Contractele de transport internaţional de mărfuri

1. Contractul internaţional de transport rutier de mărfuri

Actul normativ de bază în acest domeniu este Convenţia referitoare la contractul de transport

internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), încheiată la Geneva în data de 19 mai 1956. Convenţia de

la Geneva se aplciă oricărui contract de transport de mărfuri pe şosele, când locul primirii mărfii şi

locul pentru eliberare sunt situate în două ţări diferite, dintre care cel puţin una este parte

contractantă la CMR.

Încheierea contractului de transport rutier internaţional de mărfuri se constată printr-o

scrisoarea de trăsură. Scrisoarea de trăsură se întocmeşte ân trei exemplare originale semnate de

expeditor şi transportator. Primul exemplar se remite expeditorului, al doilea însoţeşte marfa, iar al

treilease reţine de transportator. Până la proba contrară, scrisoarea de trăsură face dovada condiţiilor

contractului şi a primirii mărfii de către transportator.

Dacă în scrisoarea de trăsură nu se menţionează că transportul este supus dispoziţiilor CMR,

transportatorul va răspunde pentru tpate cheltuielile şi daunele rezultate.

Transportul mărfurilor în trafic rutier implică trei etape distincte şi succsive: primirea mprfii

la locul de plecare de către cărăuş, parcurgerea itinerariului stabilit şi eliberarea mărfii

destinatarului.

Obligaţiile expeditorului sunt reglementate de dispoziţiile CMR. Acestea sunt obligaţia de

ambalare a mărfii, obligaţia de predare a mărfii, obligaţia de a suporta cheltuielile de verificare a

mărfii, obligaţia de a-l informa pe transportator, obligaţia de încărcare a mărfii şi obligaţia de plată

a preţului de transport.

Obligaţia de ambalare a mărfii se întemeiază în absenţa altor dispoziţii pe răspunderea

expeditorului pentru daunele şi cheltuielile cauzate de defectuozitatea ambalajului. Exportatorul va

fi exonerat de răspundere în cazul în care defectuozitatea era aparentă sau cunoscută

transportatorului, care nu a făcut rezerve motivate.

Obligaţia de predare a mărfii, fără a fi menţionată expres, rezultă din caracterul consensual

al contractului de transport. Locul şi data predării reprezintă menţiuni obligatorii ale documentului

de transport.

Obligaţia de a suporta cheltuielile de verificare a mărfii revine expeditorului, dacă

transportatorul solicită plata lor. Cu toate că această obligaţie revine cărăuşului, în momentul luării

în primire a mărfii, expeditorul poate să ceară verificarea de către transportator a greutăţii brute sau

a cantităţii mărfii ori a conţinutului coletelor. Rezultatul verificărilor se consemnează în scrisoarea

de trăsură.

Obligaţia de a-l informa pe transportator despre natura exactă a pericolului şi de a indica

eventual precauţiile care trebuie luate revine exportatorului atunci când predă la transport mărfuri

periculoase.

Obligaţia de încărcare a mărfii revine expeditorului, dacă a fost convenită de părţile

contractante. În llipsa unor disspoziţii ale Convenţiei, se poate stabili, printr-o menţiune facultativă,

în sarcina cui va reveni obligaţia.

Obligaţia de plată a preţului de transport nu este prevăzută de Convenţie. Întrucât raporturile

contractuale se stabilesc între expeditor şi cărăruş, obligaţia de plată a preţului va fi suportată de

expeditor. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor Convenţiei, menţiunile adiţionale din scrisoarea de

trăsură trebuie să indice cheltuielile ăe care expeditorul le ia asupra sa.

Obligaţiile transportatorului sunt obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii, obligaţia de

verificare a mărfii, obligaţia de a transporta marfa, obligaţia de conservare şi de predare a mărfii.

Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii nu este reglementată de Convenţie. Prin

menţiunile înscrise în documentul de transport, părţile pot conveni în sarcina cui va reveni obligaţia

de încărcare şi descărcare a mărfii.

Obligaţia de verificare a mărfii implică cercetarea exactităţii menţiunilor din scrisoarea de

trăsură referitoare la numărul de colete şi la starea aparentă a mărfii şi a ambalajului. Verificarea se

face la primirea mărfii, în măsura în care transportatorul dispune de mijloace rezonabile.

Obligaţia de a transporta marfa în termenele convenite implică respectarea momentului

privind executarea deplasării. Data eliberării mărfii este consemnată de către părţi, iar în absenţa

unei menţiuni livrarea se face într-un termen rezonabil.

Obligaţia de conservare a mărfii presupune că la destinaţie marfa trebuie să fie conformă

celei predate la locul de plecare. Fără a fi menţionată în Convenţie, obligaţia de conservare este

admisp implicit prin reglementarea răspunderii transportatorului pentru pierderea sau avarierea

mărfii.

Obligaţia de predare a mărfii şi scrisorii de trăsură incumbă transportatorului la locul

prevpzut pentru eliberare. Contra unei dovezi de primire, transportatorul va elibera marfa

destinatarului împreună cu al doilea exemplar al scrisorii de trăsură.

