Cristian Anghelescu- Misterele vitraliilor / Arta vitraliilorlun, 9 iunie 2014

,,Lucrarea finală trebuie să reprezinte personalitatatea clientului”

Vrem să vă cunoaştem povestea. Când aţi început acest business ?Sunt născut în Giurgiu ,dar am crescut în Bucureşti. Acolo am făcut liceul şi facultatea. Probabil că de atunci visam să scap de balcoane şi betoane , să trăiesc mai aproape de “verde”. Aşa că la zece zile după ce am terminat TCM-ul am plecat la Deva. După alţi nouă ani, m-am mutat în Orăştie , unde am “rezistat” încă nouă cu visul de a scapă de apartamente, blocuri şi betoane. N-am găsit nici o altă soluţie decât să mă mut în casă socrilor din Geoagiu. Aici , în sfârşit , am curte cu iarbă , pomi , câini …Dar casa era rezultatul prelungirilor construite (după posibilităţi) în anii ’70, adăugate uneia din 1900 ,cu toate atributele pe care le cunoaşteţi(camera dinainte, camera tuturor , trasee cu treceri ciudate sau prin afară casei). Fratele meu a reuşit , architect fiind , să facă un proiect de reamenajare şi restaurare care merita să fie pus în practică. Problema unei asfel de lucrări rămâne veşnica problema financiară. Trebuiau schimbate uşile. Nu puteam accepta drept izolare optică perdeluţele soacrei mele şi nici izolarea fonică oferită de o foaie de sticlă de 3 mm. Neştiind nimic despre vitralii , am socotit că înlocuirea sticlelor ( şi perdelelor) cu vitralii montate în termopan , ar putea fi o soluţie atât elegantă cât şi mai economicăAşa că… Acum cinci ani am început să studiez diverse tutoriale. Mi-am cumpărat nişte sticlă , un diamant şi m-am lansat. Urmarea : vreo trei luni am tăiat mai mult degetele din dotare, decât sticlă. După o scurtă pauză, am căutat alternative şi am “descoperit” tehnica stained glass overlay. Mi-am făcut o grămadă de speranţe şi beneficiind de bunăvoinţa d-lui Bovo, francizorul

principal din România , am putut să văd pe viu despre ce este vorba. Am priceput că, indiferent de activitate, investiţia este obligatororie şi cum nu aveam bani, am hotărât ca investiţia mea să fie multă muncă şi ambiţie. Am revenit la “cioburile ” mele , am început să cresc procentajul de reuşită în a tăia şi după alte trei luni aveam primele mici lucrări gata. Apoi mi-am făcut uşile de la dormitor (în sfârşit)!Cei ce se uitau la mine m-au încurajat să continui şi aşa am început să lucrez şi pentru alţii. Nu i-aş spune un business, ci mai degrabă un mod de trăi ce îmbină un pic de tehnică cu un pic de boem , cu posibilitatea de a cunoaşte oameni diverşi şi cu bucuria de a le vedea zâmbetul atunci când predau lucrarea.

Cum au aparut vitraliile si cum se produc ?Problema principala este că o bună parte din populaţie nu ştie ce este ăla un vitraliu, iar dintre cei care cunosc substantivul îmi spun “Aaaa , ştiu ! Din acelea de se pun la biserici!”Vitraliul este un tablou din sticlă . Aşa cum în pictură sunt mai multe tehnici , aşa şi vitraliile se produc în mai multe feluri. Acum aş putea să fac un pic de istorie : vitraliul a apărut ca urmare a necesităţii de a lasă lumina să pătrundă în interiorul clădirilor .În conformitate cu posibilităţile momentului , oamenii nu reuşeau să lamineze sticlă, ci reuşeau numai să obţină nişte “chiftele” transparente şi colorate. Unite între ele cu plumb topit se obţineau nişte suprafeţe prin care lumina pătrundea în interior reuşind să creeze efecte diverse datorită culorilor. Ulterior, în pas cu transformările tehnologice, sticla a început să poată fi aplatizată , s-au descoperit coloranţi speciali pentru pictura pe sticlă , s-au îmbinat bucăţi colorate în masă cu sticlă pictată , au devenit posibile fuziuni între sticle de culori diferite. Mai aproape de zilele pe care le trăim se produc folii de acoperire ce imită foarte bine sticlă colorată în masă , răşini şi plotere cu care se realizează picturi pe sticlă şi utilaje de sablat diverse. Şi destinaţia vitraliului a evoluat ,de la absolut necesarele ferestre , azi regăsindu-se înglobate în lămpi sau piese de mobilier, se folosesc la uşi şi luminatoare sau ca delimitări optice în spaţiile largi. Oricum ar fi, ele reuşesc să acapareze ochiul , să fie acel detaliu ce personalizează spaţiul în care este plasat şi să producă bucurie celor ce îl privesc.Folosiţi tehnica tradiţională? Cum deosebim un vitraliu autentic de unul “fals”?Eu folosesc tehnică Tiffany. Este o tehnică destul de veche (peste 150 de ani) care foloseşte bucăţi de sticlă colorată în masă care se îmbină între ele cu cositor. Ulterior cositorul se “patinează” pentru a avea aspect de cupru , plumb ,alamă… Totul se face manual: se taie fiecare piesă de sticlă respectând formele şi culorile din proiect, acestea se slefuiesc şi se împăturesc în foiţa de cupru , se lipesc între ele pe ambele părţi astfel încât , în secţiune lipitura să aibă forma literei H . Există posibilitatea folosirii unei benzi trase direct, dar aceasta trebuie lipită la îmbinări şi recunosc că, deşi este mai greu şi mai migălos, prefer un lucru 100% manual, decât acea combinaţie între industrial şi manual.Cred că atunci când mă întrebaţi despre autenticitatea sau falsul unui vitralui la asta va referiţi : adică la procentul de industrial înglobat în lucrare. Eu personal nu le consider pe unele falsuri sau pe altele autentice. O compoziţie obţinută prin sablare poate fi superbă dacă este bine gândită şi executată, dar este limitată la combinaţia dintre sticla clară şi mată, din aceeaşi culoare ; o pictură cu răşini va fi foarte exacta, dar la expunerea la soare îşi va schimbă culorile în timp sau chiar va crapa . Cum le deosebiţi? Simplu: în primul rând orice piesă din sticlă trebuie să aibă o formă urmărită de un contur din plumb (cositorul este un aliaj de plumb). Niciodată o

