Crearea lumii după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi

Potrivit credinţei creştine, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Părinţii au

scos în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei, pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat

lumea dintr-o necesitate internă, care duce la panteism1.

Ca dogmă a credinţei (ex nihilo), creaţia pentru prima dată este exprimată în Biblie, în Cartea a

doua a Macabeilor (7,28), unde o mamă, îndrumându-şi fiul spre martiriu , îi spune: „Priveşte cerul şi

pământul şi, văzând toate cele ce sunt într-însele, vei înţelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu”.

Astfel, Dumnezeu Cel nemărginit în bogăţie, nu crează cu zgârcenie. Creaţia este adusă la

existenţă pentru a-L revela şi pentru a participa la bogăţia fiinţei Lui, avându-şi solidaritatea în această

participare2.

Toată creaţia este şcoală a sufletelor celor cuvântătoare, spune Sfântul Vasile cel Mare. Căci,

privind la cele create de Dumnezeu, ne înălţăm cu mintea la cele nevăzute şi ne întărim în sfânta credinţă.

Cât suntem în trup, toate le vedem, „ca prin oglindă”, adică prin creaţie, care formează icoana, imaginea

celor viitoare de dincolo de mormânt. Creaţia este oglinda lui Dumnezeu în care se reflectă bunătatea,

mila, pronia şi iubirea Tatălui Ceresc pentru noi, oamenii. Sfinţii Părinţi numesc toate cele văzute „spatele

lui Dumnezeu” , care închipuiesc pe cele viitoare. Iar dacă auzim pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan

zicând: „ Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut” (In. 1,18), să înţelegem că nu L-a văzut după fiinţă,

după esenţă, însă Îl vedem prin creaţie. Că, după fiinţă, nici îngerii din cer nu îl pot vedea şi înţelege pe

Dumnezeu3.

Astfel fiinţa lui Dumnezeu din nimic nu se cunoaşte, deoarece aceasta, cu mintea şi cu înţelegerea

şi de îngeri şi de oameni este neajunsă. Dar însuşirile cele adeveritoare ale Lui, întru toate şi din toate

minunile Lui, din zidirile Sale se cunosc şi prea multă bogăţie de cunoştinţe pe cei credincioşi îi învaţă şi îi

aduce spre dragostea Lui4.

1 ? Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 1, Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului

Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1996, p. 2312 ? Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit, p. 285

3 ? *** Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 4, Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţittului Epfanie episcopul Romanului, Ediţie

îngrijită de Arhmandrit Ioanichie Bălan, Ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 2002, p. 7 4 ? Cleopa, Arhimandrit Ilie, Valoarea Sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, p. 168

1

Iconomia lui Dumnezeu sau planul Lui cu privire la lume, constă în îndumnezeirea lumii create,

care, în urma păcatului, implică şi mântuirea. Mântuirea şi îndumnezeirea lumii presupun, ca prim act

divin, crearea ei. Ele vizează, fără îndoială, în mod direct, umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de

natură, ci unită ontologic cu natura. Căci natura ţine de om, sau întregeşte pe om, şi omul nu se poate

desăvârşii fără să reflecteze şi să lucreze asupra naturii.

De aceea, prin lume se înţelege atât natura, cât şi umanitatea; sau, când se indică prin cuvântul

lume una din ele, totdeauna este subînţeleasă şi cealaltă5.

Dumnezeu creează lumea de la început printr-o conlucrare între Persoanele Sfintei Treimi.

Astfel, potrivit Sfintei Scripturi şi  Sfinţilor Părinţi, lumea nu este o apariţie întâmplătoare şi nici un

rezultat al autoconstrucţiei materiei. Sfântul Vasile cel Mare observă limitele analogiei între cuvântul

creator şi cuvântul omenesc, în primul caz, atunci când Dumnezeu «a zis» (Fc 1, 3) şi s-a făcut lumina, iar

apoi toate celelalte făpturi; nu este vorba de un discurs, o expunere, un glas, ci de o poruncă divină prin

care toate încep să existe, prin care lumea toată este creată din nimic (cf. Evr 11, 3), fără de materie

preexistentă, fără ca lumea să fie coeternă cu Dumnezeu6.

