columna romÂneascĂ 2000 anul 2015 ianuarie - iunie.pdfde geniu a lui mircea, care a reuşit să-l...

1

Anul XVI, nr. 61-62 (ianuarie-iunie), 2015

COLUMNA 2000 Editorial

COLUMNA ROMÂNEASCĂÎNCĂRCATĂ DE EROI

Oamenii când devin EROI se nasc a doua oară. În majoritatea situaţiilor eroii sunt recunoscuţi,

după ce au decedat. Pe Columna memoriei neamu-lui nostru trebuie mereu număraţi aceia care au contribuit la dăinuirea României şi/sau românilor, ca naţie şi neam. Este o datorie patriotică să mar-căm, ori de câte ori avem ocazia, importanţa eroi-lor prin rememorarea faptelor lor de referinţă.

Vatra românească a fost de prea multe ori călcată de oştile altor popoare, încercându-se îngenunchierea poporului băştinaş pe nedrept, doar cu gândul supunerii şi tâlhăririi. De aceea ne mândrim cu fiecare biruinţă faţă de cotropitori.

În acest an, la 17 mai se împlinesc 620 de ani de la la măreaţa victorie obţinută de oştile române, conduse de Mircea cel Bătrân, la Ro-vine, în 17 mai 1395, asupra turcilor otomani conduşi de sultanul Baiazid I „Iîldîrîm”, conside- rată a fi chiar prima mare confruntare armată între români şi otomani, desfăşurată în contextul expansiunii otomane în Balcani. În primăvara lui 1395, Baiazid, deranjat de acţiunile lui Mircea cel Bătrân în spaţiul balcanic, cât şi de relaţiile aces-tuia cu regele Ungariei şi cu emirii anatolieni, a întreprins o expediţie personală de cucerire a Ţării Româneşti. Informaţiile despre modul de derulare a bătăliei de la Rovine sunt destul de confuze, dar înfrângerea usturătoare a turcilor este pomenită în multe cronici, evidenţiindu-se strategia militară de geniu a lui Mircea, care a reuşit să-l pună pe fugă, la propriu, pe Marele Baiazid.

La 10 ianuarie s-au împlinit 540 de ani de la o altă măreaţă victorie obţinută de oştile române, con-duse, de această dată, de Ştefan cel Mare, asupra turcilor otomani, la Vaslui (Podul Înalt), în 1475. Cauzele conflictului dintre Moldova şi Imperiul Otoman din perioada domniei lui Ştefan cel Mare erau profunde şi îşi aveau rădăcinile în planurile pe care turcii le făceau pen-tru cucerirea Euro-pei Centrale. Odată cu venirea la tron a lui Mahomed al II-lea, acesta do-rea să reînvie glo-ria strămoşilor, ex-tinzând stăpânirea otomană asupra ţărilor din Peninsula Balcanică. Dar, marşul tri-umfal, cu gândul la Roma, al oştilor conduse de Süleyman Paşa „Hadâmbul” a fost oprit, cu mult eroism, de oştenii lui Ştefan.

Memorabilă pentru popor trebuie să râmână ziua Unirii românilor de către Mihai Viteazul. Au trecut 415 ani (27 mai 1600), de când s-a îm-

plinit prima Unire a românilor, Mihai Viteazul devenind „Domn al Ţării Ro- mâneşti, Ardealu-lui şi Moldovei”, ale celor trei ţări ro- mâne surori. Mihai Viteazul rămâne una dintre cele mai marcante persona-lităţi ale istoriei româneşti. A fost bănişor de Mehe-

dinţi, mare stolnic, mare agă şi mare ban al Craio-vei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător al tuturor

2


COLUMNA 2000Editorial

celor trei ţări ce urmau să formeze România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.

Dar, eroi au fost şi acei care au pierit înfrânţi după lupte duse pentru o cauză nobilă. În 28 feb-ruarie a acestui an s-au comemorat 230 de ani de la martiriul lui Horia, Cloşca şi Crişan (13 februa-rie 1785, Crişan se „sinucide”, iar în 28 februarie 1785, Horia şi Cloşca sunt executaţi în chinuri groaznice prin tragerea pe roată). După reprima-

rea răscoalei, Crişan a fost prins în ziua de 30 ianua-rie 1785 în timp ce se refugia din Co-muna Lupşa spre Mogoş. La prinderea acestuia au

participat nouă ţărani. La 1 februarie a fost adus la Alba Iulia şi închis în fortăreaţă. Înainte de a i se termina interogatoriul, Crişan a fost găsit mort în închisoare, sugrumat de curelele de la opinci în data de 13 februarie 1785. În amintirea răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, la Alba Iulia poate fi admirat un impresionant basorelief (v. foto).

