Actuala constitutie a Frantei a fost adoptata la 4 octombrie 1958. In general este numita constitutia celei de-a Cincea Republici si a inlocuit constitutia celei de-a Patra Republici, datand din 1946. Charles de Gaule a fost principalul instigator referitor la adoptarea noii constitutii si inaugurarii celei de-a Cincea Republici, iar redactarea textului a fost in sarcina lui Michel Debre. Inca de la adoptare, Constitutia a fost amendata de 18 ori, cel mai recent in 2008.

Scurta introducere

Preambulul constitutiei aminteste de “Declaratia Dreptuilor Omului si ale Cetateanului” din 1789 si stabileste caracterul stravechi si democratic al Republicii, ce isi trage suveranitatea din popor.

Constitutia stabileste atat modalitatea de alegere a Presedintelui si a Parlamentului, modul de compunere a Guvernului, cat si puterile fiecaruia dintre ele si relatiile dintre acestea. Asigura totodata indepedenta autoritatii judiciare si creeaza o Inalta Curte de Casatie si Justitie, un Consiliu Constitutional si un Consiliu Economic si Social. A fost destinata sa modeleze un presedinte foarte puternic din punct de vedere politic. Constitutia franceza permite ratificarea tratatelor internationale si a celor din Uniunea Europeana.

Constitutia stabileste de asemenea propriile metode de amendare a acesteia, fie printr-un referendum sau printr-un proces Parlamentar cu acordul prezidential. Procedura normala de urmat in cazul amendarii este urmatoarea: amendamentul trebuie adoptat in termeni identici de ambele camere ale Parlamentului, dupa care trebuie ori adoptata de catre o majoritate simpla pe baza unui referendum sau de 3/5 din voturile totale dintr-o sesiune reunita a celor doua camere. (articolul 89). Totusi, presedintele Charles de Gaulle a ocolit procedura legislativa a adoptarii in 1962 si a trimis direct un amendament constitutional pentru a fi supus unui referendum (articolul 11), care a fost adoptat. Acest procedeu a fost foarte controversat la vremea respectiva; cu toate acestea Consiliul Constitutional a declarat ca atata timp cat referendum a exprimat vointa poporului, amendamentul este adoptat.

La 21 iulie, 2008, Parlamentul a aprobat reformele constitutionale propuse de presedintele Nicolas Sarkozy la o limita de un vot. Aceste schimbari, daca vor fi finalizate, vor introduce un termen limita de 2 mandate prezidentuale, va acorda Parlamentului drept de veto asupra numiri in functie ale presedintelui, va pune punct controlului guvernului asupra sistemului de organizare a Parlamentului, va permite Parlamentului sa aiba propria ordine de zi, va permite presedintelui sa se adreseze Parlamentului in sesiune si va aboli dreptul presedintelui de a acorda amnistie.

Impactul asupra drepturilor omului

Pana in anul 1971, desi deciziiile puterii executive, administrative si judecatoresti trebuiau sa se supuna principiilor generale ale dreptului (jurisprudenta deriva din lege si din practuca legii in mod curent), nu existau asemenea restrictiii de ordin legislativ. Era presupus ca judecatorii nealesi si alti beneficiari nu au dreptul de a respinge legile votate direct de Parlementul ales al Frantei.

In 1971, o decizie a Consiliului Constitutional a citat preambulul Constitutiei si referintele sale referitoare la principiile aflate in “Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului”, ca un motiv pentru a respinge o lege care, potrivit Consiliului, a incalcat unul din aceste principii. Inca de atunci, este recunoscut faptul ca “sfera constitutionalului” nu include numai Constitutia, dar si alte texte referitoare la aceasta in contextul lor: Declaratia, preambulul Constitutiei din 1946 (care aduce in plus un numai de “drepturi sociale”, precum egalitatea dintre femei si barbati) si Carta Mediului din 2004.

Inca de atunci, posibilitatea trimitii legilor in fata Consiliului a fost extinsa. In practica, opozitia politica trimite toarte legile controversiale Consiliului.