Realitatea materială a lumii şi infinitul felurilor care dau formă acestei realităţi sunt rezultatul

energiei creatoare, libere şi personale a lui Dumnezeu. Lumea este în esenţa ei (după natura ei) diferită de

Dumnezeu, dar în acelaşi timp este logos revelator al alterităţii personale a lui Dumnezeu7.

Între Părinţii Bisericii, în general, şi între capadocieni în special, Sfântul Vasile cel Mare

reprezintă o personalitate aparte, o energie dârză în lupta contra păcatului, un neînfricat apărător al

Ortodoxiei şi o minte cuprinzătoare care a cunoscut şi a înţeles în toată plenitudinea ei, nu numai doctrina

creştină, ci şi cultura epocii sale, din care a ştiut să tragă foloasele cuvenite pentru fundamentarea religiei

căreia i-a slujit cu toată fiinţa sa. Una din principalele sale opere, în care expune creşterea lumii după

referatul biblic este Hexaemeronul, o sinteză a tot ceea ce ştiinţa şi filosofia lumii antice reuşesc să realizeze

privitor la lume şi la Dumnezeu.

Reunite de exegeţi în trei grupe şi rostite în faţa unui auditoriu creştin avizat şi în problemele

de credinţă şi în cele de ştiinţă ale veacului, cu o exactitate surprinzătoare şi întărite de incursiuni rapide

ale conţinutului, omiliile Sfântului Vasile cel Mare crează o imagine oarecum completă asupra zilelor

creaţiei, urmând pas cu pas evenimentele conţinute în Geneză.

5 ? Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., p. 2216 ? Drugaş, Drd. Şerban Gheorghe, „Creaţie şi eshatologie”, în Mitropolia Ardealului, Revistă Teologică, numărul 2, Editura

Andreiana, sibiu, 2008, p. 57 ? Christos Yannaras, Abecedar al credinei, Introducere în Teologia Ortodoxă, Traducere de preot dr. Constantin Coman, Editura

Bizanină, Bucureşti, 1996, p. 622

Astfel, vorbind despre crearea lumii, Sfântul Vasile cel Mare pune în fruntea discuţiei citatul

din Facere I,1: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Analizând creaţia biblică, autorul

afirmă că timpul a apărut odată cu crearea lumii, care, în acest fel are un început în timp şi, implicit, va

avea şi un sfârşit, ca tot ceea ce este creat 8.

Expresia „la început”, când se produce actul creator şi apare creaţia, indică prima unire a

veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. „La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp,

cât şi începutul timpului, care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; „la

început” e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei

temporal. Aceasta au remarcat-o Sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Grigorie de Nyssa, utilizând

remarcabilele notaţii ale lui Platon asupra expresiei „deodată”. Pentru ei, „la început” al Genezeie este

„deodată” de la frontiera eternităţii şi timpului; adică, un fel de moment atemporal în sine9. Conform cu

relatarea din Geneză, Dumnezeu a creat toate numai cu cuvântul Său: „A zis şi s-a făcut”. Cuvântul lui

Dumnezeu nu se trece, ci se ipostaziază în eveniment lucrător, „devenind de îndată natură”10. „Cerul şi

pământul” primei zile semnifică întregirea universului, a vizibilului şi a invizibilului, a inteligibilului şi a

corporalului. În cele două Testamente apar câteva scurte lămuriri despre aceste universuri spirituale, fără

însă a se zăbovi prea mult asupra lor. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa a văzut în cele 99 de oi lăsate în

munţi un simbol al pleormei îngereşti; a suta, oaia pierdută, ar fi lumea noastră pământească11.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Este semnul celei mai mari nebunii să spui că toate s-au făcut

dintr-o materie preexistentă şi să nu mărturiseşti că Dumnezeu, Creatorul universului, le-a adus din

nefiinţă". Creatorul este desăvârşit şi nesupus spaţiului şi timpului, care sunt caracteristici ale lumii

create; El este „Cauzatorul veacului şi timpului şi al zilelor. Bătrân Îl arată şi ca fiind de la început…că Cel

mai bătrân e primul în timp, iar că Cel tânăr e „dinainte de numărul timpului". El a creat existenţele „Nu

pe jumătate fiecare, ci a făcut tot cerul şi tot pământul; în acelaşi timp şi substanţa şi forma lor12.

