UNIVERSITATEA „ LUCIAN BLAGA” SIBIU

DEPARTAMENTUL PENTRU STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT

DRD. ADINA PINTEA

COORDONATOR STIINTIFIC: Prof. Univ. Dr. VICTOR GRECU

CONOTATIA SI DENOTATIA

CONOTATIA SI DENOTATIA

1. Conotatia si denotatia – valori ale semnului lingvistic

Limba este perceputa ca un sistem de comunicare compus din semnificat si din

semnificant. O problema insa este stabilirea naturii si a relatiei in care se regasesc

cele doua componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni, adoptata de

semantica moderna este cea stabilita la inceputul secolului XX de Ferdinand de

Saussure1. Dupa el, semnul lingvistic este reunirea solidara si arbitrara a imaginii

obiectului numit, caruia el i-a spus signifié ( si dupa el i s-a mai spus designatul,

denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, caruia el i-a spus signifiant (

semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine si un concept unite

de o legatura psihologica asociativa. De obicei, ideea lui Saussure este redata grafic

printr-o elipsa impartita orizontal in doua: o parte inchipuie semnificatul (signifié),

cealalta semnificantul (signifiant)2 :

Dar aceasta reprezentare nu corespunde, in opinia lui I. Coteanu, formulei

lingvistului elvetian in care se spune clar ca semnificatul si semnificantul nu fac

parte ca atare din semn. Ion Coteanu presupune ca cei doi termeni tin locul cate

unei perifraze: imaginea semnificatului; imaginea semnificantului. Obiectul denumit

si corpul fonetic prin care se face denumirea se asociaza numai prin imaginile lor,

intre corpul fonetic in calitate de realitate fizica si obiect in aceeasi calitate fiind un

raport uzual, de deprindere sociala consacrata istoric3. Etapa imagine prin care

11. Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistica generala, Bucuresti, 20042 Ion Coteanu Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba romana contemporana, vol. 2 Vocabularul, 1985, p.333 Ibidem, p.34

Semnificatul

Semnificantul

trebuie sa treaca atat obiectul cat si corpul fonetic spre a se constitui in semn este

obligatorie si explica incadrarea semnului lingvistic in semiotica.

Conceptul saussurian al semnului lingvistic a fost adesea criticat si sunt de retinut

teoriile conform carora lucrul numit, obiectul nu poate fi exclus din discutia

semnului. Atat „sunetele” pe care le producem cat si obiectele/ lucrurile despre care

vorbim sint oglindite intr-o oarecare masura de entitati conceptuale. Aceste teorii s-

au concretizat intr-o formula cunoscuta sub numele de

„triunghiul Ogden - Richards”, dupa numele autorilor ei care au propus urmatoarea

schema:

Referinta

Simbol ( Corp fonetic)---------------------------Referent ( Obiectul denumit)

Desi s-a afirmat uneori ca intre acest triunghi si semnul lingvistic asa cum a fost

redat de Saussure nu ar fi prea mare deosebire, academicianul Ion Coteanu a

demonstrat ca triunghiul Ogden- Richards este cu totul altceva decat conceptul de

semn lingvistic la Saussure din doua motive:

1. La Saussure, corpul fonetic al semnului reprezinta un obiect fizic special, dar

un obiect fizic avand tot atatea drepturi de a fi considerat ca atare ca si

obiectul denumit prin cuvant.

2. La Saussure, conceptul, imaginea obiectului, caruia Ogden si Richards ii spun

referinta, nu exista separat de imaginea corpului fonetic.4

Ion Coteanu concluzioneaza ca, in ciuda multor inconveniente care isi au originea in

triunghiul Ogden- Richards, o ramura importanta a semanticii a avut de castigat din

analiza referentiala, caci, daca lingvistica nu se ocupa de concepte, ea nu se poate

dispensa de cunoasterea lor. Nu putem vorbi despre lucruri decat prin semne

4 Ibidem, p.36

verbale asociate cu imaginile lucrurilor. Totusi, Coteanu retine teoria lui Ferdinand

de Saussure ca fiind singura care contine reprezentarea semnului lingvistic, in timp

ce triunghiul Ogden- Richards descrie raporturile care duc la semn.

Conotatia si denotatia sunt valori ale semnului lingvistic, bazate fiecare pe alt

raport: denotatia pe raportul dintre semn si obiect in genere; conotatia pe raporturi

dintre semn si unele insusiri ale obiectului, intelese ca atribute ale acestuia.

