Dogărel Ştefania, Arheologie an II

Constituţia din 1991 păstrează reminiscenţe comuniste

Abstract: Constituţia din anul 1991, foarte controversată în literatura de

specialitate, era menită să asigure tranziţia României spre democraţie, dar eanu

face altceva decât să perpetueze formulările ambigue, lipsa enunţării clare a

principiului separaţiei puterilor în stat, o revizuire defectuoasă şi alegerea unui

regim semi-prezidenţial ce nu corespunde cu necesităţile vremii ale ţării.

Constituţia din 1991 este, şi probabil va rămâne mult timp de acum înainte, cea mai

controversată Constituţie a României. Fiind promulgată după căderea comunismului prin

revoluţia din 1989, acest act era menit să consfiinţească trecerea României la democraţie, cu tot

ce presupunea ea. Cu toate acestea, chiar evenimentele de dinainte de adoptarea noii Constituţii,

anume alegerile din mai 1990 şi pregătirea acestora, sunt dovezi clare că lucrurile nu aveau să se

schimbe foarte tare. De fapt, totul începe cu prima declaraţie făcută de Iliescu în 22 decembrie

1989, anume aceea că foştii conducători s-au declarat într-adevăr comunişti, dar de fapt „nu au

avut nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific...Ei doar au

pângărit numele PCR. Ei au pângărit de asemenea memoria celor care şi-au sacrificat viaţa

pentru cauza socialismului în această ţară.”1 Tot în 22 decembrie 1989 este dat Comunicatul

Frontului Salvării Naţionale, prin care se preconiza renunţarea la existenţa unui singur partid şi

instituirea unui regim democratic bazat pe pluripartidism, separarea puterilor, organizarea de

alegeri libere şi numirea unui conducător pentru cel mult două mandate. Totuşi acest comunicat

nu a rămas în vigoare decât pentru cinci zile, deoarece la 27 decembrie 1989 apare în Monitorul

Oficial decretul-lege nr.2, care statua că noua denumire a ţării este de România, că forma de

guvernământ este republica, iar FSN devenea organul suprem de putere, cu diferite atribuţii ce

amintesc de cele ale unui Parlament: numea şi revoca preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi

Casaţie, emitea decrete-lege, reglementa sistemul electoral, aproba bugetul de stat etc. De

asemenea, şeful Consiliului primea şi atribuţii specifice şefului statului; primul ministru şi

1 Tom Gallagher, Romania after Ceauşescu, Edinburgh University Press, 1995, p.9.

1

miniştii erau numiţi sau revocaţi tot de CFSN.2 Cele cinci zile scurse între aceste două legi au

reprezentat ceea ce Florin Abraham numea o perioadă de incertitudine în ceea ce privea viitorul

României şi regimul pe care trebuia sa îl adopte: dacă trebuia să fie o democraţie sau un regim

autoritar, derivat din cel comunist.3 Pentru a demonstra faptul că noua Constituţie din 1991

păstrează reminiscenţe comuniste mă voi baza pe patru argumente fundamentale: principiul

separaţiei puterilor în stat nu este enunţat sau aplicat, Constituţia este plină de formulări

abstracte, menite să limiteze mult din exercitarea drepturilor civile şi politice, prin noua

Constituţie se trece la regimul semi-prezidenţial, tot o formă de regim cu prea multe prerogative

acordate preşedintelui, şi nu în ultimul rând limitează posibilităţile de revizuire ulterioară a

Constituţiei, iar prin acest aspect se comportă ca legea fundamentală a unui stat totalitar;

cuvintele cheie e care mă voi baza sunt separaţia puterilor, regim semi-prezidenţial, formulări

abstracte şi revizuire.

Cronologia impunerii noii Constituţii arată cam aşa: în 12 ianuarie 1990 au loc mişcări

populare, grupul Roman-Iliescu pune mâna pe Guvernul de facto şi îi înlătură pe necomunişti,

dar sub presiunea legii scoate în afara legii PCR. La 28 ianuarie 1990 are loc revenirea de facto

la regimul partidului unic, constituirea FSN şi prima expediţie militară a minerilor. În 18

februarie 1990 grupul Iliescu-Roman îşi arogă puterea legislativă prin cea de-a doua expediţie

militară a minerilor, astfel că se constituie Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (un pseudo-

Guvern în care fostul CFSN deţine 51%, iar restul de 49% revine partidelor de opoziţie nou