„Cerul şi pământul” primei zile semnifică întregimea universului, a vizibilului şi a invizibilului, a

inteligibilului şi a corporalului. „Cerul” constituie întreaga imensitate a lumilor spirituale, care înconjoară

fiinţa noastră terestră, nenumăratele sfere îngereşti. Învăţătura Bisericii despre îngeri are la bază datele

Sfintei Scripturi. Chiar dacă referatul biblic despre creaţie nu vorbeşte in mod precis, determinat, despre

8 ? Calciu-Dumitreasa, Preot doctorand Gheorghe, „Crearea lumii expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare”, în

Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, numărul 4, Bucureşti, 1975, pp. 633-6349 ? Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., p.226

10 ? Christos Yannaras, op. cit., p. 5511 ? Vladimir Losski, op. cit., p. 8412 ? Drugaş, Drd. Şerban Gheorghe, op. cit., p. 7

3

crearea îngerilor, acest adevăr este exprimat totuşi încă din primele cuvinte, “La început a făcut Dumnezeu

cerul şi pământul” (Fac. 1, 1).

„Şi a zis Dumnezeu:« Să fie lumină!» Şi a fost lumină”. Aceasta a fost prima poruncă dată de

Dumnezeu: Cuvântul intră în substanţa elementară şi dă naştere primei „informări” a fiinţei, lumina.

Dumnezeu dă naştere, apoi, polarităţii luminii şi întunericului. „Dumnezeu desparte lumina de întuneric”.

Acestea aparţin făpturii create şi nu trebuie confundate cu „nimicul” originar. Întunericul, care apere în

ultimul stadiu al acestei „prime zile”, este momentul potenţial al făpturii create. El reprezintă o realitate pe

deplin pozitivă, roditoare, aidoma pământului în care germinează sămânţa13.

Veşnicia se reduce, în acest fel, la un timp fără început şi fără sfârşit, infinitul se reduce la indefinit.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare, primul moment al timpului nu este încă timp. „După cum începutul unui

drum nu reprezintă drumul, nici începutul unei case casa, tot aşa începutul timpului nu este încă timpul,

nici chiar o secvenţă minimală de timp”14.

Urmând pas cu pas versetele „Facerii”, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că prin cer se înţelege lumea

nevăzută, care depăşeşte puterea de cuprindere a minţii noastre şi căreia nu-i putem da un nume 15. Timpul

ce urmează începutului, sau lumea ce se desfăşoară din potenţa ei, nu durează prin sine, precum nici

„începutul” lor nu apare prin sine. „Deoarece începutul s-a pus înaintea celor de după el, în mod necesar,

vorbind despre cele ce-şi au existenţa în timp, a pus înaintea tuturor acest cuvânt zicând: «la început a

făcut»”16.

Sfânta Scriptură la Facere (1,1-2) spune că „pământul era netocmit şi gol”, dar nimeni nu ştie de

când era, că cele cu ochi încă nu se creaseră, nu primiseră suflare de viaţă17. Sensul este că el încă nu

primise porunca germinării, nici frumuseţea vieţii, nici jocul de umbre şi lumini pe care abia crearea

aştrilor îl vor realiza. Forma, culoarea, densitatea nu-i fuseseră încă date pământului, el fiind ca o existenţă

latentă.

Părăsind pentru o clipă textul scripturistic şi încercând să explice raţional afirmaţia lui Moise,

Sfântul Vasile socoteşte că aspectul de «netocmit» şi «nevăzut», se poate referi fie la faptul că nu exista nici

o fiinţă care să fi perceput lumea, fie că tot pământul era acoperit de o masă impenetrabilă de apă, care-l

13 ? Vladimir Losski, op. cit.,p. 8714 ? Ibidem, pp. 79-8015 ? Calciu-Dumitreasa, Preot doctorand Gheorghe, op. cit., p. 63516 ? Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., p. 22717 ? *** Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 4, Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţittului Epfanie episcopul Romanului, Ediţie

îngrijită de Arhmandrit Ioanichie Bălan, Ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 2002, p.114

făcea invizibil. La fiecare apariţie a unei noi ordini în existenţă, Dumnezeu zice: „Să fie”, arătând că vrea

să fie şi, prin aceasta, dă putere specială acestei noi ordini create.

