contexte functionale ale incidentei

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

Prof. Constantin Mocanu

CONTEXTE FUNCŢIONALE ALE INCIDENŢEI

I. Corespondenţa dintre structurile sintactice şi cele semantice

Între structura sintactică şi structura semantică există o corespondenţă, un

paralelism, care, mai mult sau mai puţin, condiţionează şi unele trăsături ale expresiei

lingvistice. Cele două planuri, sintactic şi semantic, sunt corespondente, dar nu identice,

fiecare prezentând şi particularităţi proprii, pe baza cărora se pot defini

necorespoudenţele, trăsăturile specifice. Sensul este un factor de coeziune sintactică,

după cum organizarea, structura sintactică este un factor de coeziune semantică.

Organizarea semantică are în vedere procesele de selecţie a semnelor semantice în

concordanţă cu referentul, cu faptele pe care vrem să le relatăm, aceasta fiind o operaţie

extrinsecă şi cu caracter referenţial. Organizarea sintactică vizează însăşi elaborarea

expresiei lingvistice, fiind o operaţie intrinsecă, structurală, cu rolul de a actualiza o

anumită semnificaţie, adică de a trece o noţiune din planul virtual sau abstract, în planul

actual, concret, prin raportare la context. Corespondenţa dintre sintaxă şi semantică se

bazează, pe de o parte, pe corespondenţa dintre unităţile sintactice şi cele semantice, iar,

pe de altă parte, pe corespondenţa relaţiilor care se stabilesc între unităţile sintactice şi

cele semantice. Chiar ierarhia semantică se realizează în raport cu ierarhia nivelurilor

sintactice.

Pe acest temei, Tesnière afirma că sensul reprezintă, în ultimă instanţă,

«raţiunea de a fi a structurii sintactice », iar structura sintactică, modalitatea

fundamentală a expresiei semantice1.

Condiţia de bază pe care trebuie să o îndeplinească o secvenţă pentru a fi

receptată ca un act de comunicare este să aibă un sens, un înţeles.1 Diaconescu, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 112

http://www.cartiaz.ro/


La întrebarea ... dacă se poate construi o gramatică fără să se facă apel la sens, Noam

Chomsky îşi formulează răspunsul prin următoarele şase aserţiuni:

• două enunţuri sunt fonologie distincte dacă şi numai dacă ele diferă prin sens;

• morfemele sunt cele mai mici elemente semnificative;

• frazele gramaticale sunt acelea care au o semnificaţie semantică;

• relaţia gramaticală subiect-verb corespunde sensului structural general

actant-acţiune;

• relaţia gramaticală verb-obiect corespunde în sens structural acţiune-scop

sau acţiune-obiect al acţiunii;

• o frază activă şi fraza pasivă care îi corespunde sunt sinonime.

Relaţia dintre sintaxă şi semantică se bazează pe un fapt de solidaritate, de

intercondiţionare: sintaxa operează cu unităţi sintactice marcate, în mod necesar, printr-un

sens, iar semantica operează cu unităţi semice a căror semnificaţie se actualizează numai în

context, prin angajarea lor în procese combinatorii de natură sintactică.

Emiterea unei unităţi sintactice – simple sau complexe – în afara unui sens deter-

minat, chiar dacă sunt respectate normele de gramaticalitate, nu reprezintă un act

lingvistic pentru că nu-şi pune în valoare funcţia de comunicare, neîndeplinind prin aceasta,

nici condiţiile unei analize. Este vorba, în acest caz,

de aşa-zisele propoziţii construite corect gramatical, în a căror organizare pot fi

recunoscute normele gramaticale, dar cărora le lipseşte baza semantică.

O construcţie ca Bosa de cotarelă zâncăleşte tripovit devine însă analizabilă în

momentul în care codul folosit de locutor este cunoscut sau recunoscut şi de

colocutor: Soba de teracotă încălzeşte potrivit.

Enunţurile rămân simple fluxuri sonore sau serii grafice, fără posibilitatea de a fi

receptate de un vorbitor de limbă română, atât timp cât acesta este lipsit de mijloacele

specifice de analiză sau de interpretare, adică de codul pe baza căruia s-a formulat



fiecare secvenţa sub formă de propoziţie. Pentru a le accepta, sunt necesare două

operaţiuni:

• semantică, prin care se determină explicit cantitatea de informaţie,

conţinutul;

• structurală, prin care se face transferul informaţiei, al

semnificaţiilor, dintr-un cod lingvistic în alt cod lingvistic.

Teoria contextuală a semnificaţiei se fundamentează tocmai pe acest aspect: « un

cuvânt nu are nici un sens în afara contextelor în care apare » sau, într-o formulare

extremistă, «un cuvânt nu are semnificaţie, el nu are decât uzaj»2. Contextul lingvistic în

care apar unităţile semice, precum şi situaţiile în care se desfăşoară actul concret al

comunicării sunt evaluate, cu observaţii şi date interesante asupra interdependenţei dintre

semantica lexicală şi cea sintactică, de către pragmatică.

Sintaxa transpune, prin mijloace specifice, în planul limbii, relaţiile care există

între obiecte, între obiecte şi însuşirile pe care le atribuim, între obiecte şi acţiuni.