Valoarea denotativa a a semnului leu, de exemplu, exclude orice referire la faptul ca

animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinta cu puteri fizica exceprionala, cu

infatisare nobila, nici frumos, nici urat, nici rege al animalelor, ci numai un mamifer

din familia felinelor. Folosit cu valoare conotatica, semnul leu trezeste in mintea

noastra ideea de noblete, de maretie, cruzime, atribute ale felinei Panthera leo5.

Conotatia se suprapune deci denotatiei ca o reprezentare suplimentara, avand in

general origini variate, dar care se rezuma ca poroces la o asociatie de idei, datorata

cand practicii, cand imaginatiei. Pe de alta parte, adevarata problema rezida din

modul de interpretare a celor doua domenii principale ale continutului semnatic al

semnului: denotatia si conotatia. Dupa cum spunea Ion Coteanu, daca ar fi

intotdeauna net diferentiate, ar fi mai usor de stabilit si rolul contextului, dar de

foarte multe ori ele se confunda. Academicianul roman compara substantivele care

denumesc obiecte concrete, caz in care distinctia se face clar, cu substantivele

abstracte unde conotatia si denotatia sint apropiate, iar la verb se si confuna adesea

din cauza nuantelor suplimentare introduse de mod, timp sau diateza, etc..

2. Denotatie- Semnificatie- Sens

Denotatia sau denotarea, desemnarea sau denumirea, este actul prin care unui

obiect ( lucru, eveniment, fenomen, fiinta, actiune, idee) i se atribuie nume. Numele

nu se atribuie in mod deliberat, ci numai in masura in care obiectele obliga pe

oameni sa le numeasca, iar obiectele

( lucrurile, evenimente, insusirile etc.) actioneaza asupra oamenilor in cele mai

variate chipuri, in raport cu gradul de cultura si de civilizatie a unei comunitati

5 Ion Coteanu, Stilistica functionala a limbii romane, I, Bucuresti, Editura Academiei,1973, p. 35

lingvistice6. „Deseori, cuvintele dintr-o limba nu reflecta atat realitatea

inconjuratoare, cat interesele oamenilor care o vorbesc” spune F.R Palmer in

lucrarea sa „ Semantics” , notand faptul ca eschimosii au patru cuvinte diferite

pentru „ zapada” („zapada pe pamant”, „ zapada care cade”, „ zapada care

troieneste”, „morman de zapada”) in timp ce membrii tribului Hopi folosesc un

singur cuvant, „zburator”, pentru „avion”, „insecta” si „ pilot”.

O consecinta a faptului ca denotatia este un act determinat de complexitatea

relatiilor dintre oameni si experientele lor ar fi dilema daca un cuvant denumeste

esenta obiectelor sau o latura oarecare a lor, deschizandu-se astfel discutia asupra

semnificatiei. Cea mai simpla interpretare a semnificatiei este de a o considera

obiectul: semnificatia cuvantului „ pajiste”, este obiectul „pajiste”, semnificatia

cuvantului „masina” este obiectul „masina” etc. Dar pentru ca un corp fonetic sa

poata desemna ceva, este necesar ca intre el si obiectul sau obiectele desemnate sa

se stabileasca o legatura constanta de substituire cu o imagine generala.7 De aceea

se si spune ca orice cuvant generalizeaza sau exprima generalul. La randul lor,

caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor in clase pe care acestea le

evoca, grupare care este intotdeauna insotita de excluderea caracteristicilor

diferentiatoare ale obiectelor, pentru a retine astfel ceea ce le identifica.

Particularizarea semnificatiei se face in si prin contexte, iar procedeul consta in

reorientarea cuvantului catre obiecte, privite sub una dintre infatisarile sau printr-

una dintre insusirile lor posibile cuprinse in semnificatie. Coteanu numeste acest

proces actualizare iar rezultatul constituie un sens definit de academician ca o

semnificatie actualizata.

3. Conotatia si denotatia- tipuri de sens

Datorită unei mari varietăţi terminologice, se întâlnesc în lucrările de semantică

formule ca: sens fundamental (sau de bază), sens primordial, sens originar, sens

principal, sens general, sens propriu, sens secundar, sens derivat, sens particular

etc. Unele (sens originar, principal, general şi, respectiv, sens secundar sau derivat)

6 Ion Coteanu Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba romana contemporana, vol. 2 Vocabularul, 1985, p.39

7 Ibidem, p.39-40

sunt necesare studierii evoluţiei semantice, celelalte se utilizează de preferinţă în

semantica sincronică, în care mai apar sens denotativ, denominativ, conotativ.

