Competenta instantelor judecatoresti

Notiunea de competenţă

Compeţenţa reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau unui alt organ cu activitate jurisdicţională de a judeca o anumită pricină.

Competenţa instanţelor judecătoreşti este reglementată în Cartea I, Titlul I din Codul de procedură civilă şi de legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară.

Clasificarea normelor de competenţă :

a. norme de competenţă general (norme ce stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti în raport cu a altor organe cu activitate jurisdicţională);

b. norme de competenţă jurisdicţională (norme ce stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti, unele faţă de altele);

Competenţa jurisdicţională se clasifică în :

a.competenţa materială sau de atribuţiune (se are în vedere delimitarea pe verticală a atribuţiilor jurisdicţionale, intre instanţe de grad diferit);

b.competenţa teritorială (se are în vedere delimitarea pe orizontală a atribuţiilor jurisdicţionale, între instanţe de acelaşi grad).

La rândul ei, competenţa de atribuţiune poate fi:

a.funcţională ( ratione oficii), care se stabileşte dupa felul atribuţiilor ce revin fecărei categorii de instanţe ( de exemplu, art 1, alin 1 Cod.pr civ);

b.procesuală (ratione materiae), unde atribuţiile judecătoreşti sunt determinate după natura, obiectul sau valoarea litigiului( de exemplu, art 2, alin 1,lit a Cod pr.civ).

Competenţa teritorială se prezintă sub următoarele forme:

a.competenţa teritoriala de drept comun, semnificând aptitudinea jurisdicţională determinată de domiciliul, sediu sau locul unde pârâtul îşi desfăşoară activitatea profesională,dupa caz;

b.competenţa alternativă, prezintă situaţia în care reclamantul are alegerea între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente;

c.competenţa exclusivă sau excepţională, prezintă situaţia în care cererea trebuie introdusă la o anumită instanţă.

In funcţie de caracterul normelor care reglementează competenţa, aceasta se clasifică în competenţă absolută (de ordine publică, reglementată de norme imperative) şi competenţa relativă (de interes privat, reglementată de norme dispozitive). Din coroborarea art 159 Cod pr.civ. cu art 19 Cod pr.civ, se deduce faptul că au caracter absolut competenţa generală, materială şi competenţa teritorială exclusivă şi caracter relative, competenţa teritorială de drept comun şi competenţa teritorială alternativă.

Principiile reglementării competenţei :

Competenţa instanţei e aceeasi pentru toţi.Acest principiu exprimă egalitatea intre cetăţeni,faptul că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, religie, sex, orientare sexuală,opinie, apartenenţă politică sau orice alte criterii discriminatorii.

Competenţa instanţei este legală, adică este stabilită de lege.Excepţiile sunt aparente deoarece şi competenţa convenţională, prin care părţile aleg instanţa competentă, se face tot în condiţiile impuse de lege.

Instanţa nu poate delega justiţia.Instanţele judecătoreşi nu-şi pot delega prerogativele unui alt organ , decât dacă legea o permite.

Instanţa îsi exercită atribuţiile de judecată numai în circumscripţia sa teritorială.Instanţele nu pot judeca în afara circumscripţiei conferite de lege decât dacă parţile au convenit altfel şi dacă acest fapt a fost permis de lege.

Competenţa instanţei este subiectivată prin acţiunea civilă.Competenţa materială şi teritorială sunt stabilite prin lege pe baza unor criterii generale, însă prin introducerea cererii de chemare în judecată, instanţa este individualizată.

Instanţele judecătoreşti sunt înzestrate cu plenitudine de competenţă, în sensul că justiţia se realizează, în regulă, de către instanţele judecătoreşti.

Judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei.Instanţa sesizată prin cererea de chemare în judecată este competenta să se pronunţe şi asupra mijloacelor de aparare ale pârâtului chiar dacă aceste mijloace privesc probleme care dacă ar fi făcut obiectul unei cereri principale distincte nu ar fi aparţinut competenţei materiale sau teritoriale a instanţei sesizate.

Accesoriu urmeaza soarta principalului.Cererile accesorii şi incidentale sunt de competenţa instanţei investite cu soluţionarea cererii principale.

Competenţa revine, în regulă, instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pâratului.