Vedem, de pildă, un copac cu frunze; asocierea frunzelor la copac se poate face prin

sintagmele frunzele copacului, frunze de copac, copac cu frunze, fie prin propoziţiile Copacul

are frunze sau Frunzele sunt ale copacului. Selecţia uneia dintre aceste posibilităţi

multiple de expresie este condiţionată de situaţia concretă pe care dorim să o relatăm.

Alteori, poate fi şi o problemă de stil, de uzaj.

Pentru ca două unităţi să se poată combina într-o unitate superioară, ele trebuie să

prezinte o compatibilitate semantică. Doi termeni sunt compatibili, când combinarea lor la

nivelul superior este interpretabilă semantic altfel spus, unul dintre ei să fie cuprins

parţial sau total în sfera de determinare a celuilalt. Astfel, între unităţile apă şi

curgătoare, respectiv şi silitoare, există o compatibilitate semantică pe baza căreia se pot

proiecta la nivel superior unităţile sintagmatice apă curgătoare, fată silitoare. În schimb între

apă şi silitoare, respectiv fată şi curgătoare, relaţia este de incompatibilitate semantică, 2 Diaconescu, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 110



ceea ce face de nerealizat combinaţiile fată curgătoare şi apă silitoare. Limbajul poetic

încalcă adesea această condiţie, conducând după compatibilităţi generate de norme de

selecţie proprii.

Astfel, în sintagma casă de piatră, termenul al doilea, de piatră, identifică obiectul

casă, ceea ce-1 face de altfel compatibil, dar, în acelaşi timp, îl diferenţiază de alte obiecte

din aceeaşi clasă prin trăsătura particulară ce i se atribuie: de piatră în opoziţie cu de lemn,

de cărămidă, de paiantă, de prefabricate etc. Cuvintele care îndeplinesc cele două funcţii

semiologice – de identificare şi de diferenţiere în raport cu primul termen nu pot fi

asociate semantic, iar, când sunt asociate se realizează ca abateri. Pleonasmul, bunăoară,

nu are nici funcţie de identificare, nici funcţie de diferenţiere, de aceea trebuie evitat:

avansaţi înainte s-a sinucis singur, a prevedea dinainte, şi-a adus aportul.

Sub aspect funcţional, raportul de incidenţă este caracterizat invariabil ca

raport neierarhic, deci afuncţional. Lucrările de gramatică aduc în discuţie deopotrivă

asemănarea dintre subordonare şi incidenţă din punct de vedere semantic (ambele

raporturi au un conţinut raportual ierarhic, importanţa mai mică a termenilor

subordonat şi incident fiind puse în evidenţă de testul omisiunii), dar şi deosebirea

dintre aceste două raporturi, ce vizează forma raportuală3, şi anume, absenţa mărcilor

specifice subordonării în cazul raportului de incidenţă (ca şi a celor proprii – căci

mărcile prozodice, constante, sunt nespecifice). În această situaţie, raportului de

incidenţă îi este negată capacitatea de a genera funcţii sintatice. Se apreciază, în

consecinţă, că singurul nivel la care planul incident se pretează unei interpretări

funcţionale este cel semantic. Excepţia semnalată mai nou, constând în posibilitatea ca

anumite unităţi incidente să primească funcţia sintactică de complement direct este

condiţionată de acceptarea ipotezei ca raportul de incidenţă să interfereze cu raportul de

subordonare în anumite contexte.

3 Coșeriu, Eugenio, Teoria limbajului şi lingvistica generală, Ed. a III-a, Biblioteca Romanica Hispanica, Editura Gredos

Madrid, 1989, p. 380



Aprecierea unanimă a raportului de incidenţă ca fiind negenerator de funcţii

sintactice este rezultatul acceptării unanime a uneia dintre premisele de identificare a

funcţiilor sintactice în limbă, şi anume, premisa că generarea de funcţii sintactice este

condiţionată de apartenenţa unităţilor relaţionate la acelaşi plan de comunicare.

Considerând că premisele (şi) de interpretare funcţională nu sunt date apriorice

ale analizei, ne propunem în cele ce urmează să examinăm pertinenţa acesteia (care până

în stadiul actual al cercetării a fost văzută numai în legătură cu raportul de incidenţă).

Găsim astfel că statuarea imposibilităţii raportului de incidenţă de a genera funcţii

sintactice are la bază trei argumente:

a) lipsa integrării structurale4 a unităţilor incidente (caracterizate, în unele

lucrări, ca fiind „independente sintactic”/„cvasiindependente” în raport cu

unităţile neincidente);

b) particularitatea naturii raportului incident de a depăşi limitele obişnuite ale

sintaxei prin dimensiunea semantică5 şi/sau stilistică 6 – de unde şi discuţiile privind

natura semantică a funcţiilor posibile generate de un astfel de raport;

c) imposibilitatea descrierii unităţilor sintactice heteroplane potrivit dihotomiei

principal-secundar, ceea ce înseamnă, în opinia unor specialişti, că relaţia dintre aceste

unităţi este neierarhică.

