpurii ale manifestării junimismului. Tot la acest capitol trebuie inclusă şi prima reuniune a tinerilor care vor forma apoi nucleul de bază al societăţii, cu care ocazie, din iniţiativa lui Maiorescu, P. Carp a citit traducerea tragediei “Macbeth”.

Reuniunea aceasta fu urmată de altele, desfăşurate de obicei duminică, după prelegerile de la Universitate, când se comentau mai ales probleme legate de subiectele “prelecţiunilor populare” (de fapt de loc populare datorită publicului care le frecventa - lumea bună a Iaşilor -, a temelor dezbătute şi modalitatea tratării ). La una dintre aceste întâlniri, se cristalizează ideea înfiinţării unei societăţi literare. Se propune drept nume “ Ulpia Traiana”. Nimeni n-a acceptat însă denumirea din cauza izului latinizat pe care viitorii junimişti nu-l prizau. Discuţiile continuară câteva duminici la rând, când Th. Rosetti propusese “ un nume fără pretenţie” acceptat de toţi: Junimea. Pogor sancţiona botezul printr-un hazliu ritual popesc, ad-hoc inventat. Fondatorii erau: Titu Maiorescu, P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi.

Revista societăţii a apărut însă de-abia peste trei ani. În acest timp, principala formă de manifestare publică a societăţii a fost prelegerea. În aceeaşi vreme, în şedintele Junimii se discută despre înfiinţarea unei tipografii proprii , pentru care membrii se obligă , în octombrie 1865 , să cotizeze lunar. Tipografia a luat fiinţă , dar a dat slabe rezultate , de vreme ce până în 1868 nu apăruseră decât şapte titluri , dintre care , cu excepţia a două traduceri din Schiller şi Shakespeare , a lucrării lui Maiorescu Despre scrierea limbii române , restul sunt modeste manule şcolare .

La 1 martie 1867 apare Convorbiri literare - cea mai importantă publicaţie din a doua jumătate a veacului trecut - , denumită astfel la sugestia lui I. Negruzzi . Direcţia revistei i-a fost încredinţată lui Iacob Negruzzi , funcţie pe care a ocupat-o timp de douăzeci şi trei de ani. Societatea are de acum la dispoziţie un instrument permanent , cu ajutorul căruia îşi va face publice punctele de vedere. Numărul membrilor creşte. Se adaugă : Gr. Buicliu, Th. Şerbănescu , Samson Bodnărescu , Eminescu. Apoi Al. D. Xenopol -încă în timpul studenţiei - , Miron Pompiliu , Slavici , Th. Nica , Matilda Cugler, V. Burlă , St. Virgolici , Cernescu , Lambrior , Tassu , mă târziu , G. Panu , V. Conta , I. Creangă , P. Missir , A. Naum , Caragiale , Duiliu Zamfirescu(după 1880) etc. Junimea creşte în notorietate , şi luptele începute înainte câştigă în amplitudine.

5

Studiu de caz-Criticismul junimist

Notoritatea şi prestigiul câştigat relativ destul de repede nu stârnesc mirare. Iaşul a cunoscut în deceniul al şaptelea o viaţă culturală submediocra, dominată de figurile suficiente ale unor profesori secundari sau universali , care se distingeau mai ales prin diluţie verbală şi retorică abundentă. În raport cu aceştia , grupul tinerilor ce se vor organiza în Junimea , mai toţi cu pregătire culturală şi filosofică , informaţi şi la curent cu viaţa cultural-ştiinţifică europeană , se impune cu pregnanţă, cucerind simpatii şi , evident , antipatii. Lucrurile nu se prezentau mult mai bine sub raportul vieţii culturale nici în capitala ţării. Literatura trece şi ea printr-o perioadă grea. Avântul paşoptismului fusese potolit de reacţiunea coalizata a burgheziei şi moşierimii. Scriitorii care dăduseră viaţă programului Daciei literare şi creaseră generoasa literatură paşoptistă nu mai scriau sau, istoviţi, produceau lucrări inferioare operei de tinereţe. Vasile Alecsandri , retras la Mircesti , avea să strălucească din nou de-abia spre sfârşitul deceniului , când începe publicarea pastelurilor. Dintre scriitorii afirmaţi în aceşti ani , numai numele lui Haşdeu şi Odobescu impuneau , distingându-se net în epocă. Pe acest fond cultural şi literar, junimiştii se afirmă , mai ales că revista lor nu are cu cine concura într-o perioadă când publicaţiile cunoşteau parcă obligatoriu o existentă efemeră, dispărând după câteva luni de la apariţie.

La începutul deceniului următor (1881) , va apărea Contemporanul , care se va strădui să încline balanţa aprecierii publice în defavoarea Convorbirilor. Deocamdată, însă, Convorbirile literare , junimismul în general , beneficia de o situaţie favorabilă ascensiunii.

Chiar de la primul număr, revista îşi anunţa programul , lăsând să se întrevadă unele elemente tipice pentru orientarea social-politică a grupării . Cuvântul către cititori, iscălit de Negruzzi , dar scis de Maiorescu , cum mărturiseşte mai târziu redactorul Convorbirilor , prevenea că ‘’ atunci când vorbesc pasiunile politice, arta şi ştiinţa îşi ascund producerile lor liniştite’’. De astfel , Negruzzi mărturiseşte că Maiorescu şi-a argumentat propunerea pentru înfiinţarea revistei demonstrând că e nevoie de o publicaţie ‘’ în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de societate ‘’, dar şi în care ‘’ să putem rezuma o parte din discuţiile noastre ce prezentau un interes general’’. Spiritus rector al societăţii simte aşadar nevoia de a-şi face publice punctele de vedere pe care le împărtăşea grupul ieşean , dirijat de el şi de Carp.

Cei aproape doi ani de la înfiinţarea societăţii până la apariţia revistei nu au fost însă irosiţi. Dovadă că, în chiar primii doi ani de la apariţia revistei, junimismul îşi face cunoscut programul estetic, social-politic şi ideologic. S-a discutat mult, Maiorescu şi Carp dovedindu-se neobosiţi în efortul de a imprima societăţii o concepţie unitară, un punct de vedere comun asupra tuturor problemelor abordate. Lecturi în comun , recomandarea unei anumite cărţi sau a unui anume autor , contribuiau la aceasta. Apoi se luau în discuţie ideile sau unele probleme mai importante punse de carte, pentru a se ajunge la o apreciere comună, la un punct de vedere unanim. Maiorescu- secondat de Carp – era cu

6

Studiu de caz-Criticismul junimist

deosebire , aplicat în asemenea acţiuni , şi distincţia sa intelectuală ,rigoarea logică a exprimării şi argumentării convingeau , cucerind aderenţi şi izolând pe preopinenţi. În acest fel , Maiorescu şi Carp au reuşit să creeze –cum vom vedea – din această societate cu profil eterogen , format din avocaţi, medici, magistraţi, profesori, militari, oameni politici şi destul de puţini scriitori , un organism capabil să imprime o direcţie a sa în cultura românească.

Printre primele discuţii cu temă anunţată au fost acelea consacrate ortografiei şi pentru alcătuirea proiectatei antologii a poeziei româneşti. La început haotică, discuţia în jurul ortografiei se limpezeşte, ajungându-se la clarificări datorită spiritului sistematizator al lui Maiorescu , care aduce în toiul dezbaterilor , la una dintre şedinţe, primul capitol din Despre scrierea limbei române , întregită săptămânal cu câte un nou capitol. Bazat pe ultimele cercetări lingvistice , Maiorescu face propuneri raţionale, care nu puteau să nu-şi demonstreze superioritatea şi exagerările fonetismului.În liniile sale de bază, lucrarea lui Maiorescu s-a demonstrat de mare valoare ştiinţifică, reprezentând un moment important în evoluţia lingvisticii româneşti, propunerile fiind, nu fără îndelungate dispute, unanim acceptate nu numai de Junimea.

Discuţia în jurul poeziei româneşti a pornit, de la necesitatea stabilirii unui sumar la proiectata antologie.Hotărârea fusese luată încă în 1865, şi fiecare dintre membrii mai pricepuţi în ale literaturii primiseră însărcinarea de a citi opera câtorva poeţi, din care să propună apoi ceea ce li s-a părut mai reprezentativ. Propunerile erau citite la şedinţele săptămânale, pentru a obţine aprobarea întregii societăţi , condiţie fără de care piesa aleasă nu putea intra în sumar.Începu discuţia asupra condiţiei poeziei , Maiorescu aducând şi aici luminile sale ordonatoare. Aceasta este originea studiului maiorescian O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.

Estetica idealistă, folosind teze platoniciene şi posthegeliene din fondul comun al esteticii germane a epocii,pe care o profesa Maiorescu atunci, îşi îndeplinea misiunea. Principiile estetice prescrise de Maiorescu, aplicate cu rigoare , anunţau că sumarul antologiei se va subţia, de unde la început unii dintre membrii cenaclului erau îngrijoraţi de dimensiunile mari ale volumului. Studiul, apărut mai întâi în Convorbiri literare şi apoi în acelaşi an în volumul (Poesia română), indicând şi linii de orientare pentru viitor, a stârnit aprinse dispute, calificat fiind de unii, pe baza unor principii extraestetice, ca un act ce interzicea chiar tema patriotică în poezie, într-o epocă în care lupta pentru cucerirea indipendenţei naţionale era o problemă de prim ordin, pasionând spiritele cele mai înaintate.

După afirmarea programului estetic şi social-politic, junimismul şi-a expus într-o formă concentrată ideologia.În contra direcţiei de astăzi în cultura română, publicat tot de Maiorescu în acelaşi an 1868 în Convorbiri, reprezintă o piesă de bază în donctrina ideologică junimistă, mereu completată cu studiile lui Th. Rosetti sau discursurile lui Carp, dar întotdeauna reluând sau pornind de la una din temele principale expuse în 1868.

7

Studiu de caz-Criticismul junimist

Cu cele trei studii ale lui Maiorescu, cu studiul lui Rosetti şi discursurile lui Carp, junimismul şi-a pus fundamentele concepţiei sale,precizându-şi orientarea pe plan estetic,social-politic şi ideoligic.Prin excelenţă, aceste studii aveau un caracter negator, ridicându-se împotriva căii pe care evoluaseră sectoarele cele mai importante ale suprastructurii.Junimismul se voia însă nu numai negator, ci un curent capabil să imprime societăţii şi culturii româneşti o anumită direcţie în dezvoltare.