înfiinţate). La 15 martie 1990 are loc reconstituirea poliţiei politice, iar în aprilie-mai 1990 se

desfăşoară campania electorală în care opoziţiei i-a fost interzis accesul în zonele rurale şi la

mijloacele de informare.4 Faptul că FSN avea o poziţie dominantă în societate i-a dat

posibilitatea de a utiliza bunuri ale statului, cum ar fi tipografii sau mijloace de transport,

obţinând chiar şi control asupra radioului şi televiziunii. Acest ultim avantaj a funcţionat foarte

bine, mai ales asupra populaţiei neşcolite din oraşele mici sau satele izolate, a căror mentalitate

putea fi uşor influenţată prin televiziune, mai ales dacă nu aveau alte mijloace de informare.5

Vladimir Tismăneanu prezicea în 1988 că oricine îi va urma lui Ceauşescu la conducere va fi

2 Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p.44-45.3 Ibidem., p.45.4 Ion Varlam, Istorie politică şi drept. Noua constituţie a României: Faţă cu schimbările din Europa de Est , ed. Evenimentul, Bucureşti, 1993, p.50-52.5 Tom Gallagher, Democraţie şi naţionalism în România, 1989-1998, ed. All, Bucureşti, 1999, p.129.

2

privit foarte bine şi va beneficia de o popularitate excesivă, fără să trebuiască să facă altceva

decât să renunţe la o serie de legi nepopulare, şi asta pentru că va beneficia de comparaţia cu cea

mai neagră perioadă din istoria României. Şi într-adevăr, Iliescu a reuşit în primele luni de

guvernare să ia câteva măsuri foarte populare, cum ar fi renunţarea la raţionalizarea alimentaţiei

şi revenirea la programul normal de televiziune, care includea şi numeroase emisiuni despre

activitatea noii puteri.6

În 20 mai au loc alegerile parlamentare şi prezidenţiale, pentru care s-au înscris în cursă trei

candidaţi: Ion Iliescu din partea FSN, Radu Câmpeanu din partea PNL şi Ion Raţiu din partea

PNŢ-CD. Ion Iliescu avea din start mai multe şanse de câştig decât adversarii săi, şi asta pentru

că în opinia publică el se identifica cu revoluţia, pentru că FSN avea o capacitate de mobilizare

mult mai bună decât celelalte două partide, FSN avea sprijinul mass-media şi beneficia de cele

mai multe filiale în teritoriu, pentru că opoziţia mergea doar pe ideea instaurării democraţiei şi

eliminarea comuniştilor din viaţa politică; de asmenea Ion Iliescu avea capacităţi oratorice mult

mai bune decât ceilalţi doi candidaţi; Iliescu apărea ca un om al faptelor, pe când ceilalţi doi

veneau cu o legitimitate de tip istoric (venind din partide cu traditie).7 Gabriel Constantinescu

afirma că preluarea puterii de către Ion Iliescu a fost o decizie luată de Moscova în deplin

consens cu SUA, şi asta pentru că Iliescu îşi făcuse studiile la Moscova, era omul de încredere al

Kremlinului şi îşi îndeplinise foarte bine funcţiile din partid care îi fuseseră încredinţate8; după

definitivarea alegerilor se pune problema elaborării unei noi Constituţii şi a stabilirii noilor relaţii

ce ar trebui instituite între noile instituţii. Parlamentul din 1990, dominat de FSN, l-a însărcinat

pe Antonie Iorgovan cu redactarea noii Constituţii. Acesta a primit sprijinul a 81% din deputaţi:

UDMR votează împotriva proiectului de Constituţie pentru că acesta numeşte România un ,,stat

naţional”, deci nu se recunoaşte existenţa minorităţilor, nu se acordă drepturile colective pentru

minorităţile naţionale şi nu li se permite acestora să îşi folosească limba maternă în toate gradele

de învăţământ, în justiţie şi administraţie. PNŢ-CD şi PNL au votat împotrivă pentru că erau

nemulţumiţi de precizarea formei de guvernământ, de negarantarea proprietăţii private, de

insuficienţa separării puterilor în stat, de atribuţiile prea mari ale Guvernului şi Preşedintelui

6 Idem., Furtul unei naţiuni: România de la comunism încoace, ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.131.7 Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p.56-57.8 Gabriel Constantinescu, Gâlceava anticomunistului cu lumea: cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p.84.

