S4 Constantin V și Hieria

Criza iconoclastă declanșată de Leon III (717-741) a tulburat viața Bisericii mai bine de un secol și a cunoscut apogeul în timpul lui Constantin V (741-775). Theophanes relatează că împăratul rival „Artabasdos (741-743) a aşezat din nou sfintele icoane în tot oraşul" iar patriarhul Anastasie (730-754) aliindu-se ca de obicei politicii imperiale, ţinând în mâini sfânta cruce a jurat că împăratul Constantin a afirmat în faţa lui: „Să nu crezi că Cel pe care 1-a născut Măria şi se cheamă Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu, ci numai un simplu om! Căci Măria 1-a născut aşa cum m-a născut pe mine mama mea, Maria".

Împăratul era conştient că iconoclasmul trebuie să obţină aprobarea Bisericii. Aşa cum Leon al III-lea a iniţiat lupta împotriva icoanelor cu aprobarea unui „silentium" şi a patriarhului Anastasie, Constantin al V-lea urmărea să ofere iconoclasmului ratificarea sinodală. Constantin V a scris 13 tratate iconoclaste, din care ni s-au transmis doar câteva fragmente, citate şi combătute de patriarhul Nichifor (806-815) în Antirrhetici I şi II cunoscute sub numele de Peusis I (frag. 1-15) şi Peusis II (frag. 16-24).

Împăratul dorea să trateze problema icoanelor într-un sinod. Pentru aceasta episcopii trebuiau în prealabil să se pună de acord în privinţa adevărului de credinţă, consultând textele scripturistice şi patristice. Prin urmare credem că aceste tratate au fost scrise cu puţin timp înainte de convocarea sinodului din anul 754. Ele au fost rostite mai întâi în faţa clerului şi locuitorilor din Constantinopol iar apoi scrise şi trimise ca scrisori circulare celorlalţi episcopi. Ele valorau ca „scrieri propagandiste" fiind citite în faţa populaţiei adunată în diferite localităţi. Se urmărea nu numai iniţierea unor dezbateri teologice, ci mai ales prezentarea direcţiei iconoclaste imperiale căreia trebuiau să-i urmeze.

Peusis I începe cu o scurtă mărturisire de credinţă abordând apoi problema icoanei lui Hristos. Icoana adevărată, se afirmă aici, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu persoana reprezentată. Cum ar fi atunci posibil ca Hristos, care este o persoană din două firi unite într-o unire neamestecată să fie conturat , adică zugrăvit în icoană? Făcându-se aceasta se loveşte în însuşirile spiritului ca şi în ale nevăzului şi diformului care nu poate fi reprezentat, adică s-ar circumscrie natura divină a lui Hristos care este necircumscrisă.

Deoarece firea umană, învăţa în continuare Constantin al V-lea, a crescut împreună cu Logosul divin şi este unită substanţial cu El şi întrucât a preluat toate însuşirile Lui, din care este recunoscută firea Logosului, ea devine deofiinţă cu El. Dacă însă se zugrăveşte în icoană numai firea umană, atunci se subscrie Trupului lui Hristos un ipostas propriu făcând din Dumnezeire o pătrime, adică trei persoane divine şi una umană.

În continuare se afirmă că, Logosul este necircumscris şi de aceea nu poate fi circumscrisă nici firea Lui umană. Dacă însă se face o icoană a lui Hristos, atunci trebuie să fie circumscris Logosul împreună cu firea Lui umană. Ca atare icoana lui Hristos fie că circumscrie firea Lui divină necircumscrisă, fie că desparte firile Sale nedespărţite, lovindu-se în dogma „unirii neamestecate" a celor două firi ale lui Hristos. Accentuând încă o dată deofiinţimea dintre icoană şi prototip, împăratul Constantin al V-lea învăţa: „Este prin urmare imposibil ca să vorbeşti despre o icoană acolo unde ea nu întruchipează configuraţia specifică persoanei zugrăvite. Pentru că ea este întotdeauna o icoană a unei persoane, firea divină neavând ipostas, este deci necircumscrisă".

Împăratul se pronunţă şi împotriva scrierii numelui pe icoană, afirmând că „numele Hristos denumeşte nu numai omul, ci şi pe Dumnezeu... întrucât numele Dumnezeu şi om (adică Hristos) denumeşte şi firea divină şi pe cea umană, se poate spune că icoana este capabilă să reprezinte firea umană, nu însă şi pe cea divină, care este necircumscrisă".