Foste constitutii

Franţa a avut numeroase foste constituţii: Vechiul Regim era o monarhie absolutistă şi nu avea o constituţie, fiind

bazat în principal pe cutumă. Perioada Revoluţiei franceze a avut numeroase constituţii:

o o constituţie ce stabilea o monarhie contituţională liberală a fost adoptată la data de 6 octombrie 1789 şi a fost acceptată de rege la data de 14 iulie 1790;

o Constituţia din 1791 a stabilit o monarhie limitată şi o Adunare Legislativă;

o Constituţia din 24 iunie 1793 (franceză Acte constitutionnel du 24 juin 1793), a fost ratificată dar nu a fost niciodată aprobată datorită suspendării legalităţii ordinare;

o Constituţia din 22 august 1795 sau Constituţia anului III, a stabilit Directoratul;

o Constituţia anului VIII (din 24 decembrie 1799), a stabilit Consulatul;

o Constituţia anului X (din 1802), a restabilit Consulatul cu Napoleon Bonaparte consul pe viaţă;

o Constituţia anului XII (din 1804), a stabilit Primul Imperiu Francez;

După restaurarea monarhiei o Carta din 1814, adoptată în 4 iunie 1814 restabliea monarhia;o Actul adiţional din 1815 în perioada celor 100 de zile, în perioada

revenirii lui Napoleon

o Carta din 1830, adoptată în 14 august 1830 ("Monarhia din iulie"); Secolul XIX

o Constituţia din 1848 a celei de a doua Republici Franceze, 4 noiembrie 1848;

o Constituţia din 1852 a celui de Al doilea Imperiu Francez, 14 ianuarie 1852;

o Legile constituţionale din 1875 ale celei de a treia Republici Franceze, 24 şi 25 februarie şi 16 iulie 1875

Secolul XX o Legea Constituţională Franceză din 1940, ce stabilea Regimul de la

Vichy, 10 iulie 1940;o Legea Constituţională din 2 noiembrie 1945 – ce stabilea guvernul

provizoriu de după al doilea război mondial;o Constituţia Franceză din 1946 a celei de a patra Republici

Franceze, 27 octombrie 1946

Principii constitutionale

O constitutie trebuie sa garanteze drepturi

In primul rand, drepturile fundamentale, acelea fara de care nici o nu este demna de nume. In vreme ce multe tari au ales sa elaboreze o lista structurata si actuala a acestor drepturi, Franta a preferat sa se intoarca catre trecut. Preambulul constitutiei de la 4 octombrie 1958 se refera in mod explicit la 2 texte anterioare, despre care francezii isi proclama atasamentul: Declaratia Drepturilor Omului si ale Cetateanului din 1789 si preambulul constitutiei din 1946.

Primul din aceste doua texte a trecut testul timpului. Deoarece este o carta reala a libertatilor individuale, este in acelasi timp incompleta si nepieritoare: nepieritoare deoarece nimic nu poate dura atata timp cat nu se regaseste in drepturile fundamentale ale oricarei fiinte umane; incompleta pentru ca ii lipseste dimensiunea drepturilor colective, exact acele drepturi pe care le gasim un secol si jumatate mai tarziu dupa 1789 – in preambulul Constitutiei din 1946 – ridicate la acelasi rang.

Libertatea si egalitatea sunt pastrate cu sfintenie, ambele fiind afirmate la modul generale si in anumite cazuri, accentuate, si imbogatite, in lumina experientei, cu principiul demnitatii umane, reflectat si consolidat de drepturile economice si sociale, exercitate atat colectiv, cat si individual.

Prin cele 17 articole din 1789 si 18 paragrafe din 1946, Franta si francezii sunt asadar inzestrati cu drepturi si liberati fundamentale, definite in termeni suficient de precisi incat sa acorde protectie si in acelasi timp suficient de deschisi pentru a fi adaptate la dezvoltarile constiintei colective si a progresului tehnic: in ciuda fenomenului transformational din media, termenii in care

acceptiunea de libertate a fost consemnata in 1789 nu a imbatranit nici macar un pic.

Constitutia trebuie sa prevada principiul separarii puterilor in stat

Daca, asa cum prevede articolul 16 din Declaratia din 1789, o constitutie trebuie sa garanteze drepturi, ea mai trebuie, asa cum declara Montesquieu, sa delimiteze separatia puterilor in stat. Iar acele puteri trebuie mai intai sa fie conturate pana a se putea face delimitarea intre ele.