3

comparativ cu cele ale Parlamentului.9 De asemenea, la referendumul din 9 decembrie 1991 doar

principalele judeţe locuite de maghiari au votat împotriva Constituţiei.10

În primul rând, principiul separaţiei puterilor în stat, garantul democraţiei, nu este nici măcar

enunţat, deci cu atât mai puţin garantat. Titlul III al noii Constituţii se intitulează „Autorităţile

publice”, formulare ce ridică anumite semne de întrebare. Noţiunea de „putere” este singura

consacrată în teoria dreptului constituţional. Apar astfel două argumente care ne conduc la

concluzia că nu s-a dorit ca tranziţia spre democraţia românească să fie una deplină: această

formulare, care evită cuvântul „putere” şi lipsa exprimării concrete a principiului separaţiei

puterilor în stat. Nici chiar explicaţia că el ar reieşi din alte articole sau prevederi nu este

credibilă, dată fiind prezenţa Art.68(2)11, unde se arată că deputaţii sau senatorii (deci

parlamentarii) pot fi în acelaşi timp şi membri ai Guvernului. Acestui articol îi vine în

completare Art.104(1)12, în care se menţionează că şi guvernatorii pot îndeplini concomitent

funcţia de deputat sau senator.13 Bicameralismul, de asemenea, este enunţat doar formal

(Art.58(2))14, dar în realitate activităţile lor nu diferă, ci mai degrabă cele două Camere lucrează

în paralel; chiar şi modul de alegere este identic (Art. 59(1)).15 Apoi, Art.7516 consacră şi mai

mult apropierea celor două Camere. Alte întrepătrunderi ale „autorităţilor statului” sunt

semnalate de Ruja Nicolae, în teza sa de doctorat intitulată Controverse privind teoria sparaţiei

puterilor în stat. El observă cum preşedintele desemnează candidatul pentru funcţia de prim-

ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament şi de asemenea,

la propunerea primului-ministru, poate numi sau revoca ceilalţi miniştri (Art.85)17; preşedintele 9 Stan Stoica, România, o istorie cronologică, 1989-2002, ed Meronia, Bucureşti, 2002, p.41.10 Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni: România de la comunism încoace, ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.120.11 „Art.68(2): Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului” în Ion Moraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.206.12 „Art.104(1): Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. [...]” în Ibidem., p.217.13 Tiberiu Dianu, Constituţia României din 1991, Oscar Print, p.19.14 „Art.58(2): Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat” în Ion Moraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.202.15 „Art.59(1): Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale” în Ibidem., p.202.16 „Art.75: Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere este definitivă” în Ibidem., p.209.17 „Art.85(1): Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. (2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului” în Ibidem.,

4

numeşte în funcţie judecătorii şi procurorii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii;

Parlamentul îl poate suspenda pe preşedinte din funcţie sau îl poate trimite în instanţă pentru

infracţiuni de înaltă trădare (Art.84(3))18; Parlamentul trebuie să aprobe o serie de acte ale

preşedintelui (Art.99(2))19; Guvernul are drept de iniţiativă legislativă şi prioritate din acest punct

de vedere (Art.73(1))20; membrii Curţii Constituţionale sunt numiţi de preşedinte şi Parlament

(Art.140(2))21; primul-ministru îl poate invita pe preşedinte să participe la lucrările Guvernului

(Art.8722)23.

În al doilea rând, comparativ cu celelalte Costituţii ale României, cea din 1991 este cea mai

lungă (152 de articole) şi asta pentru că multe din prevederi sunt repetate cu alte cuvinte în mai

multe articole, dar şi pentru că există unele texte ce nu îşi au locul în paginile unei Constituţii. În

ceea ce priveşte formulările abstracte şi cu caracter mai mult general, acestea îşi fac loc încă din

Art.1(3), unde apare noţiunea de „stat social”, destul de vagă şi nemaiîntâlnită în doctrina

juridică. Tiberiu Dianu spunea că această formulă ar putea la fel de bine să fie înlocuită cu cea de

„stat creştin”, dată fiind formula de încheiere a jurământului preşedintelui din Art.82(2): „[...]

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”24, care pare să dorească a consfiinţi caracterul creştin al statului.25

Art.4 este absolut inutil, pentru că pur şi simplu reia idei din articolele anterioare, reformulându-

le mai pompos. De exemplu, alin.1 spune că ,,statul are ca fundament unitatea poporului

român”, asta după ce Art.1(1) stipulează acelaşi caracter unitar al statului. De asemenea, alin.2

spune că statul este „patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”26, formulare

p.212.18 „Art.84(3): Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.[...]” în Ibidem., p.212.19 „Art.99(2): Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2) , articolul 92 alineatele (2) şi (3) , articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a) , b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru” în Ibidem., p.216.20 „Art.73(1): Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor[...]” în Ibidem., p.208.21 „Art.140(2): Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României” în Ibidem., p.230.22 „Art.87(1): Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.(2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă” în Ibidem., p.212.23 Nicolae Ruja, Controverse privind teoria separaţiei puterilor în stat, Cluj-Napoca, 1995, cap. IV-VI, p.56-126.24 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.211.25 Tiberiu Dianu, Constituţia României din 1991, Oscar Print, p.12.26 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.186.