În 1874, Maiorescu , deputat şi ministru încă din 1871, se mută la Bucureşti.Societatea rămâne fără mentor, încât, notează Negruzzi, ’’ a fost un moment teama că societatea să nu meargă spre desfiinţarea ei ’’. Alarma, adaugă Negruzzi, s-a dovedit falsă.Maiorescu continua să se ocupe de mersul societăţii , se îngrijea de tinerii de talent,pe care îi forma în spiritul ideologiei şi esteticii junimiste.Ba,nu o dată, se deplasa la Iaşi pentru a participa la o ’’junime’’. În acelaşi timp, Maiorescu încerca organizarea unei filiale bucureştene a Junimii, organizând la locuinţa sa reuniuni în care se făceau lecturi. Unele materiale erau expediate Convorbirilor spre publicare, Maiorescu însuşi continuând să trimită din când în când câte un articol,fără ca de acum încolo colaborarea lui să atingă frecvenţa celei din deceniul precedent.Maiorescu plecat fiind, Junimea începe să fie găzduită de I. Negruzzi , alternând săptămînal cu Pogor. Societatea primeşte membri noi dintre tinerii ieşeni. Atmosfera şedinţelor se schimbă, cei ce-şi impun acum punctul de vedere sunt tinerii, pâna mai ieri tăcuţi şi ascultători, ocupând locuri modeste în caracudă. Gazdele erau acuma Negruzzi si Gane, acceptat după lungi potestări şi lamentaţii îngrijorate.

În 1885, i-a venit rândul lui Negruzzi să se mute la Bucureşti.Invitat la Universitatea din Bucureşti pentru a ocupa o catedră rămasă vacantă,după ezitări şi consultări,I.Negruzzi se mută. O dată cu el pleacă din Iaşi Convorbirile , si vechea Junime de fapt se destramă. La Bucureşti, reuniunile din casa lui Maiorescu au şi ele cu totul un alt caracter. Populate cu femei din înalta societate,de tovărăşia cărora Maiorescu nu se putea lipsi, şi de oameni politici influenţi, dar fără nici o legătură cu literatura. Nimic nu mai reanima tradiţia şedinţelor lipsite de protocol în care prima anecdota, când interlocutorii îşi zvârleau reciproc perini, caracuda şi grupul ’’celor zece’’ chestionând mereu pe lectori şi declarându-şi deschis ignoranţa.Totul acuza acum oficializare,îmbătrânire.Anul 1885 înseamnă de fapt sfârşitul Junimii ( nu şi al junimismului ), încât I. Negruzzi are într-un fel dreptate când spune : „ Societatea literară Junimea s-a schimbat prin plecarea lui Maiorescu din Iaşi ; ea a pierit prin plecarea mea’’.

Nu e mai puţin adevărat însă că până la această dată cenaclul Junimea trăise un deceniu de mare înflorire.În această perioadă şi-au citit aici operele Eminescu, Caragiale, Alecsandri,Creangă,Slavici,Duiliu Zamfirescu,Conta,Xenopol, iar Convorbirile literare au publicat cele mai multe dintre antumele lui Eminescu, marile piese ale lui Caragiale, poveştile şi

8

Studiu de caz-Criticismul junimist

amintirile lui Creangă, o bună parte din opera lui Slavici şi Duiliu Zamfirescu, unele dintre lucrările filosofice ale lui Conta, lucrările cultural-filosofice din perioada berlinezâ, ca şi cele economice ale lui Xenopol etc. Fără a intra acum în dezbaterea analitică a operei celor trei mari clasici , pentru a determina măsura în care ele aparţin sau nu junimismului , aici constatăm faptul în sine că în acest deceniu (1874-1885) Junimea si Convorbirile literare se bucură de colaborarea celor trei mari scriitori ai veacului trecut, a unui filosof cum a fost Conta, a unui sociolog şi istoric de valoarea lui Xenopol. Junimea devenise la începutul deceniului al nouălea un organism care se bucura - pentru sfera literaturii - de recunoaşterea şi aprecierea unanimă a tuturor personalităţilor (din toate generaţiile) literare ale vremii. E momentul culminant în istoria Junimii, care ieşise astfel din sfera importanţei regionale, cucerind pe deplin prestigiul naţional. Dar, după 1885 , sfârşitul se anunţă de acum încolo tot mai clar. Junimea şi apoi Convorbirile decad, pierzându-şi din importanţă.

Realitatea este şi a fost recunoscută de chiar apologeţii junimismului : orientarea ideologică şi estetică a junimismului nu mai satisfăcea, intrând într-o criză cronică. Literatura noastră intrase într-un nou moment al evoluţiei sale , reclamând o altă, fundamental deosebită direcţie estetică. Junimismul îşi trăise veacul.

În cele peste două decenii de existenţă a Junimii, organismul nostru economico-social făcuse paşi hotărâţi pe drumul evoluţiei spre capitalism. Rânduielile feudale îngemănate cu relaţii specifice capitalismului comercial, atât de mult apărate de junimism , îşi dovediseră pregnant fondul anacronic. Evoluţia – pe plan economic – trăită în aceşti ani de ţara noastră , a operat însemnate modificări şi în organismul social al României. Pe arena istoriei apăruseră clasa muncitoare, care începe să se afirme şi pe tărâm politic, aducând în mişcarea ideologică a epocii idealurile ei de clasă, concepţia ei filosofică.

Convorbirile literare continuă să apară, agonizând aproape jumătate de veac.Dar numai periodic câte un număr jubiliar mai amintea de vechea Junime şi de îmbătrânitul junimism. Avea dreptate Lovinescu : „junimismul îşi încheiase ciclul”. Ceea ce publică acum Convorbiri literare , o îmbătrânită revistă academizantă, iese din sfera acestei discuţii. Postmaiorescenii , noile generaţii de junimişti prin formaţie , vor apăra mai ales idealurile estetice ale maiestrului.Pe plan sociologic şi ideologic , junimismul –cu anume corectări - a fost preluat de sămănătorism , care în estetică profesa principii în bună măsură opuse junimismului.

OBIECTIVELE “JUNIMII”: Să organizeze după modelul Occidental conferinţe publice pe care

ei le-au numit “prelecţiuni populare “, cu scopul educării publicului Să fixeze ortografia limbii române Să alcătuiască o antologie de poezie română pentru şcolari

9

Studiu de caz-Criticismul junimist

TRĂSĂTURILE “JUNIMII “:

Spiritul critic

Spiritul filosofic

Gustul pentru clasic

Spiritul oratoric

Ironia

SPIRITUL CRITICSpiritul critic este cea mai importantă trăsătură a junimismului, definitorie pentru această mişcare culturală .

“Spiritul critic completează imaginea structurii junimiste. Ea este poate cea mai de seamă trăsătură a întregului şi în tot cazul aceea care a fost remarcată mai des. […] Criticismul junimist se caracterizează deci pentru noi nu atât din punctele de doctrină pe care le împărţea cu cei mai mulţi dintre contemporanii şi înaintaşii imediaţi, cât din unele înclinări altoite pe trunchiul doctrinei amintite şi pe acea atitudine centrală făcută din ceea ce Maiorescu a numit respectul adevărului.” (Tudor Vianu, Junimea , în Şerban Cioculescu , Tudor Vianu , Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne ).

Maiorescu trasează principalele direcţii în dezvoltarea literaturii române moderne prin spiritul critic pe care îl impune atât în cadrul şedinţelor “Junimii “ şi în paginile revistei, cât şi prin studiile O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 (1867) şi Direcţia Nouă în poezia şi proza română (1872).

Un rol important îl are criticul şi în intuirea genialităţii lui Mihai Eminescu. În Direcţia nouă în poezia şi proza română, Titu Maiorescu îl plasează pe tânărul Eminescu imediat după Vasile Alecsandri în seria valorică a poeţilor români, punctându-i defectele , dar subliniindu-I , în egală măsură, calităţiile :

“Cu totul osebit în felul său , om al timpului modern, deocamdată, blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate , reflexive mai peste marginile uitate , până acum aşa de puţin format , încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri , dar , în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare , care toate au particularităţile arătate mai sus , însă au si farmecul limbagiului( semnul celor aleşi ) , o concepţie înaltă şi, pe lângă aceste ( lucru rar între ai noştrii ) , iubirea şi înţelegerea artei antice . “

Titu Maiorescu elaborează, de asemenea , primul studiu dedicat lui Mihai Eminescu în anul morţii acestuia( Eminescu şi poeziile lui , 1889) şi îi ia apărarea lui I.L. Caragiale în scandalul provocat după premiera comediei D-ale carnavalului (Comediile d-lui I.L.Caragiale , 1885 ) . Criticul stabileşte valoarea dramaturgului şi evidenţiază rolul moralizator al artei , combatând astfel părerile celor care catalogaseră comediile lui Caragiale ca fiind imorale.

10

Studiu de caz-Criticismul junimist

Activitatea membrilor de bază ai JunimiiEi îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare.

Printr-o formulă junimiştii când vorbeau despre asta spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului".

“Prelecţiunile populare” devin o lungă tradiţie a “Junimii” din Iaşi. Timp de şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătura între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenţia noilor membri, Lambrion şi Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria şi cultura naţională.

Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viaţă ale popoarelor şi despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează preocupările la elmentele naţionale ale culturii noastre şi la influenţele consecutive exercitate asupra poporului român.

“Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini.Asociaţia înfiinţează şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor,

dar dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariţie, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Înca de la începuturile ei, mişcată de conştiinţa primelor nevoi ale culturii româneşti în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei româneşti, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin.

În şedinţe însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în vederea unei antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producţiile care trebuiau respinse.

Convorbiri literare păstrează în cea mai mare parte urma activităţii “Junimea”, şi lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe care le-a străbătut.

Mentorul Junimii, Titu Maiorecu, se detaşează prin publicarea mai multor studii şi cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filosofice şi estetice ale culturii române. Dintre acestea amintim:

Despre scrierea limbii romane (1866) cercetare critica asupra prozei romane de la 1867 (1867) Directia noua in poezia si proza romana (1872) Neologismele (1881) Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885)

Ideile, privind procesul de desăvârşire a limbii române literare, emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate, încăt, în anii 1880-1881, Academia Română îşi

11

Studiu de caz-Criticismul junimist

însuşeşte aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române moderne.

În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice şi direcţiile criticii literare. Pornind de la estetica lui Hegel, în lucrarea O cercetare critică asupra poeziei române, el conchide că „frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“, de unde artele se diferenţiază între ele, pornind de la materialul prin care se concretizează ideea. Muzica, de pildă, se bazează pe sonuri, în timp ce sculptura se reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale.

Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma şi fondul operei literare, Maiorescu stabileşte, pentru prima oară conceptele: „condiţia materială“ şi „condiţia ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.

Titu Maiorescu

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova -- d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici

BiografieTitu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut

la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la

12

Studiu de caz-Criticismul junimist

Şcoala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoala Superioară de Litere din Bucureşti.

CopilăriaÎntre 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 şi 1849/1850) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.

Între 1850 - 1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al oraşului. El face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Braşov. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neşters.

La Academia TerezianăÎn septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său

era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

13

Studiu de caz-Criticismul junimist

Studiile universitareGraba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după

numai un an de studii la Berlin obţine la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenţia de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenţiona să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată totuşi „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi franceza în casa Kremnitz.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) şi Hermann. Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul „Măsura înălţimii prin barometru” în revista Isis sau natura.

DoctoratÎn decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin

echivalarea doctoratului de la Giessen. In anul urmator ii apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form („Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), şi după „o apărare verbală făcută înaintea facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu îşi va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârşitul lui 1861, când va părăsi Franţa.

Cariera universitarăÎn vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi

procuror. Se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

14

Studiu de caz-Criticismul junimist

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă.

În 1863 Titu Maiorescu publică la Iaşi „Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertaţia lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

Implicarea în viaţa socialăÎn ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ţine la Berlin o conferinţă (Die

alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ şi reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferinţe despre „Educaţiunea în familie”. Tot în decembrie se întoarce în ţară şi se stabileşte în Bucureşti.

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iaşi) la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi

15

Studiu de caz-Criticismul junimist

suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Fondarea JunimiiAnii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“

(conferinţe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th.Rosetti, începerea activităţii de avocat, directoratul la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, înfiinţarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră, condiţiile erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român.

Titu Maiorescu, critic literarÎnceputurile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul

aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din

16

Studiu de caz-Criticismul junimist

tinereţe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii), de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care îşi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicateţe sufletească:

„Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.

MisoginismTitu Maiorescu a declarat într-o conferinţă de la Ateneul Român din 1882,

susţinând că femeile îşi merită locul de la marginea societăţii din cauza creierului lor prea mic:

„Cum am putea într-adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi prosperităţii materiale... Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat şi numai 1.250 la femei“.

„Cu cât înaintăm însă în civilizaţiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-şi muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială şi să fie în stare a-şi asigura existenţa şi viitorul familiei sale. El trebuie să mişte cultura, el să conducă sau să susţină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin descoperiri şi perfecţionări zilnice, aduse în sfera practică a vieţii, pe când femeia e

17

Studiu de caz-Criticismul junimist

redusă la un rol cu mult mai mărginit în mişcarea societăţilor culte. De aici, nici îndoială, diferenţa craniană“.

Petru Maior

Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureş — d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog şi scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene.

BiografieA fost fiul protopopului român unit Gheorghe

Maior, originar din Diciosânmartin (azi Târnăveni). Şi-a efectuat studiile primare la Căpuşu de Câmpie, unde se stabilise tatăl său, devenit protopop de Iclod (Mureş). După studii la Colegiul Reformat din

Târgu Mureş (1769-1772) şi la Blaj (1771-1774) a urmat studiul filosofiei şi teologiei la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma (1774-1779), apoi a făcut studii de drept la Universitatea din Viena (1779-1780).

Devine profesor de logică, metafizică şi dreptul firii la gimnaziul din Blaj (între 1780 - 1785), preot în Reghin-sat şi protopop al Gurghiului (între 1785 - 1809), „crăiesc revizor” (revizor crăiesc) şi corector al cărţilor româneşti care se tipăreau la Buda (1809 - 1821).

A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - la redactarea celebrei declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum.

În lucrarea Procanon a exprimat unele poziţii anticuriale, pe fondul conflictului său cu episcopul Ioan Bob. Aceste poziţii au fost prezentate în mod diacronic în timpul perioadei comuniste ca fiind îndreptate împotriva dogmei primatului papal, deşi această dogmă a fost adoptată de-abia în anul 1870.

A publicat o serie de lucrări teologice, istorice, filologice, predici; a tradus şi prelucrat lucrări cu caracter economic. În lucrările sale istorice, a combătut istoricii străini Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel şi Jernej (Bartholomäus) Kopitar, care contestau romanitatea şi continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.

Petru Maior a aparţinut etniei romilor. Acest lucru rezultă dintr-o epistolă pe care Ioan Budai-Deleanu i-a trimis-o acestuia: Cea mai de pe urmă să ştii că, fiind eu ţigan ca şi tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru ţiganii noştri, ca să perceapă ce feliu de strămoşi au avut şi să înveţe a nu face şi ei doară nebunii asemenea, cand s-ar intampla să vie candva la o întamplare ca aceasta.

18

Studiu de caz-Criticismul junimist

OperaLucrări teologice

Procanon ce cuprinde în sine cele ce sânt de lipsă spre înţelesul cel deplin şi desăvârşit al canoanelor şi a toată tocmeala bisericeţască spre folosul mai de seamă a românilor, (1783, rămas în manuscript, a fost prima dată publicat de Constantin Erbiceanu la Bucureşti, în 1894, apoi de preot profesor Grigorie Marcu, la Sibiu, în 1948, (XXIV + 154 p.);

Protopapadichia, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Cluj-Napoca, 1997.

Protopapadichia, adecă puterea, drepturile sau privileghioanele protopopilor celor româneşti din Ardeal (1795, rămasă în manuscris, publicată fragmentar de preotul Grigorie Silaşi în foaia "Sionul Românesc", Viena, (1865 - 1866);

Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Buda, 1809, 5 f + 304 p. (cu 40 predici şi 11 "iertăciuni"; reeditată de Elie Dăianu, Cluj, 1906);

Didahii, adecă învăţături pentru creşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi, Buda, 1809, 3 f + 139 p. (cu 15 cuvântări);

Prediche sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului, 3 volume, Buda, 1810 - 1811, 237 + 296 + 92 p. (cu 63 predici, reeditată de Elie Dăianu, în 2 volume, Cluj, 1906);

Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813, 4 f + 392 p.

Petru Maior, Istoria bisericii românilor,ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, I, Bucureşti, 1995.

Lucrări istorico-filologice Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812, 348 p. În acelaşi volum se

găsesc şi lucrările: Disertaţie pentru începutul limbei româneşti şi Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor. Ediţia a II-a îngrijită de Iordachi Mălinescu şi Damaschin Bojâncă, Buda, 1834; ediţia a III-a, Budapesta-Gherla, 1883. Ediţie critică şi studiu asupra limbii de Florea Fugariu, 2 vol., Bucureşti, 1970, 279 + 293 p.;

Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul Istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1814 (republicată de G. Bogdan-Duică, Cluj, 1923);

Animadversiones in Recesionem Historiae De origine Valachorum în Dacia, Pesta, 1815;

Ortographia româna şi latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, Buda, 1819, cu anexa: Dialog pentru începutul limbii române întră nepot şi unchiu, Buda, 1819 (ultimele două reeditate în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc..., cunoscut şi sub numele de Lexiconul de la Buda, 1825, p. 1 - 102, la redactarea şi revizuirea căreia a lucrat şi Petru Maior).

Petru Maior, Scrieri, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, prefaţă de Maria Protase, Bucureşti, 1976 (cuprinde: Procanonul, Propovedanii, Didahii, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Istoria Bisericii românilor, Disputaţii, Ortografia română, Dialog);

Petru Maior, Scrisori şi documente inedite, ediţie îngrijită de Nicolae Albu, Bucureşti, 1968, XXII + 169 p.

Petru Maior, Scripta minora: ars literaria, animadversiones, epistolarium, ultimae, ediţie îngrijită de Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995.

19

Studiu de caz-Criticismul junimist

Traduceri şi prelucrări Învăţătură pentru prăsirea pomilor, scrisă de Haint Francisc ... , Buda, 1812, 171

pagini; Învăţătură de a face sirup şi zahăr din mustul tuleilor de cucuruz, după ce s-au cules

cucuruzul de pre ei, întocmită de Ioan Nep. Neuhold, Buda, 1812, 24 p.; Disertaţie a lui Ioan Burger - M. D. despre zahăr, carele din must de tulei de cucuruz

şi de jugastru se face, Buda, 1813, 28 pagini; Învăţătură despre agonisirea viţei de vie şi despre măiestria de a face vin, vinars şi

oţet, întocmită de autorii Saptal, Rozier, Parmentier şi Dussieux şi întru acest chip scurtată de abatul Ludovic Mitterpaher, Buda, 1813, 109 pagini;

Învăţătură pentru ferirea şi doftoriia boalelor celor ce se încing prin ţeară şi a celor ce se leagă şi a unor boale sporadice, adică pe ici pe colo îmblătoare ale vitelor celor cu coarne precum şi a cailor, a oilor şi a porcilor, Buda, 1816, 130 pagini;

Întâmplările lui Telemah, fiul lui Ulise (Odissevs) întocmite de Fénelon, arhiepiscopul Cambrei, acum întâi de pre limba italienească pre limba românească prefăcută, Buda, 1818, 287 pagini.

