Contextul internaţional al formării statului medieval moldovenesc

Formarea Tarii Moldovei

Pe vremea lui Dragoș din Bedeu, Moldova nu depășea ținutul dintre Carpați, râurile Ceremuș și Siret, de o parte și de alta a râului Moldova. Urmașii săi și-au întins stăpânirea mai ales spre sud și est, astfel că la înscăunarea lui Bogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord și est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania și cu tătarii, la vest Munții Carpați, hotar cu Transilvania, iar la sud o linie legând Carpații de Marea Neagră, trecând mai jos deBacău, Bârlad, Gotești, Sărata și Codăești (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Țara Românească. Sub domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte până la mare”, Moldova se extinse spre nord (Pocuția) și peste Nistru (Dubăsari, de la "dubasele" rotunde cu care barcagii treceau fluviul, transportând persoane și mărfuri)[8]. Sub domnia lui Alexandru cel Bun Pocuția îi reveni Poloniei, dar în schimb Țara Românească îi cedă Moldovei ținutul de la Dunăre la mare, cu excepția Chiliei, a părții de dincolo de Trotuș și a ținutului Putnei, pe care le va lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar și văr al lui Vlad Țepeș, anume : Ștefan cel Mare. Moldova a ajuns atunci la întinderea și puterea ei maximă. Ștefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri și răzeși a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turcești, maghiare și poloneze, cât și împotriva celor tătare.

Ștefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori și terminând doar două nedecis. Ștefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit țara cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în propria țară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, și pleca în pribegie. La sfârșitul domniei sale, independența Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a poteja independența țării, Ștefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) și Insula Șerpilor.

Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puțin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut și a sărăcit: nu mai avea flotă, comerțul era periclitat, iar armata, inițial compusă din moșneni și răzeși capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce șerbia deposeda țăranii și-i lega de glie. În aceste condiții, Moldova a căzut sub influența puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut și teritorii: ținuturile Țintului, Lungăi și Tighinei între 1534 și 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender), ținutul Hotinului în 1713 și n 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord-vest a Moldovei (ce avea sa fie cunoscută sub numele de Bucovina). Pe deasupra, intervenția în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităților otomane a redus treptat independența voievodatului, care a trebuit să sufere și numeroase invazii turcești, tătărești și rusești.

Dintre domnii care i-au urmat lui Ștefan cel Mare, s-au evidențiat pozitiv doar patru: Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu și Dimitrie Cantemir.

Formarea Tarii Moldovei, in secolele IX-XIII, in spatiul situat intre Muntii Carpati si Nistru s-au desfasurat procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpati si Dunare. Cercetarile arheologice ne permit sa urmarim concentrarea populatiei in jurul unor complexe

teritoriale, aparate de fortificatii in mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului si Prutului, in regiunea dintre Prut si Barlad, pe teritoriuldintre Prut si Nistru - pe valea Ciuhurului, in regiunea codrilor (teritoriul viitorului tinut Lapusna-Orhei) etc.

Izvoarele istorice contin unele informatii despre formatiuni politice in aceasta zona. in vestitul poem german "Cantecul Nibelungilor" se povesteste despre o "Tara romaneasca" in frunte cu ducele Rumunc, nume derivat de la denumirea etnica a poporului-ruman.

In vecinatatea cnezatului Hacici a fost atestata o "tara a bolohovenilor" (adica a "volohovenilor"), a romanilor, intre anii 1231-1257 bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind ajutati de mongoli.

Despre trei formatiuni politice vechi, uniuni de obsti: Vrancea, Campulung si Thigheci a relatat Dimitrie Cantemir. Aceste formatiuni teritoriale si-au pastrat specificul lor in decursul intregului ev mediu, formand de rand cu alte "tari" baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.

