CREŞTEREA BOVINELor PENTRU PRODUCŢIA DE CARNE

Cap I. IMPORTANŢA CREŞTERII BOVINELOR

I.1. IMPORTANŢĂ 

Creşterea bovinelor este o activitate tradiţională a ţării; Diversitatea producţiilor pe care le realizează, consumul redus de energie

şi natura furajelor pe care le consumă, conferă creşterii şi exploatării bovinelor caracterul unei activitaţi durabile şi de perspectivă;

Există posibilitatea realizării de export de carne de bovine care să aducă venituri mari producătorilor.

Sursa pentru schimburile comerciale. Asigură stabilitatea forţei de muncă în zona rurală şi montană.

Bovinele au o importanţă social-economică, sanitară, biologică şi ecologică de prim ordin în economia multor state. Ele furnizează un volum mare de produse animaliere, de certă importanţă pentru consumul populaţiei şi pentru industria prelucratoare. Astfel, bovinele furnizează 96% din cantitatea totală de lapte ce se consumă pe glob, 33% din cea de carne şi 90% din totalul pieilor grele, de bună calitate, ce se utilizează în industria prelucratoare.

Carnea şi produsele din carne reprezintă surse importante de energie, proteine, minerale, vitamine, aminoacizi esenţiali necesari pentru buna funcţionare a mecanismelor fiziologice umane şi pentru păstrarea sănătăţii. Se poate aprecia că, o bovină, în condiţii normale de exploatare, poate sa asigure necesarul optim de carne pentru 6-8 locuitori, iar lapte pentru 10-15 locuitori. Un litru de lapte are valoarea nutritivă echivalentă cu 600g carne de vacă, 750g carne de viţel, 400g carne de porc, 500g peste, 9 ouă, 100g brânză, 125g pâine, 100g miere, 1400g mere şi 2400g varză.

Bovinele furnizează materie primă necesară industriei laptelui şi cărnii pentru obţinerea produselor carnate şi lactate. În afară de carne, în alimentaţie se foloseşte şi cel de al treilea sfert (ficat, creier, inimă, pulmon, splină, limbă, testicole, uger, burtă, buze şi seu). De asemenea, se foloseşte şi sângele, atât ca atare, pentru unele preparate din carne, cât şi pentru faina de sânge, plasma uscată etc. Glandele endocrine se folosesc pentru prepararea unor medicamente. Pielea constituie materie primă pentru industria pielăriei, din oase se prepară faina de oase şi cleiuri pentru folosinţe diverse.

Taurinele produc mari cantităţi de dejecţii: 8-12 tone / 1 UVM, ele furnizând 70% din îngraşămintele organice utilizate în agricultură, de la o singură bovină obţinându-se

pe an 100 kg azot, 20-30 kg fosfor şi 80-90 kg potasiu. Prin necesitatea cultivării plantelor ameliorative: trifoi, lucernă, ghizdei, sparcetă, soia, mazăre, ca surse de proteină pentru rumegatoare, acestea lasă în sol cantităţi importante de azot, circa 100-150 kg.

Există, după datele statistice actuale şi o corelaţie între densitatea bovinelor pe 100 hectare teren arabil şi producţia de grâu, cartofi şi sfeclă de zahăr.Mai trebuie precizat, că bovinele concurează cel mai puţin omul, în alimentaţie. 

I.2. OBIECTIVE URMĂRITE:

Creşterea greutăţii de sacrificare va determina randament ridicat de carne în carcasă.

Integrarea activităţii de ameliorare a efectivelor de bovine la normele şi standardele UE.

Promovarea activităţii de ameliorare a efectivelor de bovine în direcţia măririi şi îmbunătăţirii producţiei de carne.

Stimularea organizării exploataţiilor în asociaţii, în vederea reprezentării intereselor în relaţie cu furnizorii de imputuri şi beneficiari ai produselor finite.

Asigurarea unor  venituri proprii prin valorificarea producţiei marfă la export.

Asigurarea condiţiilor necesare exteriorizării potenţialului de producţie al animalului.

Stimularea creşterii efectivelor în zonele montane care prezintă oportunităţi în creşterea taurinelor.

I.3. PROGRAM PENTRU SUSŢINEREA CĂRNII DE VITĂ ŞI VITEL

Stimularea organizării în exploataţiilor sau asociaţii, în vederea reprezentării intereselor în relaţiile cu furnizorii de imputuri şi beneficiarii produselor finite.

Stimularea organizării de exploataţii competitive şi eficiente în zona rurală şi montană.

Sporirea veniturilor proprii şi trecerea de la autoconsum la producţia comercială.

Creşterea efectivului matcă şi a natalităţii în vederea creşterii efectivului de tineret bovin destinat îngrăşării şi sacrificării la greutaţi optime.

Ameliorarea efectivelor de taurine pentru producţia de carne.

I.4. OBIECTIVE DE REABILITARE ŞI REDRESARE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

Relansarea acestui sector în vederea asigurării necesarului de carne pentru consumul populaţiei.

Susţinerea şi relansarea sectorului are în vedere creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei de carne de bovină.

Alinierea la standardele Comunităţii Europene privind modul de acordare a subvenţiilor şi de clasificare a carcaselor.

Susţinerea financiară pentru echilibrarea preţului de valorificare la producator cu cel realizat în UE.