5

pleonastică („statul este patria cetăţenilor”), plus că se reia ideea de stat indivizibil. Iar Art.5(1),

care spune ca ,,cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute

de legea organică”27 este la fel de inutil, pentru că această formulare nu conţine niciun principiu

constituţional şi şi-ar fi avut mai degrabă locul într-o lege. În ceea ce priveşte minorităţile şi

dreptul lor la identitate, sunt din nou folosite formulări abstracte, cum ar fi cea din Art.6(1)28:

“persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”, şi nu “tuturor minorităţilor naţionale”, cum

apărea în Tezele Constituţionale, formulare prin care nu i se recunoaşte comunităţii minoritare

caracterul de entitate de sine-stătătoare. Art.6(2)29 spune acelaşi lucru ca şi Art.16(1)30, anume că

cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. În

ceea ce priveşte garantarea drepturilor minorităţilor, acestea sunt foarte vag amintite, fără a fi

dezvoltate şi cu atât mai puţin garantate. Până şi Constituţiile comuniste cuprindeau (e adevărat,

doar formal şi propagandistic) prevederi mai largi în ceea ce priveşte drepturile minorităţilor.31

Art.8 este în întregime inutil, pentru că este, de asemenea, suplinit de alte articole. Spre exemplu,

în alin.1 se spune că „Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a

democraţiei constituţionale”32, ceea ce este doar o reluare a unei prevederi din Art.1(3):

„România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi

libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic 27 Ibidem.28 „Art.6(1): Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase” în Ibidem, p.186.29 „Art.6(2): Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români” în Ibidem., p. 186.30 „Art.16(1): Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări” în Ibidem., p.188.31 Constituţia din 1948: „Art.24: În Republica Populară Română se asigură minorităţilor conlocuitoare dreptul de folosire a limbei materne şi organizarea învăţământului de toate gradele în limba maternă. Administraţia şi justiţia, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română, vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţii respective şi vor face numiri de funcţionari din sânul naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, cre cunosc limba populaţiei locale. Predarea limbii şi literaturii române este obligatorie în şcolile de orice grad” în Ibidem., p.116 ; Constituţia din 1952: „Art.82: În Republica Populară Română se asigură minorităţilor naţionale folosirea liberă a limbii materne, învăţământul de toate gradele în limba maternă, cărţi, ziare, şi teatre în limba maternă. În raioanele locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţii respective sau al altor localnici care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale” în Ibidem., p.147; Constituţia din 1965: „Art.22: În Republica Socialistă România, naţionalităţilor conlocuitoare li se asigură folosirea liberă a limbii materne, precum şi cărţi, ziare, reviste, teatre, învăţământul de toate gradele, în limba proprie. În unităţile administrativ-teritoriale locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decît cea română, toate organele şi instituţiile folosesc oral şi scris şi limba naţioanlităţii respective şi fac numiri de funcţionari din rândul acesteia sau al altor cetăţeni care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale” în Ibidem., p.161.32 Ibidem., p.186.

6

reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.33 Apoi, în alin.(2) se spune că „Partidele politice se

constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la defînirea şi la

exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea

teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei”34, idei ce sunt reluate în Art.37: în alin.1 se

statuează principiul libertăţii de asociere a cetăţenilor în partide politice, sindicate sau alte

formede asociere, iar alin.2 şi 3 specifică condiţiile de constituţionalitate ale acestor organizaţii,

precum şi persoanele cărora nu le este permis să facă parte din astfel de organizaţii. Acelaşi

Art.37(1) poate suplini şi întreg Art.9.35 În ceea ce priveşte Titlul II, ce stipulează drepturile şi

libertăţile omului, Tiberiu Dianu desprinde din analiza lui două constatări: 1. că drepturile şi

libertăţile menţionate sunt limitate adesea de legi ordinare ulterioare; 2. că apar instituţii nou

reglementate, ce nu îşi au locul sau justificarea în tradiţia constituţională a României, fapt ce

ridică probleme cu privire la eficienţa lor viitoare.36 De exemplu, Art.30(1) spune că libertatea de

exprimare este inviolabilă, dar în completarea lui vine alin.7, prin care este interzisă defăimarea

ţării şi a naţiunii (aici fiind vizaţi cei care ar critica conducerea); dreptul la învăţătură este

garantat prin Art.32(1), dar dreptul minorităţilor de a învăţa în limba maternă este lăsat la

latitudinea unei legi ulterioare (alin.3); Art.39(1) spune că munca forţată este interzisă, dar alin.2

lit.c spune că nu constituie muncă forţată „prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de

alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”37 (Tiberiu

Dianu spune că această formulare aminteşte de „muncile patriotice” din timpul lui Ceauşescu)38;

Art.40(1) conferă dreptul la grevă, dar acesta este limitabil prin lege ulterioară (alin.2); dreptul la

proprietate este menţionat abia în Art.41, unde este garantat, dar şi el este limitat prin lege. Art.