Deşi nu participă la încheierea contractului de transport, destinatarului îi revin anumite

obligaţii. În funcţie de prevederile aplicabile, principalele obligaţii care pot fi în sarcina

destinatarului sunt obligaţia de descărcare a mărfii din vehicul, obligaţia de plată a cheltuielilor

aferente transportului şi obligaţia de plată a sumelor ramburs indicate în scrisoarea de trăsură.

2. Contractul internaţional de transport de mărfuri pe calea ferată

Actul normativ de bază în domeniu este reprezentat de Convenţia privind transporturile

internaţionale feroviare COTIF, încheiată la Berna la 9 mai 1980. Convenţia de la Berna a intrat în

vigoare la data de 1 mai 1985.

Prin contractul de transport, transportatorul se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros,

la locul de destinaţie şi să o predea destinatarului. Existenţa contractului de transport se constată

printr-o scrisoare de trăsură. Scrisoarea de trăsură cuprinde mai multe menţiuni: obligatorii,

circumstanţiale şi facultative. Scrisoarea de trăsură este semnată de expeditor şi de transportator.

Semnătura poate fi înlocuită printr-o ştampilă, o indicaţie a maşinii contabile sau prin orice altă

modalitate adecvată. Duplicatul scrisorii de trăsură, pe care se certifică luarea în primire a mărfii, se

remite expeditorului de către transportator. Scrisoarea de trăsură nu are valoarea unui conosament,

nefiind un titlu reprezentativ al mărfii.

Obligaţiile principale ale exepeditorului sunt obligaţia de ambalare a mărfii, obligaţia de

predare a mărfii, obligaţia de încărcare a mărfii, obligaţia de plată a tarifelor de transport, obligaţia

de remitere a documentelor necesare îndeplinirii formalităţilor administrative.

Obligaţia de ambalare a mărfii revine expeditorului. Lipsa sau defectuozitatea ambalajului

mărfii atrag răspunderea expeditorului pentru toate pagubele şi cheltuielile suportate de

transportator. Prin excepţie, expeditorul nu va răspunde în cazul în care defectuozitatea ambalajului

fiind parentă sau cunoscută în momentul luării în primire, transportatorul nu a făcut rezerevele

necesare.

Obligaţia de predare a mărfii implică respectarea stipulaţiilor convenite de părţi. Marfa se

predă de către expeditor în locul şi la data specificate în scrisoarea de trăsură. În orice moment,

trasnporatorul are dreptul de a verifica dacă marfa predată corepsunde cu menţiunile înscrise în

documentul de transport.

Obligaţia de încărcare a mărfii revine expeditorului, numai când este stabilită prin

înţelegerea părţilor contractante. În absenţa unei convenţii, încărcarea revine exportatorului pentru

colete, iar pentru vagoanele complete expeditorului.

Obligaţia de plată a tarifelor de transport, în absenţa unei convenţii contrare între părţi,

aparţine expeditorului. Tarifele cuprind preţurile de transport, tarifele accesorii, tarifele vamale şi

alte tarife survenitdin momentul încheierii contractului de transport pentru livrare.

Obligaţia de remitere a documentelor necesare îndeplinirii formalităţilor administrative

presupune ca expeditorul să pună la dispoziţia detsinatarului toate actele şi informaţiile dorite. Dacă

transportatorul nu este vinovat, expeditorul va răspunde pentru toate pagubele care ar putea rezulta

din lipsa, insuficienţa sau inexactitatea acestor documente şi informaţii.

Obligaţiile transportatorului sunt obligaţia de încărcare şi descărcare a mprfii, obligaţia de a

transporta marfa, obligaţia de îndeplinire a formalităţilor administrative, obligaţia de conservare a

mărfii, obligaţia de livrare a mprfii şi de remitere a scrisorii de trăsură şi obligaţia de solicita

instrucţiuni.

Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii reine transportatorului, în cazurile convenite de

părţi. Dacă nu există o înţelegere, încărcarea şi descărcarea incumbă transportatorului numai pentru

colete.

Obligaţia de a transporta marfa în cadrul termenelor de livrare implică deplasarea

încărcăturii la locul de destinaţie. Termenele de livrare se stabilesc de expeditor şi transportator.

Termenele de livrare încep să curgă după luarea în primire a mărfii.

Obligaţia de îndeplinire a formalităţilor administrative este asumată de transportator, în baza

documentelor anexate la scrisoarea de trăsură sau puse la dispoziţie de către către expeditor.

Transportatorul nu trebuie să verifice dacă documentele şi informaţiile sunt exacte sau suficiente. El

va răspunde doar pentru consecinţele pierderii sau utilizării incorecte a documentelor care i-au fost

remise.

Obligaţia de conservare a mărfii nu este menţionată de Regulile uniforme. Obligaţia de a

conserva marfa rezultă din modul în care este reglementată răspunderea cărăuşului pentru pierderea

şi avarierea mărfii, survenite din momentul luării în primire a încărcăturii pînă la livrare.