Notăm următoarele comentarii privitoare la convenabilitatea acestor trei

argumente:

- Calificarea unităţilor incidente drept unităţi „neintegrate structural” este

contradictorie cu teoretizarea funcţionării unui raport sintactic [= raport structural] între

acestea şi unităţile neincidente – la fel cum sintagmele terminologice „raport de

independenţă/ raport sintactic stabilit între „planuri sintactice cvasiindependente” conţin

contradicţii conceptuale (orice relaţie/raport presupune pierderea, într-o măsură mai

mică sau mai mare a independenţei). Chiar dacă „independenţa” structurală de

4idem, p. 381 5 Idem, p. 381-3916 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 555



context a unităţilor incidente este înţeleasă ca absenţă a unor mărci specifice care să

semnaleze prezenţa determinării semantice, totuşi, aceasta nu justifică situarea unităţilor

incidente în afara posibilităţii de a contracta relaţii de solidaritate/structurale, căci dacă

raporturi nonstructurale înseamnă „raporturi între unităţi nonsolidare” care „nu

formează obiectul de studiu al sintaxei”7, atunci şi teoretizarea raportului de

incidenţă ca raport sintactic ar trebui reconsiderată.

- Observaţiile privind apartenenţa raportului incident la nivelul semantic/stilistic al

limbii nu sunt, din punctul nostru de vedere, un argument suficient pentru negarea

capacităţii raportului de incidenţă – teoretizat în gramatici ca raport sintactic – de a

genera funcţii sintactice.

- În privinţa imposibilităţii de a descrie unităţile heteroplane după dihotomia

principal-secundar, aprecierile specialiştilor sunt convergente: „Această relaţie [= de

incidenţă] operează cu unităţi neintegrate structural, fiind, în consecinţă, neierarhică şi

afuncţională relaţia de incidenţă este „relaţie nesintagmatică, care operează cu unităţi

neintegrate structural, fără posibilitatea de a actualiza o funcţie”8 ş. a.

Generalizând, descrieri de acest fel exprimă următoarea relaţie logică de

condiţionare: dacă nu există raport ierarhic, adică raport între unităţi principale şi

secundare, nu există nici funcţie sintactică, iar dacă există raport ierarhic, adică raport

stabilit între unităţi principale şi secundare, există şi funcţie sintactică.

Astfel, din punct de vedere semantic, unităţile incidente prezintă:

- importanţă asemănătoare cu cea principală, în sensul că acestea se pot constitui

în bază a unei comunicări la fel ca unităţile sintactice principale; testul omisiunii nu

este, de aceea, operabil din acest punct de vedere:

7 Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 555

8 Coșeriu, Eugenio, Teoria limbajului şi lingvistica generală, Ed. a III-a, Biblioteca Romanica Hispanica, Editura Gredos

Madrid, 1989, p. 381



„Ochii ei păreau vii, braţul ei se lăsase într-o mişcare vie – şi tocmai acestea îi

spuseră mai limpede că nu mai e nici o speranţă”

(L. Rebreanu, Ciuleandra, p. 173)

„M-a privit dispreţuitoare şi a zâmbit. (Cât de bine îmi aduc aminte de tot ce a

urmat!)”

(M. Eliade, Nuntă în cer, p. 282)

„Totuşi condamnarea ta m-a pus pe gânduri (nu văd de ce să-ţi ascund acest

lucru!)”

(M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, p. 176)

- importanţă asemănătoare cu cea secundară/subordonată, în sensul că existenţa

unităţilor sintactice incidente este condiţionată de existenţa altui plan, fapt susţinut de

testul comutării cu zero:

„Mă vor bate să spun ceea ce nu ştiu (auzisem de asta), numai să nu mă

deterioreze iremediabil.”


„A doua verificare, şi mult mai serioasă, a fost cu privire la însăşi viaţa şi

tinereţea mea”

(M. Eliade, Maitreyi, p. 161)

„Cum intră, trase perdeaua în urma ei (uşa ar fi fost mai riscant s-o închidă) şi

mi se zvârli în braţe.”

(M. Eliade, Maitreyi, p. 88)

„Privit de la acest nivel, cuvântul — scris şi vorbit — este o reparaţie

ingenioasă a stării de dizgraţie”

(G. Liiceanu, Declaraţie de iubire, p. 171)

Din punct de vedere formal, unităţile incidente pot avea:

- aspect de principal – când lipsesc mărcile specifice subordonării (mărcile

prozodice, invariabil prezente, sunt nespecifice):

„În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână



Un bătrân şi o bătrână –

Două jucării stricate -

Merg ţinându-se de mână...”

(I. Minulescu, Acuarelă, în Într-un bazar sentimental, p. 71)

„Cel mai des am visat că zbor (şi întotdeauna în culori), că nu pot fugi şi că mă

aflu gol pe stradă.”

(G. Liiceanu, Uşa interzisă, p. 74)

„Şi nu-ntâlnise niciodată

În calea lui fiinţi iubite –

El îşi urzise viaţa toată

Din zile numai netrăite.”

(I. Minulescu, Poveste, în Într-un bazar sentimental, p. 141)

„E în stare să-mi facă cine ştie ce scandal, îşi zicea dânsul supărat. Femeile

astea sunt îngrozitoare.”

