CONOTATIA SI DENOTATIA

Limba este perceputa ca un sistem de comunicare compus din semnificat si din

semnificant. O problema insa este stabilirea naturii si a relatiei in care se regasesc

cele doua componente. Una dintre cele mai vechi viziuni, regasita in Cratylus al lui

Platon, este aceea potrivit careia semnificatul este cuvantul dintr-o limba iar

semnificantul este obiectul din lumea inconjuratoare pe care acel cuvant il „descrie”,

la care acel cuvant „ se refera” sau pe care il „ denumeste”. Altfel spus, cuvintele nu

sunt altceva decat „ nume” sau „ etichete” date sau aplicate lucrurilor.

Exista insa mai multe probleme legate de aceasta „teorie a numelor”. In primul rand,

se pare ca aceasta teorie este aplicabila doar substantivelor ( sau locutiunilor

substantivale in general); intr-adevar, gramatica traditionala, defineste substantivul

drept nume al unei persoane sau al unui obiect. Dar este dificil, daca nu imposibil, sa

extindem aceasta „teorie a numelor” pentru a include si alte parti de vorbire. Fara

indoiala putem numi culorile si astfel putem spune ca adjectivele

(cuvintele pentru culori) pot fi privite ca nume. Dar acest lucru nu este valabil pentru

alte adjective precum:frumos, relevant, folositor, traditional, dificil, etc. Totodata este

imposibil de identificat ce „ numeste” un verb. Sa consideram de exemplu verbul „ a

fugi” si o incercare de a-l ilustra printr-o fotografie a unui baiat care alearga.

Dificultatea apare in primul rand din faptul ca imaginea baiatului si alergarea

(activitatea pe care o desfasoara) nu sint prezentate separat. In al doilea rand, chiar

daca putem face distinctia intre baiat si „ ce face el in acel moment” este mult mai

dificil de identificat in mod precis care sunt caracteristicile a ceea ce este denotat de

verb decat acelea denotate de substantiv1. Problema devine in mod evident mai

dificila,atunci cand sint aduse in discutie prepozitiile ( „ sus”, „ jos”), conjunctiile

(„ deci”, „insa”, „ deoarece” ) si mai ales pronumele („ eu”, „ el”) care denumesc

lucruri diferite in momente diferite.

„Deseori, cuvintele dintr-o limba nu reflecta atat realitatea inconjuratoare, cat

interesele oamenilor care o vorbesc” spune F.R Palmer in lucrarea sa „ Semantics” ,

notand faptul ca eschimosii au patru cuvinte diferite pentru „ zapada” („zapada pe

1 F.R.Palmer, Semantics, 2nd. Edition, 1981, p.18

pamant”, „ zapada care cade”, „ zapada care troieneste”, „morman de zapada”) in

timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvant, „zburator”, pentru „avion”,

„insecta” si „ pilot”. Din pacate insa putem fi indusi in eroare de terminologia

stiintifica atata timp cat exista clase naturale in care realitatea inconjuratoare poate fi

impartita. De exemplu, daca mergem la gradina zoologica, vom vedea ca fiecare

animal are un anumit nume, nici un animal de acolo nu este denumit in doau feluri

diferite sau clasele in care animalele sunt impartite nu se suprapun. Un leu este un

leu, iar un paun este un paun. Acelasi lucru poate fi observat in ceea ce priveste

numele insectelor, plantelor si chiar ale elementelor chimice. Pe de alta parte insa,

aceste clasificari stiintifice nu se aplica in viata de zi cu zi si nu se folosesc pentru a

descrie experientele individuale. Majoritatea lucrurilor pe care la vedem nu pot fi

clasificate strict intr-o clasa sau alta

O solutie la aceasta problema ar fi sa spunem ca doar unele cuvinte denumesc de

fapt lucruri pe care vorbitorii unei limbi le invata drept nume. Celelalte au un sens

derivat din cel de baza. Aceasta ar fi in esenta propunerea pe care o face Russell in

studiul sau 2( 1940, 1962) si anume ca exista doua tipuri de cuvinte: cele care au sens

evident/ ostentativ (si care sunt invatate prin indicarea obiectului pe care acel cuvint

il denumeste) si cuvintele din dictionar, definite in raport cu primele.

Palmer critica insa teoria care relationeaza direct cuvintele cu obiectele din realitatea

inconjuratoare. El sugereaza o abordare mai sofisticata, plauzibila si totodata

imbratisata de filozofi si lingvisti in decursul timpului: raportarea/ asocierea cuvintelor

prin intermediul/ cu ajutorul conceptelor mentale. Doua dintre cele mai cunoscute

teorii sint „ teoria semnului” a lui Ferdinand de Saussure si „ triunghiul semiotic” al lui

Ogden si Richards.

Potrivit lui Fedinand de Saussure, semnul lingvistic este reunirea solidara si arbitrara

a imaginii obiectului numit, caruia el i-a spus signifié ( si dupa el i s-a mai spus

designatul, denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, caruia el i-a spus

signifiant ( semnificantul, designantul)3. Stricto senso, acestia ar fi o imagine si un

concept unite de o legatura psihologica asociativa. Atat „sunetele” pe care le

2 Studiu citat de F.R Palmer in Semantics, 1981, p.223 Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistica generala, Bucuresti, 2004

producem cat si obiectele/ lucrurile despre care vorbim sint oglinidte intr-o oarecare

masura de entitati conceptuale.