Obligaţia de livrare a mărfii şi de rmeitere a scrisorii de trăsură revine

transportatoruluicontra descărcării şi plăţii creanţelor care rezultă din contractul de transport. Dacă

marfa a fost livrată fără încasarea unui ramburs, transportatorul trebuie să-l despăgubească pe

expeditor la concurenţa sumei rambursului, menţinându-şi dreptul de regres împotriva

destinatarului.

Obligaţia de a solicita instrucţiuni revine transportatorului în cazul unor împiedicări la

transport sau la livrare. În cazul de împiedicare la transport, cărăuşul poate să decidă modificare din

oficiu a itinerariului mărfii ori să ceară instrucţiuni persoanei în drept de a dispune de marfă. În

cazul de împiedicare la livrare, transportatorul trebuie să ceară instrucţiuni de la expeditor, cu

excepţia situaţiei în care, printr-o menţiune în scrisoarea de trăsură, se prevede returnarea mărfii din

oficiu.

În desfăşurarea contractului de transport, anumite obligaţii pot fi în sarcina destinatarului.

Corespunzător particularităţilor contractului, principalele sale obligaţii sunt obligaţia de descărcare

a mprfii după livrare, obligaţia de plată a tarifelor, obligaţia de plată a rambursului indicat în

scrisoarea de trăsură.

3. Contractul internaţional de mărfuri pe calea ferată

Actul normativ de bază în domeniu este reprezentat de Convenţia privind transporturile

internaţionale feroviare COTIF, încheiată la Berna, la 9 mai 1980. Convenţia de la Berna a intrat în

vigoare la 1 mai 1985.

Prin contractul de transport, transportatorul se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros

la locul de destinaţie şi să o predea destinatarului. Existenţa contractului de transport se constată

printr-o scrisoare de trăsură. Acest document de transport are la bază un model uniform, întocmit de

asociaţiile internaţionale ale transportatorilor de acord cu asociaţiile internaţionale ale clientului şi

cu organismele competente în materie vamală din statele membre.

Scrisoarea de trăsură este semnată de expeditor şi de transportator. Totuşi, semnătura poate fi

înlocuită printr-o ştampilă, o indicaţie a maşinii contabile sau prin orice altă modalitate adecvată.

Duplicatul scrisorii de trăsură, pe care se certifică luarea în primire a mărfii, se remite expeditorului

de către transportator. Scrisoarea de trăsură nu are însă valoarea unui conosament, nefiind un titlu

reprezentativ al mărfii.

Obligaţiile principale ale expeditorului sunt obligaţia de ambalare a mărfii, obligaţia de

predare a mărfii, obligaţia de încărcare a mărfii, obligaţia de plată a tarifelor de transport şi obligaţia

de remitere a documentelor necesare îndeplinirii formalităţilor administrative.

Obligaţia de ambalare a mărfii revine, în regulă generală, expeditorului. Lipsa sau

defectuozitatea ambalajului mărfii atrag răspunderea expeditorului pentru toate pagubele şi

cheltuielile suportate de transportator. Prin excepţie, expeditorul nu va răspunde în cazul în care

defectuozitatea ambalajului, fiind aparentă sau cunoscută în momentul luării în primire,

transportatorul nu a făcut rezervele necesare.

Obligaţia de predare a mărfii implică respectarea stipulaţiilor convenite de părţi. Marfa se

predă de către expeditor în locul şi la data specificate în scrisoarea de trăsură. În orice moment,

transportatorul are dreptul de a verifica dacă marfa predată corespunde cu menţiunile înscrise în

documentul de transport. Dacă cel în drept lipseşte, verificarea se face în prezenţa a doi membri

independenţi. Rezultatul verificării se menţionează în scrisoarea de trăsură, precum şi în duplicat,

dacă mai este deţinut de transportator.

Obligaţia de încărcare a mărfii revine expeditorului, numai cînd este stabilită prin

înţelegerea părţilor contractante. În absenţa unei convenţii, încărcarea incumbă transportatorului

pentru colete, iar pentru vagoanele complete, expeditorului. În situaţia unei încărcări defectuoase

efectuată de expeditor, el va răspunde pentru paguba suferită de către transportator. Dovada

încărcării defectuoase revine transportatorului.

Obligaţia de plată a tarifelor de transport, în absenţa unei convenţii contrare între părţi,

revine expeditorului. Tarifele cuprind preţurile de transport, tarifele accesorii, tarifele vamale şi alte

tarife survenite din momentul încheierii contractului de transport pînă la livrare.

Obligaţia de remitere a documentelor necesare îndeplinirii formalităţilor administrative

presupune ca expeditorul să pună la dispoziţia destinatarului toate actele şi informaţiile dorite. În

măsura în care transportatorul nu este vinovat, expeditorul va răspunde pentru toate pagubele care

ar putea rezulta din lipsa, insuficienţa sau inexactitatea acestor documente şi informaţii.