Peusis II exprimă o altă idee: numai Sfânta Euharistie poate fi privită ca icoană veritabilă a lui Hristos, pe care El însuşi a dat-o spre împărtăşire ucenicilor Lui, „Hristos

[1]

care datorită dumnezeirii Sale a proorocit propria Lui moarte, înviere şi înălţare la cer, a instituit Taina Euharistiei ca prin aceasta cei care cred în El să aibă permanent un monument în amintirea' întrupării Sale. De aceea a poruncit ucenicilor şi apostolilor Săi să transmită în Trupul Său icoana operei Sale de iubire, ca prin slujba preoţilor, credincioşii să primească adevăratul Său Trup Astfel, continua Constantin al V-lea, pâinea euharistică este icoana Trupului lui Hristos, căci ea reprezintă Trupul Lui şi a fost drept Typos al Trupului Lui. Nu orice pâine este Trupul Lui şi nici orice vin este Sângele Lui, ci numai cel adus prin consacrarea preotului". Aceasta este o gravă eroare dogmatică deoarece nu vedeau în Sf. Euharistie pe Hristos prezent real, ci o priveau doar ca pe o icoană a Logosului Întrupat.

Prin urmare, pornind de la conceptul potrivit căruia icoană autentică trebuie să fie de o fiinţă cu prototipul, împăratul arată că icoana adevărată a lui Hristos este Sfânta Euharistie, deoarece ceea ce este făcută de mâna omului devine ceea ce nu este făcut de mâna lui. O icoană autentică trebuie deci să fie acheiropoiētos. Tratatele teologice iconoclaste ale împăratului Constantin al V-lea au constituit baza doctrinară a dezbaterilor dogmatice ale sinodului de la Hieria.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------Sinodul s-a deschis la 10 februarie 754 în palatul imperial de la Hieria, în partea

asiatică a Bosforului, sub preşedinţia episcopului Teodosie al Efesului, întrunind 338 de episcopi, majoritatea cu puternice convingeri iconoclaste. El a fost numit de iconoduli „sinodul acefal" pentru că n-a participat nici un reprezentant al pentarhiei. Bisericile din Roma, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim rupseseră comuniunea cu Biserica din Constantinopol încă de la declanşarea iconoclasmului iar patriarhul Anastasie murise înainte de întrunirea sinodului. Un nou patriarh pentru Constantinopol a fost desemnat de împărat abia în ultima şedinţă a sinodului ţinută la 8 august 754, în Biserica Vlacherne din capitala bizantină, acesta fiind Constantin de Syllaion (754-766), după ce fusese semnate deciziile dogmatice.

Din actele sinodului ni s-a transmis doar definiţia dogmatică păstrată în actele Sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea, care a combătut-o punct cu punct în şedinţa a VI-a din 6 octombrie 787.

La Hieria s-au pus în discuţie mai multe aspecte legate de cultul icoanelor. Chiar dacă nu s-a renunţat la acuzaţia de idolatrie - cinstirea creaturii în locul Creatorului, adusă iconodulilor, sinodalii şi-au formulat învăţătura lor iconoclastă prevalându-se de dogma hristologică. Preluând concepţia împăratului Constantin al V-lea despre identitatea de fiinţă dintre icoană şi prototipul ei, sinodalii de la Hieria au acreditat învăţătura despre Sfânta Euharistie ca singura icoană adevărată a lui Hristos. Deşi nu au folosit termenul homoousios, ei au înţeles relaţia icoană-prototip ca identitate de fiinţă. Iconoclaştii afirmau că Trupul şi Sângele Lui în Sfânta Euharistie sunt,, icoana nefalsificată a Mântuitorului Hristos cel întrupat, Dumnezeul nostru ".

Aşa stând lucrurile este uşor de înţeles argumentarea iconoclastă împotriva cinstirii icoanelor în sens necalcedonian şi maniheic.

Sinodul de la Hieria se foloseşte de dogmele ortodoxe fixate la cele şase sinoade ecumenice pentru a-şi justifica învăţătura proprie şi a o prezenta ca „ortodoxă". El nu mai foloseşte ca argument principal acuzaţia împăratului Leon al III-lea conform căreia cinstirea icoanelor ar fi idolatrie, ci preia teoria dezvoltată de împăratul Constantin al V-lea în Peusis după care cinstirea icoanelor contrazice dogma hristologică. Astfel iconodulii sunt acuzaţi că prin pictarea icoanelor neagă dogma întrupării lui Hristos şi contrazic hotărârile celor şase sinoade ecumenice. Când se zugrăveşte o icoană, fie că se reprezintă Dumnezeirea necircumscrisă a lui Hristos prin circumscriere în trupul creat, ceea ce este greşeala „circumscrierii", fie că se amestecă acea neamestecată unire, mărturisită de sinodul de la Calcedon pentru că iconodulii cred că pot zugrăvi împreună cu firea umană şi ceva din firea divină. Astfel se cade în greşeala amestecării şi se aduce Dumnezeirii îndoită

[2]

blasfemie, prin circumscriere (perigraphē) şi prin amestecare asemenea ereziilor lui Arie, Dioscor, Eutihie şi celei a „acefalilor”.