Conflictele de competenţă se realizează în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti. Dacă instanţele judecătoreşti nu se pot pronunţa prin exces de putere, atunci nici alte autorităţi nu deţin prerogative de a soluţiona conflictele de competenţă dintre acestea. Justiţia se înfăptuieşte de către instanţele judecătoreşti, iar rezolvarea conflictelor de competenţă este o componenta intrisecă a justiţiei.

Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti (ratione materiae)

1.Competenţa materială a Judecătoriilor

I. De lege lata, judecătoriile judecă “în prima instantă, toate procesele si cererile, în afara de cele date prin lege în competenta altor instante”.

Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor. Rezultă că, celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie , ele putând soluţiona cauze civile numai dacă legea o prevede în mod expres. Judecătoria este instanţă de drept comun în ceea ce priveşte judecata în prima instanţă.Astfel, dacă legea nu prevede în mod expres competenţa de soluţionare a unei cauze, aceasta va fi soluţionată în prima instanţă de către judecătorie.

Două concluzii pot fi desprinse din textul de procedură civlă:

a.judecatoriile deţin competenţa de a rezolva orice procese sau cereri fără a fi necesar ca un text de lege sa le confere competenţă.

b.restrangerea competenţei materiale a judecătoriilor trebuie totdeauna sa fie expresă şi limitativă.

Totodată textul stabileşte nu doar competenţa materială a judecătoriei, ci şi competenţa sa generală, deoarece exlude din atribuţiile sale cererile date prin lege “în competenţa altor instanţe”.

Competenţa în materie comercială:

In materie comercială, judecătoria este competentă sa judece în prima instanţă litigiile comerciale al caror obiect are o valoare de până la 100 000 inclusiv.Judecătoria nu este competentă sa soluţioneze litigiile comerciale al caror obiect nu este evaluabil pecuniar.

Competenţa în materie civilă:

Plecand de la criteriul valorii obiectului pricinii, competenţa de prima instanţă revine judecătoriilor doar in situatia în care obiectul are o valoare de pana la 500 000 lei .

De lege ferenda ,potrivit articolului 89 pct 1 judecătoriile judecă în prima instantă” următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani ..”

Judecătoriile judecă, în prima instanţă, următoarele cereri:

a) cererile privitoare la nulitatea, anularea sau desfacerea căsătoriei;

b) cererile privind încredinţarea copilului minor sau încuviinţarea părintelui de a avea legături personale cu acesta, precum şi cererile de înapoiere a copilului minor de la persoanele care îl deţin fără niciun drept;

c) cererile privind obligaţia legală de întreţinere;

d) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;

e) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;

f) cererile de evacuare;

g) cererile referitoare la servituţile privind zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la alte servituţi ori îngrădiri ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;

h) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;

i) cererile posesorii;

j) cererile privind obligaţiile de a face, neevaluabile în bani;

k) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;

l) orice cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

II.De lege lata, potrivit art1 pct 2 Cod procedură civilă, judecătoriile judecă “plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege”.

In acest mod se consacră prin legea de procedură civilă, pe temeiul dispoziţiilor constituţionale“controlul judecătoresc”.

Art 1, pct 2 al Codului de procedură civilă consacră “controlul judecătoresc” pe care-l exercită judecătoriile asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pronunţate de alte organe

cu activitate jurisdictională. Atât termenul “ plângere” cât şi cel de “ hotărâri” sunt folosiţi într-un sens generic, cel de “ plangere” desemnând căile de atac în genere, iar cel de “ hotarâre” orice dispoziţie ce emană de la alt organ de jurisdictie decât instanţele judecătoreşti.Acest control intervine doar daca este expres prevăzut de lege.

III. Codul de procedura civila stabileste ca revine în competenţa judecătoriei, că prima instanţă sa judece “ orice alte cereri date prin lege in competenţa lor”. Cu titlu exemplificative menţionăm:

- Cererile în anularea actelor notariale, precum şi plangerile împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial ( art 100 din legea nr 36/1995);

- Cererea de asigurare a dovezilor pe cale principală (art 236 Cod Procedură Civilă, art 348 Proiectul Noului Cod de procedură Civilă);

- Cererea de recuzare a judecătorilor de la judecătorie (art 30 alin 1 C.proc.civ, art 47 din Proiectul Noului Cod de procedura civilă);

- Contestaţia în anulare împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie (art 319 alin 1 C.proc.civ, art 490 pct 1 Proiectul Noului Cod de procedură civilă)

- Revizuirea împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie ( art 323 alin 1 C.proc.civ, art 495 pct 1 Proiectul Noului Cod de procedură civilă).