,,CONVORBIRI LITERARE”

Revista Convorbiri literare,apărută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui Iacob Negruzzi,în paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe dintre operele marilor clasici: Eminescu,Caragiale,Maiorescu,Creangă,Slavici,devine curând după apariţie cea mai importantă publicaţie a epocii. Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu editarea revistei,de care s-

a ocupat timp de 28 de ani. Convorbirile apar la început bilunar,în 16 pagini,într-un tiraj de 300 de exemplare.Prin comparaţie cu programul coerent pe care îl formulase cu decenii în urmă Dacia literară,care debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine definită de la primul număr,Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă modestă,amatoristă chiar.Revista nu este exclusiv literară;ea acorda un spaţiu important studiilor ştiinţifice şi general culturale,înscriindu-se în curentul epocii. Printre primii autori de literatură publicaţi de revistă se numărau Iacob şi

Leon Negruzzi, M. Cornea, Th.Şerbănescu,V. Pogor,Nicu Gane,cei mai mulţi dintre ei catalogabili în a doua linie valorică .Primul succes remarcabil este cooptarea lui Alecsandri,care îşi publică începând cu nr.20 “Cânticele comice”.Rar ,revista găzduieşte şi unele recenzii semnate de Maiorescu,

20

Studiu de caz-Criticismul junimist

Pogor,Carp sau N.Quintescu.Mai târziu,revista junimistă are şansa să publice cele mai remarcabile producţii literare ale momentului: 1868-Alecsandri,încredinţează colegilor săi Pastelurile,iar în 1872-poemul istoric,Dumbrava Roşie.Din 1870,începe colaborarea cu Eminescu ( Venere şi Madona, Epigonii,apoi în 1871 Mortua est).Aceste trei poeme îi furnizau lui Maiorescu argumentele înscrierii poetului debutant în direcţia semnalată în 1872. Dintre prozatori,Convorbirile au recrutat de timpuriu,pe ardeleanul Slavici,care îşi publică aici poveştile şi basmele populare,apoi nuvelistica exemplară:Popa Tanda,Scormon,Budulea Taichii(1880).Revista publică nuvela lui Eminescu-Sărmanul Dionis,apoi Făt-Frumos din lacrimă.Direcţia nouă a prozei româneşti(anticipată de Maiorescu din 1872) este spectaculos ilustrată în pag. revistei care publică jurnalul lui Alecsandri-Călatorie în Africa şi apoi poveştile,nuvelele şi Amintirile lui Creangă. Nu trebuie omise nici Scrisorile Către V.Alecsandri ale lui I. Ghica. Dramaturgia este strălucit ilustrată de Convorbiri,prin publicarea integrală a pieselor lui Caragiale, începând cu Noaptea furtunoasă (1879),dar şi a creaţiilor teatrale târzii ale lui Alecsandri. Nu lipsesc din paginile revistei traducerile din marea literatură a lumii (Homer,Ovidius,Lamartine,Shakespeare,Schiller,Goethe,Byron,Baudelaire şi mulţi alţii) şi nici literatura populară. Bine reprezentate sunt şi lucrările de orientare ştiinţifică,cele mai spectaculoase intervenţii fiind disputele filologice prilejuite de reforma ortografică. Maiorescu le inaugurase prin studiul său Despre scrierea limbii române.Revista mai găzduieşte Critica ortografiei d-lui Cipariu,urmat apoi de o întreagă serie de studii maioresciene.Dar mentorul Junimii nu a dus singur această bătălie extrem de importantă pentru dezvoltarea viitoare a limbii româneşti.A ţinut să i se alăture filologul Vasile Burlă,cu nişte Observări polemice asupra gramaticei limbei române de T. Cipariu,urmate de un protest Contra ortografiei impuse şcoalelor române din Moldova de Ministerul Instrucţiunii Publice. Cu o astfel de reprezentare,secţiunea filologică a Junimii, a reuşit să creeze cadrul cel mai propice apariţiei unei noi generaţii de cercetători,care vor asigura longevitatea acestor preocupări în paginile Convorbirilor.Totodată,în cadrul cenaclurilor sunt stimulate discuţii pe teme istoriografice,preocupări care au creat premisele apariţiei în cercul junimist şi implicit în paginile Convorbirilor a unei generaţii de istorici,între care Xenopol şi apoi N. Iorga. Nu lipsesc însă nici preocupările pentru problemele locale.În 1871 Slavici încredinţa Convorbirilor ale sale Studii asupra maghiarilor,iar Eminescu publica în 1876, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate. Revista Convorbiri literare,în perioada cât a funcţionat la Iaşi(1867-1885) a fost o tribună fără precedent a spiritului inovator al epocii.Deşi ameninţată în

21

Studiu de caz-Criticismul junimist

repetate rânduri de influenţele activităţii politice a membrilor Junimii,ea a reuşit să rămână o publicaţie literară şi ştiinţifică. Numit profesor la Universitatea Bucureşti în 1885,Iacob Negruzzi ia cu el şi Convorbirile,mutare ce avea să consolideze şi mai mult noua filială.Noul cerc intelectual va furniza Convorbirilor material ştiinţific din plin(istoriografie,filologie,filosofie,estetică,folcloristică,dar şi economie politică sau studii juridice),dar din paginile revistei lipseşte marea literatură care o consacrase.Cei mai mulţi scriitori ai Junimii încetaseră să scrie: Eminescu era bolnav,şi nu mai dăduse după 1883,nimic semnificativ;Creangă,din ce în ce mai slăbit de crizele epileptice nu poate răspunde cererilor insistente de texte noi ce veneau la redacţie;Caragiale se abţine de la scris după eşecul comediei D’ale carnavalului şi va reveni abia spre sfârşitul deceniului.Despre o nouă generaţie de scriitori nu putea fi vorba.Pe cât de greu de stabilit data naşterii acestui fenomen cultural,pe atât de dificilă este şi sarcina de a preciza când s-a încheiat. Maiorescu ţine cu orice preţ să facă şcoala şi în acest scop atrage noi generaţii de intelectuali în sfera sa de influenţă,dorind să formeze o nouă Junime, însă Negruzzi ia decizia la 1 ianuarie 1895 să se retragă de la conducerea revistei,lăsând-o pe mâna tinerilor,care îi vor schimba radical orientarea.Acesta este practic începutul sfârşitului,căci fenomenul cultural junimist se încheiase. Astfel se face că spre sfârşitul secolului XIX marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei ridicaţi din noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim activând în alte publicaţii ale epocii de cu totul alte orientări.

Mihai EminescuMihai Eminescu (născut ca Mihail

Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Data şi locul naşteriiÎntr-un registru al membrilor Junimii

Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în

lucrarea Eminescu şi poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data naşterii este

22

Studiu de caz-Criticismul junimist

confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat satul Ipoteşti.

Familia EminescuMihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului

Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgeşti, obligaţiilor militare şi a persecuţiilor religioase.[necesită citare] Bunicii săi, Vasile şi Ioana, trăiesc în Călineştii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranţii transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, şi poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaşte şi nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova şi îndeplineşte funcţia de administrator de moşie. Este ridicat la rangul de căminar şi îşi întemeiază gospodăria sa la Ipoteşti, în Ţinutul Botoşanilor.

Primul născut dintre băieţi, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naşte în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarăşul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuieşte în Ipoteşti şi are doi băieţi, pe Ioan şi pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al şaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmaşi direcţi. A studiat Politehnica la Praga şi a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate, data naşterii sau a morţii nefiind cunoscute.

O posibilă explicaţie este că în secolul al XIX-lea speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.

CopilăriaCopilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin

împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

23

Studiu de caz-Criticismul junimist

Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala primară National Hauptschule (Şcoala primară ortodoxă orientală) la Cernăuţi. Frecventează aici şi clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaştem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învăţători pe Ioan Litviniuc şi Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experienţă, învăţătorii săi participă la viaţa culturală şi întocmesc manuale şcolare. Termină şcoala primară cu rezultate bune la învăţătură. Nu s-a simţit legat, afectiv, de învăţătorii săi şi nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi înfiinţat în 1808, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă şi marea severitate în procesul de învăţământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii şi colaborează la publicaţiile vremii. Se înfiinţează şi o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 şi 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium şi fraţii săi, Şerban, Nicolae, Gheorghe şi Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învăţătură. Nu are notă la română pe primul semestru şi este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creaţie populară şi autor de studii de ţinută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obţinut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) şi la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învăţământului din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoşani, i s-a promis că va fi primit „negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca

24

Studiu de caz-Criticismul junimist

practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a fost copist la comitetul permanent judeţean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat paşaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situaţia lui şcolară era de „privatist“. Cunoştea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debut1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24

ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu şi mai târziu adoptat şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor şi copistDin 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu –

Giurgiu – Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuţene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenţei», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa: ideea unităţii naţionale şi a culturii române aplicată programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică, după toate normele şi canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul şi a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densuşianu. De aici a trecut munţii şi a ajuns la Bucureşti.

În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu),

25

Studiu de caz-Criticismul junimist

rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forţe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu şi actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte oraşe bănăţene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile La o artistă şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucureşti, Eminescu a făcut cunoştinţă cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulţumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară şi copist al Teatrului Naţional. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obţine de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediţia a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe şi proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena şi BerlinÎntre 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor

extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".

Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869, a înfiinţat împreună cu alţi tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlneşte întâmplător în Cişmigiu cu fratele său Iorgu, ofiţer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iaşi şi Cernăuţi. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenţie regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toţi colegii lui de la Cernăuţi. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a

26

Studiu de caz-Criticismul junimist

făcut cunoştinţă cu Ioan Slavici şi cu alţi studenţi români din Transilvania şi din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuţi şi de la Blaj. S-a înscris în cele două societăţi studenţeşti existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor şi telegramelor către părinţi pentru trimiterea banilor de întreţinere.

Împreună cu o delegaţie de studenţi, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universităţii. Îl preocupau şi unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipoteşti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relaţii privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanţi activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski şi compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societăţii România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzaţi că sunt ataşaţi ideilor Junimii din Iaşi. În studiul său despre Direcţia nouă, Titu Maiorescu evidenţiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreşte cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Şerban, care se afla în ţară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenţionează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată şi de ştirile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii şi a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge şi de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului.

27

Studiu de caz-Criticismul junimist

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă între Maiorescu şi Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul Învăţământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărăşia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecţii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenţiei diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină şi de ce a luat drumul către ţară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoştinţă prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca aşa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Şerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienaţie mintală, s-a internat în spital prin intervenţia agenţiei române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenţia din Berlin a anunţat moartea lui Şerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în ţară. RătăciriÎn prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus

îmbogăţirea ei cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de laşi, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri şi manuscrise vechi pentru achiziţionare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferinţa pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenţa austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărţi didactice alcătuită de Ion Creangă şi alţii. În 3 iunie, schimbându-se guvernul,

28

Studiu de caz-Criticismul junimist

Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcţia de revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învăţământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iaşi.

În 1 iulie a fost invitat să-şi ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broşurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit şi la şcoală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferinţelor cu învăţătorii din judeţul Iaşi. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Şcoala nr. 2 din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins din viată la Ipoteşti, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a şcolilor din judeţul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucţie în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către acelaşi, că Iaşii i-au devenit „nesuferiţi“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacţia ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la Bucureşti şi l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru şi că este bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunţat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iaşi. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie şi l-a introdus la Junimea. Situaţia lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulţi fraţi, i-a murit şi mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

29

Studiu de caz-Criticismul junimist

BoalaNu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în

mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacţiei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La Bucureşti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relaţii asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu şi de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că doreşte să se întoarcă în ţară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeaşi dorinţă. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoţit de Chibici.

