Consecinţele stresului

Consecinţele apar drept sechele ale reacţiilor de lungă durată, cronice (Elliot, 1982).

Consecinţele pot fi globale, afectând starea de sănătate şi comfort fizic şi psihic în general,

sau particulare, afectând unul dintre nivelele structurale şi funcţionale ale organismului, de la

cel molecular şi fiziologic până la cel psihologic şi social. Consecinţele nu pot fi efectul

confruntării cu un singur factor de stres ci sunt rezultatul modului în care persoana reuşeşte să

facă faţă în timp mai multor stresori.

Distincţia dintre reacţii şi consecinţe nu e întotdeauna uşor de realizat, de cele mai

multe ori diferenţele interindividuale determină graniţa dintre reacţii şi consecinţe. Conceptul

de reactivitate este un concept cheie în înţelegerea şi explicarea diferenţelor interindividuale

de intensitate şi amplitudine a reacţiilor la stres.

Reactivitatea, definită ca o variabilă plurifactorială ce include atât aspecte biologic-

constituţionale cât şi cele de structură psihică, exprimă diferenţele de activare psihofiziologică

dintre starea de repaus şi cea de după expunere la stimulii stresanţi. După criteriul reactivităţii,

persoanele se clasifică în: normoreactive si hiperreactive

Hiperactivitatea, ca trăsătură individuală stabilă, reprezintă veriga explicativă în mecanismul

trecerii de la reacţii la procese patologice.

Cercetările recente asupra consecinţelor stresului cronic au impus în literatură un nou

concept, şi anume sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin: epuizarea emoţională,

epuizare fizică și epuizare mentală.

Epuizarea din sindromul de extenuare se exprimă în: aplatizare afectivă,

depersonalizare, scăderea realizărilor personale.

Sindromul de extenuare rezultă dintr-o implicare de lungă durată în activităţi

profesionale cu oamenii şi este în general specific cadrelor didactice, medicale şi a celor din

domeniul legislativ-juridic.

Teoria stresului nu trebuie interpretată ca un sistem de idei revolut, ci doar o concepţie

deschisă spre asimilări noi, apte să determine noi orizonturi de cercetare.

Rolul de „tampon” al suportului social

Relaţia dintre singurătate şi riscul pentru îmbolnăviri este astăzi cunoscut. În acest

context suportul social a devenit o variabilă relevantă în psihologia sănătăţii prin rolul său

protector, de mediere între stres şi boală. Termenul de suport social descrie o reţea de relaţii

interpersonale care oferă persoanei: sentiment de acceptare şi iubire, stimă de sine şi

apreciere, comunicare şi apartenenţă, ajutor mutual.

Din definirea suportului social se pot desprinde următoarele tipuri:

suport emoţional (sentiment de a fi iubit, de apartenenţă, de afecţiune şi îngrijire,

empatie)

suport apreciativ (valorizare şi recunoaştere personală, stimă de sine, sentiment de

identitate)

suport informaţional (sfaturi, sugestii, direcţii şi orientări, îndrumare, consiliere de

specialitate)

suport instrumental (ajutor material, concret)

O distincţie importantă atunci când facem referire la suportul social este aceea dintre

disponibilitatea acestuia şi compatibilitatea sa.

În acest sens vorbim de:

suport social perceput (disponibilitatea este concomitentă cu compatibilitatea)

suport social primit (situaţie în care nu întotdeauna compatibilitatea este percepută, în

ciuda faptului că un anumit gen de suport s-a obţinut)

Alţii autori atrag atenţia asupra altor caracteristici ale suportului social la fel de importante:

stabilitatea sa, proximitatea sa fizică (locaţie apropriată), sincronizarea dintre accesul la suport

şi situaţiile de criză sau stres.

Nu este un acord asupra conceptualizării suportului social ca:

variabilă de personalitate ?

caracteristică socială ?

sau dimensiune psiho-socială?

Se ridică şi întrebarea ce este mai relevant în efectul pozitiv al suportului social asupra

sănătăţii:

calitatea? (chiar dacă numărul persoanelor care oferă suport social este foarte redus?)

sau

cantitatea ? (care creşte şansa stabilităţii, proximităţii şi sincronizării).

Sursele de suport social pot fi diferite:

familia

rude

prieteni

colegi şi comunitatea profesională

vecini şi comunitatea de cartier

grupuri informale (cluburi, biserică)

specialişti (medici, psihologi, centre de informare, etc.)

Rolul negativ al lipsei sau deficienţelor de suport social au fost larg investigate. Efectul

principal al său este acela de „amortizare” a stresului. Există şi cercetători care atribuie un

efect direct, benefic asupra sănătăţii. Indiferent dacă mecanismul de protecţie al suportului

social este direct sau mediat, rolul său pozitiv este atestat. Există cercetări care dovedesc rolul

protector al suportului social în prevenirea îmbolnăvirilor, în recuperarea din boală, în efectul

tratamentului, în reducerea mortalităţii, în creşterea aderenţei la tratament.