2.Competenţa materială a Tribunalelor

De lege lata, în materie civilă, tribunalul are competenţă substanţială de primă instanţă.

Tribunalul este instanţă de drept comun în materie comercială şi de contencios administrativ. Are competenţă după valoare în materia civilă şi comercială:

- toate cauzele civile al căror obiect depăşeşte 500 000 lei;- toate cauzele comerciale al căror obiect depăşeşte 100 000 lei, precum şi pe acelea cu

obiect neevaluabil în bani. Totodată are competenţă de judecată, fiind instanţă de drept comun în unele materii:

contencios administrativ, litigii de muncă, proprietate intelectuală, expropriere, adopţie (încuviinţare, nulitate şi desfacere), repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare şi exequatur.

I.Competenţa privind judecata în prima instanţă

De lege lata, tribunalul în ceea ce priveşte judecata în prima instanţă, este instanţă de excepţie, pentru ca judecă doar litigii date expres în competenţa sa. Astfel, tribunalele judecă în prima instanţă:

a Procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100 000 lei, precum si procesele si cererile in aceasta materie al caror obiect este neevaluabil in bani.

b. Procesele si cererile in materie civila al caror obiect are o valoare de peste 500 000 lei, cu exceptia cererilor de imparteala judiciara, a cererilor in materia succesorala, a cererilor neevaluabile in bani si a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, dupa caz, posesorii, formulate de tertii vatamati in drepturile lor prin aplicarea legilor in materia fondului funciar.

c. Conflictele de munca, cu exceptia celor date prin lege in competenta altor instante.

d. Procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, in afara de cele date în competenţa curţilor de apel.

e. Procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială.

f.Procesele si cererile in materie de expropriere.

g. Cererile pentru incuviintarea, nulitatea sau desfacerea adoptiei.

j.Cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare savarsite in procesele penale.

k. Cererile pentru recunoasterea, precum si cele pentru incuviintarea executarii silite a hotararilor date in tari straine, dacă hotărârea străina se face pe cale principală.

II.Competenţa privind judecata în apel

De lege lata, portrivit codului de procedura civila, art 2 pct 2, tribunalul judecă, ca instanţă de apel, apelurile impotriva hotărârilor date în primă instanţă. Asadar, instanţa de drept comun in ceea ce priveste judecata in apel este tribunalul. Dacă obiectul apelului în constituie hotarârile pronuţate de judecătorii “în prima instanţă”, înseamnă ca nu sunt supuse apelului hotărârile date de judecătorii “în ultimă instanţă”( impotriva lor se deschide direct calea de atac a recursului) hotărârile pronunţate “în prima şi ultimă instanţă”(fără drept de

apel). De asemenea, conform art 282 alin 2-3 Cod.proc.civ, încheierile premergătoare hotărârii sunt atacabile cu apel, dar odata cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a interupt sau suspendat cursul judecăţii. Referitor la competenţa tribunalului de a judeca apeluri, trebuie reţinută şi dispoziţia înscrisă în art. 339 alin. 3 C.proc.civ., conform căreia, apelul exercitat împotriva încheierii necontencioase date de preşedintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul exercitat împotriva încheierii (necontencioase) date de preşedintele tribunalului se judecă de completul instanţei respective.

III.Competenţa privind judecata în recurs

De lege lata, potrivit art2 pct 3, ca instanţe de recurs, tribunalele judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care nu sunt supuse apelului.Tribunalele au o competenţă de excepţie în materia căii extraordinare de atac a recursului.(de exemplu, art 282 C.proc.civ, care în actuala reglementare precizează că nu sunt supuse apelului, hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, obligaţii de plată a unei sume de bani sau de predare a unui bun mobil, în valoare de până la 100 000 lei inclusiv, acţiunile posesorii, cele privitoare la înregistrările în registrul de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii).

3.Competenţa materială a Curţii de apel

Potrivit art 3 pct 1 C.proc civ, curţile de apel judecă, în primă instanţă cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.

