“CONTINUITATEA ROMÂNILOR”Nicolae Stoicescu

Cap. I Dacii nu au fost distruşi

Unul din argumentele celor care susţin lipsa de continuitate este acela că dacii ar fi dispărut ca popor, resturile lor topindu-se în masa goţilor, idee formulată de Roesler şi preluată în forme diferite de adversarii continuităţii, ca şi de unii învăţaţi români care doreau ca originea noastră să fie pur romană.

Roesler a formulat acest argument pornind de la afirmaţiile lui Eutropius, după care Dacia pierduse prin lungul război împotriva romanilor populaţia sa bărbătească. Eutropius nu afirmă deci că Dacia a fost lipsită de orice populaţie, ci doar că, datorită războiului, a fost secătuită de bărbaţi. În plus, Eutropius făcuse această afirmaţie pentru a justifica intensa colonizare întreprinsă de Traian, care „a adus în Dacia învinsă din toate părţile Imperiului roman o nenumărată mulţime de oameni”.

Dispariţia dacilor ca popor a fost susţinută în istoriografia românească de D. Cantemir, dar a fost combătută de alţi cronicari ca Miron Costin.

De la D. Cantemir teza dispariţiei dacilor a fost preluată de Şcoala Ardeleană care urmărea să demonstreze că românii sunt numai urmaşii romanilor, „români adevăraţi din romani adevăraţi”, cum spunea Petru Maior.

Această teză a fost apoi preluată şi amplificată de aşa-numita şcoală latinistă din sec. XIX, care a ajuns la unele exagerări prin reprezentanţii ei Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian.

Primul savant român care s-a ridicat împotriva exagerărilor şcolii latiniste a fost B. P. Haşdeu într-un articol din 1860 cu titlul Perit-au dacii? El a demonstrat netemeinicia afirmaţiilor învăţaţilor latinizanţi, dovedind, pe de o parte, slaba valoare a unui izvor ca Breviarul lui Eutropius, iar pe de alta, greşita interpretare dată pasajului aflat în discuţie. El a dovedit totodată, supravieţuirea populaţiei autohtone, bazându-se pe izvoare mult mai valoroase decât Eutropius (Dio Cassius) şi a susţinut persistenţa elementului băştinaş cu argumente lingvistice. Ideile sale aveau să câştige teren renunţându-se treptat la exagerările şcolii latiniste.

Ulterior, însă, teoria exterminării dacilor a fost reluată şi repetată ca o axiomă de unii istorici străini care au făcut din aceasta o premisă a negării oricărei continuităţi daco-romane la nordul Dunării.

Întrucât dispariţia dacilor constituie una din tezele cele mai scumpe adversarilor continuităţii, ea a fost reluată în unele lucrări ale istoriografiei maghiare.

Un prim argument în favoarea persistenţei dacilor este de ordin logic: problema trebuie considerată ţinând seama de situaţia similară din celelalte provincii romane, în primul rând de Galia şi Spania. „A dispărut oare populaţia galică din Galia sau cea iberică din Spania după cucerirea romană? Nimeni n-a susţinut o asemenea enormitate. De ce ar fi dispărut atunci populaţia dacică din Dacia?”, arată C. C. Giurescu. (Un popor vechi şi numeros cum au fost dacii nu putea fi distrus).

Tot ca argument de ordin logic se poate aduce şi acela că Transilvania, care alcătuia una din regiunile cele mai populate de daci, nu putea rămâne tocmai ea deşartă de locuitori. Datorită faptului că dacii se găseau pretutindeni în munţii Transilvaniei, pe care i-au apărat cu îndârjire, scriitorul antic Florus, care a trăit în vremea lui Traian şi Decebal, susţinea că „dacii trăiesc strâns legaţi de munţi”.

În afară de aceste argumente, există dovezi certe că dacii nu au fost distruşi şi că au continuat să trăiască sub noua administraţie romană. Este, mai întâi, mărturia lui Dio Cassius care arată că, la începutul războiului din 105-106, mulţi daci au trecut de partea romanilor, afirmaţie confirmată şi de câteva scene de pe Columna lui Traian.