Dacă iconodulii spun că zugrăvesc numai icoana trupului pe care l-am văzut, l-am pipăit şi cu care am convieţuit, se afirmă în continuare, ei cad în greşeala despărţirii.

Dacă Dumnezeirea rămâne la patimă nedespărţită de trup, se argumentează în continuare, cum s-ar putea despărţi trupul, care este unit cu Dumnezeirea şi îndumnezeit, de Dumnezeire şi zugrăvit în văzul tuturor ca o icoană a unui simplu om. Deoarece iconodulii separă trupul de Dumnezeire şi îi dau un ipostas propriu, pe care intenţionează să-1 picteze, introduc în Sfânta Treime o a patra persoană şi zugrăvesc ceea ce a fost adoptat de Dumnezeire ca ceva neîndumnezeit. Prin urmare, cei care cred că pot zugrăvi icoana lui Hristos greşesc, fie că zugrăvesc Dumnezeirea şi o amestecă cu trupul (erezia monofizită), fie că zugrăvesc trupul lui Hristos neîndumnezeit şi despărţit în mod singular ca ipostas de sine stătător. Ei se identifică astfel cu nestorienii.

Aşa cum se observă, sinodul de la Hieria acuza pe iconoduli atât de nestorianism cât şi de monofizitism, două erezii care, de fapt, se exclud reciproc. Cum poate fi explicat acest fenomen?

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) învaţă unirea firilor în persoana lui Iisus Hristos în mod nedespărţit (adiairetōs) şi neîmpărţit (achōristōs) împotriva lui Nestorie şi neamestecat (asygchytōs) şi neschimbat (atreptōs) împotriva lui Eutihie şi Dioscor. Acest lucru arată că diferenţierea firilor nu a fost nicidecum distrusă prin unirea ipostatică ci dimpotrivă ambele firi şi-au păstrat însuşirile lor, unite fiind într-o singură persoană şi un singur ipostas.

Aceste patru epitete clasice au o însemnătate fundamentală pentru definirea unirii ipostatice aşa încât nu este permisă excluderea vreunuia. Unde se întâmplă acest lucru se mărturiseşte fie monofizitismul, fie nestorianismul.

În horos-ul de la Hieria sunt folosiți termenii nedespărţit (adiairetōs), neîmpărţit (achōristōs), și neamestecat (asygchytōs). Iconoclaştii au „uitat sau omis" să citeze în mod direct al patrulea epitet, neschimbat (atreptōs), foarte important pentru explicarea şi înţelegerea unirii firilor în persoana lui Hristos.

Există însă pericolul de a înţelege eronat unirea ipostatică dacă s-ar omite unul din cele patru epitete din formula calcedoniană; Neluând în calcul acest lucru, iconoclaştii au demonstrat, că au rămas tributari unei înţelegeri de nuanţă monofizită a unirii ipostatice. Ei nu au înţeles, mai ales referitor la firea umană a lui Hristos, că cele două firi rămân în unire neschimbate (atreptōs). Pentru ei era neimaginabil faptul că Persoana lui Hristos păstrează întrutotul şi însuşirile umane nealterate şi neschimbate, deci şi circumscrierea excluzând, bineînţeles, păcatul care nu este o însuşire a firii umane, ci un act. Ei au mărturisit îndumnezeirea firii umane fără a înţelege că acest lucru s-a făcut nedistrugând însuşirile ei.

Analizând aceste citate şi ştiind că iconoclaştii au exclus termenul neschimbat (atreptōs) când au explicat unirea ipostatică, putem concluziona fără rezervă că ei au înţeles şi explicat dogma întrupării lui Hristos în manieră monofizită. Dorind să înveţe „ortodox" dar să condamne icoanele drept „artă josnică, moartă şi detestabilă", „care este condamnabilă, străină şi blasfemiatoare", iconoclaştii au înţeles îndumnezeirea firii umane ca o pierdere a atributelor specifice umanităţii în cadrul unirii ipostatice. Ei prezintă firea umană îndumnezeită drept Dumnezeire.

Înţelegerea unirii ipostatice prin schimbabiîitate este demonstrată şi de faptul că iconoclaştii au asemănat îndumnezeirea firii umane cu prefacerea pâinii euharistice în Trupul Domnului Asemănând unirea ipostatică cu prefacerea euharistică ei au văzut o transformare a firii umane prin pierderea însuşirilor proprii.