In lucrarile istoricilor au mai fost mentionate "Cnezatul barladnicilor" si "Tara brodnicilor". Numele primei formatiuni este legat de cel al cneazului Ivan Rostislavovici din Zvenlgorod, care in 1144 a fugit la sudul pamanturilor dintre Nistru si Carpati, stabilindu-se in regiunea Barladului. Istoricii inclina spre parerea ca aflarea cneazului rus si a tovarasilor lui de lupta, numiti "bartadnici", pe teritoriul Moldovei a fost un eveniment temporarfara urmari politice semnificative.

In anul 1222, intr-un^act emis de regele ungar Andrei al H-lea, la sudul Moldovei este mentionata "Tara (pamantul) brodnicilor". in 1223, brodnicii condusi de voievodul lor Ploscanea au participat in batalia de la Kalka (1223) de partea mongolilor.

Originea etnica a brodnicilor nu este clara. Ei au fost considerati slavi semlnomazi, romani, sau o populatie mixta, alcatuita din romani, slavi si cumani. Unii istorici considera, ca numele brodnicilor ar proveni de la "brod" (in l. slava - "vad"), acestea fiind bastinasi romani aveau functia de podari la trecerea peste rauri. Ultima parere poate fi acceptata, deoarece mai tarziu, in secolele XV-XVI, la Dunare sl Nistru era demult stabilita o populatie locala, care deservea trecatorile.

Procesul de unificare politica a pamanturilor de la est de Carpati este insa, legat direct nu de formatiunile nominalizate, ci de una care a aparut la sfarsitul secolului al XlII-lea, in timpul domniei regelui maghiar Ladislau al IV-lea (1272-1290), in valea raului Moldova, afluent al Siretului. La 1308, in "Cronica rimata a lui Ottocar de Styria" este mentionat un "voievod roman (vlah) de peste munti", adica de la est de Carpati. Din aceasta zona au venit la 1325 romanii (volohi!) care au participat la o campanie a polonezilor contra Brandenburgului. Voievodatul numit "Valahia", cu centrul la Siret, este mentionat in 1340 intr-o scrisoare a calugarilor mineriti catre Papa de la Roma.

Cronicile moldovenesti, ca si cele unguresti, leaga constituirea Voievodatului Moldovei de legenda lui Dragos. Asa cum Negru Voda sosise in Tara Romaneasca din Tara Fagarasului, si Dragos a venit din Tara Maramuresului in timpul vanatorii unui bour la est de Carpati, unde in valea raului Moldova a "descalecat" Tara Moldovei.

Legenda isi gaseste expresie in stema Moldovei - cap de bour, dar mai mult nu este confirmata de realitatile istorice. Pamanturile de la est de Carpati erau permanent populate de autohtoni. Desi intre populatia Moldovei si a Maramuresului in evul mediu au existat relatii foarte diverse, constituirea statului independent a fost un proces launtric, care s-a desfasurat similar si in alte teritorii romanesti in directia unificarii si emanciparii lor politice.

Cat priveste personalitatea lui Dragos, date precise despre timpul cand a domnit lipsesc. Unii istorici sunt de parere ca el s-a situat in fruntea voievodatului din Valea Moldovei inca la sfarsitul secolului al XIH-lea.

Alti istorici Insista ca voievodul maramuresean Dragos a fost impus la domnie de catre regele maghiar dupa anul 1345, cand avuse loc campania sa la est de Carpati. Campania a fost reusita si voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des acceptata in istoriografia romaneasca; desi discutiile controversate continua. Dragos a fost urmat la domnie de fiul sau Sas.

O a doua etapa in constituirea statului medieval moldovenesc este legata de numele voievodului maramuresan Bogdan din Cuhea. Dupa o lupta indelungata pentru pastrarea libertatilor romanilor din Maramures, el a trecut muntii impreuna cu ceata sa militara, stabilindu-se in Moldova, de unde l-a izgonit pe Bale, fiul lui Sas.

Data la care s-a produs acest eveniment continua sa fie discutata de istorici. Conform unei opinii evenimentul a avut loc la 1359, cand a fost concomitent respinsa si o incercare a polonilor de a pune stapanire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.