43(1) prevede obligaţia statului de a lua măsuri pentru a asigura cetăţenilor un nivel de trai

decent, formulare din nou ambiguă: cine stabileşte ce înseamnă ,,decent” şi după ce standarde?

Art.48(1) prevede dreptul celui vătămat de o autoritate publică, iar alin.2 prevede că limitările şi

condiţiile se stabilesc prin lege. Apogeul acestor limitări este dat de existenţa Art.49, intitulat

absolut ostentativ ,,Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”, fără a se 33 Ibidem., p.185.34 Ibidem., p.187.35 „Art.9: Sindicatele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor” în Ibidem, p.187.36 Tiberiu Dianu, Constituţia României din 1991, Oscar Print, p.15.37 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.196.38 Tiberiu Dianu, Constituţia României din 1991, Oscar Print, p.16.

7

specifica clar care sunt aceste limitări. Alte articole vin cu greşeli de exprimare sau

inconsecvenţă. Un foarte bun exemplu este Art.38(3)39, unde formularea conţine doi termeni ce

se contrazic, ,,în medie” şi ,,maxim”, deoarece media este rezultatul unui raport dintre un minim

şi un maxim (4-6 ore sau 10-12 ore, în funcţie de domeniul de activitate), pe când formula ,,cel

mult” înseamnă că niciun domeniu nu poate avea o zi de muncă mai lungă de atât, ceea ce

contravine realităţii. Urmează apoi Art.73(1), care vorbeşte despre iniţiativa legislativă.40 Aici

două idei se contrazic referitoare la iniţiativa legislativă a cetăţenilor: teza I vorbeşte de un

minim de 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, pe cand a teza II vorbeşte de ,,cel puţin 10.000 de

semnături” venite din cel puţin 10 judeţe, deci 100.000 de semnături. Aceeaşi contradicţie apare

şi în Art.146, Iniţiativa revizurii Constituţiei, între alineatele 1 şi 2. În ceea ce priveşte Curtea

Constituţională, Art.144 lit. g41 cuprinde o idee curioasă dacă o raportăm la Art.152(1).42 Este

clar că formularea din Art.144 se referă la referendumul din 8 decembrie 1991, dar cum ar putea

acesta să fie vegheat de o instituţie care nu există încă? De asemenea, prevederile Art.149 43 dau

de înţeles că timp de doi ani, de la evenimentele din 1989 şi până la intrarea în vigoare a noii

Constituţii, statul a continuat să funcţioneze conform Costituţiei din 1965.

În al treilea rând, discutabilă este şi alegerea formulei semi-prezidenţiale ca nouă formă de

guvernământ. Focşeneanu dă exemplul Italiei, Germaniei, Spaniei, Ungariei sau Cehoslovaciei,

care, după o perioadă de regim autoritar au trecut la democraţia parlamentară. La noi s-a mers pe

modelul francez, rău ales deoarece situaţia politică din Franţa de după 1789 a fost una foarte

instabilă şi, de altfel, Constituţia franceză din 4 octombrie 1958 a fost impusă de generalul

Charles de Gaulle în urma unei perioade de excese ale democraţiei ce făcuseră Franţa

neguvernabilă, fapt ce impunea un regim autoritar; or acesta nu este şi cazul României, care nu

39 „Art.38(3): Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore” în Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.196.40 „Art.73(1): Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.” în Ibidem., p. 208.41 „Art.144, lit.g: [Curtea Constituţională] veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.” în Ibidem., p. 231.42 „Art.152(1): În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituţiei, se înfiinţează Curtea Constituţională şi Curtea de Conturi.” în Ibidem., p. 234.43 „Art.149: Prezenta Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.” în Ibidem., p.233.