În ceea ce priveşte inscripţiile păstrate în Dacia este adevărat că acestea îi atestă în primul rând pe colonişti, deoarece aceştia aveau mijloace să ridice monumente cu inscripţii. Populaţia nevoiaşă, mai ales aceea din lumea satelor, a rămas anonimă, fiind foarte rar amintită în inscripţii sau în alte izvoare scrise.

Cu toate acestea, o serie de nume dacice apar în inscripţiile latine păstrate (Duras, Scorilo, Brasus, Tarsa).Prezenţa unei puternice populaţii geto-dace în Dacia romană mai este dovedită de numeroşii ostaşi recrutaţi de romani din această regiune intens populată, ostaşi care ajung până în Britannia, Africa, Siria, Moesia etc. şi care sunt reprezentaţi şi pe arcul de triumf al lui Galeriu de la Salonic ridicat după luptele cu perşii din anul 250.

Astfel, în Panonia (Ungaria de azi) se găseau Cohors II Aurelia Dacorum şi Cohors Augusta Dacorum, în Britannia Cohors I Aelia Dacorum, în Siria Cohors I Ulpia Dacorum etc.

Persistenţa dacilor sub ocupaţia romană este dovedită apoi de numeroasele descoperiri arheologice (Caşolţ-Sibiu, Breţcu, Stolniceni, Slimnic, Soporu de Câmpie etc).

După cum a arătat C. Preda, o altă dovadă a continuităţii populaţiei dace sunt tezaurele monetare din sec. II – III e.n. (izvoare numismatice).

Argumentul filologic este şi el destul de convingător: dacă dacii ar fi pierit cu toţii nu s-ar putea explica faptul că în limba română se păstrează 160 de cuvinte de origine geto-dacă. Aceşti termeni îmbrăţişează o arie largă, începând cu mediul fizic (baltă, mal, măgură), fauna (balaur, barză, mistreţ, şopârlă), flora (brad, copaci), îndeletnicirile principale ale omului (ţarină, strugure, baci, mânz, strungă, ţarc), corpul omenesc (buză, ceafă, grumaz), familia (copil, prunc), diverse acţiuni (a răbda, a speria, a zburda) etc. Tot de la daci s-au păstrat o serie de nume de ape şi localităţi pe care romanii nu aveau cum să le preia dacă ar fi ucis toată populaţia: Dunărea (Dunaris), Argeşul (Argesos), Oltul (Alutus), Someşul (Samus) etc., apoi Apulum, Potaissa, Napoca, Drobeta, ca şi numeroasele dave Arcidava, Sucidava, Buridava, Ramidava etc.

Nu trebuie uitat faptul că, în afară de dacii aflaţi sub stăpânire romană în Dacia Traiană, o numeroasă populaţie geto-dacă a rămas în afara acestei provincii, ale cărei hotare nu corespundeau cu acelea ale vechii Dacii.

În sec. III – IV e.n., au pătruns pe teritoriul Daciei Traiane numeroşi daci liberi venind dinspre vest, precum şi carpi veniţi din est, populaţii care au reîmprospătat şi întărit elementul dacic romanizat sau în curs de romanizare.

Alae – iniţial, formaţiune de luptă din flancurile armatei Romei; în timpul Imperiului, unitate independentă de cavalerie, făcând parte din trupele auxiliare Cohorta – subdiviziune a trupelor auxiliare romane, cuprinzând infanterişti străini; denumirea indica populaţia din rândul căreia a fost recrutată unitatea şi numărul de ordine

CAP II Romanizarea Daciei

Un alt „argument” adus de adversarii continuităţii, începând tot cu Roesler, a fost acela al unei slabe romanizări a Daciei. La argumentul că romanizarea Daciei nu avea când să se producă în 165 de ani, Xenopol a arătat că „timpul întrebuinţat pentru romanizarea tuturor provinciilor nu a fost nicăierea mai lung şi pentru câteva din ele chiar cu mult mai scurt”, şi a dat exemplul Galiei şi Spaniei.

Trebuie amintit aici şi faptul că „romanizarea efectivă a dacilor supuşi se exercită asupra unei populaţii la care civilizaţia romană începuse să pătrundă cu cel puţin o sută de ani mai devreme”.

Acest proces lent de pătrundere a elementelor romane care a premers cuceririi Daciei a fost numit de N. Iorga romanizare „populară”.