Executivul are doua capete. Acest lucru poate fi o problema pentru un observator din afara, precum si pentru cetateanul francez, care nu intelege intotdeauna logica relatiei dintre Presedinte si Primul Ministru.

Presedintele Republicii, seful Statului, este intruchiparea natiunii, a istoriei, unitatii si integritatii. El este investit cu puteri importante, precum puterea de a numi Primul Ministru, si apoi, la propunerea celui din urma, pe ceilalti membri ai guvernului. El poate cere un referendum, dizolva Adunarea Nationala, negocia si ratifica tratate, si poate chiar sa ia initiativa propunerii revizuirii constitutiei. Cea mai importanta putere a sa, este, totusi, data de modul in care este ales: prin vot direct si universal. Daca un candidat obtine majoritatea voturilor (peste 50%), este imediat ales. Altfel, daca aceasta majoritate nu este indeplinita, se va tine un nou tur de scrutin, care implica primii doi candidati din primul tur de scrutin. Apoi, in mod arimetic, unul din cei doi va obtine majoritatea absoluta.

Faptul ca mai mult de jumatate din votanti l-au votat pe el in mod personal, ii da sefului statului o putere politica incomparabila. Ca un lider indiscutabil, acesta este sprijinit de guvernul pe care il numeste si de majoritatea parlamentara. In consecinta, el poate sa se foloseasca nu numai de propria sa putere, ci si de a guvernului si parlamentului care, din solidaritate politia, isi pun puterile in mainile acestuia.

Cu toate ca presedintele actioneaza ca un liant catre majoritatea parlamentara, primul ministru este acela care conduce aceasta actiune zilnic. Regimul de conducere ramane in mod formal parlamentar, in aceea ca guvernul raspunde in fata Adunarii Nationale care, in principiu, are puterea de a-l dizolva in orice moment, precum Regatul Unit al Marii Britanii, Germania sau Spania, spre exemplu.

In aceste conditii, cand majoritatea parlamentara face parte din acelasi camp politic ca si presedintele, Primul Ministru este un liant intre cei doi. El este acela care conduce guvernul si ghideaza munca Parlamentului, dar seful statul este acela care in fond seteaza liniile generale ale politicii, cel putin in ceea ce priveste subiectele cele mai importante.

Situatia existenta in Franta, dobandita in perioadele 1986-1988 si 1993-1195 si care exista inca din 1997, este cunoscuta sub denumirea de “convietuire” deoarece forteaza un Presedinte si un Prim Ministru sa convietuiasca la conducerea executivului in ciuda faptului ca pot fi divergente politice intre cei doi. In aceasta situatie, presedintele este limitat sa isi exercite numai puterile

sale proprii, puteri pe care le poate exercita foarte putin in momentul in care pierde alegerile in favoarea unui contracandidat. Este primul ministru cel care, prin contrast, devine conducatorul de drept al tarii.

Cel mai important lucru in aceast aranjament straniu este ca are variatiuni sunt intotdeauna decise de cetateni si numai de catre acestia. Ei sunt cei care isi aleg in mod direct presedintele, si tot ei sunt cei care, in alegerile parlamentare, ii dau sau nu ii dau o majoritatea in Parlament.

Referitor la partea legislativa, vom observa ca aceasta este impartita in mod inegal intre doua camere si anume, Adunarea Nationala si Senatul.

Adunarea Nationala este aleasa direct prin vot universal. Metodala electorala, similara celei folosite pentru alegerile prezidentiale, produce majoritati efective. Fiecare dintre cei 557 de deputati este ales intr-o circumscriptie electorala prin intermediul votului uninominal. Acest sistem a fortat partidele politice sa puna bazele aliantelor, dand nastere intr-un final la doua mari coalitii. Astfel votantii au mereu de ales intre cele doua, rezultatul alegerilor facand o clara distinctie intre invingatori si invinsi.

Senatul se afla intr-o pozitie diferita. In timp ce deputati sunt reprezentantii oamenilor, cei 321 de senatori reprezinta autoritatile locale ale Frantei, atat in Franta metropolitana, cat si in diaspora. Ei sunt in fapt alesi prin vot indirect, prin reprezentantii locali. Servesc un mandat de 9 ani, iar Senatul, nu poate fi dizolvat.