Potrivit art 3 pct 2C.proc civ, curţile de apel judecă, ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal în prima instanţă. De lege lata, curţile de apel sunt instanţe de excepţie în privinţa judecării apelurilor.

Conform art 3 pct 3 C.proc.civ, ca instanţe de recurs, curţile de apel, judecă recursurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in apel sau impotriva hotararilor pronuntate in prima instanta de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum si in orice alte cazuri expres prevazute de lege.

Curţile de apel, conform art 3 pct 4 C.proc.civ şi art 91 pct 4 deţin o competenţă diversă, adică judecă “orice alte cereri date prin lege în competenţa lor”.

.Competenta materiala a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art 4 C.proc.civ , ICCJ, judecă:

- recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

- recursurile în interesul legii;

- în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.

De lege lata, ICCJ are o competenţă de excepţie în materia recursului. Din acest punct de vedere art. 4 pct. 1 C.proc.civ. se referă la două situaţii distincte şi care vizează: soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi soluţionarea recursurilor în alte cauze prevăzute de lege. ICCJ are însă, potrivit art. 4 pct. 2 C.proc.civ., plenitudine de jurisdicţie în materia căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.

În baza unor dispoziţii procedurale, altele decât cele din Codul de procedură civilă, instanţa supremă are competenţa de a soluţiona şi alte cereri sau căi de atac, după cum urmează: cererile pentru îndreptarea propriilor hotărâri; contestaţiile la titlu, adică cele în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută; soluţionarea căilor de atac de retractare – contestaţia în anulare şi revizuire – exercitate împotriva propriilor lor hotărâri; contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului Electoral Central, în temeiul art. 32 alin. 2 din Legea nr. 68/1992; contestaţiile formulate de magistraţi în cazul îndepărtării din magistratură pentru motive de boală gravă sau vădită incapacitate profesională, cele formulate împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de Disciplină a Ministerului Public, în temeiul art. 97 alin.1 şi 2, art. 129 alin. 2 din Legea nr. 92/1992.

In determinarea competenţei ICCJ trebuie să ţinem seama şi de delimitarea de atribuţii între diferitele structuri organizatorice ale acesteia. Astfel, ICCJ are patru secţii, respectiv secţia civilă, secţia penală, secţia comercială şi secţia de contencios administrativ, fiecare secţie având propria sa competenţă, Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite.

Potrivit art 4 C.proc.civ , ICCJ, judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.Cu titlu exemplificativ, menţionăm:

-cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două curţi de apel, dintre două tribunale din raza teritorială a unor curţi de apel diferite, dintre un tribunal şi o curte de apel, dintre o judecătorie şi o curte de apel, dintre două judecătorii din circumscripţia teritorială a unor tribunale şi curţi de apel diferite, dintre o curte de apel şi un alt organ cu activitate jurisdicţională;

- cererile privitoare la strămutarea procesului civil de la o curte de apel la altă curte de apel pentru motive de rudenie sau afinitate;

- cererile de strămutare a procesului civil pe motive de legitimă bănuială şi de siguranţă publică;

Competenta teritoriala ( ratione personae vel loci)

Cunoasterea competentei materiale, prin delimitarea sferei de activitate a instantelor judecatoresti de grad diferit, nu este suficienta pentru ca partea interesata sa stie carei instante judecatoresti urmeaza a se adresa cu cererea sa. De aici necesitatea ca si pentru instantele judecatoresti de acelasi grad – pe linie orizontala – sa se precizeze prin lege normele prin care se stabileste instanta competenta, din punct de vedere teritorial, sa rezolve litigiul dintre parti.

Regula in materie este ca pricinile sunt de competenta instantei de drept comun din punct de vedere teritorial. Ca prevederi de exceptie, sunt mentionate in textul codului competenta teritoriala alternativa ( sau facultativa in viziunea unor doctrinari, opinie tagaduita dupa cum vom vedea de noile reglementari ), caz in care reclamantul are aptitudinea de a alege intre doua ori mai multe instante deopotriva competente, respectiv competenta exclusiva, cand cererea trebuie sa fie introdusa la o anumita instanta.