Foarte frecvent, formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt

egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie.

După calitatea lor generală, sensurile sunt grupate în trei mari tipuri, cu excepţia

celui gramatical. Ele sunt:

a.) sensuri denominative (denotative, apelative sau cognitive)

b.) sensuri conotative (afective sau expresive)

c.) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale)

Cu privire la sensurile denotative trebuie spus că în orice structură lexicală se

reflectă mai mult sau mai puţin evident realitatea extralingvistică la care limba se

referă în mod obligatoriu. Trăsăturile semantice nu sunt caracteristici fizice ale

universului extralingvistic, ci are loc reflectarea în plan lingvistic a acelor note ale

realităţii concrete pe care limba le reţine, le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă

îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii, diferit de o altă limbă. După cum spunea şi

Coteanu8, aşa se explică de ce fiecare limbă are specificul ei semantic. Obiectul

semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de

bază) ale cuvintelor, care în principiu nu ar fi condiţionate contextual. Pentru a

combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în

prealabil sensul descriptiv (denotativ) al cuvintelor, sensurile delimitate prin relaţiile

lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere).

Cunoaşterea sensurilor oricăror cuvinte obligă la raportarea (corelarea) unei

anumite forme la (cu) o anumită realitate extralingvistică la care se referă

(referent)9.

Ca reflectare a unor factori extralingvistici şi lingvistici, cuvântul implică aspecte

cognitive, un act de cunoaştere atât privitoare la limbă, cât şi privitoare la limbă.

Astfel este dat ca exemplu cuvântul berjeră fiind important de ştiut că în acest caz

8 Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, ed. cit., p. 118.9 Narcisa Bidu-Vrânceanu, , Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

se desemnează un obiect şi nu o fiinţă, ceea ce înseamnă un nivel general de

cunoaştere a cuvântului, mult corectat dacă se ştie că este “un tip de fotoliu”.

Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o “berjeră” este necesar să se ştie

că „acest tip de fotoliu” are „părţi laterale înalte pentru sprijinit capul, obrajii.”. De

aceea, cunoaşterea relativ exactă a datelor extralingvistice privind obiectul,

referentul desemnat prin cuvânt asigură o utilizare adecvată a lui.

Sensul denotativ presupune o definire „externă” , adică strâns legată de

extralingvistic printr-o directă raportare la proprietăţile clasei de obiecte aşa cum

sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică dată, de exemplu, vorbitorii

limbii române actuale. Sensurile denominative apar în foarte multe cuvinte însoţite

de sensurile conotative. Ele sunt însă şi singure în termenii tehnici, de strictă

specialitate. De pildă acromatic are înţelesul de „lentilă/ sticlă care nu descompune

raza de lumină în culorile spectrului.” Când sensul denotativ ocupă singur conţinutul

semantic avem monosemantism.

Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. Unii lingvişti

consideră că în cadrul unui cuvânt polisemantic unul singur dintre sensuri este

denotativ pur, dând ca exemplu cuvântul căţel care înseamnă pui de câine, dar şi

pui de lup sau pui de vulpe. El denumeşte în plus diverse dispozitive tehnice şi

fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi. Semnificaţia de pui de este unică

dacă se referă la vulpe, lup sau alt animal din familia zoologică a lui canis, iar

celelalte valori nu sunt proprii. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se

datorează unei metafore pe care o putem reface uşor, iar denumirea în acelaşi fel a

unei părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară, fiind şi ea

tot o metaforă. La multe cuvinte, descoperirea denotaţiei devine şi mai grea din

cauza polisemiei. A face este un verb cu atâtea contexte posibile, încât distanţa

dintre a face mâncare şi a face o prostie dă impresia că nu poate fi acoperită de

acelaşi sens denotativ. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor

acţiuni sau activităţi a căror direcţie este complementul direct. Regula „fiecare

cuvânt are un singur sens denotativ” prezintă o mare importanţă pentru conţinutul

semantic. O consecinţă este nuanţarea conceptului de sens conotativ. Chiar

conotaţiile care-şi pierd caracterul expresiv iniţial rămân tot conotaţii, devieri de la

sensul denotativ.10

Cuvintele monosemantice, care leagă o anumită formă de un anumit sens, au în

principiu numai sens denotativ, descriptiv (sau sens propriu), la cuvintele

polisemantice, cu mai multe sensuri, numai unul dintre sensuri este denotativ-

descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul

relativ stabil al uzului unui cuvânt11.