8

suferise de excesele democraţiei, ci de cele ale dictaturii.44 S-a ales urmarea modelului francez

datorită apropierii României de Franţa. Se credea că un regim semi-prezidenţial anulează o serie

de dezavantaje ale celui prezidenţial (american) dar şi pe cele ale unui regim parlamentar clasic;

astfel, modelul celei de-a V-a Republici Franceze venea cu o soluţie de mijloc, în care puterea

executivă aparţine Guvernului, iar preşedintele este doar un mediator între autorităţile statului

(dat fiind că în regimurile prezidenţiale şeful statului este şi şeful puterii executive). În încercarea

de a găsi o explicaţie pentru alegerea făcută de noul grup ajuns la putere, Ion Varlam apelează la

interesele personale pe care se poate să le fi avut diferiţii oameni politici. De exemplu, spune el,

pe tot parcursul anului 1990 foştii nomenclaturişti români au fost duşi la Paris şi instruiţi de

socialiştii francezi în ceea ce priveşte funcţionarea instituţiilor celei de-a V-a Republici, adică

erau iniţiaţi în tehnicile activităţii parlamentare şi ale primăriilor. Mai mult, dat fiind că

învăţământul fusese politizat şi clasa cultă exterminată, noua Constituţie a trebuit redactată cu

ajutor din partea unor străini. Dintre aceştia merită amintit Robert Badinter, un avocat de stânga

şi prieten de-al lui François Mitterand, cunoscut de români pentru că a colaborat cu regimul

Ceauşescu în perioada 1972-1974, cand s-a încercat exterminarea rezistenţei anticomuniste din

străinătate. Un altul a fost François Luchaire, profesor universitar marxist, specializat pe

Constituţile statelor progresiste, a URSS şi ale ţărilor socialiste: asta demonstrează că în alegerea

unor consilieri pentru redactarea noii Constituţii noul Guvern nu a avut ca şi criteriu cunoaşterea

de către aceştia a instituţiilor politice din România, ci orientarea lor politică (Iliescu însuşi

proclama constant ataşamentul său faţă de marxism-leninism).45 Tiberiu Dianu spune că doar în

teorie se merge pe republica semi-prezidenţială, dar se poate observa în Capitolul II al Titlului III

cum şeful statului are atribuţii mai largi: în plan executiv prin participarea la activităţile

Guvernului (Art.87)46, în plan parlamentar, prin implicarea în politica externă (Art.91)47.

Continuitatea cu care se mândreşte tradiţia constituţională a României este dată de faptul că

44 Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, 1859-1991, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.151.45 Ion Varlam, Istorie politică şi drept. Noua constituţie a României: Faţă cu schimbările din Europa de Est , ed. Evenimentul, Bucureşti, 1993, p.42-46.46 „Art.87: (1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. (2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.” în Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.211-212.47 „Art.91: (1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.” în Ibidem., p.213.

9

autoritatea nu se suprapune cu puterea: autoritatea o reprezintă şeful statului, iar puterea,

Guvernul, astfel că autoritatea primează asupra puterii. În Franţa, puterea (adică partidele

politice) a contestat autoritatea, adică a atentat la principiul suveranităţii. Constituţia celei de-a

V-a Republici acorda o foarte mare autoritate preşedintelui, care dispunea de Adunarea

Naţională după bunul plac. În teorie, noua Republică este o democraţie semi-prezidenţială, în

care preşedintele exercită puterea executivă prin intermediul unui Guvern responsabil în faţa

Adunării Naţionale. În realitate, însă, cea de-a V-a Republică este o republică prezidenţială

„întărită”48, care îi permite şefului statului să îşi aleagă singur Guvernul. În Franţa există, de

asemenea, ceea ce se numeşte „partidul preşedintelui”, care reuneşte atât puterea executivă, cât şi

cea legislativă în cadrul propriului său partid; deci preşedintele nu exercită autoritatea neutră

asupra statului, ci autoritatea propriului său partid asupra statului. Regimul de la Bucureşti îl

imită pe cel francez, deoarece şi aici Iliescu făcea parte dintr-un partid, de fapt o disidenţă a

Frontului Salvării Naţionale, anume Frontul Democratic al Salvării Naţionale. De asemenea, nu

Parlamentul dă mandat Guvernului, ci acelaşi şef al statului, care îl poate şi revoca. Din acest

punct de vedere, articolul 113(2);(3)49 din 1991 este un echivalent al articolului 49(3)50 din

Constituţia franceză, care îi permite Guvernului să forţeze Adunarea să adopte un text fără ca

acesta să fie dezbătut şi votat.51 Ion Varlam afirma că noua Constituţie Iliescu era chiar mai

autoritară decât cea a Republicii a V-a franceză: prin competenţele şi modul său de recrutare,