Principalele obligaţii ale transportatorului sunt obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii,

obligaţia de a transporta marfa în cadrul termenelor de livrare, obligaţia de îndeplinire a

formalităţilor administrative, obligaţia de conservare a mărfii, obligaţia de livrare a mărfii şi de

remitere a scrisorii de trăsură şi obligaţia de a solicita instrucţiuni.

Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii revine transportatorului, în cazurile convenite

de părţi. Dacă nu există o înţelegere, încărcarea şi descărcarea incumbă transportatorului numai

pentru colete.

Obligaţia de a transporta marfa în cadrul termenelor de livrare implică deplasarea

încărcăturii la locul de destinaţie. Termenele de livrare se stabilesc de către expeditor şi

transportator. Termenele de livrare încep să curgă după luarea în primire a mărfii.

Obligaţia de îndeplinire a formalităţilor administrative este asumată de transportator, în baza

documentelor anexate la scrisoarea de trăsură sau puse la dispoziţie de către expeditor.

Transportatorul nu trebuie să verifice dacă documentele şi informaţiile sînt exacte sau suficiente. El

va răspunde doar pentru consecinţele pierderii sau utilizării incorecte a documentelor care i-au fost

remise.

Obligaţia de conservare a mărfii nu este menţionată de Regulile uniforme. Cu toate acestea,

obligaţia transportatorului de a conserva marfa rezultă din modul în care este reglementată

răspunderea cărăuşului pentru pierderea şi avarierea mărfii, survenite din momentul luării în primire

a încărcăturii pînă la livrare.

Obligaţia de livrare a mărfii şi de remitere a scrisorii de trăsură la locul prevăzut se asumă de

transportator contra descărcării şi plăţii creanţelor care rezultă din contractul de transport. Dacă

marfa a fost livrară fără încasarea unui ramburs, transportatorul trebuie să-l despăgubească pe

expeditor la concurenţa sumei rambursului, menţinîndu-şi dreptul de regres împotriva

destinatarului.

Obligaţia de a solicita instrucţiuni revine transportatorului în situaţia unor împiedicări la

transport sau la livrare. În primul caz, de împiedecare la transport, cărăuşul poate să decidă

modificarea din oficiu a itinerarului mărfii ori să ceară instrucţiuni persoanei în drept de a dispune

de marfă. În al doilea caz, de împiedecare la livrare, transportatorul trebuie să ceară instrucţiuni de

la expeditor, cu excepţia situaţiei în care, printr-o menţiune în scrisoarea de trăsură, se prevede

returnarea mărfii din oficiu.

În derularea contractului de transport, anumite obligaţii pot fi în sarcina destinatarului.

Corespunzător particularităţilor contractului, principalele sale obligaţii sunt obligaţia de descărcare

a mărfii după livrare, obligaţia de plată a tarifelor şi obligaţia de plată a rambursului indicat în

scrisoarea de trăsură.

4. Contractul internaţional de transport de mărfuri pe mare

Traficul maritim internaţional se efectuează pe baza unor contracte de transport.

Semnificaţia comercială a transportului se exprimă prin folosirea navelor maritime în activităţi cu

caracter privat. În funcţie de modalitatea de realizare, deplasarea mărfurilor pe mare poate fi

ocazională sau cu periodicitate regulată. În general, cursele ocazionale se efectuează pe baza unui

contract de navlosire, iar cursele permanente a unui contract de transport maritim. Cu toate că se

definesc prin aceleaşi finalităţi, deplasarea de mărfuri pe mare, cele două contracte sînt distincte.

Obiectul contractului de navlosire îl formează nava în stare de navigabilitate, pe cînd

contractul de transport maritim are în vedere deplasarea unor mărfuri de către cărăuşi. Raporturile

dintre părţi se stabilesc între armator şi navlositor prin contractul de navlosire şi între cărăuş şi

expeditor în contractul de transport maritim. În privinţa probei, contractul de navlosire se dovedeşte

prin charter party, iar contractul de transport maritim prin conosament. De asemenea, obligaţiile

părţilor contractante sînt proprii fiecărei operaţiuni de transport maritim.

Prin contractul de navlosire, armatorul se obligă să pună la dispoziţia navlositorului o navă

în stare de navigabilitate în schimbul unui preţ numit navlu. Folosinţa navei se transmite prin

navlosire, care confirmă distinctivitatea operaţiunii.

Pentru contractul de navlosire se foloseşte denumirea charter party (Ch/P sau C/P).

Formularea provine din expresia latină carta partita, care, în evul mediu, desemna documentul de

transport. Contractul de navlosire este bilateral, consensual, comutativ şi cu titlu oneros. Părţile

contractului de navlosire sînt armatorul şi navlositorul.

Armatorul sau navlosantul este persoana care pune nava la dispoziţia celeilalte părţi.

