Congresul de la Viena

Alegerea capitalei Austriei ca loc de întrunire a celei mai strălucite adunări de suverani și diplomați a însemnat ea însăși un succes decisiv al politicii lui Metternich chiar dacă, cheltuielile Congresului aveau să apese greu pe bugetul austriac1.

Europa, obosită după conflictele napoleoniene, dorea cât mai repede o pace, dar statele învingătoare (Anglia, Rusia, Austria, Prusia) căutau să obțină cât mai multe avantaje. Urmărind să consolideze coaliția, Lordul Castlereagh propunea încheierea unui tratat (care a și fost semnat la 1 martie 1814 la Chaumont) care anticipa actul final al Congresului de la Viena.

Tratatul de la Chaumont prevedea ca membrii coaliției antifranceze să nu încheie tratate de pace separate cu Franța, să nu încheie lupta până când Franța nu capitulează iar după învingerea Franței, granița ei să fie redusă la cea din 1792. Astfel, la 30 mai 1814, Talleyrand semna tratatul de pace cu puterile aliate în numele Franței învinse, urmând ca un congres european (la Viena) să rezolve problemele litigioase ale continentului.

Ședințele oficiale au început în 1 noiembrie 1814 și s-au încheiat la 9 iunie 1815 cu adoptarea ”actului final”. Talleyrand, profitând de disensiunile dintre aliați, dorea destrămarea alianței de la Chaumont și oprirea expansiunii teritoriale a Rusiei, Prusiei și Austriei. Astfel, Talleyrand reușește în ianuarie 1815 să încheie un acord secret între Anglia, Austria și Franța, îndreptat împotriva Rusiei și Prusiei. Revenirea lui Napoleon și restabilirea Imperiului a oprit probabil izbucnirea unui rșzboi între aliați, conflictele fiind uitate pentru un moment datorită evenimentelor generat de cele ”O sută de zile” când țarul Alexandru I a aflat de trădarea Austriei și Angliei chiar de la Napoleon, care i-a trimis tratatul secret semnat în ianuarie 1815 după ce il găsise în sertarul lui Ludovic XVIII. Martorii ruși precizează că în momentul când țarul l-a primit pe Metternich, care îi cerea ajutorul împotriva lui Napoleon, i-a arătat documentul secret iar acesta ”s-a zăpăcit într-o asemenea măsură, încât, probabil, pentru prima și ultima oară în viața sa, n-a găsit să spună nicio minciună”2.Metternich dorea întemeierea unei puteri austriece pe baze laice și raționale, în tradiția lui Kaunitz. Acesta nu dorea putere hegemonică ci un anumit echilibru deoarece gândea că naționalismul omoară statele.Metternich se considera un slujitor al Habsburgilor, învestit cu o misiune contrarevoluționară, fiind atașat doar de domeniul său renan din Johannisberg, primit ca dar de la Împăratul Francisc3. Cu toate acestea, a creat o Europă Centrală de 65 milioane locuitori, aflați sub autoritatea Habsburgilor căreia îi atribuia o misiune defensivă4.

1 Erich Zollner, Istoria Austriei, Vol. I, pag. 424.2V.P. Potemkin, Istoria diplomației, vol. I, pag. 434.3 Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918, pag. 390.4 Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918, pag. 391.

În cele din urmă, țarul a ales colaborarea cu Austria și astfel coaliția l-a înfrânt din nou pe Bonaparte, Bourbonii fiind aduși din nou în Franța. Dacă la Congresul de la Viena au participat state mari, mijlocii și mici, ”actul final” a fost semnat numai de Austria, Anglia, Rusia, Prusia, Franța, Suedia, Portugalia. Trebuie amintită și situația Țărilor Române, care erau la curent cu evoluția tratativelor de la Viena, domnul Țării Românești, Ioan Caragea (1812-1818) primind vești constant despre stadiul negocierilor, vești interceptate de poliția habsburgică. Domnii Țărilor Române erau obligați să se documenteze asupra politicii europene pentru a putea sesiza intențiile celor două imperii vecine care aveau o accentuată politică expansionistă în spre sud-estul continentului.

În ceea ce privește primele prevederi ale ”actului final” al Congresului de la Viena, acestea se refereau la Polonia, dispărută ca stat suveran în urma împărțirii din 1795 (între Prusia, Imperiul Habsburgic și Rusia) când Rusia lua cea mai mare parte a teritoriului și forma așa-numitul Regat al Poloniei care avea constituție și administrație distinctă sancționată de țar la 27 noiembrie 1815 și care era legat de Rusia prin uniune personală. Imperiul Habsburgic primea Galiția iar Prusiei îi revenea ducatul Poznaniei. Rusia, Prusia și Austria se angajau să asigure polonezilor instituții organizate după cum doreau cele trei state. Din Polonia mai rămânea liber orașul Cracovia care se conducea după o constituție proprie, până în 1846 când va fi anexat de habsburgi.

”Actul final” mai prevedea libera navigație pentru persoane și mărfuri pe apele poloneze. Se stabilea ca o parte din posesiunile Saxoniei să fie cedate Prusiei care primea și ducatul Lusace de la habsburgi. Regele Angliei renunța la titlul de elector al imperiului în schimbul celui de rege al Hanovrei, iar Prusia ceda o parte din Hanovra britanicilor. Se acorda importanță și Confederației Germane care lua naștere la 8 iunie 1815(formată din 34 state și 4 orașe libere) cu scopul de a menține siguranța internă și externă a statelor germane, membrii ei fiind egali în drepturi.