Senatul se comportă de fapt ca o a doua Cameră a Deputaţilor, fapt ce îi permite şefului statului

să îşi asigure majoritatea parlamentară; de asemenea, puterea legislativă este mult îngrădită şi

prin faptul că cele două Camere au obligaţia de a dezbate împreună moţiunile de cenzură

48 Ion Varlam, Istorie politică şi drept. Noua constituţie a României: Faţă cu schimbările din Europa de Est , ed. Evenimentul, Bucureşti, 1993, p. 32.49 „Art.113: (2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 112.   3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2) , proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern” în Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p. 221.50 „Art.49: (3) The prime minister may, after deliberation by the Council of Ministers, commit the government's responsibility to the National Assembly on the passing of a bill. In this case, the text shall be regarded as carried unless a motion of censure, tabled within the succeeding twenty-four hours, is passed under the conditions laid down in the previous paragraph.” de la http://en.wikipedia.org/wiki/Article_49_of_the_French_Constitution (2.04.2015).51 Ion Varlam, Istorie politică şi drept. Noua constituţie a României: Faţă cu schimbările din Europa de Est , ed. Evenimentul, Bucureşti, 1993, p.30-33.

10

(Art.112(1);(2))52, angajarea responsabilităţii Guvernului (Art.113)53, cererea preşedintelui de a

se reexamina o lege (Art.77(2))54. De asemenea, procedura de demitere a preşedintelui este destul

de disfuncţională: dacă Art.9555 prevede că suspendarea preşedintelui este votată de cele două

Camere, demisia acestuia depinde de un referendum, iar iniţiativ realizării acestuia stă în mâinile

preşedintelui (Art.90).56

În fine, alt lucru care face noua constituţie să arate ca cea a unui regim autoritar este

imposibilitatea de revizuire, aşa cum reiese ea din Titlul VI. Art.148(1)57 interzice revizuirea

dispoziţiilor privitoare la forma republicană de guvernământ, lucru ce contravine tradiţiei

constituţionale a României, mai ales că populaţia a fost consultată prin referendum doar după ce

decizia a fost luată; de asemenea, Tiberiu Dianu identifică două tipuri de argumente în favoarea

revenirii la forma tradiţională de guvernământ, monarhia: juridice (dat fiind că actul de abdicare

al regelui Mihai din 30 decembrie 1947 a fost un fals, ceea ce îl face nul) şi politice (dat fiind că

în anul 1947 populaţia nu a avut şansa să se pronunţe în favoarea republicii printr-un

52 „Art.112: (1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordata Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. (2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.” în Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p. 220.53 „Art.113: (1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. (2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 112.  (3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2) , proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern. (4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3) , dezbaterea acesteia se va face în şedinţă comuna a celor două Camere.” în Ibidem., p.221.54 „Art.77(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.” în Ibidem., p.209.55 „Art.95: (1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui.  (3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.” în Ibidem., p.215.56 „Art.90: Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.” în Ibidem., p.213.57 „Art.148: (1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limbă oficială nu pot forma obiectul revizuirii.” în Ibidem., p.232.

11

referendum).58 Eleodor Focşeneanu spunea că această prevedere mai este întâlnită si în alte

Constituţii, dar ea este explicabilă politic, şi nu constituţional: astfel este cazul Constituţiei

Republicii Italiene, unde Art.139 prevede o asemenea restricţie, dar ea apare după ce poporul a

fost consultat în prealabil printr-un referendum cu privire la forma de guvernământ; opţiunea

pentru republică nu se manifestase masiv la referendum, iar mişcarea monarhistă era puternică în

sud, astfel că s-a încercat o reprimare a tendinţelor centrifuge monarhice. Cu toate acestea, spune

el, Constituţia României s-a inspirat din cea portugheză în selectarea unor restricţii, un model

foarte prost ales, dat fiind că aceasta fusese elaborată şi adoptată sub supraveghere militară,

dorindu-se un regim etern şi din acest motiv Constituţia prevede cincisprezece restricţii.59 De

asemenea, noua Constituţie prevede că legile organice se adoptă doar cu votul majorităţii

membrilor fiecărei Camere, în timp ce legile ordinare se adoptă în prezenţa majorităţii membrilor

fiecărei Camere, cu majoritatea voturilor celor prezenţi. De asemenea, pentru modificarea unei

legi organice mai este nevoie de votul a 2/3 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, iar

dacă apar divergenţe între cele două Camere, este nevoie de o majoritate de 3/4 din totalul

membrilor lor. Probabil că aceste limitări de revizuire au ca scop evitarea abuzurilor, dar crează

un sistem constituţional rigid şi fac ca noua Constituţie să arate ca cea a unui stat autoritar.60