Relaţiile dacilor cu lumea romană înainte de războaiele care au dus la supunerea Daciei sunt ilustrate de numeroasele tezaure monetare care dovedesc intense schimburi economice între daci şi romani în sec. II – III ca şi folosirea scrierii şi a limbii latine înainte de cucerirea romană.

Ceea ce nu trebuie iarăşi pierdut din vedere este faptul că procesul de romanizare nu a încetat odată cu retragerea administraţiei romane din Dacia Traiană ci a continuat încă vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o limbă şi o civilizaţie proprie.

Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul Daciei Traiane, avea loc romanizarea dacilor liberi, a carpilor şi costobocilor, care au pătruns în interiorul fostei provincii romane, precum şi a acelora care au continuat să trăiască la marginile ei.

Trebuie să mai arătăm că populaţia de la nordul Dunării nu a întrerupt contactul cu Imperiul de la sudul fluviului, care continua să-şi exercite influenţa fie prin capetele de pod rămase (Drobeta, Sucidava-Celei, Turris, Lederata), fie şi mai viguros după recucerirea teritoriilor pierdute de la nordul fluviului în timpul lui Constantin cel Mare (306-337) sau Justinian (527-565).

Ca în tot Imperiul roman, un rol de seamă în romanizarea Daciei l-au avut trupele romane, în majoritate provenind din provinciile occidentale supuse de mai multă vreme romanizării; „lagărele militare constituiau, prin durata lungă de serviciu adevărate focare de răspândire a graiului simplu latinesc.”

Ca şi în alte colonii romane, înflorirea vieţii economice, promovată cu consecvenţă de stăpânirea romană, a constituit un puternic mijloc de atragere a populaţiei autohtone la romanizare.

Dacia a fost colonizată efectiv, creându-se o populaţie daco-romană, care a constituit nucleul singurului popor romanic în estul romanităţii.

Originea latină a poporului român şi a limbii sale a fost recunoscută, de asemenea, de numeroşi străini care au venit în contact cu poporul nostru începând din secolul al X-lea.

CAP. III Abandonarea şi evacuarea Daciei de administraţia romană

Adversarii continuităţii au folosit ca principal argument al lor afirmaţiile unor istorici romani (în special ale lui Flavius Vopiscus), după care Aurelian ar fi retras toată populaţia din Dacia.

Deosebirea de păreri dintre istorici îşi are originea în felul ambiguu, prea rezumativ şi nu îndeajuns de precis în care evenimentul abandonării oficiale a Daciei a fost prezentat de scriitorii antici, care nu sunt contemporani cu acest eveniment.

Iată textul lui Vopiscus: „Văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută, (Aurelianus) a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia, desperând de a o mai putea menţine şi a retras din ea armata şi pe provinciali (sublato exercitu et provincialibus). Oamenii luaţi de acolo i-a aşezat în Moesia şi a numit (noua aşezare) Dacia sa (adică Aureliană) care acum desparte cele două Moesii.”

După cum s-a observat, afirmaţiile lui Vopiscus conţin unele contradicţii flagrante, astfel încât el nu poate constitui un izvor sigur despre retragerea „provincialilor” din Dacia. Mai întâi, dacă Illyricul era devastat şi Moesia „pierdută”, cum ar fi putut Aurelian să retragă locuitorii într-o provincie „pierdută”? Apoi, dacă şi sudul Dunării era mereu prădat şi nesigur, din cauza barbarilor, ce siguranţă putea prezenta această regiune pentru locuitorii veniţi din nordul Dunării?

Vopiscus nu este însă singurul izvor despre abandonarea Daciei; mai sunt şi altele care se contrazic în privinţa elementelor retrase din provincia lui Traian. Astfel, Eutropius vorbeşte vag de „romanii din oraşe şi de pe ogoare”, în timp ce Iordanes nu menţionează decât „legiunile” (evocatis exinde legionibus).