Alti istorici sunt de parere ca momentul alungarii lui Bale nu putea fi anul 1359, deoarece aceasta data nu este in concordanta cu un document maghiar din 20 martie 1360, in care se mentioneaza ca un alt Dragos - cel din Gulesti, a readus sub suzeranitatea regelui maghiar "tara noastra a Moldovei"; deci, voievodatul nu reusise inca sa-si capete independenta, in alt document din 2 februarie 1365 se mentioneaza ca Bale este despagubit pentru pierderea posesiunilor sale din Moldova prin miluirea lui de catre rege cu domeniile lui Bogdan din Cuhea, care deja plecase in Moldova. Ca urmare. Bogdan a venit in Moldova intre anii 1360-1365. Sunt acceptati ca fiind verosimi anii 1363-1364.

Este cert faptul ca pe la mijlocul secolului al XlV-lea prin actiunea lui Bogdan a fost inlaturata suzeranitatea regelui maghiar si Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la inceputul domniei sale Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-Radauti, apoi cu Tara Sepenitului, cu cetatile ei de la Hmilov, Tetina si Hotin pe Nistru. Statul constituit - Tara Moldovei - mai era numit si Tara de Sus, deoarece in partea de sud-est a spatiului Carpato-Nistrean-Pontic, dar si dincolo de Nistru (in Podolia Mica), exista o alta formatiune statala, numita Tara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominatia tatara. La 1386 aici era domn voievodul Costea. in anul urmator, 1387, in timpul domniei lui Petru Musat (1375-1391) Tara de Sus si Tara de Jos au fost unificate. Tara Moldovei a mai inclus in componenta sa si "culuarul unguresc" - o portiune de teritoriu la Curbura Carpatilor, care unea stapanirile ungare cu gurile Dunarii si separa Moldova de Tara Romaneasca. Contopirea Tarii de Sus cu Tara de Jos a insemnat incheierea procesului de formare a statului moldovenesc. La sfarsitul secolului al XlV-lea teritoriul Tarii Moldovei ajunge pana la Marea Neagra.

Prin Moldova trecea un drum comercial care unea Marea Baltica cu Marea Neagra. Acest drum, numit apoi "drum moldovenesc", era protejat de statul moldovean, care beneficia pe aceasta cale de anumite avantaje economice.

Istoria medievală

Pe vremea lui Dragoş din Bedeu, Moldova nu depăşea ţinutul dintre Carpaţi, râurile Ceremuş şi Siret, de o parte şi de alta a râului Moldova. Urmaşii săi şi-au întins stăpânirea mai ales spre sud şi est, astfel că la înscăunarea lui Bogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord şi est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania şi cu tătarii, la vest Munţii Carpaţi, hotar cu Transilvania, iar la sud o linie legând Carpaţii de Marea Neagră, trecând mai jos de Bacău, Bârlad, Goteşti, Sărata şi Codăeşti (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Ţara Românească. Sub domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte până la mare”, Moldova se extinse spre nord (Pocuţia) şi peste Nistru (Dubăsari, de la "dubasele" rotunde cu care barcagii treceau fluviul, transportând persoane şi mărfuri). Sub domnia lui Alexandru cel Bun Pocuţia îi reveni Poloniei, dar în schimb Ţara Românească îi cedă Moldovei ţinutul de la Dunăre la mare, cu excepţia cu Chiliei, a părţii de dincolo de Trotuş şi a ţinutului Putnei, pe care le va lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar şi văr al lui Vlad Ţepeş, anume : Ştefan cel Mare. Moldova a ajuns atunci la întinderea şi puterea ei maximă. Ştefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turceşti, maghiare şi poloneze, cât şi împotriva celor tătare.

Ştefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori şi terminând doar două nedecis. Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în propria ţară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, şi pleca în pribegie. La sfârşitul domniei sale, independenţa Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a prezerva independenţa ţării, Ştefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) şi Insula Şerpilor.

Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puţin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut şi a sărăcit: nu mai avea flotă, comerţul periclita, iar armata, iniţial compusă din moşneni şi răzeşi capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce şerbia deposeda ţăranii şi-i lega de glie. În aceste condiţii, Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut şi teritorii: ţinuturile Ţintului, Lungăi şi Tighinei între 1534 şi 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender) şi ţinutul Hotinului în 1713. Pe desupra, intervenţia în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităţilor otomane a redus treptat independenţa voievodatului, care a trebuit să sufere şi numeroase invazii turceşti, tătăreşti şi ruseşti.

Dintre domnii care i-au urmat lui Ştefan cel Mare, s-au evidenţiat pozitiv doar patru: Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir.

Vreme de cateva sute de ani, dupa retragerea aureliana, sursele istorice nu au pomenit in spatiul carpato-dunarean decat diferite populatii migratoare, intrucat acestea erau singurele care aveau o organizare politica si mai ales militara, pe care documentele o gaseau demna de consemnat. La vremea respectiva, cei care consemnau in scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice nu se refereau, in general, la aspectele etnice ale populatiilor mentionate.

Chiar atunci cand apare ca atare termenul de natiune, acesta desemneaza acea parte din populatia unei structuri politice calificata sa participe la viata politica a respectivei structuri (indiferent de aspectele etnice ale populatiei majoritare sau ale conducatorilor). Natiunea in sens etnic nu apare mai devreme de secolul al XIX-lea. Era asadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populatiile romanizate si mai apoi romanii din spatiul carpato--dunareano-pontic sa nu apara in documentele scrise decat in masura in care fie intra in relatie cu actori recunoscuti ai scenei politice a vremii, fie ajung sa-si constituie propriile structuri politice.

Forme de organizare prestatala (politico-teritoriala) specific romanesti:

-   tari (voievodate) = structuri politice cu functii defensive, constituite pe ambele laturi ale Carpatilor prin contopirea mai multor obsti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt specifice intreg spatiului romanesc, iar aparitia lor se leaga de finalizarea etnogenezei, perioada in care, la Dunarea de Jos, se cristalizeaza o organizare social-politica specifica, cea romaneasca - ex.: Tara Sipenitului, Tara Fagarasului, Tara Maramuresului.

-   cnezat = structura politica prestatala constituita prin reunirea mai multor obsti sub conducerea unui jude sau cneaz.

-   campuri = forme de organizare politica prestatala din Moldova si Tara Romaneasca, constituite prin unirea mai multor obsti pe criterii geografice (toate obstile de pe valea unui rau sau dintr-o depresiune) - ex.: Campulung Moldovenesc, Campulung Muscel, Campul lui Dragos, Campul lui Vlad.

-   cobale, ocoale, codri = forme de organizare prestatala specifice tinuturilor de la est de Carpati (Moldova): ocoale in zona Vrancei si a Bucovinei; cobale in zona Botosaniului, Dorohoiului, Bacaului si Neamtului; Codrii Cosminului, Codrii Lapusului, Codrii Orheiului, Codrii Hertei.

Forme de organizare politico-administrativa de sorginte occidentala:

-   principat = forma de organizare a puterii centrale in stat, in care autoritatea revine principelui.

-   comitat = forma de organizare administrativ-teritoriala locala condusa de un comite (echivalente judetelor de azi)

-   marca = forma de organizare administrativ-teritoriala si militara introdusa de regalitatea maghiara in zonele de granita pentru intarirea apararii (in special impotriva cumanilor si tatarilor). Exemple: Banatul de Severin (infiintat pe la 1230), Marca Moldovei (pe la 1352);

-   ducat = corespondentul occidental al voievodatului.

In a doua jumatate a primului mileniu si la inceputul celui de-al doilea, in Europa s-au constituit statele medievale. Si in zona carpato-dunareano-pontica evolutia interna a societatii romanesti a condus spre constituirea statului. La aceasta au concurat mai multi factori, unii interni si altii externi.

a) Premise interne:

1. Cresterea demografica determinata de darnicia pamantului romanesc, de bogatiile solului si subsolului, de configuratia reliefului si de prezenta padurilor, care au asigurat protectia romanilor in vremuri de restriste.

