Credinţe şi superstiţii româneşti în literatură

Elev: Iulia- Elena TohotanClasa: a 12-a G

Școala: Colegiul Național „Emanuil Gojdu“ Oradea

Unii ar spune că suntem un popor marcat de „fatalitate“... Oare aşa să fie? Ideea de „superstiţie“ este veche, prin superstitio romanii înţelegând la vremea lor un obicei religios de prisos, necerut de ritual. Cert este că, în toate culturile, superstiţia se exprimă sub forma unor credinţe sau practici, iar aceste credinţe pot fi colective sau individuale, personale. Psihologii spun că superstiţia este o credinţă iraţională în faptul că viitorul e influenţat de comportament. Pe de altă parte, sociologii cred că prezenţa mitului şi a magiei în viaţa omului contemporan vine din nevoia unei gestionări atât ideologice, cât şi practice a legăturii imaginare cu lumea. Nevoia de iraţional e un compromis pe care spiritul uman îl face cu propriile fantasme, propria dezordine, propriile contradicţii.

În literatura română numeroși autori au ales să ilustreze credințele și superstițiile neamului românesc ca elemente fundamentale ale tradiției poporului nostru.

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţ - d. 31 decembrie 1889, Iași), recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale și considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române este un scriitor de seamă al neamului românesc care a prezentat în operele sale farmecul tradițiilor populare. În scrierea sa autobiografică Amintiri din copilărie, proiectată în spațiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilăria nu reflectă numai dominanțele vârstei, ci și specificul mediului ambiant, fiind o evocare a satului tradițional. Mama este exponentul principal prin care se ilustrează credințele oamenilor într-un tablou fidel al unei lumi trăind în spiritul obiceiurilor fixate printr-o existență multimilenară. „Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: «Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea» și vremea se îndrepta după râsul meu...Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfingând toporul în pământ, afară, dinaintea ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul, sau peretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: «Na, na!», și îndată-mi trecea durerea... când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că făce a vânt și vreme rea, sau când țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisa cu cleștele, să se mai potolească dușmanul; și mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină din colbul

adunat pe opsasul încălțării ori, mai în grabă, lua funingine de la gura sobei, zicând: «Cum nu se deoache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se deoache copilașul» și-mi făcea apoi câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-și prăpădească odorul!... și altele multe încă făcea...“ Aceasta este o pagină entografică remarcabilă care înglobează în câteva rânduri convingerile unui întreg neam, determinându-l pe George Călinescu să afirme: „Creangă este o expresie monumentală a naturii în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român sau, mai simplu, este poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune...“

Superstiția o întâlnim, de asemena, tot într-o operă care ii aparține iulustrului Creangă, Povestea lui Harap-Alb, scriere de o deosebită importanță pentru poporul românesc. În acest basm se ilustrează, mascată într-un motiv caracteristic speciei, superstiția podului. În jurul acestor poduri s-au ţesut nenumărate povestioare şi superstiţii în care apar păcăliţi, rând pe rând,  dracul şi bunul Dumnezeu sau supuşii lor. Sufletul celui care trece primul podul trebuie să aparţină diavolului: asta-i plata; altminteri, va trebui să muncească degeaba pentru oameni; printr-o sumedenie de tertipuri, el este însă în cele din urmă păcălit. Se mai spune că primul om care va trece podul va muri până-ntr-un an. Legendele zugrăvesc, în orice caz, neliniştea pricinuită de o trecere anevoioasă printr-un loc primejdios şi întăresc simbolistica generală a podului şi a semnificaţiei lui onirice: o primejdie ce trebuie depăşită, dar şi necesitatea de a face un pas important. Podul îl pune pe om pe cale strâmbă, unde el întâlneşte în mod ineluctabil obligaţia de a alege. Iar alegerea făcută îl va osândi sau îl va mântui.

Povestea lui Harap-Alb se caracterizează printr-o complexitate si o profunzime aparte, tomai de aceea pe lângă superstiția podului, basmul este împânzit de multe alte credințe ale poporului român legate de fântână, de apă, albine, moarte și una dintre cele mai reprezentative, superstiția oglinzii. Oglinda îl reflectă pe Harap-Alb exact aşa cum este, ilustrandu-i adevărata identitate. El este arătat precum un fiu de crai, deci nu ceea ce se vrea să fie, ci ceea ce este cu adevărat. „Oglinda nu lingușește, ea reflectă cu fidelitate pe cel care se uită în ea, acel chip pe care nu-l arătăm niciodată lumii, pentru că îl ascundem cu ajutorul persoanei[…]”(C.G.Jung).

Aceeași idee este întâlnită și în opera lui Grigore Alexandrescu, Oglindele, scriere ce se numără printre capodoperele geniului. Dar ce reflectă oglinda? În

credința populară, oglinda reflectă „Adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al cunoştiinţei” (J.Chevalier). „Replică a realităţii, similitudine aparentă şi simbol al morţii, oglinda are funcţii magice, ea revelează lumea eliberată de timp.” Există astfel multiple superstiții în credința populară romanească în ceea ce privește rolul pe care oglinda îl joacă în destinul oamenilor, oglinda intactă purtând semnul armoniei, al uniunii conjugale, pe când oglinda spartă conduce spre ideea despartirii și a ghinionului.

În literatura romana și Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț) se impune prin opere ale caror conținut respectă și ilustrează tradițiile, credințele și superstițiile românești. Astfel, în romanul său Baltagul, autorul întruchipează, asemeni lui Creangă, imaginea femeii superstițioase și credincioase, reprezentată de Vitoria Lipan. Existenţa muntenilor este integrată cosmic, într-un plan mitic şi simbolic. Relaţia omului cu acest plan se realizează prin credinţă şi gândire magică, prin mentalităţi şi superstiţii arhaice, prin vis şi semne. Așadar, femeia respectă cu strășnicie credinţele strămoşeşti, știind să interpreteze semnele vremii, visele şi crezând cu desăvârșire în superstiţii. Brazii mai negrii ca de obicei, cocoşul care cântă cu pliscul spre poartă, norul negru de deasupra Ceahlăului sau visul în care Nechifor apare trecând în asfinţit peste o revărsare de ape sunt pentru Vitoria semne rău-prevestitoare. 

Literatura română reprezintă, așadar, o veritabilă ilustrare a credințelor, tradițiilor, superstițiilor si convingerilor neamului românesc, o împletitură de mituri, simboluri și semnificații.

Bibliografie:1. Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu, Ediţie de Irina Nicolau şi Carmen Mihalache-

Credinţe şi superstiţii româneşti 2.  C. G. Jung- În lumea arhetipurilor, Editura „Jurnalul literar“, 19943. Doina Ruşti- Dicţonar de teme şi simboluri din literatura română 4. George Călinescu- Ion Creangă (Viața și opera)5. Ion Creangă- Amintiri din Copilărie6. J. Chevalier, A. Gheerbrant- Dicţionar de simboluri