Afirmaţia din Facere I,3 „Să fie lumină”, înainte ca luminătorii să fi fost creaţi este interpretată de

Sfântul Vasile cel Mare ca o creare a luminii proprii materiei: aerul a devenit diafan şi transparent,

pământul s-a conturat net şi luminos sub cerul eliberat de tenebre. Actul prin care Dumnezeu separă

lumina de întuneric este interpretat ca un hotar pe care Dumnezeu îl pune între lucrurile create pentru a le

individualiza; aşa se explică structura sintetică „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Ziua întâi” Fa. I,5 care

marchează sfârşitul unei perioade a creaţiei în care întunericul şi lumina nu mai sunt confuze şi

amestecate18.

Ziua a treia marchează începutul preocupării speciale a lui Dumnezeu pentru planeta noastră.

Prin separarea uscatului de apă, pământul capătă o individualitate proprie, un echilibru al elementelor

solide şi lichide, căci porunca divină a separării apei de uscat a dat celor două stări de agregare caracterele

lor specifice, până la sfârşitul lumii, pământului fermitate şi stabilitate, iar apei, fluiditate, coeziune şi

circuit continuu în natură.

Sfântul Vasile cel Mare afirmă că apele s-au adunat în locuri speciale, în văi şi în scorburi pe

suprafaţa pământului, pe care Dumnezeu le-a pregătit din vreme. Apariţia plantelor este socotită ca o

consecinţă normală pentru pământul fertilizat de ape şi eliberat, prin retragere, de greutatea lor. Peste

acest pământ, gata de rodire, vine porunca divină, care îl scoate din inerţie, împlinindu-i pentru totdeauna

principiul fertilităţii, aşa cum îl vedem manifestându-se şi astăzi: iarba creşte, înfloreşte, rodeşte se usucă şi

piere. Dar, Sfântul Vasile precizează că porunca germinării a fost dată de Dumnezeu înainte de a fi creat

soarele, deci nu soarele este creatorul vieţii, ci numai susţinătorul ei19.

Soarele este numit de Sfântul Vasile cel Mare „căruţa luminii”, spunând că Dumnezeu a pus în

soare numai puţin din lumina creată în ziua cea dintâi şi a rânduit ca soarele să lumineze pământul „ca o

lampă”; adică munţii, codrii, câmpiile , râurile şi mările, care împlinesc porunca cea dintâi, mereu curg şi

se adună la un loc20.

Şi întru această mare rânduială a înţelepciunii Ziditorului se vede că şi de a ne închina soarelui ca

unui dumnezeu să ne ferim, şi să nu socotim că pricina de viaţă a celor ce răsar şi cresc este soarele. De

aceea, Marele Vasile zice: „Să înceteze rătăciţii care au făcut soarele dumnezeu, aducându-şi aminte că

decât buruiana şi iarba mai pe urmă este zidit soarele”21.

18 ? Calciu-Dumitreasa, Preot doctorand Gheorghe, op. cit., p. 63619 ? Ibidem, p.63720 ? Ibidem, p. 63521 ? Cleopa, Arhimandrit Ilie,, op. cit., p. 168

5

Originea creaturii este, aşadar, o schimbare, un „început”, şi de aceea timpul este o formă a făpturii

create, pe când veşnicia aparţine în sens strict lui Dumnezeu. „Începutul” este putem afirma un fel de

instantaneizare atemporală în sine, a cărui explozie creatoare dă însă naştere timpului. Pentru Sfantul

Vasile cel Mare, acesta este exact primul moment în care a apărut întregul ansamblu al fiinţei, exprimat

simbolic prin cuvintele „cerurile şi pământul”22.