I.5. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE ACTIVITĂŢII, ÎN ROMÂNIA 

A) Avantaje ale creşterii raselor de carne:1. Investiţii reduse în dotările fermei.2. Gradul redus de tehnicizare a activităţii.3. Condiţii sanitare, sanitar-veterinare mai uşor de respectat.4. Efort foarte redus de îngrijire al animalelor.5. Cerere crescută şi insuficient acoperită pe piaţa europeană, pentru carne

de vită de calitate.6. Valorificarea animalelor se poate efectua în 1 , 2 reprize anuale ceea ce

reduce durerea de cap legată de desfacerea producţiei agricole (cum ar fi vânzarea laptelui).

7. Preţul plătit de cei care achiziţionează animale pentru abatoare (în special greci şi italieni) este de circa 2-3 ori mai mare decât preţul plătit pentru animalele din rasele autohtone. 

8. Este o activitate mai uşor de dimensionat (ca efectiv) şi se poate combina de către crescător cu o slujbă de zi, turism rural etc., deoarece îngrijirea animalelor nu ocupă timp mult şi nici nu este nevoie de efort prea mare pentru a întreţine câteva animale.

 B) Dezavantaje sau probleme potenţiale în dezvoltarea unei astfel de afaceri:

1. Nu există o piaţă românească pregătită pentru carne de vită de calitate. Asta rezultă şi din balanţa comercială a României, prin analiza exportului de animale vii şi import carne congelată vită.

Cei de la abator plătesc deocamdată o carcasă dintr-o rasă de carne la fel ca o carcasă obişnuită, deoarece folosesc toată carnea la prepararea mezelurilor. Din acest motiv carnea de calitate nu se poate diferenţia de cea congelată, de slabă calitate.

2. Fluxul de numerar din activitate (adică se încasează bani 1-2 ori pe an) poate pune probleme fermierilor.

3. Necesită folosinţa unei suprafeţe de păşune a cărei achiziţionare sau amenajare poate fi costisitoare. De fapt procurarea (folosinţa) unui teren adecvat (păşune) este cheia investiţiei.

4. Lipsa unor tradiţii şi experienţei specialiştilor în domeniu.

Cap II. Rasa ABERDEEN ANGUS

II.1. ORIGINE, FORMARE, EFECTIV ŞI RĂSPÂNDIRE

Această rasă este originară din nord-estul Scoţiei. S-a format în secolul al XVIII-lea prin selecţionarea taurinelor locale din cele două comitate, de talie mică, fără coarne, de culoare neagră şi infuzia cu Beef Shorthorn, asociată cu consangvinizarea, structurarea în linii şi creşterea dirijată. A fost recunoscută ca rasă numai în 1835 şi „Herdboock”-ul a fost deschis în 1862. S-a răspândit în Marea Britanie (deţine circa 8% din efectiv), precum şi în alte ţării europene (U.R.S.S., Germania, Danemarca, România, Franţa etc.) şi extraeuropene (Canada, S.U.A., Argentina, Brazilia, Uruguay, Noua Zeelandă, Australia, Japonia, Africa de Sud etc.).

II.2. CARACTERE MORFOLOGICE ŞI ÎNSUŞIRI FUNCŢIONALE

Rasa Aberdeen Angus exprimă în cel mai înalt grad tipul de carne, deoarece are scheletul axial şi musculatura foarte dezvoltate, scheletul periferic redus, masivitate pronunţată (164%), format corporal mare (125%), talia relativ mică (117-125 cm), însă masa corporală mare (500-600 kg). Are cap scurt, gât scurt, gros, adînc posterior; trunchi cilindric, foarte lung, larg (68%) şi adînc (57%) şi membrele scurte, subţiri, dar musculoase în partea lor superioară; pielea groasă, moale şi afînată; părul scurt, neted şi mătăsos; culoarea neagră (figura alăturată).

de creştere (peste 1000 g/zi), randament de 67-68% şi furnizează carne de calitate superioară într-o proporţie ridicată, fiind marmorată şi perselată, cu un raport carne-os foarte favorabil (5:1). Are neajunsul că la un grad avansat de îngrăşare creşte indicele seu.

II.3. ROL BIOLOGIC ŞI PERSPECTIVE

Rasa se caracterizează prin constituţie fină, robustă- afînată, fătări eutocice, ereditate puternică, bună capacitate de valorificare a hranei, dar este mai puţin rezistentă la temperatură ridicată, realizează păsunat selectiv şi necesită multe concentrate în raţie.

În producţia de carne se comportă foarte bine, întrucît este foarte precoce, cu capacitate bună de alăptare, realizând sporuri mari

Rasa Aberdeen Angus constituie un izvor biologic important de carne. S-a utilizat pentru ameliorarea şi formarea diferitelor rase (Dexter, Kerrz, Lincoln, Welsh Black, Highland, Kazahă, Kalmucă, Kirghiză, Red Angus, Brangus, Barzona, Havaiană, Jamaicană, Black etc.). În acelaşi timp, se foloseşte ca atare şi în încrucişări industriale simple şi complexe, asigurând îmbunătăţirea precocităţii şi calităţii cărnii şi sporirea acesteia, dar cu rasele de lapte dă rezultate mai slabe. Are perspective de creştere datorită calităţilor intrinseci de carne.