Calitatea de armator aparţine proprietarului, naver shipowner sau unui alt operator, prin intermediul

unui contract de subnavlosire. Navlositorul sau charterer este beneficiarul operaţiunii. În schimbul

unui preţ, navlositorul foloseşte nava pe toată durata contractului.

Obligaţiile care revin părţilor sînt configurate de forma contractului de navlosire convenită

pentru transportul mărfii.

Obligaţia de punere la dispoziţie a navei şi de menţinere a bunei stări de navigabilitate pe

toată durata contractului incumbă armatorului. La locul şi momentul prevăzut în contract, armatorul

este ţinut să pună la dispoziţia navlositorului o navă aptă pentru navigaţie.

Obligaţia de plată a navlului reprezentînd preţul transportului revine navlositorului. Plata

navlului se face în cuantumul şi modalităţile stabilite prin contract. Preţul navlului va fi determinat

de cheltuielile navei în marş şi în staţionare, de modul în care este navlosită nava şi de cererea de

transport.

Obligaţia de asigurare a navei este în sarcina armatorului, care exercită gestiunea nautică. În

navlosirea navei nude, armatorul fiind ţinut numai să pună la dispoziţie nava convenită, asigurarea

vasului revine navlositorului.

Obligaţia de armare a navei incumbă părţii contractante care deţine gestiunea nautică. În

navlosirea navei nude, obligaţia este asumată de navlositor, iar în navlosirea pe timp determinat şi

navlosirea de călătorie, de armator.

Obligaţia de plată a salariilor şi a hranei echipajului revine armatorului, în calitate de titular

al gestiunii nautice, precum şi navlositorului în navlosirea navei nude.

Obligaţia de procurare a combustibililor este în sarcina navlositorului, care păstrează

gestiunea comercială, dar şi armatorului în navlosirea navei nude.

Obligaţia de a procura încărcătura navei revine navlositorului. Marfa trebuie adusă de

navlositor la locul de încărcare şi pregătită pentru încărcare. Întrucît timpul curge în defavoarea

celui care deţine gestiunea comercială, marfa aşteaptă nava. Felul şi cantitatea mărfii sînt

determinate de natura contractului. În funcţie de situaţia concretă, se folosesc expresiile caric

parţial, part cargo sau caric plin şi complet, ful and complete cargo.

Obligaţia de plată a taxelor portuare, de pilotaj, de remorcare şi de trecere prin canaluri

navigabile incumbă părţii care exercită gestiunea comercială, adică armatorului în navlosirea pe

călătorie şi navlositorului în celelalte forme ale contractului de navlosire.

În materia transporturilor maritime organizate, reglementarea de bază este reprezentată de

Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 31

martie 1978. Convenţia cuprinde, în principal, reguli uniforme de drept material aplicabile

contractului de transport maritim. Convenţia de la Hamburg a fost deschisă spre semnare tuturor

statelor la 31 martie 1978. Convenţia a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1992. Convenţia de la

Hamburg se aplică transportului internaţional de mărfuri pe mare. În sfera Convenţiei, se includ

toate contractele de transport de mărfuri pe mare între state diferite.

Prin contractul de transport pe mare cărăuşul se obligă, contra plăţii unui navlu, să transporte

mărfuri de la un port la altul. Contractul de transport maritim este bilateral, consensual, comutativ şi

cu titlu oneros. Părţile contractului de transport maritim sînt cărăuşul, încărcătorul şi destinatarul.

Cărăuşul sau carrier este persoana care sau în numele căreia se încheie un contract de

transport de mărfuri pe mare. În sensul Convenţiei, conceptul de cărăuş are şi o accepţiune specială.

Prin cărăuş efectiv se înţelege orice persoană căreia i s-a încredinţat, de către cărăuş, efectuarea

parţială sau în întregime a unui transport de mărfuri. Încărcătorul sau shipper este persoana care sau

din autorizarea căreia s-a încheiat cu cărăuşul un contract de transport de mărfuri pe mare. De

asemenea, încărcător este persoana care sau din autorizarea căreia mărfurile sînt predate cărăuşului.

Destinatarul sau consignee este persoana îndreptăţită să preia mărfurile. În acelaşi contract,

destinatarul poate fi şi încărcător.

Principalele obligaţii ale încărcătorului sunt obligaţia de predare a mărfii, obligaţia de

marcare a mărfurilor periculoase, obligaţia de garanţie referitoare la exactitatea indicaţiilor înserate

în conosament şi obligaţia de plată a navlului.

Obligaţia de predare a mărfii, fără a fi reglementată, rezultă din caracterul consensual al

contractului. Încărcătorul trebuie să predea marfa la data şi în portul prevăzut în contractul de

transport.

Obligaţia de marcare a mărfurilor periculoase implică respectarea anumitor reguli.

Încărcătorul trebuie să aplice pe mărfurile periculoase un marcaj sau o etichetă, care să indice

situaţia încărcăturii. De asemenea, încărcătorul este ţinut să îl informeze pe cărăuş, în momentul

predării mărfii, despre caracterul periculos al încărcăturii şi, dacă este necesar, asupra precauţiilor

necesare.