2. Viata economica tot mai dinamica, stimuleaza accelerarea procesului de centralizare politica (schimburi comerciale, circulatia monedei etc.) Spatiul romanesc era strabatut de importante artere comerciale care porneau din nordul si din centrul Europei, ajungand la gurile Dunarii si la Marea Neagra.

3. Inceputul procesului de feudalizare favorizeaza desprinderea elementelor conducatoare din sanul obstilor, acei cnezi si juzi care se situeaza in fruntea unor autonomii locale si care vor fi promotorii actiunilor politice de centralizare statala.

b) Premise externe:

1. Contextul extern a influentat procesele din interiorul societatii romanesti. Cumanii de origine turanica si mai tarziu tatarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au impiedicat extinderea stapanirii Regatului Ungar dincoace de Carpati, oferind astfel populatiei locale posibilitatea de a-si crea structuri si institutii statale. In eliminarea puterii tatarilor (Hoarda de Aur) erau deopotriva interesate Ungaria si Polonia.

2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizata si de slabirea presiunii exercitate de coroana maghiara, ea insasi confruntata cu dificultati: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) si declansarea luptelor pentru tron.

Aparitia primelor formatiuni politice romanesti se plaseaza in cadrul unor evolutii interne care au facut posibila cristalizarea structurilor statale, dar si al unui context international favorabil. In centrul si rasaritul Europei, ultimele invazii se prelungesc pana in secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zona, Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (dupa anul 1000) si Regatul Poloniei, isi impart sferele de influenta, iar uneori incearca sa-si impuna stapanirea propriu-zisa asupra spatiului romanesc.

2.4. CONSTITUIREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

2.4.1. "Tari", "campuri", "codrii" si alte structuri politice romanesti din "Cumania" si "Tartaria"

La est de Carpati, intre Milcov, Putna, Siret, Dunare, litoralul pontic si aproape intreaga vale a Nistrului, sunt atestate variate structuri politice traditionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt formatiunile teritoriale denumite "tari". In izvoare narative externe, locuitorii acestor "tari" sunt numiti volohi (ca in asa-zisa Cronica a lui Nestor) sau ulakes (in Legenda despre Oguz han). Pentru anul 1000, traditia istorica localizeaza la est de Carpati Tara Sipentiului, care - impreuna cu structura politico-teritoriala denumita Codrii Cosminului - grupeaza asezarile intarite din secolele IX-XI, cercetate in jurul orasului Cernauti. In imediata apropiere, este plasata alta formatiune traditionala, Codrii Hertei. Si alte izvoare mentioneaza existenta unor formatiuni prestatale la est de Carpati. Astfel, cronicile vechi rusesti (Povestea vremurilor de demult, Cronica lui Nestor etc.) consemneaza, pentru secolul al XII-lea, o Tara a Berladnicilor, in centrul Moldovei. Documentele papale sau cele emise de cancelaria regelui Ungariei vorbesc despre Tara Brodnicilor (in sudul Moldovei) si despre Tara Volohilor (sau a Romanilor - in nord-vestul Moldovei). O alta cronica ruseasca, din secolul al

XIII-lea de aceasta data, aminteste despre Tara Boloho-venilor, situata in nord-estul Moldovei.

In schimb, literatura bizantina din secolul al X-lea denumeste spatiul de la rasarit de Carpati Patzinakia. Evident, dupa numele pecenegilor, care migreaza atunci pe aceste meleaguri. Insa din secolul al XIII-lea izvoarele externe se refera adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagra, apoi la Tartaria, tot dupa numele principalilor migratori ai perioadei, cumanii si tatarii. De pilda, termenul Cumania apare intr-un act papal din 1227, care se refera la raspandirea catolicismului la est de Olt si de Carpati. Pentru crestinarea in rit roman a cumanilor este organizata o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobesti). O diploma papala ulterioara confirma rezistenta pe care localnicii, denumiti valahi, o manifesta fata de catolicism. Acesti localnici au propriile structuri bisericesti de rit grec.