În 7 martie la Ipoteşti, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împuşcare. Eminescu a sosit la Bucureşti în 27 martie, primit la gară de mai mulţi amici. A plecat în 7 aprilie la Iaşi, cu acelaşi însoţitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuţă, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iaşi. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri şterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărţilor împrumutate şi pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societăţii studenţilor universitari Unirea i-a

30

Studiu de caz-Criticismul junimist

publicat poezia Nu mă-nţelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamţ.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrieta, şi a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iaşi s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripţie publică pentru întreţinerea şi îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iaşi pentru un consult medical. Aceştia au recomandat trimiterea pacientului la Viena şi Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinaţiile recomandate, însoţit de doctorandul Grigore Focşa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoşani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak şi a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, cunoscuţi poetului, a dat în luna decembrie la Botoşani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele lucrări de care şi-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iaşi. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca şi manuscrisele rămase la Bucureşti. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaţilor o petiţie din partea unui număr de cetăţeni din toate părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susţinută şi de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la Bucureşti. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susţinut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Şuţu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut”. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistenţa judiciară a bolnavului.

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi

31

Studiu de caz-Criticismul junimist

peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci"Cauza exactă a morţii sale rămâne însă învăluită în mister, existând

suspiciunea că ar fi murit ucis.

Ion CreangăIon Creangă (n. 1 martie 1837,

Humuleşti; d. 31 decembrie 1889, Iaşi) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

BiografieData naşterii lui Creangă este incertă.

El însuşi afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu.

Creangă a mai avut încă şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria şi Ileana în 1919. Tinereţea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe şcoala de pe lângă biserică din satul natal. Fiu de ţăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredinţează bunicului matern ("tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde continuă şcoala. În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.

S-a despărţit cu greu de viaţa ţărănească, după cum mărturiseşte în Amintiri:

32

Studiu de caz-Criticismul junimist

„Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.”

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului iar apoi, luându-şi atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iaşi cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).

La 19 decembrie 1860 se naşte fiul său Constantin.În 1864, Creangă intră la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi,

unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult şi l-a numit învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.

După ce timp de 12 ani este dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece şi-a părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [4] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie şi din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare.

În 1873 se încheie procesul său de divorţ, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău (bojdeuca)

În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu care se împrieteneşte. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

Între 1883 şi 1889 a fost bolnav de epilepsie[2] şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu, şi al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ţicău.

La 1 martie 1837 se naşte la Humuleşti Ion Creangă , primul dintre cei 8 copii ai lui Ştefan a Petrei Ciobotariul şi a Smarandei Creangă. În 1846 începe sa frecventeze şcoala primară din satul natal , primul său învăţător fiind bădiţă Vasile , dascălul bisericii , pe care îl evoca cu multă dragoste în Amintiri din copilărie.

În 1847 dascălul Vasile este luat la oaste , elevii rămânând în grija dascălului Iordache.

33

Studiu de caz-Criticismul junimist

Bunicul David Creangă îi duce pe fiul său Dumitru şi nepotul său Nică la şcoala lui Alecu Balş , în Broşteni , unde era profesor Nicolae Nanu. Frecventează pentru scurt timp cursurile şcolare , îmbolnăvindu-se de râie , episod înfăţişat în Amintiri din copilărie.(1848)

În 1852 , Ion Creangă asistă la inaugurarea Şcolii domneşti din Târgu-Neamţ, ale cărei cursuri le şi urmează.

La 1854 se înscrie la Şcoala catihetică din Fălticeni. Toamna , la 1855 , Creangă urmează seminarul de la Socola , e lângă materii teologice studiind istoria , aritmetica , gramatica , geografia , latina şi elina.

În 1858 moare tatăl lui Ion Creangă. În acest an viitorul scriitor termină cursul inferior al Seminarului şi cere hirotonisirea ca diacon.

La 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu , fiica părintelui Ioan Grigoriu. În luna decembrie a aceluiaşi an este hirotonisit diacon.

În 1860 , 19 decembrie , se naşte unicul său fiu , Constantin Creanga.În 1861 se înscrie la Facultateade de Teologie , pe care însă o abandonează

după scurt timp.Ion Creangă se înscrie la Şcoala normală Vasiliană de la Trei Ierarhi din

Iaşi. Directorul acestei şcoli este Titu Maiorescu.(1863)La 1864 ocupă prin concurs postul de institutor la Şcoala primară de la

Trei Ierarhi. Decretul de numire este semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Viitorul scriitor va rămâne credincios carierei didactice până la sfârşitul vieţii.

În 1865 termină cursurile Şcolii normale şi obţine diploma de absolvire.Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii şi muncii de elaborare a

manualelor şcolare. (1866)1867-apariţia primului abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă

nouă de scriere şi citire.În 1871 apare în Columna lui Traian articolul MIsiunea preotului la sate,

semnat de preotul Ion Creangă. În acelaşi an este exclus din rândurile bisericii , fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de citire intitulat Învăţătorul copiilor , unde inserează trei povestiri : Acul şi barosul , Prostia omenească şi Inul şi cămeşa.

La 14 iulie 1872 este exclus şi din învăţământ şi, în ciuda plângerilor şi protestelor sale , situaţia rămîne aceeaşi. Îşi câştigă existenţa ca mandatar al unui debit de tutun.

La 1874 , Titu Maiorescu devine ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice , odată cu numirea acestuia fiind posibilă ş reintegrarea în învăţământ a lui Ion Creangă , la Şcoala primară de băieţi numărul 2 din suburbia Păcurari-Iaşi.

1875-acum îl cunoaşte pe Mihai Eminescu , legându-l de acesta o prietenie trainică. La îndemnul lui Eminescu frecventează societatea Junimea, unde citeşte din scrierile sale. În cadrl revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori şi Capra cu 3 iezi.

34

Studiu de caz-Criticismul junimist

În vara lui 1876 Ion Creangă îl găzduieşte pe Eminescu în bojdeuca sa din Ţicău.

Publică povestirea Moş Nichifor Coţcariu şi basmul Harap-Alb.(1877)La 1878 , pentru activitatea sa didactica , este decorat cu ordinul Bene-

merenti . Publică basmul Ivan Turbincă.În colaborare cu G. Ienăchescu şi V. Răceanu , tipareşte la 1879 Geografia

judeţului Iaşi.La 1 ianuarie 1881 publică în Convorbiri literare prima parte din Amintiri

din copilărie , urmată şi de partea a II-a. În urma primelor semne de boală (epilepsie) , se internează la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti.

La Craiova , în 1883 , apare broşura Două istorioare prea frumoase din viaţa lui Cuza Vodă de Ion Creangă.

1885-Ion Creangă călătoreşte la Slănicul Moldovei pentru a-şi îngriji sănătatea.

Scriitorul îl vizitează pe Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamţului.(1887)La 1888 , în cadrul Cenaclului literar al lui N. Beldiceanu citeşte partea a

VI-a din Amintiri din copilărie.La 31 decembrie 1889 se stinge din viaţă în urma unui atac cerebral.Ion

Creangă este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Ioan SlaviciIoan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Şiria,

judeţul Arad — d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, judeţul Vrancea) a fost un scriitor şi jurnalist român.

A fost al doiela copil al cojocarului Sava Slavici şi a Elenei Slavici (născută Borlea). A frecventat şcoala greco-ortodoxă din satul natal, gimnaziul maghiar din Arad şi a urmat cursurile Liceului din Timişoara.

Debutează în Convorbiri literare (1871), cu comedia Fata de birău. Împreună cu Eminescu pune bazele Societăţii Academice Sociale Literare România Jună şi organizează, în 1871, Serbarea de

la Putna a Studenţimii române din ţară şi din străinătate. La finalul anului 1874, se stabileşte la Bucureşti, unde este secretar al Comisiei Colecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale şi G. Coşbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua şi Gazeta Bucureştilor. Premiul Academiei Române (1903).

Slavici şi-a exprimat păreri antisemite, spunând în lucrarea sa Soll şi Haben—Chestiunea Ovreilor din România (Bucureşti, 1878) că evreii sunt o boală, şi că ar trebui aruncaţi în Dunăre. Articolele virulente scrise de Slavici împotriva evreilor, pe tot parcursul vieţii sale, l-au adus situaţia de a fi citat

35

Studiu de caz-Criticismul junimist

consistent în Raportul Final al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în România (coordonat de Elie Wiesel, în 2004), ca sursă principală a antisemitismului hiper-violent din anii '30-'40 ai secolului XX. Alături de el au fost menţionaţi şi alţi scriitori iconici ai secolului XIX românesc, precum Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, B.P. Haşdeu sau filosoful Vasile Conta şi istoricul Nicolae Iorga[2].

Datorită diverselor puncte de vedere politice exprimate în publicaţii de-a lungul timpului, Ioan Slavici a fost un „abonat" al închisorilor epocii, fapt reflectat chiar într-o lucrare memorialistică intitulată „Închisorile mele", publicată în 1921. Obosit şi persecutat, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, aducându-i aminte de Şiria lui natală. La 17 august 1925, scriitorul se stinge din viaţă, fiind înmormântat la schitul Brazi.

Ion Luca CaragialeIon Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852,

Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

ViaţaS-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă

astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Tatăl său (1812 - 1870) şi fraţii acestuia, Costache şi Iorgu, s-au născut la Constantinopol, ca fii ai lui Ştefan, de profesie bucătar, angajat de Ion George Caragea în suita sa la sfârşitul anului 1812.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actriţa şi cântăreaţa Caloropulos, de care s-a despărţit, fără a divorţa vreodată, întemeindu-şi o familie statornică cu braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Primele studii le-a făcut între anii 1859 şi 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploieşti, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti, unde l-a avut învăţător pe Bazil Dragoşescu.[necesită citare] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti.

Viitorul mare clasic a absolvit Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, oraşul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor şi-a adus aminte cu recunoştinţă

36

Studiu de caz-Criticismul junimist

a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii. Adolescentul Iancu a început să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale care era actor şi şef de trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă. În 1868 a obţinut de la tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie. Tot în anul 1870, a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcţionară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleur şi copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, după propunerea lui Mihail Pascaly. Din 1873 până în 1875, a colaborat la Ghimpele, cu versuri şi proză, semnând cu iniţialele Car şi Policar (Şarla şi ciobanii, fabulă antidinastică). S-a născut, prin urmare, autorul satiric, însă prin sacrificarea poetului liric, căruia îi va supravieţui, ocazional, autorul de fabule, epigrame şi parodii.