O mândrie a bănăţenilor trebuie să fie prilejuită şi de aniversarea a 205 ani de la naşterea marelui revoluţionar paşoptist şi istoric român ardelean, August Treboniu Laurian (pe nu-mele real Augustin Trifan, născut în 17 iunie 1810). Promo- tor înfocat al cu-rentului latinist, a reorganizat învă- ţământul din Mol-dova şi a introdus latina ca limbă obli-gatorie de studiu. A avut o contribuţie semnificativă la formarea terminologiei filoso-fice în limba română. Considerat filolog, istoric, publicist şi om politic, precum şi unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Transilva-nia, A.T. Laurian este autorul unei prime istorii a Banatului (Temisiana sau scurtă istorie a Banatu-lui Temisianu, Bucureşti, 1848). Treboniu Laurian

s-a aplecat asupra evului de mijloc al Banatului, apoi face menţiuni despre fapte memorabile din epoca lui Iancu de Hunedoara, incluzând detalii despre viaţa marelui conducător de oşti, folosind o bibliografie reprezentativă. De asemenea de mare valoare sunt scrierile despre domnia lui Mathia Corvinul, evidenţiind activitatea militară şi diplomatică a lui Pavel Chinezu şi Josa de Somu, comiţii „Temisianei”, ambii – după opinia sa – de origine română. Pentru prima dată în istoriogra-fia românească, acest istoric a prezentat Banatul sub stăpânirea otomană. Istoria sa se încheie cu sfârşitul Evului Mediu din Banat, anume cu mo-mentul instaurării administraţiei Curţii de la Viena în această provincie.

Se împlinesc şi 195 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, părintele României mo-derne (născut în 20 martie 1820 la Bârlad). A fost printre cei care au participat la Revoluţia de la 1848 din Moldo-va, împărtăşind, ca şi alţi colegi de generaţie, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălni-ceanu, idealul de creare a unui stat românesc puter-nic, devenind chiar domn al Principatelor Unite, după ce marile puteri deciseseră să accepte unirea Moldovei cu Ţara Românească. În 1866 Al. I. Cuza este forţat să abdice, statul român fiind acum gata de o nouă etapă, cea a unui prinţ străin care să continue opera sa modernizatoare.

Deşi nu a rămas în memoria popu-lară ca erou, marele nostru poet naţional, Mihai Eminescu (născut în 15 ianua-rie 1850) are un loc special rezervat pe Columnă, pentru o-pera genială lăsată moştenire românilor de oriunde. „Luceafărul poeziei româneşti” a ajuns la inimile celor care îl

3


COLUMNA 2000 Editorial

omagiază la 165 de ani, nu numai pentru cel mai lung poem de dragoste, „Luceafărul”, sau pentru originalitatea descrierii în versuri a copilăriei, petrecute la Botoşani şi Ipoteşti.

Pentru bănăţeni, aniversarea a 150 de ani de la naşterea marelui cărturar, Iuliu Vuia (născut în 11 martie 1865, la Caransebeş), are o deosebită semnificaţie. Profe-sor şi publicist bănă-ţean, participant la Marea Unire şi mem-bru al Marelui Sfat Naţional de la Sibiu, Iuliu Vuia în politică activează puţin, fiind ales deputat în Parla- mentul ţării din par-tea cercului electoral Bocşa. Pentru activi-tatea sa intensă în slujba naţiunii române, a fost răsplătit cu Ordinul naţional „Steaua României” în grad de ofiţer, cu „Răsplata muncii” clasa I şi Or-dinul „Ferdinand”. La 24 iulie 1930 s-a pensionat şi a decedat în 1933 la Caransebeş, la vârsta de 68 de ani. Este înmormântat la Caransebeş lângă buni-cul său, Constantin Diaconovici-Loga. În 1910, la vârsta de 45 de ani, este „pensionat” în baza Legii Apponyi. Atunci decide să se mute la Caransebeş. Aici va participa la activitatea mai multor socie- tăţi culturale. În timpul Primului Război Mondial este închis la Timişoara şi la Seghedin, unde suferă maltratări. La Adunarea Naţională de la Alba Iulia participă ca preşedinte al delegaţiei învăţătorilor şi este ales membru în Marele Sfat Naţional de la Sibiu.