Rasa Aberdeen Angus s-a introdus la noi în ţară din Canada, în perioada 1958-1961, în număr de 29 junici şi 2 tauri, efectiv crescut la ferma Boiu, cu scopul de a produce tauri necesari încrucişărilor simple şi complexe, dar nu s-a aclimatizat prea bine. A dat rezultate bune în special în încrucişările cu rasele Brună şi Rosie Dobrogeană.

III.1. ORIGINE, FORMARE, EFECTIV ŞI RĂSPÂNDIRE

Este o rasă tauro-indică, originară din sudul Texasului. S-a format în secolul nostru, prin încrucişarea Zebului Brahman (Nellore, Guzerat, Gir, Sindhi), cu Beef Shorthorn, avînd 5/8 sînge Shorthorn şi ¾ sînge Brahman, asociată cu selecţia riguroasă. Din ţara de origine s-a răspândit pe toate continentele, în peste 45 ţări.

III.2. CARACTERE MORFOLOGICE ŞI ÎNSUŞIRI FUNCŢIONALE

Rasa Santa Gertruda se caracterizează prin: tip morfologic de carne, dar mai longiliniu, cu musculatura dezvoltată şi rotunjită, dezvoltarea corporală eumetrică (talia 128-134 cm şi masa corporală 525-600 kg), conformaţia corectă (cap uşor alungit, gât scurt, prevăzut cu cocoaşă cervico- toracală, trunchi lung, larg şi adînc, membre puternice) şi culoare roşie.

Cap III. Rasa SANTA GERTUDA

Are o mare capacitate de adaptare la climat diferit, posedând un mecanism de termoreglare aproape perfect, manifestă rezistenţă mare la boli tropicale, capacitate mare de valorificare şi asimilare a furajelor din zona tropicală şi rezistenţă deosebită la

lipsa de apă. În producţia de carne se comportă foarte bine, realizând o precocitate ridicată, spor de creştere de peste 1000g, se adaptează bine la întreţinerea liberă, putându-se îngrăşa pe păşune sau cu nutreţuri voluminoase, fără concentrate. Randamentul la tăiere este de 65% cu raportul carne-oase foarte favorabil (5:1); carnea este fină, marmorată şi perselată, dar la animalele îngrăşate creşte indicele seu.

III.3. ROL BIOLOGIC ŞI PERSPECTIVE DE CREŞTERE

Rasă de carne de importanţă universală, cu precădere pentru zonele tropicale, folosită în rasă curată, cît şi prin încrucişare. A participat la formarea de noi rase şi populaţii de carne (Retinita, Barzona, Metizo). Are perspective de dezvoltare, nefiind concurată în zona tropicală.

În ţara noastră, s-a importat material seminal şi de la rasele de carne italieneşti (Chianina-Chi, Marchigiana-Ma, Romagnola-Ro şi Piemonteză-Pi). Acesta, împreună cu cel provenit de la rasa Charolaise s-a folosit la S.C.P.C.B. Târgu-Mureş pentru încrucişarea cu Bălţată Românească, în scopul formării „Vacii de carne”. Rezultatele încrucişărilor atestă capacitatea combinativă dintre rasa Bălţată şi aceste rase de carne, produşii obţinuţi fiind rezistenţi, capabili să valorifice superior furajele de volum, puţin pretenţioşi la adăpostire şi cu aptitudini bune de carne: greutatea la sacrificare, la vârsta de 37-38 luni, este de 433-496 kg, a carcasei de 220-258 kg, randamentul la tăiere 51,5-54,7%. Formarea “Vacii de carne” este în curs de realizare.

Cap IV. Rasa CHAROLAISE

IV.1. ORIGINE, FORMARE, EFECTIV ŞI RĂSPÂNDIRE

Este originară din Franţa. Începutul formării rasei datează de la mijlocul secolului al XVIII- lea, folosindu-se încrucişarea taurinelor locale cu Beef Shorthorn, selecţia consangvinizarea, potrivirea perechilor şi condiţii bune de creştere. Efectivul mondial total de peste 2,5 milioane capete, fiind răspândită în peste 70 ţări ale lumii de pe toate continentele.

IV.2. CARACTERE MORFOLOGICE ŞI ÎNSUŞIRI FUNCŢIONALE

Rasa Charolaise se caracterizează prin: tip morfologic de carne; dezvoltare hipermetrică (talia, la vaci, de 135 cm şi masa corporală de 750-800 kg, volum corporal 0,74 m3, masivitate 155%, cadrul corporal 2,3 m2, format corporal 124%) şi conformaţie corectă (cap mare şi larg; gât scurt, foarte gros; trunchi cilindric, lung, larg şi adînc – 55% cu musculatura foarte dezvoltată şi membre groase); culoarea este albă-murdar; pielea este groasă şi părul abundent, ondulat (fig. 1).