În 1889, la 7–8 ianuarie s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) şi Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza unei tuse convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24? martie 1891)[4]. La 3 iulie 1893 i se naşte un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morţii poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 şi-a exprimat intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov. În 1903, la 24 februarie a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. În 1905, la 14 martie s-a stabilit definitiv la Berlin.

Exilul voluntar la BerlinCaragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului

maghiar Kemény István, intitulată „Nenorocul”. Acuzaţia a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din Bucureşti, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acţionat in justiţie şi a câştigat fără probleme, graţie pledoariei avocatului său, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Acest fapt a condus la decizia dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult aşteptată şi disputată moştenire de la mătuşa sa, Ecaterina Cardini din Şcheii Braşovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momolo a soţului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.[5][6]

37

Studiu de caz-Criticismul junimist

Renunţând la tăcerea ce şi-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la Bucureşti, broşura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele şi desfăşurarea marii mişcări ţărăneşti din primavara lui 1907. Înainte de a-şi publica acest pamflet în broşură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia şi cea mai însemnată parte a viitoarei broşuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte şi după izbucnirea revoltei ţărăneşti din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoţionat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe deasupra ţării şi în detrimentul ţării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunşi şi cu îmbufnarea dizgraţioasă a celor căzuţi, l-ai sintetizat aşa de viu ...”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut şi trece ţara noastră şi care-mi întristează aşa de adânc bătrâneţele mie să-ţi fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ţi facă ţie parte de vremuri mai bune la bătrâneţe! Noi am început cu veselie şi sfârşim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeţi nici un rău arătându-se pe biata noastră ţară.”

A publicat în revista literară bimensuală Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul şi viţelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât şi semnătura Caragiale. În articolul bilanţ După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârşit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfinţească şi să întărească importanţa activităţii Convorbirilor critice şi să dea modestului râu măreţia fluviului ...”

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolo Machiavelli, „Nunta lui Belphagor”.

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinţa sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămăşiţele pământeşti sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof şi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui

38

Studiu de caz-Criticismul junimist

Delavrancea şi a lui Vlahuţă. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional şi a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureşteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toţi marii scriitori ai timpului: Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Şt. O. Iosif, O. Densuşianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N.D. Cocea şi alţii. Delavrancea, în cuvântarea pe care a ţinut-o la biserica Sf. Gheorghe, menţiona: „Caragiale a fost cel mai mare român din câţi au ţinut un condei în mână şi o torţă aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torţa arde şi nu se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare şi foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră şi va rămâne asupra tuturor generaţiilor.”

Caragiale s-a bucurat de recunoaşterea operei sale pe perioada vieţii sale, însă a fost şi criticat şi desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanţa sa în dramaturgia românească. După moartea sa, piesele sale au fost jucate şi au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni şi Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comunişti în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deşi Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi comportamentul românilor. Opera sa a influenţat şi pe alţi dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco. Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, „Ion Luca Caragiale”: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am.' "

Contradicţia lui Maiorescu de Nicolae ManolescuNicolae Manolescu spune că vresurile baladei “Meşterului Manole” pot

avea şi un alt înţeles,că, în creaţie nu există un început unic absolut,că fiecare început presupune “un zid parasit”, adică un început anterior.El se întreabă dacă istoria culturii noastre nu decurge dintr-un sacrificiu originar,ci mai degrabă este un şir de sacrificii.Manolescu crede că ne lipseşte un Homer, ca simbol al întâiului descălecat cultural deoarece cărturarii nostril suferă de obsesia începutului şi încearcă să facă ei adevăratul început.Despre Maiorescu spune că nu este “original” la fel ca alţii deoarece a vrut să construiască pe zidul “nemantuit” de predecesori, un zid mai trainic.

39

Studiu de caz-Criticismul junimist

Istoria culturii române cunoaşte, până la Maiorescu, câteva mari vocatii ale începutului şi niciun început indiscutabil.

Omenirea este tot mai interesată să-şi găsească începuturile. Vocaţia pentru început a lui Maiorescu, oricât ar fi fost de bună, avea

contradicţiile ei, deoarece un început absolut se constituie în sine, fără opoziţie, pentru că el afirmă ceva fără să nege nimic.Maiorescu afirmă negând, într-o continuă opoziţie cu “Formele fără fond” ale înaintaşilor.Structura însăşi a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului “religios” al întemeietorului îi raspunde spiritul “polemic”al celui care neagă.

În limbă, Maiorescu a făcut abstracţie de starea istorică a controverselor dintre specialişti şi abea mai târziu şi-a adus aminte de ei şi i-a combatut, pe etimologişti, pe fonetişti, pe latinişti şi pe italienişti.

Spiritul “religios” şi cel “polemic” nu sunt numai simultane la Maiorescu, ci de multe ori ele se confundă.Ca să fim consecvenţi, trebuie să spunem că ceea ce am numit “Contradictia lui Maiorescu” este o contradicţie lăuntrică a operei şi a personalităţii.

Spiritul iniţial al oratoriei maioresciene este cel religios, structura multor discursuri devine polemica şi mijlocul stilistic cel mai frecvent este ironia.

Apelând la Maiorescu şi la opera lui, ca la simbolul unui început trebuie să ne întrebăm prin ce anume poate fi Maiorescu eroul exemplar de care avem nevoie.

Maiorescu este astăzi punctul de vedere al unei şcoli de importanţa structuralismului.Pentru structuralişti, criticul este gândit de critică, supus presiunii, unei ideologii şi a unui limbaj.Structuralismul se opune umanismului modern în această idee precisă: omul nu gândeşte, acţionează, vorbeşte, ca liber subiect, el este gândit, acţionat şi vorbit,deci, după expresia lui Lacan, “descentrat” ca subiect.Eroarea principală este ignorarea dialecticii.La mijloc este o contradicţie.

Maiorescu este văzut permanent ca fiind un simbol pentru început, dar să nu uităm că acest simbol implică o contradicţie internă.Exemplaritatea lui Maiorescu nu provine doar din năzuinţa de a începe absolut cultura, dar , în egală măsură, din eşecul acestei năzuinţe. Maiorescu nu este nici numai prin vocaţie începutul absolut, nici numai prin ratare, ci tocmai prin această contradicţie, care-l împinge de-o potrivă spre impresonalitate şi spre polemica, spre abstragere din condiţia sa istorică şi spre opoziţie faţă de ea, pe care el a trăit-o ca nimeni altul.Pentru ca, în ultima instanţă, contradicţia însăşi devine

40

Studiu de caz-Criticismul junimist

exemplară prin cel ce o trăieşte.Primul critic român nu poate avea alt destin decât criticii care l-au urmat.Criticul sintetizează destinul criticilor.

Nicolae Manolescu spune că păstrând toate proporţiile, contradicţia lui Maiorescu este şi contradicţia lui.Manolescu a scris prin opoziţie şi nu a început cu adevărat decât după ce a polemizat.Tonul cărţii este, pe alocuri, de pledoarie, deoarece a scrie prin opoziţie nu înseamnă doar a respinge, ci şi a apăra.

Dintr-un punct de vedere absolut, cartea este un eşec,dar un eşec de care Manolescu a fost conştient.Fiind conştient de această contradicţie, el şi-a asumat-o şi a transformat-o într-o condiţie necesară.De aceea, Manolescu îl vede pe Maiorescu criticul exemplar.În condiţiile în care cultura romană începe de mai multe ori în fiecare secol, dar fără să aibă niciodată conştiinţă începutului dintâi, nu se poate vorbii de o libertate a criticului de circumstanţe.Dacă sunt scriitori care au iluzia libertăţii, criticii sunt mai lucizi şi mai sceptici şi se lasă zidiţi în timpul lor cu bună-ştiinţă, convinşi că nu au de ales.Legenda înfăţişează mai multe sfârşituri pentru Manole, dar unul singur pentru Ana.

Niciun mare critic român nu a putut să fie numai impersonal;polemica a fost întotdeauna actuală.Este semnificativ că, la Maiorescu însuşi, ne întoarcem mai des ca la cel care a pus capăt culturii vechi, decât ca la întemeietorul culturii noi.Polemistul a fost necontenit preferatul cititorului, şi cele mai multe exemple de stil maiorescian s-au tras din polemici.”Pendantul” pozitiv al ironiei lui Maiorescu a fost rareori luat în considerare.Când spunem o data la un sfert de secol”avem nevoie de un Maiorescu”, ne gândim, aproape fără excepţie, ca avem nevoie de cineva care să lupte contra tiraniei mediocrităţii.Creatorul de cultură Maiorescu nu este simţit ca o ficţiune la fel de necesară cum este simţit polemistul Maiorescu.

În 1869, Maiorescu scria în apărarea “criticii”, a polemicii, următoarele cuvinte: “Din momentul în care se recunoaşte că santem în tranzitiune, din acel moment se recunoaşte şi legitimitatea criticii şi se osândeşte lenevirea, care aşteaptă binele în viitor fără nicio luptă şi care, văzând răul, îl măguleşte, cu speranţa că se va îndrepta de la sine. De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generaţiuni;căci orice cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenţei libere, şi datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea se impune fără şovăire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privata, de toate zilele, care mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea şi nefericirea naţiunii din care s-a nascut.

41

Studiu de caz-Criticismul junimist

Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte, nu rezultă că se poate justifica.

Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuinţă de o meditare mai strânsă.De câte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tractat ştiinţific, fie culegere de poezii, ni se obiectează:Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt mici!

Toate începuturile sunt mici! Atârnă de la înţelesul ce se dă cuvântului mic.Dacă e vorva de cantitate sau mai bine de extensiune, atunci e adevărat că începuturile sunt mici; dar dacă e vorba de calitate, de valoare intensive, atunci toate începuturile sunt mari”

În 1940 era rândul lui E. Lovinescu: “In materie de cultură, evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mână pe ţărm, un val te smulge departe în larg;pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marginea cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară, îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi.”