Obligaţia de garanţie referitoare la exactitatea informaţiilor înserate în conosament

presupune că marfa efectiv predată trebuie să corespundă declaraţiilor făcute de încărcător.

Dispoziţiile aplicabile instituie o garanţie legală, considerîndu-se că încărcătorul garantează pe

cărăuş pentru menţiunile privind natura generală a mărfii, marcajul, numărul, cantitatea şi greutatea.

Obligaţia de plată a navlului revine încărcătorului în schimbul transportului mărfii la

destinaţia stabilită. În mod obişnuit, navlul se plăteşte la luarea în primire a mărfii, nefiind inclus în

conosament.

Obligaţiile principale ale cărăuşului sunt obligaţia de luare în primire a mărfii, obligaţia de

încărcare şi de descărcare a mărfii, obligaţia de a transporta marfa, obligaţia de conservare a mărfii

şi obligaţia de livrare a mărfii.

Obligaţia de luare în primire a mărfii este corelativă obligaţiei de predare a încărcătorului.

Întrucît reprezintă momentul de la care începe răspunderea cărăuşului, data preluării mărfii în portul

de încărcare trebuie menţionată în conosament.

Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfii se realizează în porturile precizate în contractul

de transport maritim.

Obligaţia de a transporta marfa implică deplasarea mărfii din portul de încărcare pînă în

portul de destinaţie în termenul menţionat în conosament.

Obligaţia de conservare a mărfii durează pe toată perioada în care încărcătura se află în grija

cărăuşului, de la portul de încărcare pînă la portul de destinaţie.

Obligaţia de livrare a mărfii se execută la prezentarea conosamentului de către destinatar sau

alt posesor legitim. Dacă nu s-a întocmit un conosament, marfa va fi livrată destinatarului înscris în

documentul emis de către cărăuş. Din acest moment, răspunderea cărăuşului pentru marfă încetează

În calitate de posesor legitim al conosamentului sau altui document, destinatarul are anumite

îndatoriri. El trebuie să preia marfa de la cărăuş şi să plătească navlul şi contrastaliile la portul de

încărcare în măsura în care au fost menţionate în conosament.

5. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri

În materia transportului fluvial, un interes deosebit prezintă dezvoltarea colaborării în

traficul internaţional pe Dunăre. Între societăţile de navigaţie din statele riverane, a fost adoptată la

Siofok, la 2 septembrie 1989, Convenţia privind condiţiile generale de transport de mărfuri în trafic

internaţional pe Dunăre. Convenţia cadru a fost modificată şi completată la Conferinţa de la Viena

din 3 septembrie 1994. Cu modificările intervenite, Convenţia este în vigoare de la 1 ianuarie 1995.

Convenţia de la Siofok se aplică transportului internaţional de mărfuri între porturile dunărene de

încărcare şi de descărcare. Domeniul de aplicare al Convenţiei nu include transportul de persoane şi

nici transportul intern de mărfuri pe Dunăre.

Prin contractul de transport fluvial cărăuşul se obligă faţă de navlositor să transporte marfa

luată în primire, între două porturi dunărene, şi să o predea primitorului, la termenul stabilit, în

schimbul plăţii unui navlu. Contractul de transport de mărfuri pe Dunăre este bilateral, consensual,

comutativ şi cu titlu oneros. De asemenea, contractul este comercial şi internaţional. Încheierea

contractului se produce prin acceptarea de către cărăuş a cererii de transport întocmită de navlositor.

Principalele obligaţii ale expeditorului sunt obligaţia de ambalare corespunzătoare a mărfii,

obligaţia de predare a mărfii, obligaţia de remitere a documentelor care însoţesc marfa, obligaţia de

suportare a cheltuielilor de încărcare şi descărcare a navei şi obligaţia de plată a navlului.

Obligaţia de ambalare corespunzătoare a mărfii priveşte asigurarea integrităţii mărfurilor la

transport şi transbordarea. În cazul prezentării mărfii în ambalaj necorespunzător, cărăuşul este

îndreptăţit să refuze primirea la transport a partidei de marfă. Dacă marfa necesită o manipulare

specială, cărăuşul trebuie să facă un marcaj distinct.

Obligaţia de predare a mărfii revine expeditorului în cadrul operaţiunilor de încărcare. Marfa

se predă la bordul navei, fiind preluată de către cărăuş. Predarea poate fi şi anterioară încărcării, caz

în care marfa se depozitează în magazia cărăuşului, în schimbul plăţii convenite între părţi.

Obligaţia de remitere a documentelor care însoţesc marfa presupune ca expeditorul să

transmită cărăuşului, în portul de încărcare, toate actele necesare, cerute de către autorităţile vamale

sau sanitare.