(L. Rebreanu, Ciuleandra, p. 197)

- aspect de secundar, în sensul că unităţile sintactice în atenţie pot fi însoţite de

mărcile subordonării (joncţiunea prin elemente de relaţie subordonatoare), fără ca

acestea să aibă relevanţă de ordin relaţional, pentru că nu aparţin aceluiaşi plan sintactic,

unităţile astfel marcate având, în consecinţă, numai aspect de subordonate, ca urmare a

relaţiilor contractate cu alte unităţi regente, din structura de adâncime/structura iniţială:

„Cum am mai spus, nu numai somnul raţiunii naşte monştri, ci şi o luciditate

prea mare”.


„S-ar fi spus că toţi de faţă îmi erau datori cu ceva, că se dase un consemn

general ca să nu mă supere nimeni, nici măcar cu privirile – aşa cum nu trebuie

supăraţi miniştri sau superiorii invitaţi într-o casă – şi ar fi fost nespus de vulgar să

accept sau să profit de această situaţie...”



(M. Eliade, Nuntă în cer, p. 182)

„Lent când e vorba de a acţiona preventiv, intelectualul nostru ajunge brusc

agitat şi este îngrijorat – când e prea târziu – de viitorul ţării.”

(G. Liiceanu, Declaraţie de iubire, p. 127)

„Luna, după cum o cheamă,

Îi era miresii mamă.”

(T. Arghezi, Nunta, în Versuri, p. 287)

Chiar şi eu, dacă vrei să ştii, am minţit.

Trăsăturile semantice şi formale mixte (şi/nici principal – şi/nici secundar)

evidenţiate mai sus în legătură cu raportul de incidenţă conduc la concluzia că

unităţile sintactice pe care acesta le relaţionează pot fi descrise după criteriul

importanţei, la fel ca la raportul explicativ, ca principale – intermediare. Dacă admitem

că raporturi ierarhice înseamnă raporturi ai căror termeni sunt disociabili, după

importanţă, în principal – intermediar – secundar şi dacă admitem că la raportul de

incidenţă, cel de-al doilea termen în topica dominantă (unitatea incidenţă) are importanţă

intermediară, urmează că raportul de incidenţă este ierarhic, adică generator de

funcţii sintactice: şi anume, funcţia de comentariu.

Se dovedeşte astfel că premisa afuncţionalităţii raporturilor sintactice

heteroplane (apozitiv, explicativ şi de incidenţă) – „categorie” reprezentată de un singur

raport în teoria gramaticală de până acum : raportul de incideţă – este fundamentată pe

un raţionament cu bază falsă: raport generator de funcţii sinctactice înseamnă raport

ierarhic, adică stabilit între termeni principali- secundari; unităţile incidente nu pot fi

descrise ierarhic nici ca principale, nici ca secundare; deci raportul de incidenţă nu

este generator de funcţii sintactice. Inadecvarea înţelegerii restrictive (şi generalizate) a

conceptului de raport ierarhic a dus la o interpretare contradictorie şi/sau «cu rest» a

structurilor lingvistice.



Acceptând că raportul de incidenţă generează funcţia de comentariu,

subliniem – aşa cum am arătat mai înainte – că ceea ce teoria gramaticală actuală

numeşte funcţie sintactică a fost iniţial funcţie semantică, iar numai în timp conceptul

de funcţie a evoluat în sensul gramaticalizării, uitându-se sau ignorându-se evoluţia

funcţiilor sintactice din semantică. Dacă funcţiile de comentariu şi de explicaţie sunt

ignorate în faza actuală a interpretării funcţionale a limbii, considerându-se că acestea

aparţin nivelului semantic (şi stilistic) al limbii, în timp credem, totuşi, că şi acestea vor

fi acceptate de teoria gramaticală ca funcţii sintactice (situaţia este similară, mutatis

mutandis, şi cu evoluţia individualizării raporturilor sintactice corespunzătoare).

Apoziţia este acceptată prin funcţia de identificare, nu însă şi prin cea de diferenţiere,

care este anulată de caracterul coreferenţial al construcţiilor apozitive. Aceeaşi situaţie o

prezintă repetiţia şi reluarea. Neîndeplinirea deci a condiţiei enunţate mai sus pune cei

doi termeni într-o relaţie de incompatibilitate semantic ceea ce blochează posibilitatea

combinării lor în plan sintactic.

Un termen incompatibil cu altul din punct de vedere semantic poate deveni

compatibil, când capătă valori conotative sau figurate, fiind, în această calitate, expresia

unor raporturi de natură stilistică. Asemenea realizări se întâlnesc în limba vorbită, dar, şi

mai frecvent, în limbajul poetic, unde abaterea devine, în mod paradoxal, normă:

Foaie verde lemn uscat,

Astă-vară la Crăciun

Mâncai mere dintr-un prun

Şi gutui dintr-un alun.

Abaterea de la norma standard constituie un procedeu obişnuit în poezia modernă.

Astfel Nichita Stănescu scrie:

„Şi-am zis verde de albastru

mă doare un cal măiastru

Şi-am zis pară de un măr

minciună de adevăr.”



(Nichita Stănescu, Starea, p. 140)

Termenii se asociază în structuri sintactice pe baza unor valori semantice antinomice,

divergente, incompatibile ca semnificaţie, dând discursului poetic aparent de joc absurd

al cuvintelor eliberate de rigorile normelor combinatorii: verde de albastru, mă doare un

cal, pară de un măr, minciună de adevăr.