2.4.2. Dublul "Descalecat": Dragos si Bogdan; Moldova pana la domnia lui Alexandru cel Bun

Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominatia tatarilor, care isi stabilisera un centru politic la gurile Dunarii. Pe aici trecea si importantul drum comercial care lega zone din Europa Centrala (Polonia) cu Marea Neagra, ceea ce a favorizat in mare masura unificarea economica a acestui spatiu.

Evolutia spre cristalizarea unor formatiuni politice in aceasta zona este ilustrata de un document din 1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre "puternicii acelor locuri" care confiscasera bunurile episcopiei Cumaniei. Unirea acestor formatiuni a fost favorizata de lupta regalitatii maghiare pentru inlaturarea dominatiei tatare si de succesele lui Basarab.

Initiativa regelui maghiar de a apara hotarele rasaritene ale Ungariei a condus la crearea unei marci de aparare in nordul Moldovei. In timpul celei mai insemnate campanii contra tatarilor (1347-1352), desfasurate la est de Carpati din initiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc "Descalecatul lui Dragos" (pe la 1352), care semnifica intemeiere Marcii Moldovei (Moldova Mica), ca entitate dependenta de Regatul Ungariei. Fruntasul romanilor maramureseni trece muntii insotit de "ceata" propriilor razboinici si preia in stapanire voievodatul de pe valea unde curge raul Moldova. Cu timpul, tinuturile nordice ale spatiului est-carpatic, altele decat marca organizata pe valea amintita, preiau hidronimul. Stapanirea Moldovei de catre Dragos si urmasii sai, Sas si Balc, mentine dependenta fata de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se rascoala in 1359. Li se alatura Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestata fata de politica lui Ludovic I de ingradire a autonomiei Maramuresului, structura politica traditionala a romanilor din nordul Transilvaniei.

"Descalecatul lui Bogdan" are drept consecinta aparitia Moldovei ca stat independent. In perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de imprejurarile internationale sa recunoasca independenta celui de-al doilea stat romanesc ("cea de-a doua libertate romaneasca", dupa cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia. Succesorul lui Bogdan, fiul sau, Latcu, intra in legatura cu papalitatea. In 1370 el accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret. Drept raspuns, i se recunoaste titlul de "duce" al Moldovei, tara considerata "parte a natiunii romane". In schimb, Petru I (1376-1391) intemeiaza o mitropolie ortodoxa cu sediul la Suceava (1386), unde muta capitala Moldovei. Pentru a contracara tendintele expansioniste ale Ungariei, Petru I Musat inaugureaza traditia depunerii juramantului de fidelitate (vasalitate) fata de regele Poloniei, in septembrie 1387. Tot el acorda un imprumut

important suzeranului sau, Vladislav Jagello, conducatorul uniunii politice polono-lituaniene (1388). Imprumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporara a orasului Halici si a teritoriului inconjurator. Urmeaza Roman I (1392-1394) care, in 1393, se intituleaza "mare singur stapanitor", domn "al Tarii Moldovei, de la Munte pana la Mare" (titlu care semnifica, pe de o parte, instituirea domniei autocrate in Moldova si, pe de alta parte, desavarsirea teritoriala a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagra, Moldova este recunoscuta in Europa ca o tara romaneasca. In unele izvoare ale epocii, ea este numita Valahia Minor, pentru a fi deosebita de Valahia Maior, statul romanesc dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra. In vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere institutional, economic si cultural; in 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, a fost recunoscuta de patriarhul Constantinopolului. Insemnatatea constituirii statelor medievale a fost majora pentru dezvoltarea civilizatiei romanesti. Statul a oglindit evolutia acestei civilizatii, careia i-a asigurat cadrul favorabil dezvoltarii si afirmarii ei.