linie a desenului nu se termină în mijlocul unei piese. Deasemenea liniile sunt construite manual, centimetru cu centimetru , cu neregularităţile specifice: niciodată nu au exact aceeaşi grosime sau lăţime; şi ,nu în ultimul rând, priviţi atent : sticla este spectaculoasă , are reflexii diferite în funcție de momentul zilei , are luciu , este bogată . Nicio folie şi nicio răşină nu vă pot păcăli.

Este nevoie de o sticlă specială. Va procuraţi cu uşurinţă materialele? Le găsiţi în ţară sau în străinătate?În cea mai mare parte folosesc sticlă specială pentru vitralii produsă de firme consacrate şi comercializată în România de câţiva dealeri. Este adevărat că deşi relaţiile cu aceştia sunt foarte bune, nu întotdeauna găsesc în stoc culorile care îmi trebuie. Obţinerea sticlei pentru vitralii este un proces laborios şi costisitor, ceea ce face ca nimeni să nu-şi permită să aibă totul disponibil la minut. Marii producători de sticlă şi materiale pentru vitralii au un depozit comun în Europa de unde , la cerere , distribuitorii aduc ceea ce este nevoie. Eu mai folosesc sticlă de Murano care nu este neapărat specifică , dar îmi lărgeşte posibilităţile de exprimare. Datorită unei relaţii foarte bune cu firma Millefiori din Arad, înglobez uneori piese fuzionate din această sticlă, reuşind să obţin reliefarea anumitor piese (petale , frunze…)Sunt vitraliile un lux? Se adresează unui public ţintă, pasionat?Nu sunt deloc ieftine, cu siguranţă, din cauza asta m-am apucat eu să le fac. Din experienţa discuţiilor cu cei ce m-au speriat pe mine cu preţurile am învăţat să-mi sfătuiesc clienţii în aşa fel încât, să obţinem efectul dorit încadrându-ne într-un buget. Nu cred că cineva dintre colegii mei de breaslă poate face portretul robot al clientului de vitralii. Recunosc că cea mai mare parte a clienţilor mei au fost persoane educate, cu imaginaţie şi destul de hotărâte în a-şi materializa dorinţele.Am avut însă clienţi care m-au folosit pentru a “rupe gura” vecinilor sau din pur snobism. Dacă vitraliile ar fi un pic popularizate, poate că cei ca mine ar fi ceva mai mulţi şi oamenii ar putea să evalueze preţul unui vitraliu , dacă şi-l permit şi mai ales dacă îşi doresc aşa ceva. Numărul de piese şi dificultatea lor influenţează foarte tare preţul unui vitraliu, dar cu siguranţă va pot spune că un vitraliu la geamul de la baie costă cam cât bateria de dus.Pe cât sunt de frumoase, pe atât de multă muncă necesită . Ne puteţi spune cam cât timp alocaţi pentru un metru pătrat de vitraliu?Pentru realizarea unei lucrări trebuie pe lângă muncă foarte multă atenţie şi o răbdare nebună. Dar cu siguranţă nici astea n-ar fi suficiente dacă nu există ambiţia şi mândria că poţi crea ceva de care puţini sunt în stare. Exprimat în timp? Nu ştiu. Atunci când promit cuiva că îi voi termină lucrarea la un anumit termen iau în considerare numărul şi dificultatea pieselor, pentru că media ar fi de 20-25 de piese pe zi. La asta se adaugă zilele “proaste” : dacă dintr-un motiv sau altul sparg una sau două piese este mai bine să nu fac nimic în ziua aia pentru că risc să produc numai pagube. Însă mă bucur că folosiţi sintagma “metru pătrat” pentru că foarte mulţi întreabă preţul acestuia. Este foarte important de ştiut că suprafaţa are o influenţă discutabilă în preţul final. Am montat lucrări de 80 de piese pe aproximativ un metru pătrat, cam într-o săptămâna de la materializarea comenzii. Acum lucrez la o fereastră care va avea 562 de piese… clientul o aşteaptă peste o luna.Alegerea vitraliului potrivit este o adevărată provocare. Care sunt detaliile de care trebuie să ţină cont un cumpărător? Realizaţi şi lucrări personalizate?Nu execut DECÂT lucrări personalizate. Nu repet o lucrare. Practic clientul meu cumpără un vitraliu cu tot cu exclusivitatea modelului. Cel mai simplu este de colaborat cu cei care au un