Ideea abandonării Daciei de către întreaga populaţie daco-romană a fost respinsă de aproape toţi istoricii români care s-au ocupat de această problemă şi care au susţinut cu toţii că este vorba doar de retragerea legiunilor, administraţiei şi a unei minorităţi a populaţiei civile. Iată câteva din părerile expuse în această problemă: „Un popor aşezat nu fuge niciodată în întregimea lui înaintea unei năvăliri. Numai nomazii, care îşi duc viaţa în căruţele lor, umblând din loc în loc, se pot strămuta cu totul. Se poate găsi un singur exemplu în istorie unde un popor întreg aşezat să fi părăsit ţara sa pentru a căuta scăpare aiurea?.... Pentru ce oare singura Dacia să fi făcut excepţie de la această obştească lege?”

Unul dintre argumentele cele mai convingătoare pentru dovedirea imposibilităţii strămutării unei populaţii atât de numeroase la sudul Dunării este faptul că această strămutare nu a lăsat nicio urmă materială în locurile unde se presupune că s-ar fi făcut, nici urme scrise, nici urmele sau amintirea unor aşezări noi care trebuiau să adăpostească pe noii veniţi.

Teza părăsirii Daciei în timpul lui Aurelian a fost infirmată total pe cale arheologică.Retragerea locuitorilor în locuri mai adăpostite în timpul migraţiilor barbare nu este,

dealtfel, un fenomen specific ţării noastre; la fel se petreceau lucrurile şi în alte părţi.

CAP. IV Unde s-a format limba şi poporul român. Influenţele străine. Argumentele filologice ale continuităţii

Cei mai mulţi dintre adversarii continuităţii au utilizat ca principal argument al lor, pe lângă părăsirea Daciei de locuitori, afirmaţia că poporul român s-ar fi format la sudul Dunării, acolo unde s-ar fi refugiat străbunii săi. Susţinerea originii exclusiv sud-dunărene a limbii şi poporului român a fost strâns legată de ideea părăsirii totale a Daciei de către populaţia romană şi romanizată, idee combătută până acum.

Aria formării limbii şi poporului român este destul de vastă, aceasta deoarece românii sunt urmaşii romanităţii orientale.

Un moment important în procesul de formare al poporului român secolul al VII-lea, când după ce limesul dunărean a fost distrus în 602 când slavii au trecut la sud de Dunăre, aceştia împingând treptat populaţia romanizată de aici spre Balcani, Pind şi Adriatica, spărgând unitatea populaţiei romanizate de pe ambele maluri ale Dunării.

Trecerea unei mase mari de slavi la sudul Dunării a împuţinat elementul slav de la nordul fluviului şi a uşurat astfel posibilitatea asimilării acestuia de către populaţia daco-romană mai numeroasă.

Unul din argumentele aduse de Roesler şi de partizanii săi în favoarea ideii formării poporului român la sudul Dunării a fost existenţa unui fond lexical comun în limbile albaneză şi română: „Unde aiurea decât în peninsula sudică a putut primi limba daco-română cuvinte albaneze?”, se întreba Roesler.

Timp de un secol această problemă a înrudirii dintre cele două limbi a fost dezbătută de lingvişti şi istorici, care au arătat că este vorba de un fond lexical comun, dacii fiind traci iar albanezii iliri. Asemănarea dintre limbile română şi albaneză se explică deci prin înrudirea dintre tracă şi iliră.

Un alt argument al adversarilor continuităţii este acela că limba română nu s-a putut forma decât la sudul Dunării deoarece nu cuprinde elemente germanice. Cercetătorii români cât şi străini au descoperit în limba română cuvinte de origine germană (tufă, pungă, stinghe, targă), acest argument nu mai are valoare.

Teoria roesleriană, cu formarea limbii şi poporului român în Balcani, cu imigrarea poporului român de la sudul Dunării în Dacia, nu poate fi considerată ca o teorie bazată pe analiza ştiinţifică şi obiectivă a datelor de ordin arheologic, istoric şi lingvistic. În schimb, toate argumentele pledează pentru respingerea acestei teorii simpliste, care în mod cu totul de neînţeles caută să fixeze patria românilor nu acolo unde toate premisele istorice o aşezau, adică în Dacia, ci, prin interpretări forţate şi absolut neverosimile, căuta spaţiul de formare a poporului român în interiorul Peninsulei Balcanice, sprijinindu-se doar pe existenţa în Balcani a unor frânturi de romanitate şi neluând în seamă masiva existenţă în nordul Dunării a maselor româneşti.