Există însă şi sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie. Interjecţiile de exemplu

nu denumesc, ci evocă bucuria, durerea, frica, întristarea, plăcerea, suferinţa etc.

Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate, ele

comunică ceva, dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii.

În afara interjecţiilor, sensul conotativ se prezintă sub două aspecte: într-un cuvânt a

cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ, fie pe aceea de

imperativ, fie din alte motive. De exemplu, în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se

recunoaşte de la prima vedere, cu toate că, fără context, nu se ştie exact la ce stare

sufletească trebuie raportată ea. Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un

denotat. În operele ştiinţifice, vorbirea pretenţioasă se foloseşte de sensul

fundamental şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea

comunicării12, pe când în operele beletristice se aleg sensurile secundare, derivate

cuvintele polisemantice, ceea ce conferă expresivitate.

Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. Prepoziţia cu ajută la

expunerea ideii de asociere, privită ca adăugare: cântaţi cu toţii, ca posesiune:

pisica cu clopoţei nu prinde şoareci, ca instrument: călătoreşte cu avionul, ca

modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură, dar nu exprimă asocierea ca atare,

necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii. Unii sunt de părere că aceste

10 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 44.11 Narcisa Bidu-Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, ed. cit.

12Victor V. Grecu,, Limba românã contemporanã, ed. cit., p. 244.

cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”, chiar dacă au fost cândva purtătoare de

sens lexical noţional, cu timpul s-a pierdut: fără provine din lat. fores (uşă pl.)

Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele, dar deosebire de cel relativ, el este

combinat cu denotaţia şi conotaţia. Iorgu Iordan şi Vladimir Robu13 precizează că un

cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers.I, prezent,

indicativ, activ).

În concluzie, formulele generale de distribuire a sensurilor în cuvânt sunt:

a.) sens denominativ (denotativ)+ sens gramatical

b.) sens denominativ (denotativ)+ sens conotativ +sens gramatical

c.) sens conotativ

d.) sens conotativ +sens gramatical

e.) sens relaţional

Se observă o suprapunere parţială între definirea tipurilor de sens la autori

diferiţi:

Sensurile conotative, conotaţiile sau sensurile figurate (unul sau mai multe) sunt

variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente, desprinse dintr-o anumită

denotaţie. Subiectivitatea lor există în grade variate, fiind determinată, în primul

rând, de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate

de dicţionare sunt general admise; alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite

situaţii de comunicare). Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil,

reprezentând denumirea sau denotaţia; toate celelalte sensuri (numite şi conotaţi)

sunt secundare în raport cu primul, din care se dezvoltă direct sau indirect (prin

intermediul altui sens secundar). Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin

deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente, de cele mai multe

ori condiţionate contextual. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat

mai mult sau mai puţin evident.

Sensul propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care

reflectă noţiunea. El cuprinde trăsăturile esenţiale, specifice ale obiectului sau clasei

de obiecte reflectate în noţiune. Din acest punct de vedere, sensul fundamental

coincide cu sensul propriu al cuvântului.

13 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 44.

Sensurile figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea, sunt sensurile pe

care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru

plasticitatea ei14. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele

literare. În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de

tropi. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate

aparţinând limbii literaturii artistice. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei

individuale. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în

gândirea unui individ, pe baza unor asociaţii de idei, ele sunt o categorie istorică

Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor, realizarea valorii figurative

se face numai în societate, în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui

afective de către ceilalţi vorbitori. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza

sensului propriu, ca urmare a evoluţiei societăţii, a puterii de abstractizare şi

contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice15.

În Limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau

expresive şi se găsesc în mod virtual în denotaţie. Schimbări considerate devieri sau

abateri de la denotaţie se realizează prin tropi:16: Sinecdoca (îmbrăcat în mătase

pentru veşminte de mătase), metonimia: (am cumparat un Grigorescu, un

marghiloman), dar şi numele de plante (ochiul boului, creasta-cocoşului) sau a

animalelor (croitor, lopătar, ţigănuş) sau chiar cuvinte (omuşor pentru uvulă, linge-

blide, zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare, respectiv zgârcită) sau expresii

ca: a coace turta cuiva, a-i sări muştarul, a nu ţine pe cineva cureaua. În cazul unora

ca şi în expresia „mi-a fugit ochiul”, se observă lexicalizarea tropilor prin

generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o metonimie, o

sinecdocă sau o metaforă.