Suntem obligati să trăim în prezent deoarece o eventuală abstragere se numeşte laşitate.Fiecare descoperire este de fapt o redescoperire.Avem conştiinţa că începem mereu şi scepticism faţă de toate începuturile.Noi trăim în cultul provizoriului şi al relativului.Sub orice construcţie pe care o începem bănuim că a fost cândva “un zid părăsit şi neisprăvit”

“Ceea ce a trebuit să placă străinilor in poeziile lui Alecsandri, Bolintineanu,

Eminescu şi Şerbănescu şi novelele lui Slavici , Negruzzi şi Gane este , pe lângă

măsura lor estetică , originalitatea lor naţională. Toţi autorii aceştia , părăsind oarba

imitare a concepţiunilor stăine, s-au inspiriat de viaţa proprie a poporului lor şi ne-au

înfăţişat ceea ce este , ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai

aleasă a firei lui entice . Acest element original al materiei , îmbrăcat în forma

estetică a artei universale , păstrând şi în acestă formă ca o rămăşiţă din pământul

său primitiv , a trebuit să încânte pe tot omul luminat şi să atragă simpatica lui luare

aminte asupra poporului nostru. Căci orce individualitate de popor îşi are valoarea ei

absolută , şi îndată ce este exprimată în puternica formă a frumosului, întâmpină un

răsunet de iubire în restul omenirii ca o parte integrantă a ei “

( Titu Maiorescu : Literatura română şi străinătatea )

42

Studiu de caz-Criticismul junimist

În contra direcţiei de astăzi în cultura românăÎn contra direcţiei de astăzi în cultura română este un studiu al lui Titu

Maiorescu, scris din perspectiva îndrumătorului cultural, expresie directă a conştientizării unei crize a culturii române. Maiorescu face şi un istoric al crizei respective descriind progresul şovăitor al culturii române care, până la începutul secolului al XX-lea, înseamnă "barbarie orientală", după care vine "trezirea" din epoca paşoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epocă în care tinerii întorşi de la studii din Franţa şi Germania, aduc idei noi dar şi forme culturale noi care înseamnă, pentru Maiorescu, numai un "lustru cultural": "În aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc". Maiorescu observă de fapt acea abundenţă de forme culturale străine care nu se potriveşte deloc fondului naţional. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forţată el fiind de părere că numai fondul esenţial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române.

Opera poetică a lui Mihai EminescuCronologie

Pe data de 12/24 ianuarie 1866, moare Aron Pumnul, profesorul său de literatură la Colegiul din Cernăuţi unde învăţa elevul Mihai. Cu această împrejurare şapte gimnazişti tipăresc o broşură cu Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu. A doua din aceste poezii este semnată: M. Eminoviciu, privatist.

Pe 25 februarie/9 martie revista Familia din Pesta îi publică poezia De-aş avea. Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însă numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat şi pentru totdeauna.

Pe 15/27 mai - I se publică poezia O călărire în zori, pe 16/29 iulie revista Familia îi publică poezia Din străinătate, iar pe 14/26 august apare poezia La Bucovina, în revista Familia, unde mai apar alte poezii, în 11/23 septembrie, poezia Speranţa, iar pe 16/28 octombrie, Misterele nopţii.

În lunile octombrie - noiembrie în cinci numere consecutive aceeaşi revistă îi publică nuvela Lanţul de aur, tradusă după Onkel Adam, scriitor suedez.

Pe 2/14 aprilie 1867 apare una din cele mai cunoscute poezii de tinereţe Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie în revista Familia.

În data de 18/30 iunie Apare poezia La Heliade.

43

Studiu de caz-Criticismul junimist

În anul 1869, 31 ianuarie/12 februarie - Revista Familia continuă să-i publice poezii - Junii corupţi.

Pe 11 aprilie - Apare în Familia poezia Amicului F. I..Cu ocazia morţii fostului domnitor al Munteniei, Barbu Dimitrie Ştirbey,

publică într-o foaie volantă poezia cunoscută sub titlul La moartea principelui Ştirbey.

Din 1870 datează primele sale încercări publicistice, astfel în 7/19 1870 şi 9/21 ianuarie publică în gazeta Albina care apărea în limba română la Budapesta articolul O scriere critică, în care ia va lua apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei broşuri a lui D. Petrino din Cernăuţi. Publicistul va trece la situaţia politică a românilor şi a altor naţionalităţi conlocuitoare din Austro-Ungaria publicând, sub pseudonimul Varro, în Federaţiunea din Pesta, trei articole, strâns legate între ele, pentru care a fost citat de procurorul public din Pesta: Să facem un congres (5/17 aprilie), În unire e tăria (10/22 aprilie) şi Echilibrul (22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai)

În luna martie 1870, alături de N. Teclu, preşedinte, Eminescu, în calitate de secretar al comitetului de organizare a aniversării mănăstiriii Putna, semnează un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna.

În 15 aprilie poetul va publică în Convorbiri literare din Iaşi poezia Venere şi Madonă, analizată de Titu Maiorescu în studiul său, Direcţia în poezia şi proza română, 1872.

Pe data de 17 iunie îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul revistei Convorbiri literare, lămurindu-i ideea fundamentalã din Epigonii.

În 15 august publică Convorbiri literare din Iaşi poezia Epigonii.În 4/16 septembrie îi va scrie din nou o scrisoare lui Iacob Negruzzi

rugându-l sa publice în Convorbiri literare notiţa ce-i trimite, asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna. Tot atunci trimite povestea Făt-Frumos din lacrimã, care se tipăreşte în Convorbiri literare, în numerele de la 1 si 15 noiembrie.

În 1871, dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o formã iniţială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele Comunei din Paris. Poemul va fi continuat şi desăvârşit în anii următori. El a stat la baza poemului Împărat şi proletar. Lucrează la un amplu poem epic Panorama deşertăciunilor.

În luna februarie a aceluiaşi an în câteva scrisori succesive, îl va pune pe Negruzzi la curent cu proiectele sale literare şi i-l recomanda călduros pe Ioan Slavici.

Pe data de 1 martie apare în revista Convorbiri literare poezia Mortua est, trimisă lui Negruzzi în scrisori.

Pe data de 8 aprilie Asociaţia România junã a studenţilor români din Viena ţine şedinţă de unificare a conducerii, alegând primul său comitet, cu I. Slavici, preşedinte şi Eminescu, bibliotecar.

44

Studiu de caz-Criticismul junimist

Pe data de 15 iunie, Apar în Convorbiri literare poeziile Înger de pază şi Noaptea ...

Pe data de 1 august, În şedinţa Asociaţiei care s-a ţinut în Cernăuţi, s-au desăvârşit pregătirile pentru serbarea de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu această ocazie Eminescu revede locurile copilăriei şi ale adolescenţei sale. Se opreşte chiar pe la Botoşani şi Ipoteşti.

În numărul din 3/15 august, în ziarul Românul Eminescu publică împreunã cu Pamfil Dan, membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică semnificaţia întâlnirii tineretului român în jurul mormântului lui Ştefan cel Mare.

Pe data de 1 septembrie 1872 participă la o şedinţă a Junimii din Iaşi, unde citeşte fragmente din Panorama deşertăciunilor, Egipetul şi începutul Evului de mijloc, apoi nuvela Sărmanul Dionis. Prezenţa în ţară a poetului este confirmată şi de o scrisoare pe care Eminescu o trimite din Botoşani, în august, lui Titu Maiorescu, în care intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia.

Pe data de 7 septembrie, Mihai Eminescu citeşte în şedinţa Junimii două poezii: Înger şi Demon şi Floare albastră.

Pe data de 1 octombrie, poezia Egipetul apare în Convorbiri literare.Pe data de 1 decembrie se tipăreşte în revista Convorbiri literare nuvela

Sărmanul Dionis.În 1873 poetul începe să prelucreze literatură folclorică, începe să lucreze

la primele versiuni la Călin (file din poveste) şi Luceafărul. Pentru a-şi putea asigura o existenţă modestă este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Theodor Rosetti, mai târziu al lui N. Kretulescu. Tensiunea dintre tată şi fiu l-a determinat pe poet să ceară exmatricularea şi eliberarea unui certificat doveditor că până la data de 14 iulie a urmat două semestre.

Pe 1 ianuarie se retipăreşte în Convorbiri literare nuvela Sărmanul Dionis.Pe data de 1 aprilie apar poeziile Înger şi demon şi Floare albastră în

Convorbiri literare.Pe 1 noiembrie 1874 publică în Convorbiri literare un articol despre

Constantin Bălăcescu, reproducându-i multe poezii. Colaborează la Lexiconul Brockhaus cu un articol despre Arthur Schopenhauer.

Pe 1 decembrie apare poezia Împărat şi proletar în Convorbirile literare.Pe 1 februarie 1875, publică în Convorbiri literare poezia Făt-Frumos din

tei.Pe data de 9 iulie apare în Curierul de Iaşi, fără semnătură, schiţa La

aniversară.Pe 6 august apare în acelaşi ziar nuvela Cezara, retipărită şi în numerele

din 11, 13, 15 şi 18 august.Pe 1 septembrie apar în Convorbiri literare poeziile Melancolie, Crăiasa

din poveşti, Lacul şi Dorinţa.

45

Studiu de caz-Criticismul junimist

Pe 1 noiembrie apare în Convorbiri literare poezia Călin.Pe 1 decembrie apare în Convorbiri literare poezia Strigoii.În anul 1877 publicistul îşi continuă activitatea ziaristică la Curierul de

Iaşi. Publică cronici teatrale în legătură cu spectacolele la care asistă. Vizitează în dese rânduri casa bătrânului Micle şi participă la şedinţele Junimii. Anul se scurge fără ca poetul să fi publicat măcar un vers. Eminescu însă nu avea bani nici pentru o fotografie cerută de Negruzzi la Iaşi spre a-i pune chipul în tabloul cu portretele junimiştilor.

Pe data de 12 august, într-un articol de tip polemic, ia apărarea manualului de logică al lui Maiorescu, sub titlul Observaţii critice, în Curierul de Iaşi.

În anul 1878 va avea o activitate ziaristică intensă. Abia dacă participă la şedinţele săptămânale de la Maiorescu şi de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în Bucureşti îi ocupă serile.

În data de 28 ianuarie, sub titlul Reprezentaţiile Rossi publică în Timpul o scurtă cronică teatrală.

Pe 1 martie va publica în Convorbiri literare poeziile Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate şi Departe sunt de tine, trimise la numeroase insistenţe din partea lui Iacob Negruzzi.

Pe 16 aprilie publică în Timpul un foileton, Paştele, care îl impresionează pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893).

Pe 26 mai citeşte acasă la Titu Maiorescu poezii, prezent fiind şi Vasile Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru ginta latină.

În luna iulie, urmînd sfatul medicului, îşi ia concediu de la ziar şi pleacă la Floreşti, Dolj la moşia lui Nicolae Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Învăţăturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurnuzaki, apărută de curând în nemţeşte.