În ziua a şasea, în aceeaşi zi în care a terminat creaţia chemând la existenţă animalele sălbatice,

târâtoarele pământului şi după ce a văzut Dumnezeu frumuseţea creaţiei întregi, , a trecut la facerea

omului. Prin limbajul său iconologic, istorisirea biblică consemnează o lucrare deosebită a lui Dumnezeu –

în care exegeza creştină a văzut întotdeauna prima descoperire a Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul

şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile

ce se târăsc pe pământ şi tot pământul” (Facere 1,26)23. Pluralul care apare acum arată că Dumnezeu nu

este singur. Este o hotărâre a unui „Sfat Divin”, ceea ce dovedeşte că facerea nu a fost o lucrare nici a

necesităţii, nici a arbitrariului, ci un act liber şi gândit. Dar, de ce este nevoie oare pentru facerea omului

de acest Sfat al celor Trei în locul unei simple porunci adresate pământului, aşa cum s-a întâmplat în cazul

animalelor? Este aşa deoarece omul, fiinţă personală, are nevoie de afirmarea aspectului personal al lui

Dumnezeu după al cărui chip a fost făcut. Prin poruncile lui Dumnezeu au luat naştere diferitele părţi ale

lumii create; omul însă nu este o parte, deoarece el cuprinde în sine totul24.

Părinţii răsăriteni au abordat constant problema omului din perspectiva tainei creaţiei şi pe aceasta

din unghiul antropologiei, omul apărând astfel ca sinteză a universului, ca microcosmos, parte şi oglindă a

întregului, punct de interferenţă între cele văzute şi cele nevăzute25.

Când Berdiaev vorbeşte despre creaţie, el nu are în vedere sensul curent preponderent cultural al

omului…Omul se justifică, afirmă el, prin creaţie pentru că prin creaţie îşi manifestă prestigiul

„asemănării” cu Dumnezeu. Dumnezeu este înainte de toate Creator… De aceea, omul nu imită prin

creaţie lumea, ci o amplifică. De asemenea, el nu-L imită pe Creator, ci Îl face prezent, participând la

demiurgia Lui. Prin aceasta, arta omenească devine un act ontologic: adaugă fiinţei lumii fiinţa nouă şi

celor şapte zile ale Facerii o perpetuă zi a opta26.

22 ? Vladimir Losski, op. cit., p. 81.23 ? Christos Yannaras, op. cit., p. 7224 ? Vladimir Losski, op. cit., p. 8925 ? Costache, drd. Doru, „Omul şilumea în viziunea Părinţilor Răsăriteni”, în Glasul Bisericii, nr 6-12, Sibiu, 1995, p. 91 26 ? Nikolai Berdiaev, Cuvânt înainte la Sensul creaţiei. Traducere de Anca Oroveanu, cronologie şi bibliografie de Andrei Pleşu,

Editura Humanitas, Bucureşti, 19276

Legile universului nu se schimbă niciodată pentru că sunt „temelii” ale întregii zidiri. Iar când

auzim pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zicând: „Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez”, să înţelegem că

Tatăl lucrează prin legile creaţiei şi ale vieţii; iar Fiul lucrează prin pronie, adică prin păzirea legilor

universului, care formează temeliile lumii văzute. Frumuseţea zidirilor create de Dumnezeu este aşa de

minunată, încât şi îngerii din cer se uimesc de armonia lor, după cum spune Iov: „Când s-au creat stelele,

lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei”(Iov 38,7)27.

Dumnezeu a creat lumea din bunătate, pentru ca să facă părtaşe şi alte fiinţe de iubirea Lui

interminabilă. Sfântul Dionisie Areopagitul zice: „Binele, prin însuşi faptul că există ca bine fiinţial, întinde

bunătatea la toate cele ce sunt”. Datorită razelor acestui Soare al existenţei, există îngerii şi sufletele şi

fiinţele necuvântătoare. „Dar şi plantele toate au viaţă nutritivă şi mişcătoare din Bine şi orice esenţă

neînsufleţită şi fără viaţă există din cauza Binelui şi din cauza Lui îşi are însufleţirea ei fiinţială”28.

Problema chipului lui Dumnezeu în om este pe larg dezbătută, Sfântul Vasile socotind că prin chip

trebuie să înţelegem raţiunea şi libertatea omului pe care Creatorul le-a pus dintru început în om, pe când

asemănarea se realizează continuu pentru a ne desăvârşi. Pentru realizarea acestui scop, Dumnezeu a făcut

pe om cu o grijă deosebită, nu numai pentru sufletul său, ci şi pentru trupul său: dacă animalele au capul

plecat spre pământ, omul îl are înălţat spre cer29. Pentru Sfântul Irineu distincţia „chip-asemănare”

corespunde cuplului paulin „om pământesc-om duhovnicesc”; deci, pentru el, Duhul Sfânt constituie

asemănarea cu Dumnezeu.