Motivaţia acestor asocieri care se abat voit de la condiţia semantică fundamentală

este asigurată de limbajul poetic însuşi, care, la rândul său, este o deviere continuă sau,

cum se mai spune, o ilegalitate, un limbaj subversiv, transgresiv, care operează cu unităţi

semantice specifice (metafora, metonimia, sinecdoca etc.), confirmâdu-se una dintre legile

generale ale discursivităţii: gradul de organizare gramaticală este invers cu gradul de

expresivitate. Cu cât abaterea de la norma standard este mai mare, cu atât gradul de

expresivitate este mai accentuat.

Pentru ilustrare, ne vom referi la o secvenţă din schiţa Justiţie de I. L. Caragiale:

„Judecătorul: Pe cine să iei în birje ?

Leanca: Clondirul că zicea. . .

Judecătorul: Cine zicea?

Leanca: domnu’ Toma se sparge . . .

Judecătorul: Cine se sparge ?

Leanca: Clondirul, domnu’ judecător!”

(Caragiale, op. cit., p.37)

Dialogul este condus, într-un mod incoerent, de către Leanca, în a cărei vorbire

subiectul, domn’ Toma, şi obiectul, clondirul, se confundă în planul ordonării sintactice şi

semantice; de aceea, judecătorul, prin propoziţiile interogative Cine zicea?, Cine se

sparge? încearcă să restabilească relaţiile şi sensurile celor două planuri în care se

desfăşoară dialogul. Aceeaşi tehnică de construcţie stă şi la baza schiţei Căldură mare, în

care sunt concentrate numeroase mecanisme generatoare de confuzie atât în planul

locutorului, cât şi în al colocutorului, la bază stând confuzia dintre două străzi: Sapienţii şi

Pacienţii.



O schimbare sau o diversificare a structurii sintactice din punct de vedere relaţional

şi funcţional, o lărgire a posibilităţilor combinatorii poate condiţiona un termen, dacă şi-a

schimbat sensul sau şi-a îmbogăţit paleta semantică. Astfel, una e A mâncat o prăjitură,

alta e A mâncat o bătaie şi altceva Mănâncă şi câte o pâine sau Mănâncă nori. Sensul

concret al verbului se actualizează numai în context, în raport cu semantica termenului cu

care se combină. În acest caz, funcţia sintactică este aceeaşi, în timp ce sensul este diferit,

(mănâncă, a fost bătut, trăieşte, aleargă), fiecare fiind marcat prin numele cu care se

combină.

Alte situaţii pun în evidenţă faptul că, deşi unele cuvinte îndeplinesc condiţia

semantică, adică au un sens autonom, ele nu se integrează sintactic în unităţi de nivel

superior, neavând nici capacitatea de a îndeplini funcţii sintactice. Acest statut îl au

cuvintele neintegrate (vocativul, incidentele, cuvintele-titlu, de reclamă sau de

publicitate), a căror prezenţă are o motivaţie situaţională sau pragmatică.

Sunt și situaţii când sensul este același, iar funcţiile sintactice diferite. Structura

sintactică a limbii române actuale permite realizarea unor construcţii de tipul: Îmi place

Maria – Îmi place de Maria; Mă doare gâtul – Mă doare în gât; El îmi împrumută bani

– El mă împrumută cu bani; Îţi şade bine această haină –Îţi şade bine cu această haină

etc., în care aceluiași sens îi corespund mai multe posibilităţi de organizare structurală: îmi

place Maria (subiect) / de Maria (complement indirect); Mă doare gâtul (subiect) / în

gât (complement circumstanţial de loc).

Sensurilor diferite ale aceluiaşi cuvânt le corespund şi construcţii sintactice diferite

sub raport relaţional şi funcţional, organizarea structurală distinctă constituind modalitatea



de actualizare a fiecărui sens în parte. De pildă, verbul a dispune în relaţie cu un

complement direct personal îşi actualizează sensul de „ a înveseli”:

Emisiunea acesta ne-a dispus mult.

În relaţie cu un complement direct personal îşi actualizează sensul de „ a hotărî ”:

Directorul a dispus încadrarea noastră.

Iar în relaţie cu un complement indirect prepoziţional, actualizează sensul de: „a avea

la dispoziţie”:

Munţii Carpaţi dispun de bogăţii naturale însemnate.

Trăsăturile de ordin semantic constituie baza unor criterii de clasificare şi de

definire a unităţilor morfologice şi sintactice. Astfel, de la Platon şi Aristotel, se păstrează

clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire, în funcţie de conţinutul exprimat şi de funcţia

logică pe care o îndeplinesc: substantivul denumeşte obiecte, substanţe şi îndeplineşte

funcţia de subiect, verbul exprimă acţiuni şi constituie mijlocul de exprimare a funcţiei

predicative. În clasificarea şi definirea actuală a părţilor de vorbire, criteriul semantic

dominant, fiind complinit de cel morfologic şi sintactic.

În general, apartenenţa unei unităţi sintactice la o unitate de nivel superior se

stabileşte pe baza criteriilor sintactice (relaţie, funcţie) şi semantice (cu ce unitate se

leagă ca sens). Există însă cazuri când relaţia structurală nemaiavând relevanţă, operantă

devine relaţia semantică.