De retinut!

1. Prezenta cumana pe teritoriul romanesc a fost importanta, intrucat acestia constituie in zona, pentru cateva generatii, un factor politic si militar influent, iar colaborarea lor cu romanii de la nord, dar si de la sud de Dunare a avut de spus un cuvant in procesul constituirii statelor medievale romanesti. Colaborarea dintre cumani si romani avea sa iasa cu putere in evidenta in timpul rascoalei antibizantine a vlahilor si bulgarilor de la sud de Dunare (1185-1186), condusa de fratii Petru si Asan. Lupta impotriva imparatului Isaac al II-lea Angelos a fost urmata de constituirea taratului vlaho-bulgar (numit in istoriografie si al doilea tarat bulgar). Romanitatea conducatorilor noii formatiuni politice de la sud de Dunare este consemnata cu claritate in corespondenta purtata de lonita Caloian (fratele mai mic al lui Petru si Asan) cu papa Inocentiu al III-lea, de la care incerca sa obtina recunoasterea titlului de tar. Din nevoi militare si politice, taratul vlaho-bulgar se orienteaza spre o consolidare a legaturilor cu populatia cumana de la nord de Dunare (a carei stapanire ii cuprindea si pe romani).

2. In cronicile maghiare medievale se spune ca, in urma asezarii secuilor in regiunile rasaritene ale Transilvaniei, acestia ar fi preluat de la romani scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul insemnarilor pe raboj).

cuman = popor asiatic mongol, aflat in secolul al IX-lea intre fluviile Ural si Volga, de unde a inaintat treptat pana in teritoriul cuprins intre fluviul Don si Carpati; au stapanit aceste teritorii, sub numele de Cumania, pana dupa mijlocul secolului al XIII-lea.

fief = in dreptul feudal, domeniu detinut de un vasal care recunoaste suzeranitatea seniorului care i-l incredintase in schimbul unor slujbe (consilium et auxilium, sfat si ajutor militar).

vasal = in dreptul feudal, persoana care recunoaste suzeranitatea unui senior de la care primeste in concesiune un teritoriu, fief, in schimbul anumitor servicii.

ioaniti (cavaleri) = ordin calugaresc militar al Sfantului loan de Ierusalim, intemeiat in secolul al XI-lea pentru a oferi asistenta pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte. Marca - provincie de granita cu rol militar in cadrul regatelor occidentale.

suzeranitate = in dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau vasalii); teritoriu asupra caruia se exercita puterea suzeranului.

teutoni (cavaleri) = ordin religios si militar creat de cruciatii germani in 1198, cu recrutare din randul nobilimii germane; atinge apogeul in secolul al XIV-lea; decade datorita Reformei in secolul al XVI-lea si este suprimat de Napoleon in 1809.

turanic (populatie) = populatii turcice din Asia Centrala.

descalecat = 1) intemeiere de tara prin transfer demografic si institutional; 2) termen folosit de cronicari pentru a descrie nasterea statelor medievale romanesti si asezarea statornica intr-un loc (intemeiere).

voievod (slavona) = duce (latina) = herteg (germana)

cneaz (din germana, pe filiera slava) = jude (latina) = conducator cu atributii administrative si judecatoresti

domn (latina) = gospodar (slavona) = despot (greaca) = stapanul tarii si al supusilor

autocrat (singur stapanitor, de sine stapanitor) = titlu de origine bizantina, care pe plan intern semnifica puterea absoluta a domnului, iar pe plan extern independenta deplina.

vlah (valah, voloh, olah, blach) = termen derivat din arhetipul germanic walch/walach prin care erau desemnate popoarele vorbitoare de limba latina. Vecinii il vor folosi pentru a-i desemna pe romani.

autonomii romanesti = grupari de sate si catune modelate, in general, dupa cadrul geografic in care se alcatuisera: vaile unor rauri, depresiuni intramontane, zone protejate de munti si paduri; purtau diferite denumiri: tari, codri, campuri, ocoale etc.