Potrivit explicaţiei lui Origen: „la întâia sa creaţie omul a primit demnitatea de chip” , dar

asemănarea „trebuie să o dobândească el însuşi prin strădaniile sale proprii imitând pe Dumnezeu”.

„Chipul” este ca un germen, „sufletul este fecundat de această sămânţă a Logosului şi formează astfel în el

pe Logosul zămislit…”30. A fi „în” chipul lu Dumnezeu, „după” chipul lui Dumnezeu şi a fi „chipul lui

Dumnezeu” nu sun deloc expresii sinonime. „După” chip înseamnă că Dumnezeu ar fi creat mai întâi un

Chip, o Imagine Prototip după care a creat apoi pe om. Această imagine intermediară poate fii

Înţelepciunea (cf. Sol. 7,26) sau Logosul. Dar, adevăratul Arhetip după care e creat şi recreat omul este

Hristos (Flp. 2,6), care este „chip” al lui Dumnezeu (2 Co. 4,4). Ansamblul tradiţiei cu privire la acest punct

27 ? *** Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 4, Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţittului Epfanie episcopul Romanului, Ediţie

îngrijită de Arhmandrit Ioanichie Bălan, Ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 2002, pp. 11-1228 ? Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., pp.230-23129 ? Calciu-Dumitreasa, Preot doctorand Gheorghe, op. cit., pp. 640-64130 ? Tomáš Špidlίk, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Manual sistematic, Ediţia a II-a, Traducere şi prezentare diac. Ioan I. Ică jr.,

Cuvânt înainte P. Marko I. Rupnik S.J., Editura Deisis, Sibiu, 2005, p.p. 927

poate fi rezumat spunând că omul este după chipul Logosului şi că el este chip al lui Dumnezeu prin

intermediul Logosului, fiind deci „chip al Chipului”31.

După chipul lui Dumnezeu fiind, omul e chemat să cunoască lumea cu ochii ui Dumnezeu,

adică să o contemple duhovniceşte, să recunoască raţiunile spirituale pe care se întemeiază toată făptura. O

asemenea cunoaştere a făpturilor presupune a şti ce, cum şi spre ce sunt (sfântul Maxim), adică o

recunoaştere a universului ca făptură adusă la existenţă pentru comuniunea veşnică şi fericită cu

Dumnezeu, de care e dependentă pentru realizarea acestui scop. De altfel, spune sfântul Maxim, “pomul

cunoştinţei binelui şi a răului este [chiar] zidirea văzută”. Omul e chemat să conştientizeze valoarea iconică

a creaţiei, adică să-l contemple pe Dumnezeu în ea ca într-o oglindă, realizarea deplinătăţii sale

existenţiale, vocaţia sa veşnică fiind condiţionată de modul şi relaţia cu lumea32.

Prin calitatea sa de sinteză, de inel al creaţiei, comentează sfântul Maxim Mărturisitorul, omul

este instrumentul cel mai potrivit pentru lucrarea Logosului în cosmos, care, “străbătând prin umanitate

în toate făpturile, pe măsura lor”, face ca acestea, “care prin fire sunt distanţate, să vină la unitate între

ele, prin convergenţa în jurul firii unice a omului”. O antropologie autentică nu poate face abstracţie de

dimensiunea cosmică a existenţei umane33.

După ce au fost create toate cele ce se văd şi fiecare lucru a fost pus la locul lui deosebit, în aşa

fel încât corpurile cereşti îmbrăţişează de jur-împrejur întregul univers, şi cele mai grele dintre ele şi care

au tendinţa să cadă în jos, cum sunt pământul şi apa, s-au statornicit laolaltă, în mijloc, atunci şi-au luat

locul în firea lucrurilor sub forma unor legături şi întăriri a tuturor făpturilor înţelepciunea şi puterea

dumnezeiască, singurele capabile să cârmuiască totul printr-o îndoită lucrare: aceea a stării şi a mişcării.

Prin ele a fost adus la viaţă ceea ce nu exista până atunci şi a fost statornicit de acum, fixând ca pe o axă

bolta cerească, rânduind-o ca pe o roată în drumul ei neîntrerupt, asigurându-le astfel pe amândouă

printr-o legătură de nezdruncinat ca şi cum ar fi strâns ca o sfoară în jurul pământului materia care se

învârtoşa în urma învârtirii ei circulare34.