În fraza Dacă nu-i telefonam seara era neliniştit, poziţia sintactică a adverbului

seara este ambiguă: poate să aparţină primei propoziţii, Dacă nu-i telefonam seara, sau

celei de-a doua propoziţii, seara era neliniştit, fapt marcat în scris prin virgulă, iar în

vorbire, printr-o pauză şi o intonaţie specifică. Aşadar, interpretarea semantică are un

rol dezambiguizator.

Absolutizarea factorului semantic în determinarea unităţilor sintacte poate

conduce la erori de segmentare şi, implicit, de identificare şi de definire a părţilor de

propoziţie sau a propoziţiilor, invocându-se motivul că altfel construcţia ,,nu are sens”

sau, mai frecvent, ,,nu e logic”. Pe baza acestei explicaţii, se ajunge să fie identificate şi



analizate în cadrul aceleiaşi părţi de propoziţie sau în cadrul aceleiaşi funcţii şi alte

unităţi dependente, încălcându-se unul dintre principiile fundamentale ale analizei: o

unitate sintactică este expresia unei singure relaţii şi funcţii. Ea nu poate să aparţină, în

acelaşi timp, la două niveluri de analiză.

Dimensiunile unităţilor semantice şi sintactice nu sunt identice, nu se suprapun

totdeauna. Unităţile semantice au o sferă mai largă, în timp ce unităţile sintactice se

limitează la forma specifică de realizare (parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie,

frază), chiar dacă uneori unitatea semantică este încălcată. Relaţiile cu care operează

semantica şi sintaxa, deşi sunt corelative, nu sunt identice, fiecare păstrându-şi o

anumită specificitate. De aceea, pentru a releva ceea ce îi este caracteristic în raport cu

obiectul propriu de analiză, analiza sintactică trebuie să se diferenţieze de analiza

semantică.

Organizarea unităţilor semantice constitue, de cele mai multe ori, baza organizării

structurale a unităţilor sintactice, încât un model sau o schemă semantică determină, în

cele mai frecvente cazuri, schema sau modelul sintactic de construcţie, după schema sau

modelul sintactic, prin varietatea posibilităţilor sale de organizare structurală,

actualizează unităţile semantice în contextul dat. Planul sintactic poate să fie convergent

cu planul semantic, în cadrul acestei corelaţii, când cele două scheme sau modele de

organizare se suprapun9:

9 Diaconescu, Ion, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 126

plan semantic autor (agent) acţiune Obiect plan sintactic subiect predicat complement

Grivei roade un os.



Sau divergente, când cele două scheme sau modele prezintă parţial sau total,

particularităţi proprii de organizare:

Noam Chomsky insistă asupra importanţei pe care o are, pe de o parte, structura

sintactică în realizarea unei teorii semantice, iar pe de altă parte, baza semantică în

fundamentarea unei teorii sintactice. Studiul sintaxei nu se poate întreprinde fără

semantică, întrucât aceasta constituie substanţa actului comunicării şi condiţionează, în

mare măsură, procesele de selecţie şi de distribuţie a unităţilor unui enunţ.

II. Caracteristici semantice, pragmatice şi stilistice

plan semantic cantitate autor acţiune cantitate obiectplan sintactic subiect atribut predicat complement atribut

Doi indivizi au speriat o mulţime de copii.



Construcţiile incidente sunt diferenţiate din punct de vedere semantico-funcţional,

potrivit rolului diferit pe care îl are mesajul locutorului în cadrul comunicării, precum şi

tipului de mesaj pe care îl reprezintă.

Din punct de vedere discursiv, construcţia incidentă, deşi reprezintă un plan distinct

al comunicării, se înscrie într-o anumită continuitate, care impune o raportare a

mesajului locutorului la cel comunicat.

Tipologia semantică a construcţiilor incidente cuprinde următoarele structuri:

1. Construcţii incidente alocutive, orientate spre alocutor, de tipul formulelor de

adresare sau de apel, care reprezintă indicarea explicită de către vorbitor a alocutorului,

destinatar al mesajului primar. Se realizează prin structuri simple caracteristice:

1.a. Vocative:

• ale substantivelor proprii personale (prenume, porecle, nume de

familie):

– Îndrăzneşte, Ioane de te aşază pe canapea!

• vocative ale substantivelor comune (mai ales nume generice domn, doamnă,

domnişoară etc., nume de rudenie: mamă, tată, frate etc., nume de funcţii, profesii,

titluri: preşedinte, ministru, director, doctor, profesor etc., nume de calificare, folosite

adesea metaforic: hoţ, tâlhar, crai etc.):

– Domniţă, ce vânt vă aduce la noi în vizită?

• vocative ale adjectivelor substantivizate prin articulare, exprimând aprecieri

subiective asupra relaţiilor interpersonale: drag, scump, iubit, stimat etc. sau

caracteristici ale interlocutorului, folosite adeseori metaforic frumos, deştept, prost etc.;

vocative ale pronumelor personale;

1.b. interjecţii: măi, bre etc.

– Bre, dar mult mai întârzie puştiul ăsta...

2. Construcţii incidente de raportare a vorbirii directe, constituind enunţul-

cadru, reprezentate de grupul verbal al unui verb care descrie contextul comunicativ: a

zice, a spune, a grăi, a murmura, a şopti etc; a simţi, a tresări, a zâmbi etc.;



Cine pofteşte a mă trezi aşa cu noaptea-n cap, murmură el.