Fig. 1. Vacă de rasă Charolaise

Are constituţie robustă, temperament vioi, comportament blînd, precocitate foarte bună, indici de reproducţie ridicat, dar fătările sunt distotice în bună măsură (7-14%). Manifestă aptitudini remarcabile de adaptabilitate, vitalitate, rusticitate, rezistenţă la boli şi intemperii; valorifică foarte bine păşunea. De asemenea, asceastă rasă manifestă aptitudini deosebite pentru producţia de carne: vacile au capacitate bună de alăptare, masa corporală la 1 an de apoape 500 kg, consecutiv unui spor de 1371 g/zi, iar la 16 luni de peste 600 kg, cu un spor de peste 1100 g/zi. Animalele adulte îngrăşate ating greutăţi mari, în special masculii , de peste 1300 kg; randamentul la tăiere este de peste 60%, carcasele sunt mari, cu ponderea cărnii în carcasă de peste 80%; carnea are însuşiri fizice şi organoleptice excelente. Este rasa care se îngraşă bine pe păşune cu finisare la adăpost.

IV.3. ROL BIOLOGIC ŞI PERSPECTIVE DE CREŞTERE

Este o rasă de importanţă universală, reprezentând un rezervor genetic important pentru sporirea producţiei de carne. Se foloseşte ca atare sau în încrucişări simple şi complexe, dînd rezultate foarte bune cu rasele de lapte şi mixte. A participat la formarea mai multor rase şi populaţii de carne (Belgian, White Blue, Charbray, Canchin, Ngoundere-MontBeliard etc.) şi la ameliorarea rasei Parthenaise. Are perspective deosebite de creştere.

În ţara noastră s-au importat, în perioada 1964 – 1971, 62 animale (39 junici şi 23 tauri), repartizate la I.A.S., Criţ şi SEMTEST. Rasa Charolaise s-a folosit la încrucişări industriale simple şi multiple, cu rasele locale ameliorate (Roşie Dobrogeană, Brună şi Bălţată Românească), cu rezultate foarte bune în producţia de carne, însă la rasa Bălţată Românească, consecutiv îngrăşării, s-a înregistrat o influenţă mare a distociilor. De asemenea, s-a folosit la SCPCB Tîrgu-Mureş la formarea „Vacii de carne”.

Cap V. Rasa HEREFORD

V.1. ORIGINE, FORMARE, EFECTIV ŞI RĂSPÂNDIRE

Această rasă provine din taurinele locale din comitatul Hereford (Ţara Galilor), renumite prin mărime, robuste şi aptitudini de îngrăşare, încrucişate cu taurinele olandeze-Groning. S-a format în secolul al XIX-lea, utilizându-se încrucişarea cu rasele Devon, Shorthorn, Red Poll şi Aberdeen Angus, asociată cu selecţia, structurarea în linii şi condiţii optime de creştere. Efectivul în Marea Britanie reprezintă circa 18%, răspândindu-se în o serie de ţări de pe continentul european (U.R.S.S., Germania, România, Spania etc.), american (S.U.A. -46%, ocupând primul loc dintre rasele de carne, Canada, Argentina, Brazilia, Uruguay), australian şi african.

V.2. CARACTERE MORFOLOGICE ŞI ÎNSUŞIRI FUNCŢIONALE

Hereford este specializată pentru carne, avînd scheletul axial şi musculatura dezvoltate, formatul corporal dreptunghiular (124%), profilul brevimorf, dezvoltare corporală bună (talia 126 cm, masa corporală 600 kg, volumul corporal 0,67 m3,

masivitatea 160%, cadrul corporal 2m2). Se caracterizează prin cap scurt şi larg, gât scurt şi gros; trunchi paralelipipedic, masiv, lung, larg şi adânc; membre scurte, cu coapse şi fese musculoase; piele groasă, moale, elastică; păr bogat, cu tendinţă de frizare şi de culoare roşie, dar capul, partea superioară a gâtului, abdomenul, membrele şi coada partial albe. (Fig. 5.2).

Fig. 5.2. Vacă din rasa Hereford

Hereford are o constituţie robustă, “afânată”, capacitate mare de adaptare în zonele temperate şi semitropicale, fiind rustică, îşi caută hrana cu uşurinţă, păşunează bine, prosperă pe păşuni bogate, iernează afară, are sănătate bună şi ereditate puternică. Manifestă aptitudini foarte bune de carne, astfel: capacitate mare de alăptare (circa 2000 l / lapte / lactaţie cu 4-4,5% grăsime), precocitate ridicată (350 -400 kg la vârsta de 1 an), realizează sporuri zilnice de 800 g la păşune şi peste 1100 g în cazul îngăşării intensive; randamentul la tăiere este de 60-65%. Furnizează carne de bună calitate, însă cu un indice de seu şi raport carne-oase mai mari.

V.3. ROL BIOLOGIC ŞI PERSPECTIVE DE CREŞTERE

Hereford este o rasă de o importanţă universală pentru producţia de carne, folosindu-se în rasă curată la încrucişări şi la formarea de noi rase şi populaţii bune de carne şi rezistente la intemperii (Cazahă cu capul alb, Kirghiză, Kerrz, Bonsmara,

Barzona, Poll Hereford, rasele Americană şi Havaniană, Braford, Beef Master, Victoria în Texas etc.). Este o rasă cu perspective de dezvoltare.

În România, rasa Hereford a fost importată din Canada, în perioada 1958-1961, în număr de 1731 capete. S-a crescut în fermele Criţ, Bruiu, Casimcea, Rahmanu, Castelu şi Clapoda. S-a folosit la încrucişări, dând rezultate bune cu rasele Pinzgau, Bălţată Românească şi Sură de Stepă.