designer de interior. Acesta are o imagine de ansamblu a ceea ce doreşte şi îşi exprimă mai uşor dorinţele. Marea majoritate însă, nu apelează la un designer şi de aici şi provocarea şi frumuseţea activităţii mele. Port ,în prima faza, discuţii cu clientul pentru a încerca să evaluez ce îi place , cum este sau cum va fi mobilat ambientul în care va fi montată lucrarea , îmi dau silinţa să-l provoc să-mi descrie cum o vede el. În faza următoare, îi prezint trei sau patru propuneri de desen care cred că s-ar potrivi şi îl las să aleagă. Această este faza cea mai dinamică : bineînţeles că dintre variante eu am o favorită pe care o împing în faţă , clientul îşi spune părerea şi uite aşa… până aici totul este OK şi mai ales gratis. După alegerea modelului se stabileşte preţul. Aici este momentul cel mai important pentru client : în dorinţa de a obţine un prêt mai mic, mulţi îmi spun “să mai scot câteva piese”, uitând că diferenţele obţinute prin micşorarea costurilor de manoperă vor avea efecte direct vizibile în estetica lucrării. Indiferent că apelează la mine sau la alţi,i îi sfătuiesc pe toţi să nu creadă că o reducere a costurilor cu 10% este o mare victorie, ci din contra.Este o artă care necesită o atenţie aparte. Există riscuri ?Vi s-a întâmplat vreodată să nu obţineţi rezultatul dorit ? Riscuri în adevăratul sens al cuvântului nu. Sau nu imediate. Cu siguranţă aburii de apă tare care se degajă în timpul lipirii nu sunt la fel de sănătoşi că aerul din Poiana Braşov, dar cu o protecţie adecvată sper … În rest câteva tăieturi , câteva cioburi un pic de necăjeală, dar într-un final totul se rezolvă. Până acum mi-au reuşit toate lucrările pe care mi le-am propus şi nu vă pot descrie ce bine te simţi atunci când vezi bucuria de pe faţă clientului atunci când termini montajul.Ce stă la baza unui vitraliu? Ce îl defineşte? La modul la care tratez eu alegerea şi realizarea unui vitraliu cred că definitoriu este clientul . Eu nu fac decât să-i pun în practică visele. V-am spus că îmi place discuţia iniţială cu un client. Lucrarea, în final, va trebui să-I reprezinte personalitatea, să fie pliată pe modul sau de viaţă .Care a fost cel mai interesant/dificil vitraliu pe care l-aţi realizat?Grea întrebare. Pot să va spun că cea mai complex lucrare este cea care este în secretariatul firmei Millefiori. Este o lucrare realizată integral din sticlă Murano, cu fuziuni de sticle delimitate de praf de sticlă şi de dimensiuni relativ mari. Aceasta este compusă din piese a căror dimensiuni variază între 1 şi 75 cm. cu tăieri şi slefuiri deosebit de greu de executat.De asemenea, pot să spun că cea mai dificilă a fost o casă a scării dintr-o casă particulară, din Hunedoara pentru că o foaie de vitraliu avea 2,6 m înălţime; lipirea , montarea în termopan , transportul şi montajul final fiind toate adevărate aventuri.Cea mai frumoasă : cea pe care i-am făcut-o cadou soţiei de Crăciun (dacă nu spun asta nu mai primesc ciorbă caldă în veci). Însă cu toate îmi sunt dragi şi probabil că nu ar fi materializate, dacă nu le-aş migăli cu aceeaşi patimă de fiecare dată.Aveţi şi alte pasiuni?Am mai multe: îmi place să fac fotografii , îmi iubesc câinii , îmi place să culeg ciuperci , îmi place să o duc pe nepoata de 5 ani la un suc . Dar nu sunt pătimaş în pasiunile mele , îmi dau silinţa să mă bucur de lucrurile mici, care se întâmplă în fiecare zi, aşa cum mă bucur acum că am avut ocazia să va povestesc despre “cioburile” mele.

De: Roxana Oana Andrei