Constantin Noica — Creaţie şi frumos în rostirea româneascăa)Despre o nouă comoară a limbilor este capitolul care precede discuţia despre

dor. Noica distinge în formele gândirii şi expresiei lui Eminescu funcţia tranzitivă alimbii, ca „o comoară a gândirii omeneşti în genere" sau „partea traductibilă" şifuncţia conotativă, „partea de la moşi-strămoşi", adică partea netraductibilă. El nucunoaşte zestrea spirituală străveche, miturile, credinţele, eresurile, cutumele şi nu ledistinge în textul lui Eminescu.

Compară cu vântul cu „ un arbore, cu o făptură specifică" şi consideră că „ esenţiale omului îi sunt nuanţele". Cuvintele cu bogăţie de sensuri sau cu sensuri greu traductibile sunt aşadar vechi. El consideră că „nu cuvintele vechi interesează, ci înţelesurile lor, nu ele ca atare, ci lecţia lor". Cuvintele oglindesc „o devenire petrecută în gând" sau, altfel spus, cuvântul este teritoriul, pe care se operează nivelul de gândire creativă al autorului. Atitudinea lui Noica este „de a recomanda ca omul culturii"sa facă efortul, ca „toate cuvintele vechi" să fie complete, adică să păstreze tezaurul limbii în faţa vremilor cumplite a mistificatorilor culturii şi limbii. Autorul se referă la nivelul expresiv al creativităţii.

b)Introducere la dor este o subtilă discuţie despre conceptul de specific naţional,aplicată pe cuvântul dor, care defineşte un sentiment unic, specific românilor. Autorulface, de fapt, o discuţie despre teoria câmpului semantic al cuvântului, aplicat pe cuvântuldor, discutând nivelurile, sensurile, valorile, contopirile, compunerile, raporturile pecare le exprimă. Pentru Noica, cuvântul dor are ceva de „prototip", este „întreg fărăparte", o „alcătuire nealcătuită". In el s-a contopit durerea cu plăcerea, de aceea îldefineşte prin „plăcere de durere", „căutare de negăsire". El, cuvântul dor, aratăfelul în care realizăm noi, românii, o sinteză specifică „prin contopire şi nu princompunere". Noica nu înţelege că afectul uneşte, iar conceptul separă.

Constantin Noica distinge în interiorul cuvintelor o zonă pe care o numeşte „de dor", definind zona afectivă din interiorul cuvântului ca formă poetică, de a sugera, de a intui categoriile subconştientului din structura cuvântului.Cuvântul este „o realitate vie, o făptură mai deosebită a limbii", care poartă „ceva nerostit în spusa auzită", sugerând „teoria câmpurilor şi distinge câmpuri logice", „câmpurisemantice", „câmp cu sens de orizont". Este o intuiţie a sistemelor categoriilor interioare ale cuvintului. Termenul „zonă de dor"ax sugera o durere, fiindcă este vorba despre „durerea cuvântului de a fi şi de a nu fi cuvânt adevărat". Există o anumită „nedeterminare", dar de fapt un nivel de ambiguitate, pe care oricât l-am risipi nu se sfârşeşte. Se poate face o paralelă între cuvânt şi om, fiindcă şi omul este o „fiinţă purtătoare de orizont". De aceea cuvintele, ca şi oamenii, „sunt ştiutoare şi neştiutoare, sigure dar şi tare aproximative", fiindcă ele dau caracterul de organism viu limbii. Constantin Noica caută să intuiască, ceea ce noi am dezvoltat la începutul acestei cărţi, adică structurile eului în interiorul cuvântului.

- 1 -

Un nou portal informaţional!

Dacă deţii informaţie interesantă si doreşti să te imparţi cu noi atunci scrie la adresa de e-mail : support@sursa.md

- 2 -