Fig. 5.4. Taur de rasă Hereford

Cap VI. TEHNOLOGIA DE ÎNGRĂŞARE ÎN SISTEM INTENSIV ŞI SEMIINTENSIV

Sistemul intensiv de îngrăşare se caracterizează printr-un nivel de nutriţie intens, cu raţii echilibrate şi structurate corespunzător cerinţelor specifice fiecărei etape de vârstă, care să favorizeze obţinerea unor indici tehnico-economici de producţie cât mai ridicaţi. În funcţie de tehnica îngrăşării, de vârstă şi masa de valorificare, de principalii indici de producţie şi de calitatea produsului obţinut, îngrăşarea intensivă se grupează în: îngrăşarea pentru carne albă şi îngrăşarea Baby-beef a tineretului.

Sistemul semiintensiv întruneşte o gamă largă de metode, care vizează, în general, îngrăşarea tineretului a cărui valorificare se realizează la vârsta de peste 18 luni şi la o masă corporală de 450-500 kg. În ce priveşe regimul de hrănire, acesta se bazează pe folosirea prioritară a nutreţului de volum (fibroase, grosiere şi suculente) sau a unor produse secundare din industria alimentară. Se urmăreşte folosirea nutreţurilor ieftine care se suplimentează cu cantităţi moderate de concentrate, vizând realizarea unui proces de îngrăşare cu perfomanţe de producţie apreciabile şi in condiţii de economicitate. Majoritatea acestor metode de îngrăşare se caracterizează prin întreţinerea animalelor pe păşune, în stabulaţie sau în sistem mixt, iar administrarea nutreţurilor se face în 2-3 tainuri, pe baza de raţii precalculate. Materialul biologic supus îngrăşării este reprezentat de tineretul mascul şi cel femel reformat, aparţinând raselor mixte autohtone, ameliorate şi importat, precum şi metişilor dintre acestea cu rasele de carne.

VI.1. ÎNGRĂŞAREA PENTRU CARNE ALBĂ(sau îngrăşarea ultra-precoce a viţeilor)

Are drept scop valorificarea foarte timpurie a viţeilor hrăniţi în exclusivitate pe bază de lapte sau substituienţi ai acestuia, în vederea obţinerii cărnii de culoare roz-sidefie, cu însuşiri organoleptice seperioare. Cu o tehnologie specifică, producerea cărnii de viţel se realizează în unităţi specializate , cu o capacitate dde 30-200 capete pe serie şi care, în funcţie de vârsta valorificării, se repetă de 3-4 ori pe an. Datorită costului ridicat de producţie şi al masei corporale de valorificare redusă, reprezintă o metodă de îngrăşare a cărei pondere pe plan mondial este în continuă scădere, iar în ţara noastră nu se mai practică decât în cazul unor comenzii ferme pentru export.

VI.2. ÎNGRĂŞAREA BABY – BEEF A TINERETULUI

Concepută în SUA, metoda a fost apoi preluată şi adoptată în diferite alte ţări. În funcţie de vârsta şi masa corporala la valorificare, acest sistem întruneşte ca metode tehnologice îngrăşarea foate precoce şi cea normală, ultima fiind cel mai frecvent practicată, ca urmare a cantităţilor sporite de carne pe care le asigură. Îngrăşarea de tip „Baby-Beef” normal se realizează în unităţi specializate care, conform proiectelor elaborate şi aplicate în ţară, întrunesc capacităţi de 3000-10000 capete. Preluarea viţeilor se realizează la vârsta de 12-15 zile, iar tehnologia prevede trei faze: faza I –alăptare- înţărcare, faza a II a – creştere-îngrăţare şi faza a III a – îngrăţare-finisare. Vârsta de valorificare este de 380-400 zile cand se realizează greutăţi corporale de 420-450 kg, cu sporuri medii zilnice de creştere în greutate de 1000-1100 g.

VI.3. TEHNICA HRĂNIRII TAURINELOR ÎNGRĂŞATE ÎN SISTEM INTENSIV

Faza I, de alăptare- înţărcare. Are durate de 70 zile, din care 60 zile de alăptare. Ritmul acumulărilor medii zilnice de masă corporală trebuie să fie de 750g. Alături de substituienţi de lapte, în vederea asigurării corespunzătoare a nivelului de hrănire pe întreaga durată a acestei faze, se administrează la discreţie nutreţuri combinate. Înţărcarea se face cu 10 zile premergător transferării tineretului în adăposturile de faza a II-a, iar in ultimele 3-4 zile ale aceste faze se execută vacinarea antipasteurelică şi antileptospirică. Trecerea în adăposturile din faza a II-a se execută pe compartimente, aplicându-se principiul „totul plin – totul gol”.

Faza a II-a, de creştere- îngrăşare. Are durata de 190 zile. Corespunzător acestei faze de îngrăşare, diferenţiat pe etape de vârstă şi masă corporală, tineretul va fi hrănit la discreţie, asigurându-se necesarul de principii nutritivi. În scopul dezvoltării funcţiilor aparatului digestiv, în furajare se va pune accent pe nutreţurile de volum, reprezentate prin fânuri de bună calitate, semisiloz de leguminoase, porumb siloz,

rădăcinoase, precum şi concentrate sub formă de cereale “fulguite” şi însilozate, nutreţ combinat şi supliment proteino-vitamino-mineral.