Obligaţia de suportare a cheltuielilor de încărcare şi descărcare a navei revine în toate

situaţiile expeditorului sau primitorului mărfii. Operaţiunile de încărcare şi descărcare a mărfii se

efectuează cu forţele şi mijloacele portului, ale cărăuşului ori cele ale expeditorului sau

primitorului. Încărcarea sau descărcarea mărfii trebuie îndeplinită în limita timpului de stalii, stabilit

prin înţelegerea părţilor.

Obligaţia de plată a navlului se execută în termen de 48 de ore de la primirea facturii

cărăuşului, dacă nu există o altă prevedere. Navlul se determină în conformitate cu dispoziţiile

Convenţiei despre tarifele dunărene pentru transporturi de marfă internaţionale, MGDT.

Obligaţiile principale ale cărăuşului sunt obligaţia de punere la dispoziţie a navei, obligaţia

de preluare a mărfii, obligaţia de a transporta marfa la timp în portul de destinaţie, obligaţia de

conservare a mărfii, obligaţia de predare a mărfii şi obligaţia de a solicita instrucţiuni.

Obligaţia de punere la dispoziţie a navei presupune ca pînă la începerea încărcării, cărăuşul

să asigure starea tehnică a vasului, pentru primirea în siguranţă şi transportul corespunzător al

mărfii. Nava pentru încărcarea mărfii poate fi pusă la dispoziţie cu o întîrziere de pînă la 48 de ore

faţă de termenul convenit la primirea cererii.

Obligaţia de preluare a mărfii priveşte primirea mărfii la bordul navei. Dacă încărcarea se

face cu mijloacele cărăuşului, se poate conveni ca momentul preluării mărfii să fie prealabil

încărcării. Marfa va fi depozitată, pînă la încărcarea pe navă, în magaziile cărăuşului pe cheltuiala

expeditorului.

Obligaţia de a transporta marfa în portul de destinaţie se îndeplineşte în cadrul unui anumit

termen. Cu excepţia perioadei de iarnă, termenul de livrare este stabilit în Anexa nr. 4 la Convenţie.

Termenul de livrare se calculează de la ora zero a zilei următoare celei în care se termină

operaţiunile de încărcare, fiind îndeplinite toate formalităţile necesare. Termenul se încheie în ziua

cînd cărăuşul înmînează primitorului mărfii notice-ul, care confirmă că nava este gata de

descărcare.

Obligaţia de conservare a mărfii implică transportul în siguranţă a încărcăturii din portul de

expediţie în cel de destinaţie. Pentru marfa transportată, obligaţia de conservare începe în momentul

primirii mărfii pe navă şi se termină în cel al predării la bordul vasului. Dacă marfa a fost preluată

sau predată anterior sau ulterior descărcării, obligaţia de conservare durează între primirea şi

predarea mărfii din magazie.

Obligaţia de predare a mărfii presupune livrarea încărcăturii în portul de destinaţie

primitorului desemnat în cererea de transport şi scrisoarea de trăsură (art. 4). În mod obişnuit, marfa

se predă la bordul navei.

Obligaţia de a solicita instrucţiuni revine cărăuşului în cazul apariţiei unor circumstanţe care

împiedică transportul şi predarea mărfii. Datorită anumitor evenimente, independente de cărăuş,

navigaţia se închide, se opreşte ori se limitează şi marfa nu poate fi livrată pe calea apei în portul de

destinaţie.

Obligaţiile care revin primitorului mărfii sunt obligaţia de preluare a mărfii de la cărăuş şi

obligaţia de plată a cheltuielilor de descărcare şi de depozitare a mărfii în magazia cărăuşului.

6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri

În materia transporturilor aeriene, cerinţele dezvoltării sistematice a operaţiunilor au impus

adoptarea unor reguli materiale şi conflictuale uniforme. Principala reglementare este cuprinsă în

Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internaţional, încheiată

la Montreal, la 28 mai 1999. Convenţia de la Montreal a intrat în vigoare la 4 noiembrie 2003.

România a ratificat Convenţia prin Ordonanţa Guvernului nr. 107 din 31 august 2000, aprobată prin

Legea nr. 14 din 22 februarie 2001.

Prin contractul de transport aerian, cărăuşul se obligă să transporte, cu ajutorul unei

aeronave, marfa predată de expeditor şi să o livreze destinatarului, într-un anumit termen, la locul

de destinaţie. Contractul de transport aerian este bilateral, consensual, comutativ şi cu titlu oneros

sau gratuit. Contractul se încheie prin simplul acord e voinţă al părţilor, fără a fi necesară remiterea

mărfii. În transportul de mărfuri se foloseşte ca document scrisoarea de transport aerian. Dacă sînt

utilizate alte mijloace de înregistrare a informaţiilor, la solicitarea expeditorului, se poate elibera şi

o chitanţă de primire a mărfii.

Scrisoarea de transport aerian se întocmeşte de expeditor. La cererea expeditorului, scrisoare

se poate întocmi şi de transportator. În acest caz, se prezumă, pînă la proba contrară, că

transportatorul a acţionat în numele expeditorului. Scrisoarea de transport aerian se întocmeşte în 3

exemplare originale. Primul exemplar este semnat de expeditor şi poartă menţiunea „pentru

transportator”, al doilea este semnat de expeditor şi transportator, cu menţiunea „pentru destinatar”,

iar al treilea este semnat de transportator, fiind înmînat expeditorului, după acceptarea mărfii.