În Vocabularul românesc contemporan autorii precizează că „de cele mai multe

ori, deosebirea dintre sensul denotativ al cuvântului şi valoarea sa conotativă este

identificată cu opoziţia între sensurile proprii şi cele figurate”17. Sensurile figurate

realizate prin metaforă, metonimie şi sinecdocă sunt echivalentele expresive ale

denumirilor proprii, dar nu se confundă cu conotaţia deoarece aceasta include şi o

14 Victor V. Grecu, op. cit., pp.244-245.15 Ibidem, pp. 247-248.16 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., pp. 46-47.17 Vasile Şerban, Ivan Evseev, op. cit. p. 141.

serie de valori de natură intelectual-axiologică care reflectă conştiinţa politică,

filozofică, etică şi estetică a vorbitorilor. Conotaţiile nu sunt neapărat sensuri

distincte ale cuvintelor, ci numai componente ale sensului lexical ce cuprind un

câmp vast de valori (bine rău, pozitiv, negativ, acceptabil, inacceptabil, frumos, urât

care determină gradul de anagajare a insului la imperativele mesajului).

Considerând că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative sunt

lacunare şi inconsecvente autorii găsesc diferite tipuri de conotaţii:

a.) conotaţii stilistice care se referă la apartenenţa cuvintele la cele trei stiluri

fundamentale ale limbii, la sfera funcţională a cuvântului (de pildă, monadă, ontic,

trancedental - filozofie), la axa temporală („învechit” sau „arhaizant”), la

răspândirea teritorială („popular”, „regional”), la raportarea la normele limbii

literare, la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia „rar”) şi la caracterul

nuanţei afectiv-apreciative: de exemplu, lexicul colocvial, mai ales familiar, poartă

de regulă conotaţii negative (cum este cazul cuvintelor: chiul, chix, hodorog, a

cotonogi etc.) sau raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile

de “corect” şi “incorect. Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de

valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul

denumit: de pildă, pentru mâncău, tărtăcuţă („glumeţ”), pentru târâtură

(„depreciativ”).

b.) conotaţii social-politice care rezultă din interpretarea şi aprecierea

denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o

anumită epocă a dezvoltării ei. Ca exemplu este dat, în dicţionarul lui Tiktin din

1903, cuvântul haiducii: din „cunoscuţi în urma hoţiei” s-au dezvoltat „bande de

hoţi”, iar cuvântul dobândeşte o conotaţie negativă care se va estompa în

dicţionarele ulterioare.

c.) conotaţiile moral-etice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara

valorilor cuprinse între polii „bine”şi „rău”, „negativ” şi „pozitiv” etc. De pildă,

pentru dilentantism („peiorativ”) - lipsă de seriozitate.

d.) conotaţii etno-geografice - informaţii evocate şi care se referă la integrarea

denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. De exemplu, doină –

„cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimând un sentiment de dor,

de jale, de dragoste” sau tarantela – „dans popular italienesc, executat într-un ritm

vioi”.

e.) conotaţii estetice - valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe

scara axiologică între categoriile frumos şi urât, plăcut şi dezagreabil cum este în

definiţia pentru privighetoare – „mică pasăre călătoare, de culoare brună-roşcată, ce

cântă foarte frumos”.

f.) conotaţii ale etichetei verbale - pot fi numite acele nuanţe care diferenţiază

formele de salut, adresare, rugăminte, interdicţie etc. (dragă - termen de afecţiune,

dumneavoastră -pronume de politeţe, pentru pers. a II-a)

- Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială,

socială, morală, afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală, de grup

restrâns, profesională, naţională, intzernaţională) De pildă, fotoliu are conotaţia

semantică de destindere, confort, provenită din conotaţia referentului.

- Tipurile de conotaţii amintite de I. Coteanu (după japonezul Yoshihiko Ikegami) se

apropie mai degrabă de noţiunea de câmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure,

respectiv al câmpului semnificaţional din lingvistica textului considerând conotaţia şi

denotaţia - valori ale semnului. În schimb, Sorin Stati citează părerea lui Solomon

Marcus că „graniţa dintre conotaţie şi denotaţie e foarte greu de fixat, există o

continuă migraţie a sensurilor conotative spre cele denotative”.18

O altă problemă ce interesează în studiul cuvintelor româneşti este şi sensul

acestora abordat în diferite relaţii cu alte sensuri, relaţii prin care se pun în evidenţă,

de fiecare dată, atât asemănările cât şi diferenţele. Comun este faptul că se pune în

mişcare pentru vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism

de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri

care i-ar putea lua locul într-un anumit context. Contextul poate fi înţeles atât ca

enunţ, cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. Astfel, la

cuvintele monosemantice nu e nevoie de context, la cuvintele polisemantice textul e

absolut indispensabil. În cazul polisemiei, lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei

multiple posibilităţi de selecţie (alegere) lexicală. O corectă analiză în limbă şi,

implicit, corecta utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca

18 Sorin Stati, Interferenţe lingvistice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971.

acestea să fie puse în relaţie pentru a se reţine diferenţele semantice, contextuale şi

stilistice.

O interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte

manifestate de sensurile secundare (conotative) în limbajul poetic. De pildă, sensul

conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime, sănătate” şi se

actualizează numai în contextul obrajii. În acelaşi limbaj negru capătă sensul de

“strălucire” numai în contextele „păr, mustăcioară”. Tot negru în contexte ca „tină,

pământ” semnifică impuritatea. Contextul conţine astfel tot se este necesar pentru

identificarea exactă a sensurilor (denotaţie şi mai ales conotaţii). În context,

sensurile se pot realiza mai aproape sau mai departe de dicţionar, ceea ce va

rezulta din explicarea tuturor cuvintelor. Nu este suficient să ştim, de exemplu, că

modic înseamnă “mic, fără valoare”, ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului

că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte: preţ, sumă. În special

sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la

dispoziţie un context.

Condiţionarea contextului implică, de obicei, şi mărci stilistice speciale, vizibil în

grade diferite. În funcţie de tipurile de sensuri secundare, de relaţiile lor cu sensul

principal, de delimitarea lor relativ precisă şi - sau contextual polisemia a fost

considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în

comunicarea lingvistică. Coteanu, de pildă, susţine că toate sensurile secundare

sunt figurate: a devora: (despre animale) „a mânca cu lăcomie”, (despre oameni

ironic) „a înghiţi pe nemestecate”. Al doilea sens considerat explicit figurat de

dicţionar desemnează „a consuma”, marcarea figurată rezultând din faptul că

subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa, Ion a devorat o carte, îl

devorează din ochi: Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a

consuma” + „într-un anumit fel”. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie

cunoscută exact denotaţia, în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură

mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot a mânca

(într-un anumit fel), conotaţia fiind doar marca “ironic”. Schimbarea totală a

subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure).

Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează, apropiat de

sensurile conotative pure, sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile

indicate de dicţionar.

4. Numarul de conotatii in mesaj

Cantitatea de conotatie admisa in mesaj nu poate fi niciodata egala cu numarul de

semne utilizate in mesaj ci cel mult cu numarul total de semne minus 1.19

Io Coteanu demonstreaza aceasta afirmatie foarte simplu: nici un mesaj nu se

construieste fara cuvinte de legatura, fara unelte gramaticale, care sunt si ele

semne, dar nu contin conotatii decat in mod exceptional. Mesajul are nevoie de un

cadru denotativ minim, chiar atunci cand este ermetic. In mod spontan, orice cuvant

trimite la referentul lui, daca, bineinteles, nu a fost ales de la inceput dintre termenii

marcati argotic, la un limbaj regional etc. eprezentarea spontana, care coincide de

obicei cu denotatia, trebuie eliminata cand termenul ne intereseaza pentru una

dintre conotatiile lui.20

O consecinta a acestui fapt este imposibilitatea de existenta reala a unui limbaj

conotativ pur. Dupa cum observa Ion Coteanu, limbajul cel mai puternic marcat

stilistic nu este decat dominat de conotatii, si nu complet denotativ. Daca un limbaj

conotativ pur este imposibil, un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil in

sistemul limbilor naturale si, asa cum conchide academicianul roman, „el poate fi

imaginat si chiar construit, dar ca limbaj artificial, algoritmic, univoc si limitat

functional prin definitie.”

19 Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, ed. cit., p. 41

20 Ibidem, p. 42

BIBLIOGRAFIE

Narcisa Bidu-Vrânceanu, , Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

Ion Coteanu, Stilistica functionala a limbii romane, I, Bucuresti, Editura

Academiei,1973, p. 35

Ion Coteanu Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba romana

contemporana, vol. 2 Vocabularul, 1985, p.39

Narcisa Bidu-Vrânceanu, , Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 44.

Victor V. Grecu,, Limba românã contemporanã, ed. cit., p. 244.

Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistica generala, Bucuresti, 2004

Sorin Stati, Interferenţe lingvistice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971.