Faza a III-a, de îngrăşare- finisare. Hrănirea se asigură la discreţie, asigurându-se 2-3 sortimente de nutreţuri sau furaj unic, care să întrunească cerinţele nutritive. Realizarea parametrilor de producţie scontaţi se desfăşoară ritmic şi în această fază, atât sub raportul acumulării de masă, cât şi al consumului de nutreţuri. La terminarea îngrăşării, livrarea se face în totalitate pe întregul adăpost, evitându-se constituirea de noi loturi de animale care, eventual, nu au ajuns la masa corporală de valorificare preconizată. În asemenea cazuri, în funcţie de situaţie minus-variantele se trec in adăpostul de recondiţionare, sau se livrează penru tăiere. După depopulare, adăposturile sunt supuse igienizării mecanice şi dezinfecţiei în vederea unei noi populări. Apa se asigură la discreţie prin adăpători cu nivel constant, în cazul întreţinerii în boxe colective pe durata celor trei faze şi respectiv la găleată, în cazul întreţinerii în primă faza în cuşete individuale, unde se preferă şi folosirea apei sub forma infuziei de fân.

VI.4. TEHNICA HRĂNIRII TAURINELOR ÎNGRĂŞATE ÎN SISTEM SEMIINTENSIV

Îngrăşarea pe păşune. În acest scop trebuie să dispunem de pajişti permanente cu nivel ridicat de producţie, întreţinerea animalelor făcându-se în sistem mixt sau în tabere de vară. Tineretul se grupează pe sexe, pe categorii de vârstă şi masă corporală, mărimea loturilor fiind de cel mult 200-250 capete până la vârsta de 12 luni şi de 120-200 capete peste această vârstă, cu recomandarea ca tineretul mascul să fie castrat la vârsta de 6-8 luni sau cel puţin cu 30 zile premergătoare scoaterii pe păşune. Durata zilnică de păşunat este de 12-14 ore, organizat în 2 reprize (dimineaţa şi dupa-amiază), cu pauză de 4-5 ore în intervalul foarte călduros al zilei. Suprafaşa de păşune necesară este în funcţie de nivelul de producţie al acestuia (50-300 capete/ 100 ha), în toate cazurile consumul de maă verde fiind suplimentat zilnic cu 1-2 kg nutreţuri concentrate (în funcţie de vârstă), care se administrează într-un singur tain, deobicei dupa păşunatul de seară. După perioada de păşunat, care în funcţie de zonă are o durată de 100-150 zile, îngrăşarea se poate continua în stabulaţie.

Îngrăşarea în stabulaţie. Aceasta se face în adăposturi închise cu întreţinere legată sau liberă (de preferinţă), în care îngrăşarea se poate continua şi dupa sezonul de vară. Masa verde se asigură la discreţie, cu un adaos zilnic de 1,5-2,5 kg nutreţuri concentrate şi care nu trebuie să depăşeaşcă 20-30% din valoarea nutritivă a raţiei zilnice. Prin această metodă se obţin sporuri medii zilnice de 0,8-0,9 kg, cu un consum de 7-9 U.N.

Îngrăşarea pe bază de nutreţuri însilozate. Cel mai frecvent utilizate sunt porumbul însilozat în faza de lapte-ceară cu cel mult 65% umiditate, precum şi alte categorii de graminee (sorg, iarbă de Sudan) respectiv amestecul dintre acestea şi leguminoase însilozate în proporţii diferite. Vîrsta animalelor preluate pentru îngrăşarea prin această metodă trebuie să fie de minimum 6-7 luni, însă rezultate bune se obţin la vârsta de peste 12 luni. În toate cazurile ponderea nutreţului însilozat nu treuie să depăşească în subperioada de îngrăşare 50% şi cel mult 55% din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa completându-se cu nutreţuri fibroase şi concentrate în proporţii relativ egale. De asemenea, trebuie administrat zilnic în funcţie de vârstă un amestec de 5-6g Ca, 2,5-3g P şi 0,7-1g microelemente/ 100kg masă corporală. În aceste condiţii se obţin sporuri medii zilnice de 0,7-0,9 kg, la un consum specific de 7-9 U.N la tineret şi peste 10 U.N la adulte.

Îngrăşarea pe bază de nutreţuri însilozate cu umiditate scăzută. În funcţie de umiditatea nutreţului la însilozare, acest sortiment este cunoscut sub denumirea de „semisiloz” şi, respectiv, “semifân”. Semifânul se produce după tehnica obişnuită a însilozării clasice, însă conţinutul nutreţului în momentul însilozării trebuie să fie de 45-50% S.U., iar pentru semisiloz de 55-60% S.U. Ca sursă se folosesc ierburile de graminee şi leguminoase, depozitate în silozuri de suprafaţă sau de tim turn, cu sau fără adaos de conservanţi. Utilizarea semifânului şi a simisilozului în îngrăşare conduce la obţinerea unor rezultate foarte bune şi din punct de vedere economic, reprezentând o metodă de perspectivă. Aceste sortimente pot participa până la 70-80% din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţa de 20-30% fiind reprezentată de nutreţuri concentrate combinate. Acastă metodă asigură sporuri medii zilnice în jur de 0,9 kg şi chiar mai mult, la un consum specific de 7-9 U.N.