Puterea judecatoreasca nu este chiar o putere in adevaratul sens al cuvantului, de vreme ce constitutia o defineste intr-un sens mai restrictiv drept “autoritate judecatoreasca”. In mod traditional, judecatorul francez este vazut ca o simpla “bucatica din lege”. Atributiile judecatorului se rezuma in principal la aceea de a intrepreta si aplica legea, din moment ce nu are nicio putere de a deroga de la ea si nu este perceput ca un creator de legi.

Constitutia ii garanteaza independenta, ceea ce deriva intr-o impartialitate a acestuia si o mai buna aplicare si interpretare a legii.

Franta are un dublu sistem judicial, cu doua ierarhii paralele, dar in acelasi timp, separate: curtile civile si penale, conduse de Curtea de Casatie si curtile administrative care sunt imputernicite sa audieze toate disputele dintre autoritati si indivizi, condusa de Conseil d’Etat.

In 1958, prezenta Constitutie a instaurat Consiliul Constitutional. Aceasta institutie, compusa din 9 membri, trei numiti de catre Presedintele Republicii, trei de catre Presedintele Senatului si trei de catre Adunarea Nationala, este responsabila cu asigurarea unei conduite adecvate a alegerilor prezidentiale, referendumurilor si a alegerilor parlamentare. Dar cel mai esential – si cel mai inovativ – rol al acesteia este sa monitorizeze constitutionalitatea legilor, asigurandu-se ca legile sunt conforme cu Constitutia. Statusul membrilor sai, alesi pe o durata de 9 ani, care sunt inamovibili si nu sunt eligibile pentru re-alegere, le da acestora libertatea si siguranta totala de a actiona in mod independent, ceea ce a insemnat ca, in decursul timpului, Consiliul a castigat

respectul publicului, ceea ce l-a inzestrat cu capacitatea de a-si impune autoritatea intr-o maniera pacificista in cadrul numerioaselor dispute politice sau judiciare.

In cadrul sistemului international de drept, Franta recunoaste in mod formal regulile dreptului international public, lucru pe care ar trebui sa il faca cu certitudine, dat fiind faptul ca este membru permanemt al Consiliului de Securitate a Natiunilor Unite. La nivel european, inca din 1992, constitutia franceza a inclus articole (88-1 pana la 88-4) ce legalizeaza atat participarea Frantei la comunitatile europene si in cadrul Uniunii Europene, cat si impartirea suveranitiatii nationale, careia i s-a acordat o importanta din ce in ce mai mare, limitand-o in acelasi timp pentru viitor, din moment ce orice viitor transfer de elementel esentiale de suveranitate trebuie sa fie autorizat in avans de o revizuire a Constitutiei.

Acea revizuire, ca oricare alta, poate fi demarata doar daca atat Adunarea Nationala cat si Senatul isi dau acordul separat. In momentul in care acest pas a fost facut, poate fi discutata o alegere, pana ce orice reforma este definitiv ratificata, intre un referendum national sau o procedura mai simpla, si anume adoptarea a 3/5 majoritate a ambelor camere se intrunesc in Congres.

3 caracteristici majore

Constitutia garanteaza functionarea unui sistem care are 3 caracteristici majore: guvernatii isi aleg guvernantii, guvernantii dispun de mijloacele guvernarii, iar guvernantii sunt trasi la raspundere in fata guvernatilor, intrucat cei din urma dispun mereu de o solutie alternativa, aceea ca, la urmatoarele alegeri, daca sunt nesatisfacuti de majoritate, o pot schimba.

Concluzionand, principiile Constitutiei franceze o apropie pe aceasta foarte mult de sisteme de guvernare din tari precum Portugalia, Suedia, Spania, Germania si chiar Marea Britanie. Trecand peste ceea ce reprezinta numai diferentele superficiale, aceste elemente fundamentale sunt prezente in toate sistemele acestor tari.

Tot ceea ce ne ramane este sa punctam soliditatea legii si efectiva garantare a drepturilor si liberatilor, si sa conchidem ca ne aflam in prezenta unei reale si moderne democratii.