Atunci când Dumnezeu dă naştere, în afara Sa, unui nou subiect, unui subiect liber, aceasta este

culmea actului Său creator. Aşadar, „noutatea” creaţiei nu adaugă nimic fiinţei lui Dumnezeu. După

Sfântul Vasile cel Mare, Tatăl este „cauza primordială a tot ceea ce a fost făcut”, Fiul „cauza operativă”,

iar Duhul „cauza care duce la desăvârşire”. După Sfântul Grigorie de Nazianz, Fiul Îl defineşte pe Tatăl:

31 ? Ibidem , p. 9032 ? Costache, drd. Doru, op. cit., p.9333 ? Costache, drd. Doru, op. cit., p. 91

34 ? Sfântul Grigorie de Nyssa, „Despre facerea omului”, PSB 30, p. 9 8

„Fiul este, prin urmare, afirmarea simplă şi concisă a Tatălui”. Astfel, fiecare fiinţă îşi are „ideea”,

„raţiunea” sa în Dumnezeu, în gândirea Creatorului care creează nu din capriciu, ci din „raţiune” (iar

aceasta este o altă semnificaţie a Logosului)35.

Atunci când spunem că fiinţele create îşi au cauza şi scopul existenţei în afara lor, vrem să spunem

că Dumnezeu a creat tot ceea ce există şi le-a creat cu un scop anume. Natura a tot ceea ce există este

energetică, deoarece însăşi existenţa lor tinde spre ceva care nu este numai faptul că există, ci realizarea

unui scop pentru care există.

Folosind limbajul Bisericii, putem spune că omul este „preotul” întregii creaţii a lui Dumnezeu, cel

care are posibilitatea să aducă înainte şi să ofere lui Dumnezeu natura creată, să aşeze pe tronul

Dumnezeirii „lutul” lumii36.

„Nu este nimic remarcabil, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, în a dori să faci din om chipul

universului, căci pământul trece, cerul se schimbă şi tot ceea ce este cuprins de ele este tot atât de trecător

ca şi ceea ce îl cuprinde. Desăvârşirea omului nu rezidă în ceea ce îl aseamănă cu restul creaţiei, ci în ceea

ce îl deosebeşte de cosmos şi îl aseamănă Creatorului său. Toţi părinţii, atât ai Bisericii de Răsărit cât şi ai

Bisericii de Apus au văzut în însuşi actul creării omului după chipul şi asemănarea lui dumnezeu o anumită

concordanţă primordială între fiinţa omului şi fiinţa lui Dumnezeu. „Numele de om, spune Sfântul

Grigorie Palama, nu este aplicat în mod diferenţiat sufletului sau trupului, ci amândurora, căci împreună

sunt făcute după chipul lui Dumnezeu”37.

Filosofii antici au înţeles poziţia centrală a omului şi au exprimat-o cu ajutorul naturii

„microcosmosului”. În special stoicii considerau că dacă omul este superior cosmosului, aceasta se

datorează faptului că el îl rezumă şi îi dă sens căci cosmosul este el însuşi un om uriaş, după cum omul este

un mic cosmos.

Lumea ăl urmează pe om deoarece îi este asemănătoare ca natură – „antroposferă” – am putea

spune, iar această legătură antropocosmică este împlinită atunci când este împlinită legătura chipului

uman cu Dumnezeu, prototipul lui. Căci omul nu poate aspira – fără a se distruge – să-şi ia în stăpânire

propria sa natură, în special, calitatea de microcopsmos ăn lume, ci îşi descoperă, dimpotrivă, plinătatea

atunci când îşi asumă universul pentru a-l oferi lui Dumnezeu38.

35 Vladimir Losski, op. cit., pp. 72-73.36 Christos Yannaras, op. cit., pp. 64-6537 Vladimir Losski, op. cit., pp. 169-170

38

? Vladimir Losski, op. cit, p. 969

După învăţătura Părinţilor Răsăriteni, omul „după chipul lui Dumnezeu” (inclusiv cu harul

Duhului) defineşte exact ceea ce este omul „prin natură”: „Omul e creat părtaş al naturii lui Dumnezeu…”

– spune Paul Evdokimov – şi atunci „harismatismul e inerent naturii umane”. Ceea ce Occidentul numeşte

„natural – supranatural”, autorii răsăriteni numesc pur şi simplu „uman – divin”, „creat – necreat”.