Îngrăşarea pe bază de alte nutreţuri suculente cultivate. Din această grupă, cea mai largă utilizare în îngrăşarea taurinelor o are sfecla, apoi bostănoasele şi, sporadnic, cartoful.

Îngrăşarea pe bază de sfeclă. În acest scop se poate folosi sfecla furajeră şi mai ales semizaharată, care realizează cea mai mare cantitate de SU pe unitatea de suprafaţă cultivată. Se administrează sub formă tocată, obişnuit în amestec cu nutreţutri grosiere (tocate) în cantităţi de 10-20kg/cap/zi, în funcţie de vârstă. În mod obişnuit, poate avea o pondere de 25-30% din valoarea nutritivă a raţiei, care se completează până la 50-60% cu nutreţ însilozat sau cu alte suculente (gulii, bostănoase, cartofi etc.). Diferenţa se asigură în proporţii mai mult sau mai putin egale cu fibroase şi concentrate.În aceste condiţii, se pot realiza sporuri medii zilnice de 0,7-0,9 kg, la un consum specific de 8-9 UN pentru tineret.

Îngrăşarea pe bază de bostănoase, este asemănătoare cu cea precedentă şi se poate combina după aceleaşi principii, cu gulii furajere sau cartofi.

Îngrăşarea pe bază de cartofi este puţin utilizată la taurine. Cartofii se administrează sub formă tocată, între 10-20 kg la tineret (în funcţie de vîrstă), reprezentând între 23-33% din valoarea raţiei. Se recomandă a se folosi în combinaţie cu sfecla de zahăr, împreună cu care asigură cca. 60% din valoarea raţiei, diferenţa acoperindu-se cu nutreţ fibros şi concentrat, în proporţii egale.

Îngrăşare pe bază de gulii furajere. Acest nutreţ se administrează sub formă tocată, singur sau în amestec cu nutreţ grosier la rândul lui tocat, în cantităţi de 10-20 kg/zi/cap. Poate reprezenta 30-40% din valoare raţiei zilnice, diferenţa fiind completată în proporţie de 10-20% cu alte suculente şi cu nutreţ concentrat şi fibros, câte 20-25% fiecare.

Îngrăşare pe bază de tăiţei de sfeclă şi borhoturi. Borhoturile reprezintă produe cu un conţinut ridicat în apă, rezultate în urma prelucrării industriale a unor produse vegetale, a căror unică posibilitate de valorificare este în furajarea animalelor. Această îngrăşare se practică mai ales în cazul bovinelor adulte şi al tineretului mai avansat în vârstă, preferabil peste 18-24 luni. În general, aceste îngrăşătorii se organizează în apropierea întreprinderilor de industrie alimentară de unde, în funcţie de natura subproduselor vegetale, acestea sunt aduse în fermă direct prin conducte, sau prin alte sisteme speciale de transport.

Îngrăşarea pe bază de nutreţuri fibroase sau grosiere, cu adaos de melasă şi uree. Această metodă reprezintă un procedeu mai vechi, cu aplicabilitate în unităţile zootehnice din zona de deal şi submontană sau a celor cu suprafeţe întinse de pajisti unde furajul de bază îl reprezintă fânul şi, respectiv, nutreţurile grosiere în zonele de câmpie. Nutreţul fibros şi cel grosier poate reprezenta 50-60% din valoarea raţiilor, fiind administrate ca atare, sub formă tocată şi preferabil sub formă granulată sau brichetată. Diferenţa faţă de valoarea raţiei se asigură pe seama nutreţurilor suculente şi concentrate în proporţii egale.

În vederea îmbunătăţirii valorii energetice şi proteice a acestor sortimente de nutreţuri, se practică adaosul de melasă şi de uree. În general, adaosul de uree corespunde unor cantităţi precalculate de 30-35g / 100 kg masa corporală, faţă de care cantitatea de melasă se asigură în raport de 1/9, amestec care, la rândul lui, se diluează cu apă în acelaşi raport (1/9). Soluţia astfel obţinută, se adaugă nutreţului fibros sau grosier tocat în proporţie de 50-60% din masa acestuia, amestecul făcându-se pe tainuri, în bazine speciale cu 12-24 ore înainte de administrare.

Îngrăşarea pe bază de nutreţuri fibroase cu adaos de concentrate. Cu aplicabilitate în zona colinară şi în cea de câmpie, această metodă are la bază utilizarea nutreţului fibros în procent de 40-50% din valoarea nutritivă a raţiei, diferenţă fiind completată cu nutreţuri concentrate şi suculente în proporţii mai mult sau mai puţin egale. Nutreţurile concentrate se pot folosi sub forma de amestecuri, sau prin însilozare la un conţinut ridicat de umiditate. Reprezintă o metodă de îngrăşare fără restricţii de vârstă, în care preluarea tineretului se poate face imediat după înţărcare. Se ralizează acumulări medii zilnice de masă corporală de 800-1000 g la un consum specific de 7-9 UN.

VI.5. TEHNOLOGIA DE ÎNGRĂŞARE ÎN SISTEM EXTENSIV

Acest sistem întruneşte, la rândul său, mai multe metode care, în general, se bazează pe întreţinerea animalelor pe păşuni naturale, fără nici un adaos de nutreţuri concentrate. Ritmul acumulărilor medii zilnice de masă corporală este, în medie, de 0,4-0,6 kg cu consumuri specifice cuprinse între 8-20 UN. Valorificarea se face pentru tineret la mase corporale de peste 400 kg, însă la vârste mai mari de 24 luni. În acest sestem se utilizează tineretul din rasele autohtone, în vârstă de peste 12 luni, de preferinţă peste 20-22 luni şi animalele adulte reformate.