Provinciile Unite ale Țărilor de Jos și fostele provincii belgiene urmau să formeze Regatul Țărilor de Jos, condus de un principe din dinastia de Orania-organizare neviabilă deoarece Belgia își câștigă independența în urma revoluției din 1830. Congresul aproba hotărârile Consiliului Federal al Elveției din 29 decembrie 1813 prin care era anulat ”Actul de mediație”(impus de Napoleon în 13 februarie 1803-Republica Helvetică devenea stat federal, format din 19 cantoane) precum și hotărârile Dietei de la Zurichdin 1814-1815 ce restabileau vechea Confederație. Tot acum se recunoaște neutralitatea Elveției dar și alipirea teritoriului Valois, a Genevei și a principatului Neuchatel. ”Actul final” făcea referire și la Italia care rămânea în continuare fărâmițată și subordonată Austriei în cea mai mare parte, înființându-se 10 state. Ca urmare a hotărârilor de la Viena, teritoriile fostei Republici Genoveze intrau în componența Regatului Sardiniei, la propunerea lui Metternich din 12 decembrie 1814 care defapt urmărea să ocupe majoritatea teritoriilor italiene. Astfel, Congresul de la Viena reprezintă un succes al diplomației habsburgice care practic ajunge să domine aproape întreaga Peninsulă Apenină.

În ceea ce privește Franța, aceasta era redusă la granițele anului 1792 și avea de plătit 700 milioane franci, ceda Savoia și urma să fie ocupată de trupele învingătoare timp de 3-5 ani. Cu toate acestea, Franța continuă să rămână o mare putere5.

Anglia, sufletul coaliției, ieșea din acest conflict cu un mare prestigiu și reușea să-și extindă imperiul colonial prin ocuparea coloniei Capului, Ceylonului și a altor teritorii.

Imperiul Habsburgic, obținea la semnarea ”actului final” Tirolul, Triestul, Galiția, Dalmația, Stiria, Lombardia și Veneția6. Spania, rămasă fără flotă după înfrângerea de la Trafalgar refuză să semneze ”actul final” pentru că interesele nu îi fuseseră satisfăcute. Într-un final, aceasta va semna în mai 1817 la Viena, cu uțin timp înaintea aderării la Sfânta Alianță. Unii istoriografi pun ieșirea Spaniei din rândul marilor beneficiari ai Congresului de la Viena pe seama problemelor interne, a mediocrității diplomaților și pe neparticiparea la acordurile secrete încheiate între statele membre ale coaliției antinapoleoniene.

Suedia, un alt stat semnatar al ”actului final” al Congresului de la Viena suferise o serie de evenimente la începutul secolului XIX(înfrângerea în războiul cu Rusia și aderarea la blocada împotriva Angliei) care au făcut ca ea să iasă din rândul marilor puteri.

Rusia este și ea unul din statele care au beneficiat de prevederile Congresului de la Viena, recunoscându-i-se stăpânirea asupra Finlandei, a fostului Mare ducat al Varșoviei precum și a altor teritorii.

Congresul de la Viena a stabilit pentru prima dată regulile cu privire la modalitățile navigației pe fluviile care trec prin mai multe state, stabilind sistemul uniform de încasare a taxelor, instituind principiile libertății navigației și obligațiile privind întreținerea amenajărilor portuare pentru fluviile Rin, Main, Neckar, Meusa, Dunărea neintrând în discuții deoarece la acea vreme era controlată doar de două state-Imperiul Habsburgic si cel Otoman.

Pentru a da stabilitate hotărârilor luate la Viena, la 20 noiembrie 1815, la Paris, sunt semnate tratatele definitive de pace între Franța, Marea Britanie, Prusia, Austria și Rusia. Tratatul cu Rusia cuprindea un articol suplimentar prin care Franța recunoștea pe țar si ca rege al Poloniei.

”Actul final” al Congresului de la Viena cuprinde și 17 documente, convenții între state precum:

Documentul consacrat condamnării comerțului cu sclavi, a sclaviei în general, adoptat la 8 februarie 1815 de Anglia, Austria, Franța, Prusia, Rusia și Spania.

Regulamentul cu privire la rangul reprezentanților diplomatici, semnat la 19 martie 1815 care cuprindea delimitarea exactă a diplomaților acreditați în străinătate și chestiuni de

5 Erich Zollner, Istoria Austriei, Vol. I, pag. 428.6 Erich Zollner, Istoria Austriei, Vol. I, pag. 427.

protocol, find ulterior completat prin prin Protocolul de la Aix la Chapelle, din 21 noiembrie 1818 care prevedea instituirea clasei agenților diplomatici.

Regulamentul Comitetului de navigație. Tratatul referitor la orașul polonez Cracovia.

În concluzie putem preciza faptul că învingătorii au sacrificat Polonia care rămâne în stapânirea Austriei, Rusiei și Prusiei, acestea trei argumentând că au avut mari pierderi în oameni și bunuri7 iar o parte din teritoriile lor au fost o perioadă mai lungă sau mai scurtă sub stăpânire franceză. De asemenea au fost nedreptățiți și italienii care au fost lăsați la discreția Habsburgilor.

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare, și care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene. Tratatul „Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 18158, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe“ este ambiguu și nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franței de a-și impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securității europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, concretizându-se într-o primă entitatepolitică și de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituția Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-și respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor granițe și în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influență în accepțiunea modernă a sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menținerea echilibrului de forțe în Europa și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internațional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin crearea Ligii Națiunilor, apoi a Organizației Națiunilor Unite.

7 Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918, pag. 391.8 Erich Zolner, Istoria Austriei, Vol. I, pag. 429.

Europa după Congresul de la Viena.