O altă problemă abordată la Hieria este legată de sfinţirea icoanelor. Iconoclaştii afirmă că icoanelor nu li se poate da un nume şi nici nu pot fi sfinţite de preot, ci ele rămân „materie ordinară şi lipsită de cinstire. Din păcate, nu ştim la ce făceau referire

[3]

iconoclaşti, pentru că în acea perioadă nu exista ritualul sfinţirii icoanelor. În legătură cu punerea numelui icoanelor, apărătorii cultului icoanelor învăţau că numele scris pe icoană este cel care deosebeşte icoana adevăratului Dumnezeu de chipurile zeilor inexistenţi. Ambele sunt făcute din acelaşi material, însă numele asigură pe credincioşi că prin icoană privesc în realitate chipul persoanei zugrăvite, căci icoana este identică după nume cu prototipul. Şi idolii poartă un nume, dar acesta este fals după cum fals şi inexistent este şi cel reprezentat. Scrierea numelui sfinţeşte aşadar icoanele, ca icoane ale lui Hristos, ale Maicii Domnului sau ale Sfinţilor.

În legătură cu icoanele Maicii Domnului şi ale Sfinţilor, iconoclaştii învăţau: „Chiar dacă Maica Domnului şi Sfinţii nu subzistă din două firi ca şi Hristos interzicem zugrăvirea lor în icoane, căci dacă primele (icoanele lui Hristos) au căzut nici celelalte nu mai sunt necesare... Pentru că Sfinţii sunt îndumnezeiţi prin participare la Dumnezeire, nu avem voie să-i ofensăm cu arta moartă şi detestabilă. Deşi resping cinstirea icoanelor Maicii Domnului şi cele ale Sfinţilor, dezvăluind o oarecare concepţie maniheică despre materie ei nu au atacat cinstirea propriu-zisă a Maicii Domnului şi a Sfinţilor, cum s-a întâmplat în ultimii ani ai domniei împăratului Constantin al V-lea.

Decizia finală spunea că „cine mai îndrăzneşte să zugrăvească icoane sau să le cinstească sau să le aşeze în biserici sau să le păstreze în casele lor, de este episcop, preot sau diacon trebuie să fie depus, iar de este laic sau călugăr să fie anatemizat şi făcut răspunzător de legile imperiale ca duşman al poruncilor lui Dumnezeu şi al dogmelor lăsate de Sfinţii Părinţi. Vasele şi veşmintele liturgice nu trebuie însă îndepărtate sau nefolosite, chiar dacă aveau icoane zugrăvite sau cusute pe ele.

Pe baza celor relatate, vedem că sinodalii de la Hieria au ajuns la aceleaşi concluzii privind cinstirea icoanelor cu cele formulate de împărat, numai că premisele de la care pornesc sunt diferite. În timp ce Constantin al V-lea acreditează ideea că icoanele, ca imagini ale înfăţişării persoanei, sunt capabile să zugrăvească numai firea umană, nu şi pe cea necuprinsă, sinodalii învăţau că Hristos ca Dumnezeu-om nu poate fi zugrăvit în icoană datorită Dumnezeirii Sale necircumscrise. Cine vrea să zugrăvească icoana lui Hristos, adăugau ei, amestecă unirea neamestecată crezând că ar putea zugrăvi ceva din firea divină şi cade astfel în monofizitism.

Pe de altă parte împăratul considera zugrăvirea icoanei lui Hristos erezie nestoriană pentru că nu poate fi zugrăvită decât numai firea Lui umană. Ca arate s-ar da firii umane a lui Hristos ipostas propriu şi astfel s-ar introduce în Sfânta Treime o a patra persoană, transformând Dumnezeirea în „tetrarhie". Argumentaţia împăratului trădează tendinţe monofizite întrucât el afirmă că firea umană a devenit deofiinţă cu Logosul divin, deci şi-a pierdut însuşirile proprii.

Sinodul de la Hieria şi-a însuşit poziţia împăratului însă a încercat fără succes să diminueze tendinţele monofizite ale argumentaţiei. Ei ajung la aceeași concluzie, că iconodulii ar acorda firii umane a lui Hristos ipostas propriu pe care îl înfăţişează în icoană şi ar introduce în Sfânta Treime o a patra persoană.

Deşi sinodalii nu au folosit termenul „de o fiinţă" pentru a defini relaţia icoană-prototip, şi-au însuşit concepţia împăratului conform căreia singura icoană autentică a lui Hristos este Sfânta Euharistie.

În concluzie, putem spune că scrierile iconoclaste ale împăratului Constantin al V-lea au avut un rol important la formularea definiţiei dogmatice a sinodului de la Hieria. Îndreptările făcute de sinodali formulărilor împăratului arată că ei aveau o oarecare libertate de acţiune şi ar fi putut urma învăţăturii ortodoxe a Bisericii. Din nefericire au rămas tributari teologiei imperiale învăţând că la întruparea lui Hristos „trupul a fost absorbit integral de firea dumnezeiască şi complet îndumnezeit", ei au demonstrat că înţeleg unirea ipostatică în sens monofizit.

[4]