Tehnica de îngrăşare în acest sistem se bazează aproape în exclusivitate pe masa verde administrată în condiţii de păşune, în general pe pajişti naturale, mai mult sau mai puţin îmbunătăţite.

Îngrăşarea mânzaţilor şi a tineretului femel reformat pe păşune. În funcţie de condiţiile zonale, durata îngrăşării este de 5-6 luni, cu referire la tineretul din fătările din toamnă, care se introduce pe păşune la vârsta de 14-18 luni, respectiv fătările de primăvară, care se supune îngrăşării la vărsta de 24 luni. Tineretul mascul destinat acestui sistem de îngrăşare trebuie supus castrării la vârsta de 5-7 luni, sau cel putin cu 90 zile premergătoare introducerii lor pe păşune. Organizarea îngrăşării se face în turme de 50-200 capete, separate pe sexe, pe categorii de vârstă şi masă corporală. În mod obişnuit se realizează acumulări medii zilnice de 0,4-0,6 kg masa corporală, la un consum specific de 8-13 UN. În cazul când animalele, la sfârşitul perioadei, realizează o masă corporală sub cea dorită, îngrăşarea se poate continua în stabulaţie, utilizând diverse alte metode.

Îngrăşarea primiparelor fătate timpuriu şi a viţeilor pe păşune. Deşi este o metodă care nu se practică în condiţiile ţării noastre, pe măsura sporirii efectivelor, se poate adopta în cazul tineretului femel cu origine mai puţin valoroasă. Aplicabilă în zonele cu pajiţti permanente şi de bună calitate, se poate folosi în cazul montelor timpurii la tineretul de 13-15 luni din rasele mixte, la metişii acestora cu rasele de carne sau a metisărilor triple. Monta se programează în primele luni ale anului, astfel încât

fătările sa aibă loc la sfârşitul acestuia, sau cel târziu în primele două luni ale anului următor. În acest fel, viţeii au la ieşire pe păşune vârsta de minimum 4-5 luni, organizarea îngrăşării făcându-se împreună cu mamele lor, în turme de 60-120 cupluri, întreţinute pe păşuni de bună calitate, prevăzute cu padocuri de odihnă şi umbrare, în suprafaţă de 8-9 m2 pe cuplu, amenajate cu posibilităţi de administrare a unui supliment zilnic de 2-3 kg nuteţuri concentrate pe cuplu. La sfârşitul perioadei de păşunat se procedează la valorificarea cuplurilor, viţeii realizând la vârsta de 10-12 luni o masă corporală de 300-350 kg (cu posibilităţi de valorificare sau de continuare a îngrăşării), iar mamele acestora au o greutate de 450-550 kg.

Îngrăşarea viţeilor la „vaci doici ” pe păşune . Mai puţin utilizată, metoda este însă aplicabilă în condiţii asemănătoare metodei precedente (îngrăşarea viţeilor din rasele mixte sau a metişilor dintre acestea cu cele de carne), iar ca vaci doici se folosesc vaci din rasele mixte cu producţii mici sau mijlocii, care, în general, se mulg greu şi pot alăpta 2-4 viţei. În acest scop este necesară o programare grupată a montelor şi fătărilor, iar organizarea îngrăşării se va face în turme de 20-80 cupluri, care se întreţin liber pe păşune de la sfârşitul lunii aprilie până în septembrie, în condiţii identice metodei prezentate anterior. Se realizează sporuri medii zilnice de 700-800 g, vârsta viţeilor la valorificare fiind de 8-10 luni, la o masă corporală de 200-300 kg. în funcţie de posibilităţi, îngrăşarea tineretului se poate continua prin diferite alte metode, în vedera valorificării lor la mase corporale mai mari.

Recondiţionarea bovinelor adulte reformate. Prin recondiţionare se înţelege îmbunătăţirea condiţiei animalului pe seama ţesutului muscular şi a unor uşoare depuneri de grăsime, realizată printr-o hrănire progresiv abundentă timp de 45-90 zile. Aceasta este preferată îngrăşării, care necesită un timp mai îndelungat (90-140 zile), consumuri specifice mai mari şi care determină o depunere abundentă de grăsime nedorită de consumatori. Tehnica recondiţionării bovinelor adulte reformate se realizează, obişnuit, în stabulaţie legată, pe bază de nutreţuri voluminoase şi suplimente moderate de nutreţ concentrat. În unităţile care dispun de suprafeţe întinse de pajişti permanente, recondiţionarea se poate realiza şi pe păşune, însă cu menţiunea de a asigura şi o cantitate minimă de nutreţuri concentrate. Mărimea cirezilor poate fi de până la 200-250 capete, iar durata recondiţionării este de 80-100 zile. În toate cazurile se realizează sporuri medii zilnice de 0,5-1,2 kg şi un consum specific de 10-20 UN, în funcţie de condiţia şi vârsta animalului în momentul reformării, de structura raţiei şi calitatea nutreţurilor administrate.