3. Construcţiite incidente metadiscursive, de tipul comentariului care arată

atitudinea vorbitorului: apreciere, dezaprobare, gradul de convingere asupra celor

comunicate:

Ai trecut, nefericitule, în Valea plângerii.

(P. Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe)

sau de tipul indicaţiilor cu privire la actul comunicării sau al explicaţiilor necesare pentru

înţelegerea sau clarificarea celor exprimate:

Dacă te apuci să răscoleşti lucrurile, până aici te-nfunzi – secretarul îşi tăie

gâtlejul cu degetul – şi ajungi la concluzia că pe toţi trebuie să-i dai afară.

(M. Preda, Delirul)

Construcţiile metadiscursive au funcţii diferite de :

• modalizatori adverbiali de necesitate (neapărat, obligatoriu etc.):

• de certitudine (desigur, bineînţeles, fireşte, de bună seamă, fără îndoială

etc.):

Am chemat medicul, fără îndoială, cel mai capabil dintre toţi.

• de probabilitate (poate, pesemne, probabil):

A intuit cum se vor cota, probabil, acţiunile sale la bursă.

• de aproximare (cumva, pe undeva, oarecum etc.):

Reuşeam să disting cele două voci, pe undeva, cunoscute mie.

• enunţuri cu acelaşi rol (se ştie, se cunoaşte, este musai, cum să

spun?, nu ştiu cum să spun, ştiu şi eu?):

Trimitem prin curierul nostru, este musai, scrisorile de acreditare.

• interjecţii prezentative (iată, uite, iacă, iacătă):

Uite, totul nu-i decât o farsă plină de umor.

4. Construcţii incidente cu rolul de conectori pragmatici ai enunţurilor de

tip concluziv, cauzal, concesiv etc: ei bine!, aşa, în fine, în sfârşit, mă rog, ce-i drept,

ce-i drept e drept etc.



5. Construcţii incidente cu funcţie expresivă, prin care se transmit:

• stări şi sentimente – interjecţii (aoleu! o!, ah!):

Aoleu! mă doare sufletul de durere la aşa veste.

• structuri exclamative (bună treabă!, ce nenorocire!):

A luat foc pădurea, ce nenorocire!

• formule de invocare (Dumnezeu să-l ierte!. Dumnezeu să ne ţină!, Dumnezeu să

ne ajute!, Doamne fereşte):

Muncind cu sârg, Dumnezeu să ne ajute, vom putea construi o casă.

• formule de imprecaţie: bată-l să-l bată norocul / urgia /pustia,

lua-l-ar dracul /naiba etc.

Multe mai ştie mititica, bat-o norocul s-o bată, de când a intrat pe porţile

şcolii.

6. Construcţii incidente cu funcţie conativă (interjecţii hai, haide):

– Cunosc adevărul, hai, tu ai făcut pozna.

7. Construcţii incidente fără rol semantic de tipul automatismelor verbale:

• cuvinte sau construcţii folosite nejustificat, fără a comunica ceva,

golite de sens sau cu un sens şters, repetate abuziv dintr-o deprindere devenită tic verbal,

incluzând vocative (domnule, soro, frate, dragă):

„ Ei, frate, preciza Stanică cu un aer jignit, domnul doctor nu ia niciun ban.”

(G. Călinescu, Enigma Otiliei)

• interjecţii (zău, măi, iată, na):

Dar şi voi, zău, aţi întrecut măsura cu hârjoana voastră.

• locuţiuni adverbiale (în sfârşit, în fine, din păcate):

Nu primesc, din păcate, cele promise.

(M. Caragiale, Craii de curtea-veche)

• propoziţii (mă rog, ce mai?, ce să mai vorbim?, ce să-i faci?, cum să

spun?, nu-i aşa?, nu?, ştii?):

Ce bine ar fi, nu-i aşa, să fie şi el prezent la ceremonie.



• fraze (nu ştiu cum să spun, nu ştiu ce să zic, nu ştiu dacă mă înţelegi):

Toate scuzele, nu ştiu dacă mă înţelegi, mă înfuriau teribil.

(Camil Petrescu, Ultima noapte)

Planurile sintactic şi semantic, deşi sunt corelative, solidare, sunt totuşi autonome,

fiecare păstrându-şi caracteristicile proprii, ca niveluri distincte sunt paralele, dar nu

identice, de aceea, în unele cazuri, apar ambiguităţi sau neconcordanţe în procesul de

interpretare sintactică şi semantică. Aşa, de pildă, în propoziţia I-am dat cartea Mariei,

relaţia dintre obiectul cartea şi persoana Mariei poate fi interpretată în două feluri: Mariei

i-am dat cartea şi Altcuiva i-am dat cartea Mariei. În asemenea situaţii, sensul

funcţionează ca factor de dezambiguizare sintactică, iar structura sintactică, ca factor de

dezambiguizare semantică.

În limbajul publicitar, ambiguităţile rezultă dintr-o organizare structurală

defectuoasă:

Sandale pentru dame din material plastic, în loc de Sandale din material

plastic pentru dame; Nu trimiteţi sifoanele la umplut cu copii; Nu răspundem de

sifoanele tovarăşilor clienţi care fac explozie; Mănuşi din piele de damă.