Principial, normele privind competenta teritoriala au un caracter dispozitiv, daca se refera la pricini privitoare la bunuri, cu anumite exceptii( art. 13, 14, 15, 16) si un caracter imperativ in litigiile privitoare la persoane, in cazurile prevazute de art. 13, 14, 15, 16 precum si in alte situatii prevazute de norme speciale.

Regula de drept comun este ca instanta competenta este cea de la domiciliul respectv sediul paratului.(actor sequitur forum rei). Regula se justifica, in cazul cererilor personale prin aceea ca pana la solutionarea procesului paratul este beneficiarul prezumtiei ca nu datoreaza nimic, iar in cazul cererilor reale, prin faptul ca aparentele trebuie prezumate a fi conforme realitatii, pana la proba contrara. Totodata, prevederea vine in intampinarea posibilelor actiuni introduse de reclamanti cu rea credinta, caz in care paratul ar fi nevoit sa se deplaseze la instanta investita astfel.

Competenta teritoriala alternativa

Competenta teritoriala alternativa este considerata ca fiind o tehnica de protectie a reclamantului. Daca, urmarind protejarea paratului, legiuitorul a consacrat principiul actor sequitur forum rei , nu mai putin sensibil fata de necesitatea de a proteja, in unele situatii, pe reclamant, el a deschis acestuia posibilitatea de optiune intre mai multe instante. Dreptul de optiune al reclamantului nu este insa nelimitat; posibilitatile sale de optiune sunt circumscrise, pe de-o parte, prin aratarea expresa in lege a situatiilor, iar, pe de alta parte, prin aratarea instantelor intre care se poate alege. In toate cazurile de competenta alternativa, petentul are a alege intre instanta de la domiciliul paratului si cele prevazute de lege. Intrucat actuala reglementare nu este riguros structurata, a ramas in sarcina doctrinei ca, pe calea interpretarii, sa stabileasca cazurile de competenta alternativa, respectiv delimitarea acestora de competenta de drept comun. Noua reglementare este mai precisa in distinctia dintre cazurile de competenta alternativa respectiv cazurile de competenta de drept comun.

Competenta teritoriala exclusiva

Pentru unele categorii de pricini, legea a stabilit competenta teritoariala in favoarea unei anumite instante, fara a mai exista posibilitatea de optiune a reclamantului ori a partilor, ceea ce inseamna ca instanta determinata de lege are o competenta teritoriala exclusiva.

Din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 19 C. proc. civ. rezulta ca partile nu pot conveni asupra instantei chemate sa judece pricinile privitiare la persoane respectiv cele la bunuri cuprinse in art. 13, 14, 15, 16.

Competenta facultativa

Legea privind Codul de procedura civila introduce in capitolul referitor la “Dispozitii speciale” o reglementare ce permite reclamantului care formuleaza o actiune impotriva unui judecator ce isi desfasoara activitatea la instanta competenta sa judece cauza, sa opteze pentru o alta instanta de acelasi grad din circumscriptia oricareia din curtile de apel invecinate cu curtea de apel in a carei circumscriptie se afla instanta care ar fi fost competenta, potrivit legii.

Din formularea textului si denominatia articolului (“ competenta facultativa”) observam ca petentul are facultatea de a alege o alta instanta iar nu obligatia. Mentiunea are menirea de a ocoli eventuala subiectivitate respectiv impartialitate a judecatorilor chemati sa transeze un litigiu in care figureaza ca parat un coleg al lor.

Consecutiv, aliniatul 2 al aceluiasi articol prevede posibilitatea de alegere in persoana paratului, reglementare de exceptie intrucat de regula cel ce are prerogativa de optiune este reclamantul. Cazul vizat este cel in care, ca si reclamant figureaza un judecator iar competenta a solutiona cauza este instanta unde acesta isi desfasoara activitatea, paratul avand asadar posibilitatea de a sesiza, pana la primul termen de judecata la care este legal citat, o instanta din cele amintite in alin. 1. Menirea textului este aceeasi, de a asigura, alaturi de prevederile privitoare la recuzare, abtinere respectiv stramutare o judecata impartiala petentului respectiv paratului dupa caz. Acelasi articol 119 prevede in alineatul final ca dispozitiile mai sus indicate se aplica in mod corespunzator si in cazul procurorilor, asistentilor judiciari si grefierilor.