Prin urmare, „natural” este pentru om tot ceea ce este binele său adevărat: iubirea, credinţa,

virtutea, gnoza…Răutatea, adică păcatul, gândurile rele, patimile… toate aceste sunt „contrare naturii”.

Nu natura omului – explică Sfânrul Efrem Sirul – ci deprinderile ei sunt corupte, şi această

corupţie alterează natura. La avva Evagrie citim: „Când am fost făcuţi la început, seminţele virtuţii se

găseau natural în noi, dar răutatea nicidecum…”39.

Însuşi Sfântul Ignatie mărturiseşte: „Omul a fost creat după perfecţiunea chipului lui Dumnezeu

şi după asemănarea Sa”. Plinătatea asemănării era necesară ca omul să corespundă destinaţiei sale, şi

anume aceea de a fi biserică a Atotperfecţiunii Dumnezeieşti. Dar, acelaşi Sfânt ne pune în faţa realităţi

crude zicând: „este cu neputinţă, aflându-ne în starea noastră de cădere , să primim o clară explicaţie,

privind starea de desăvârşire, după trup şi după suflet în care au fost strămoşii noştri”40.

Dumnezeu îl voia pe om să crească în libertate prin efortul propriu. Libertatea ca semn al puterii

spiritului nu e numai un dar, ci un rezultat al efortului. Poruncindu-i să nu mănânce din pomul simţirii,

fără să fie călăuzit de libertatea spiritului, Dumnezeu i-a poruncit de fapt să rămână liber şi să crească în

spirit sau în libertate.

Greutatea de a cunoaşte caracterul transparent al creaţiei şi al persoanei proprii, care deschide

sensurile lor infinite, vine şi din faptul că întreaga creaţie şi persoana umană nu mai pot opri procesul de

corupere care duce pe fiecare om la moarte41.

Bibliografie

1.Berdiaev, Nikolai, Cuvânt înainte la Sensul creaţiei, Traducere de Anca Oroveanu, cronologie şi

bibliografie de Andrei Pleşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1927

2.Briancianinov, Sfântul Ignatie, Cuvânt despre om, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului

Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007

39 Tomáš Špidlίk, op. cit, pp. 98-9940 Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre om, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul

Alexandriei şi Teleormanului, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007, pp. 5-641 Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, op. cit., pp. 319-322

10

3. Calciu-Dumitreasa, Preot doctorand Gheorghe, „Crearea lumii expusă în Hexaemeronul Sfântului

Vasile cel Mare”, în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, numărul 4, Bucureşti, 1975, pp. 633-641

4. Cleopa, Arhimandrit Ilie, Valoarea Sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, 2002

5. Costache, drd. Doru, „Omul şilumea în viziunea Părinţilor Răsăriteni”, în Glasul Bisericii, nr 6-12,

Sibiu, 1995, pp.91-106

7. Drugaş, Drd. Şerban Gheorghe, „Creaţie şi eshatologie”, în Mitropolia Ardealului, Revistă

Teologică, numărul 2, Editura Andreiana, sibiu, 2008, pp. 5-44

8. Špidlίk, Tomáš, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Manual sistematic, Ediţia a II-a, Traducere şi

prezentare diac. Ioan I. Ică jr., Cuvânt înainte P. Marko I. Rupnik S.J., Editura Deisis, Sibiu, 2005

9. Stăniloae, Preot Profesor Doctor Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 1, Tipărit cu

binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996

10. Christos Yannaras, Abecedar al credinei, Introducere în Teologia Ortodoxă, Traducere de preot dr.

Constantin Coman, Editura Bizanină, Bucureşti, 1996

11. *** Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 4, Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţittului Epfanie

episcopul Romanului, Ediţie îngrijită de Arhmandrit Ioanichie Bălan, Ediţia a II-a, Editura Episcopiei

Romanului, Roman, 2002

12. Sfântul Grigorie de Nyssa, „Despre facerea omului”, PSB 30

11