Consider că cele patru argumente expuse mai sus sunt suficiente pentru a demonstra că într-

adevăr Constituţia din 1991 păstrează reminiscenţe comuniste prin lipsa principiului separaţiei

puterilor în stat, prin formulările abstracte şi ambigue menite să limiteze anumite drepturi sau să

încurce pe cetăţeanul de rând, prin adoptarea formulei semi-prezidenţiale care pare mai degrabă

o continuare a autoritarismului decât un pas înainte spre democraţie şi, nu în ultimul rând, prin

limitările în ceea ce priveşte posibilităţile de revizuire. După ce partidele de opoziţie au ieşit din

ilegalitate în 22 decembrie 1989 ele au cerut repunerea imediată în vigoare a Constituţiei din

1923, care să funcţioneze ca lege fundamentală până la o nouă revizuire sau până la redactarea

unei noi Constituţii, schimbări ce ar fi trebuit să survină în urma consultării poporului printr-un

referendum. Dat fiind că abrogarea unei legi înseamnă revenirea obligatorie la legea anterioară

(principiu fundamental al dreptului), din punct de vedere juridic abgrogarea Constituţiei din 1965

58 Tiberiu Dianu, Constituţia României din 1991, Oscar Print, p.11.59 Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, 1859-1991, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.157.60 Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p.166-167.

12

însemna revenirea la ordinea impusa prin Contituţia din 1923. Cu toate acestea, cea care a

preluat puterea după 22 decembrie a fost nomenclatura fostului partid unic, aceasta refuzând o

revenire la cadrul constituţional impus în 1923 pe motiv că populaţia nu ar fi fost de acord cu o

revenire la monarhie.61 De fapt chiar de aici se poate trage concluzia că România nu putea avansa

spre democraţie după evenimentele din 1989, deoarece puterea a rămas în mâinile aparatcikilor,

instruiţi şi educaţi în spiritul mrxist, deci lipsiţi de conceptele democratice.62 Se poate spune chiar

că ceea ce s-a încercat prin noua Constituţie a fost o apărare a intereselor foştilor activişti ai

partidului unic, fapt ce reiese din chiar felul în care aceasta a fost adoptată: s-a cerut ajutorul

unor specialişti străini, fapt ce nu ar fi de condamnat dacă criteriul de selecţie ar fi fost

cunoaşterea de către aceştia a situaţiei interne a României, şi nu o orientare politică discutabilă;

opoziţia a fost mult îngrădită în a-şi exprima nemulţumirile şi de multe ori a fost pusă în faţa

faptului împlinit; cuprinde texte întregi reproduse din alte Constituţii ce nu au nicio apropiere de

România, dar niciunul din Constituţia din 1923 etc. Astfel, putem spune cu certitudine că ceea ce

avea nevoie România postdecembristă (o reluare a tradiţiei constituţionale, o încercare de

refacere a firului istoriei întrerupt de perioada comunistă şi o garantare a drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti) nu se regăseşte în noua lege fundamentală adoptată în 1991.

61 Ion Varlam, Istorie politică şi drept. Noua constituţie a României: Faţă cu schimbările din Europa de Est , ed. Evenimentul, Bucureşti, 1993, p.25-27.62 Ibidem., p.42.

13

Bibliografie:

Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, ed.

Tritonic, Bucureşti, 2005

Gabriel Constantinescu, Gâlceava anticomunistului cu lumea: cronica unui deceniu de

tranziţie (1991-2001), ed. Christiana, Bucureşti, 2002

Tiberiu Dianu, Constituţia României din 1991, Oscar Print

Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, 1859-1991, ed. Humanitas,

Bucureşti, 1992

Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni: România de la comunism încoace, ed. Humanitas,

Bucureşti, 2004

Idem., Romania after Ceauşescu, Edinburgh University Press, 1995

Idem., Democraţie şi naţionalism în România, 1989-1998, ed All, Buc, 1999

Ion Moraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române, Regia Autonomă „Monitorul

Oficial”, Bucureşti, 1995

Nicolae Ruja, Controverse privind teoria separaţiei puterilor în stat, Cluj-Napoca, 1995

Stan Stoica, România, o istorie cronologică, 1989-2002, ed Meronia, Bucureşti, 2002

Ion Varlam, Istorie politică şi drept. Noua Constituţie a României: Faţă cu schimbările

din Europa de Est, ed. Evenimentul, Bucureşti, 1993

http://en.wikipedia.org/wiki/Article_49_of_the_French_Constitution (2.04.2015)

14