Copilărie de Rainer Maria Rilke

Cum curge vremea şcolii cu-n alai de aşteptări şi spaime fără glas. Singurătăţi, e-o veşnicie-un ceas... Liber apoi: hai-hui, pe străzi, la pas, sar ape din fântâni, în pieţe, la popas. Şi-n parcuri lumea se deschide evantai. Şi-n haina-ţi mică treci, te simţi ca-n rai, păşeşti ca nimeni altul, seamăn n-ai: O, vreme de mirări, o, veşnicie-ceas, singurătate, stai.

Prin toate să priveşti departe vrei: bărbaţi, femei; bărbaţi, bărbaţi, femei, copii-n culori pestriţe, mai aparte; şi-o casă ici, un câine mai departe, şi spaima-ncet cu-ncrederea se-mparte: o, plânset fără sens, o, vis, fior de moarte, abis fără temei.

Şi să te joci: inel şi cerc şi mingi, în parcul ce molatic se-ofileşte, şi pe cei mari în treacăt să-i atingi, de-a prinselea când joci fugind orbeşte, seara, tăcut, spre casă să te-mpingi cu mâna apucată părinteşte: o, înţelegere, uşor te stingi, o, frică, greul creşte.

Şi-ngenuncheat la iazul de sineală să stai, cu-o barcă mică lângă unde; s-o uiţi apoi, căci altele, cu fală mai mare trec, pe apele rotunde, să te gândeşti la feţişoara pală ce cufundată-n unde se ascunde: Copilărie, lunecoasă învoială. Spre ce? Spre unde?