Semnătura transportatorului şi a expeditorului pot fi tipărite sau înlocuite de o ştampilă.

În situaţia în care există mai multe colete, transportatorul poate solicita expeditorului

întocmirea unor scrisori de transport separate pentru fiecare dintre ele. Dacă sînt utilizate alte

mijloace de înregistrare, expeditorul va cere transportatorului să elibereze chitanţe separate de

primire a mărfii pentru fiecare colet.

Expeditorul răspunde de corectitudinea informaţiilor şi declaraţiilor înscrise de el ori în

numele său în scrisoarea de transport aerian sau a celor furnizate transportatorului pentru a fi

înscrise în chitanţa de primire a mărfii sau pentru a fi înregistrate în alte mijloace. Pentru

corectitudinea informaţiilor va răspunde şi persoana care acţionînd în numele expeditorului este şi

agent al transportatorului. De asemenea, expeditorul îşi asumă răspunderea pentru orice daună

suferită de transportator sau de orice altă persoană datorită neregulilor, inexactităţii sau caracterului

incomplet al informaţiilor şi declaraţiilor furnizate.

La rîndul lui, transportatorul răspunde pentru orice daună suferită de expeditor sau de orice

altă persoană datorită neregulilor, inexactităţii sau caracterului incomplet al informaţiilor şi

declaraţiilor înscrise în chitanţa de primire a mărfii sau în datele înregistrate în alte mijloace.

Obligaţiile expeditorului şi transportatorului sînt configurate de formulările Convenţiei de la

Montreal. Principalele obligaţii ale expeditorului sunt obligaţia de predare a mărfii, obligaţia de

furnizare a informaţiilor şi documentelor necesare îndeplinirii formalităţilor cerute de autorităţi şi

obligaţia de plată a preţului de transport.

Obligaţia de predare a mărfii nu este prevăzută de către Convenţie. Cu toate acestea,

existenţa obligaţiei decurge din caracterul consensual al contractului de transport.

Obligaţia de furnizare a informaţiilor şi documentelor necesare îndeplinirii formalităţilor

cerute de autorităţile vamale, de poliţie sau de alte autorităţi publice revine expeditorului înainte ca

marfa să fie livrară destinatarului. Expeditorul este răspunzător faţă de transportator pentru toate

daunele care pot surveni datorită lipsei, insuficienţei sau neregulilor respectivelor informaţii sau

documente, în afară de cazul în care dauna a rezultat în urma unei greşeli a transportatorului,

prepuşilor sau mandatarilor săi.

Obligaţia de plată a preţului de transport incumbă expeditorului în transporturile aeriene cu

titlu oneros. Prin excepţie, transporturile aeriene pot fi şi gratuite, dacă sînt efectuate de către o

întreprindere de transport aerian, adică de un comerciant.

Obligaţiile principale ale transportatorului sunt obligaţia de a transporta marfa în termenul

prevăzut în contract, obligaţia de îndeplinire a formalităţilor cerute de autorităţi, obligaţia de

conservare a mărfii şi obligaţia de livrare a mărfii.

Obligaţia de a transporta marfa în termenul prevăzut în contract revine transportatorului în

baza înţelegerii intervenite între părţile contractante. Neexecutarea obligaţiei datorită întîrzierii în

transportul mărfii atrage răspunderea transportatorului.

Obligaţia de îndeplinire a formalităţilor cerute de autorităţile vamale, de poliţie şi de alte

autorităţi publice incumbă transportatorului înainte ca marfa să fie livrată destinatarului. În vederea

realizării acestor formalităţi se poate solicita expeditorului şi un document care să indice natura

mărfii.

Obligaţia de conservare a mărfii nu este reglementată de prevederile Convenţiei. Din analiza

textelor, obligaţia de conservare se întemeiază pe răspunderea transportatorului pentru pierderea,

distrugerea sau deteriorarea mărfii.

Obligaţia de livrare a mărfii presupune suportarea de către destinatar a costurilor datorate şi

îndeplinirea condiţiilor de transport. În absenţa unei alte prevederi, transportatorul trebuie să-l

înştiinţeze pe destinatar imediat ce soseşte marfa. Dacă transportatorul recunoaşte pierderea mărfii

sau marfa nu a sosit la expirarea unui termen de 7 zile de la data la care ar fi trebuit livrată,

destinatarul este îndreptăţit să exercite drepturile care decurg din contractul de transport.

În urma aderării la contractul de transport, destinatarului îi revin anumite obligaţii.

Corespunzător solicitării de predare a mărfii, obligaţiile destinatarului sînt următoarele: plata

preţului de transport, în cazul în care nu este achitat de expeditor; suportarea costurilor aferente

transportului.