Polisemia, omonimia, sinonimia, ca relaţii semantice, sunt valorificate atât în

limba vorbită, cât și în limba scrisă, a literaturii beletristice în mod special, ca resurse ale

ambiguităţii. Relaţia de omonimie oferă numeroase posibilităţi pentru punerea în valoare a

anominaţiei:

„– Ce te pleci, Arbore? Arborii se pleacă numai de vijelie.”

(Delavrancea, op. cit, p. 9)



Având în vedere enunţurile incidente, dar și orice îmbinare (liberă sau stabilă) de

cuvinte incidente, care apărând „singure” într-un context principial neincident, sunt/ pot fi

incidente:

• cuvintele morfosintactice sintetice/perifrastice care – nefiind greşeli

de limbă, reprezentând o intervenţie subiectivă a vorbitorului în cadrul «comunicării»

neconstituindu-se în unităţi sintactice (nu sunt nici părţi de propoziţie, nici propoziţii,

nici fraze, nici substitute de propoziţii/fraze, nici texte) şi neîndeplinind nici funcţii

sintactice, nici funcţia de marcă, nici funcţia exclusiv expresivă – sunt «unităţi

particulare» întotdeauna incidente:

• adverbele-semnal pentru funcţia sintactică de apoziţie (adică, anume,

altfel spus, cu alte cuvinte etc.):

Copilul mic este inocent, adică nu poate spune ce este bine şi ce este rău.

• adverbele-semnal pentru enumerarea de argumente (întîi/unu, primo, în

primul rând; al doilea/doi, secundo, în al doilea rând etc.):

Şeful se bazează, întâi, pe relaţii, al doilea, pe cei docili, al treilea...

• adverbele-semnal pentru gruparea argumentelor (pe de o parte, ... pe de

altă parte; dintr-un punct/unghi de vedere,... din alt punct/unghi de vedere etc.):

Pe de o parte, vrea să realizeze ceva, dar pe de altă parte, ştie că nimic nu are

valoare.

• Sintagmele incidente neîncadrabile la substitutul de propoziţie/

frază incident/neincident şi nici la propoziţiile/frazele incidente/neincidente. Avem în

vedere vocativele «numelor» însoţite de adjective-atribut (tipul dragă băiete), la care

vocativele «numelor» (fără funcţie sintactică, de marcă, exclusiv expresivă) trimit prin

excelenţă la «substitut», iar adjectivele «anexă» (cu funcţia sintactică de atribut) trimit

de asemenea prin excelenţă la propoziţie.



Dacă (din cauza frecvenţei şi a repartiţiei reduse) nu constituim din aceste

sintagme o unitate sintactică de sine stătătoare, atunci putem aprecia că sintagmele

respective (tipul dragă băiete) reprezintă – ca excepţii – «unităţi particulare»

incidente.

O altă «unitate particulară» incidentă suntem de părere că este «îmbinarea» după

mine/tine etc. din contexte ca:

Această situaţie – după mine/tine etc. – nu se mai poate tolera.

Afirmaţia aceasta are la bază asemănarea în privinţa informaţiei semantice şi a

topicii dintre «unitate particulară» şi restul de propoziţie incidentă de felul după X/după

părerea mea/ta etc.

Aşa cum restul de propoziţie incidentă – care conţine un comentariu din planul

sintactic al incidenţei – se poate alia înaintea contextului neincident (după X/după

părerea mea etc, această situaţie nu se mai poate tolera), în interiorul contextului

neincident (această situaţie, după X/după părerea mea etc, nu se mai poate tolera) sau

la sfârşitul contextului neincident (această situaţie nu se mai poate tolera, după X/după

părerea mea etc.), tot la fel şi «îmbinarea» după mine/tine etc. – prin care se transmite

de asemenea un comentariu din planul sintactic al incidenţei – poate apărea înaintea

(după mine/tine etc. această situaţie nu se mai poate tolera), în interiorul (această

situaţie, după mine/tine etc., nu se mai poate tolera) sau la sfârşitul contextului

(această situaţie nu se mai poate tolera, după mine/tine) .

Dacă – în pofida acestor asemănări – nu punem semnul egalităţii între

«îmbinarea» după mine/tine etc., pe care o numim «unitate particulară» incidentă, şi

restul de propoziţie incidentă de felul după X/după părerea mea /ta etc.), aceasta se

datoreşte faptului (de natură formală) că în timp ce la «unitatea particulară» incidentă

după mine/tine etc. nu se poate adăuga nimic fără distrugerea «comunicării» (pentru că

din această «unitate particulară» incidentă nu lipseşte nimic), la restul de propoziţie

incidenţă se pot adăuga «elementele» existente şi neexprimate (predicatul, jonctivul

subordonator în frază), fără ca prin aceasta să se distrugă «comunicarea».



Comparăm:

Această situaţie, după mine/tine etc., nu se mai poate tolera, unde după

mine/tine nu permit nici un adaos, cu această situaţie, după X/după părerea mea etc.,

nu se mai poate tolera, unde după X/după părerea mea et pot fi întregite cu «elemente»

existente şi neexprimate.


contexte functionale ale incidentei

Documents