În 1879 creşte în intensitate pasiunea pentru Mite Kremnitz, căreia îi predă lecţii de limba română şi-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epocă Eminescu“. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redacţie are un rol preponderent, dar obositor. Satisface cererile repetate ale lui Negruzzi şi-i trimite la Iaşi poezii care se publică în Convorbiri literare:

Pe 1 februarie publică un grupaj de trei poezii Pajul Cupidon..., O, rămâi, Pe aceeaşi ulicioară...

Pe 1 septembrie apar alte trei poezii De câte ori, iubito..., Rugăciunea unui dac şi Atât de fragedă...

Pe 1 octombrie în aceeaşi revistă vor apărea alte poeme, sonetul Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, Freamăt de codru, Revedere, Despărţire şi Foaia veştedă.

Pe1 aprilie 1880 - Apare în Convorbiri literare poezia O, mamă...

46

Studiu de caz-Criticismul junimist

Pe parcusul anului 1881 deşi era complet absorbit de activitatea ziaristică, găseşte totuşi timp şi revizuieşte nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o încredinţează lui Maiorescu, între filele unei broşuri care conţinea balada lui Schiller, Mânuşa, tradusă în treisprezece limbi; în româneşte de Eminescu. Tot în acest an lucrează la desăvârşirea Luceafărului şi la diversele forme din Mai am un singur dor.

Pe 1 februarie publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.Pe data de 18 martie îi scrie tatălui său, bolnav fiind, cerându-i iertare că

nu poate veni să-l vadă. „Negustoria de gogoşi şi de braşoave” îl ţine strâns de „dugheană”. Se plânge că-i e „acru sufletul de cerneală şi de condei„. Totodată îi scrie şi lui Negruzzi, spunând că nu găseşte un minut liber spre a răspunde la scrisorile primite. Îl anunţă însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la Junimea bucureşteană. Pe 28 martie, seara, Titu Maiorescu citeşte Scrisoarea III în cenaclul Junimii, la Iaşi. Pe 1 aprilie criticul publică Scrisoarea II în Convorbiri literare, iar pe 1 mai, se tipăreşte Scrisoarea III.

Pe data de 1 septembrie, se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în Convorbiri literare a poeziei Scrisoarea IV.

Pe 8 octombrie 1882, poetul citeşte şi corectează poemul „Luceafărul” împreună cu Maiorescu, pe care îl prezintă şlefuit la Junimea.

Pe 23 martie 1883, La şedinţa Junimii, Maiorescu semnalizează prezenţa lui Iosif Vulcan. Probabil cu această împrejurare, Eminescu i-a dat acestuia textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor următoare. Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.

Pe24 aprilie apare S-a dus amorul..., pe 15 mai Când amintirile..., pe 5 iunie, Adio, pe 17 iulie, Ce e amorul?, pe 28 august , celebrul poem Pe lângă plopii fără soţ..., pe 13 noiembrie , Şi dacă...

În luna aprilie, poemul Luceafărul, în româneşte, vede lumina tiparului în Almanahul societăţii studenţeşti România jună din Viena.

Pe 4 iunie, Timpul anunţă plecarea la Iaşi a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare. Îşi regăseşte vechii prieteni, I. Creangă şi Miron Pompiliu. Cu aceastã ocazie citeşte junimiştilor din Iaşi, strânşi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doină.

Pe 1 iulie se tipăreşte în Convorbiri literare poezia Doină.În luna august, revista Convorbiri literare reproduce poezia Luceafărul

tipărită iniţial în Almanahul de la Viena. Pe data de 14 octombrie - Alecsandri citeşte la Ateneul Român piesa Fântâna Blanduziei. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, sunt adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu. În 21 decembrie 1883 îi apare la Socec volumul Poezii, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu, şi portretul autorului

47

Studiu de caz-Criticismul junimist

(e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Volumul cuprinde şi 26 de poezii inedite.

În 1884 , revista Convorbiri literare în numerele din lunile ianuarie şi februarie îi publică douăzeci şi una din cele douăzeci şi şase de poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec.

Pe data de 12 februarie, apare poezia Din noaptea... în revista Familia, ultima din grupul celor date lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.

În 1885, Apare la editura Socec ediţia a II-a a volumului de poezii, cu acelaşi conţinut. Eminescu continuă modesta slujbă la bibliotecă şi predă lecţii la şcoala comercială.

În luna iulie apare poezia Sara pe deal în "Convorbiri literare".Pe data de 1 ianuarie 1886 publică în revista Epoca ilustrată publică Dalila

(fragment). Poezia apare postum în întregime în Convorbiri literare la 1 februarie 1890.

Pe data de 2 martie, România liberă informează despre o conferinţă publicată lui Vlahuţă asupra lui Eminescu, lăudând poeziile şi criticând aspru pe cei care au avut alte păreri asupra lor.

Pe data de 15 martie, albumul literar al societăţii studenţilor universitari Unirea îi publică poezia Nu mă-nţelegi

În luna decembrie, apare în revista Convorbiri literare poezia La steaua.Pe data de 1 februarie, 1887 apare în Convorbiri literare poezia De ce nu-

mi vii iar pe pe data de 1 iulie, apare în Convorbiri literare poezia Kamadeva.În luna decembrie 1888 participă la apariţia revistei Fântâna Blanduziei,

unde scrie articole la 4 şi 11 decembrie, semnând cu iniţiale.Pe data de 25 decembrie, se anunţă în revistă apariţia volumului de poezii,

ediţia a III-a, cu un adaos de trei poezii faţă de ediţiile precedente: La steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva.

În luna octombrie 1889 , va fi trimisă la tipar ediţia a IV-a a volumului de poezii de la Socec, cu un studiu al lui Titu Maiorescu, intitulat Poetul Eminescu.

Eminescu şi poeziile saleEminescu şi poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat

în anul 1889, anul morţii lui Eminescu, şi este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei eminesciene. Aşadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei eminesciene).

Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”).

În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoşani, a studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin, a fost inspector şcolar, bibliotecar; a murit în 1889.

48

Studiu de caz-Criticismul junimist

Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanşată de sărăcie şi arată că ea a fost moştenită ereditar (doi fraţi ai acestuia s-au sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră că viaţa sa plină de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecinţă a acestei boli şi nu factorul care a cauzat-o.

Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături definitorii inteligenţa, memoria extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de cunoştinţe), cultura excepţională (cunoscător al filosofiei, al credinţelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaştere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile ştiinţifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor şi al gloriei; simplitatea pe care o dovedeşte în discuţia cu regina României, Carmen Sylva).

Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de societate.

Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ ( ţine deci de structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, arătă că, oricând şi oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit acelaşi pesimism, aceeaşi dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-şi plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăţilor sociale, politice, dar mai ales din conştientizarea tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a lui Eminescu.

Partea a doua a studiului, consacrată operei lui EminescuCriticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative

care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de idei, socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa şi o face inconfundabilă este bogăţia ideilor filosofice şi frumuseţea limbajului, „semnul celor aleşi” (ţi-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima exact ideile). Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, şi le explică prin cultura excepţională a acestuia. Evidenţiază talentul excepţional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor

Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greşit, arată

49

Studiu de caz-Criticismul junimist

că erotica eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci platonismul.

Remarcă bogăţia şi varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuşi identifică trei tipurti de rime: a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu e”).). b) Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obişnuit cu unul prozaic, neliterar - („nalte” cu „încalte”) c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu „Istaspe”).

Observă că poetul a utilizat relativ puţine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” şi „Oda”. Arată că una dintre sursele muzicalităţii liricii poetului de la Ipoteşti o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Muşatini). Laudă înteresul acestuia pentru folclor şi faptul că a valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o perfecţiune aproape onomatopeică.

În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeţie care a fost confirmată mai târziu, arătând că „pe cât se poate omeneşte prevedea”, literatura (poezia) românescă din secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciană va fi germenele din care se va naşte toată poezia secolului următor).

50

Studiu de caz-Criticismul junimist

Concluzie-Criticismul junimistJunimea a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie culturală

înfiinţată la Iaşi în anul 1863.Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul

însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetători aceloraşi înrâuriri şi subsumate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi creatiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este usurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural si literar, dar şi o asociaţie.

Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi vreme în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi socio-politice.

Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalitatile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este şi aceea pe care asociaţia ieşeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieţii menţine unitatea “Junimii” în decursul existentei ei. Asociaţia doreşte să-şi dea o oarecare bază materială şi o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câstigă noi membri, se îngrijeşte de formarea noilor generaţii şi poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viaţă “Junimea”, produsul deliberat al voinţei de a se organiza, pluteşte duhul unei înţelegeri comune a societăţii, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă şi să-l arate lucrând în opere şi oameni.

Tudor Vianu punea în evidenţă cinci serii de trăsături distincte ale junimismului: A. Spiritul filosofic B. Spiritul oratoric C. Ironia D. Spiritul critic E. Gustul pentru clasic şi academic

Astăzi se poate afirma că, teoria „formelor fără fond“, elaborată de Maiorescu, atât de controversată, în perioada postbelică, a răspuns, în timp, necesităţilor obiective de respingere a mediocrităţii şi a altor forme de impostură manifestate în artă.

Junimea şi Convorbiri literare au avut un rol decisiv în cultura şi literatura română. După cum este unanim recunoscut şi după cum au subliniat cei mai

51

Studiu de caz-Criticismul junimist

reprezentativi monografi şi exegeţi ai activităţii Junimii, trebuie să recunoaştem că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea conform căreia, în evaluarea operei de artă, este imperios necesar să primeze valoarea estetică, indiferent de ideea tematică.

Interesante şi instructive Memorii de la Junimea au lăsat doi dintre participanţii la lucrările societăţii, George Panu, Ioan Slavici şi Iacob Negruzzi, fiul lui Costache Negruzzi . Evident un alt material foarte bogat se găseşte în Însemnările zilnice, jurnalul intim al lui Titu Maiorescu.

52

Studiu de caz-Criticismul junimist

Bibliografie-Criticismul junimist

Maiorescu, Titu Eminescu şi poeziile lui,Editura Sosec, 1889

Manolescu, Nicolae

Negruzzi, Iacob

Panu, George

Contradicţia lui Maiorescu,Editura Humanitas,2000

Amintiri din Junimea, Casa de editură Viaţa Românească

Amintiri de la Junimea din Iaşi,Editura Minerva, 1998

Vianu, Tudor Junimea, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971

Internet

53

Studiu de caz-Criticismul junimist

Cuprins-Criticismul junimist

1.Introducere........................................................................... pag 2-4

2.Analiza cazului....................................................................pag 5-50

3.Concluzie...............................................................................pag 51-52

4.Bibliografie...........................................................................pag 53

54