Un alt nume de referinţă pentru Banat, este cel al marelui cărturar şi patriot român bănăţean, Ioachim Miloia (decedat în 25 martie 1940, de Buna Vestire). Comemorat la 75 de ani de la trece-rea la cele veşnice, Ioachim Miloia a fost un istoric român, director al Muzeului Banatului şi profesor la Politehnica din Timişoara, mare om de cultură al Banatului interbelic, doctor în istoria artelor şi în literatură universală, director şi organizator al Muzeului Banatului, istoric, arheolog, pictor. Nu putem elimina din ecuaţia faptelor lui Ioachim Mi-loia, un nume drag nouă, binecunoscut şi valoros om de cultură, Aurel Turcuş, plecat grăbit dintre noi (decedat în 26 martie 2012). Domnia Sa scria despre Ioachim Miloia că nu era doar un cercetător

de „cabinet” (Au-rel Turcuş, Ioachim Miloia (1897-1940) – documentar bio.grafic , în revista „Coloana infinitu-lui”, anul VIII, vol. I [nr. 52], Timişoara, 2005, p. 29), ci a fă- cut numeroase cer- cetări istorice şi arheologice în Banat, a investigat biserici şi mănăstiri, a stu-diat bisericile din lemn din aceste părţi şi a scris despre ele, a renovat pictura şi iconostasul multor lăcaşuri de cult bănăţene şi a pictat câteva biserici bănăţene (a se vedea: Aurel Turcuş, Ioachim Miloia [1897-1940], Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 61-109). Deţinând multiple talente, împreună cu un alt cunoscut şi apreciat pictor bănăţean, Catul Bogdan, Ioachim Miloia a pictat interiorul bisericii ortodoxe cu hramul „Naşterea

Maicii Domnului” din cartierul Iosefin în anii 1935-1936. De la el au rămas: pictura din cupola centrală (Pantocra- torul), bolta semici-lindrică spre altar şi iconostasul. Aurel Turcuş a ştiut mai bine ca oricine să-i justifice aşezarea lui

Ioachim Miloia pe Columnă, mai pe partea bănăţeană. Acum sunt amândoi de piatră în amintirea noastră.

Un moment de maximă importanţă pentru poporul român, încheierea (în Europa) a celui de-al Doilea Război Mondial (9 mai 1945), după 70 de ani, încă ascunde multe taine, dar mai ales o mulţime de eroi, ajunşi destui „necunoscuţi”, datorită furiei nebănuite declanşate de comba-tanţii de pe diferitele fronturi. La 8 mai 1945, premierul britanic Winston Churchill îşi anunţa naţiunea că Germania capitulase cu o zi înainte la Reims, cartierul general al forţelor anglo-ame-ricane: „Ieri la 2:41 dimineaţa, la cartierul gene-ralului Eisenhower, generalul Jodl, reprezentantul

4


COLUMNA 2000Editorial

Înaltului Comandament German şi marele amiral Doenitz, desemnat şef al statului german, au sem-nat actul capitulării necondiţionate al întregului teritoriu german terestru şi maritim şi aerian, în faţa Forţelor Aliate şi, în acelaşi timp, în faţa Înal-tului Comandament Sovietic.

Ostilităţile se vor încheia oficial la un minut după miezul nopţii, în această noapte, dar pentru salvarea de vieţi omeneşti încetarea focului a fost anunţată încă de ieri pe întreaga linie a frontului”. În timp ce Londra celebra sfârşitul războiului în Europa, Germania mai semna o dată capitularea. Stalin fusese extrem de nemulţumit că generalii germani evitaseră să capituleze în faţa mareşalu- lui sovietic Jukov, cel care cucerise Berlinul. Anglo-americanii s-au grăbit să îi dea satisfacţie. Dar cum semnarea de la Berlin s-a făcut, ca şi la Reims, în toiul nopţii, diferenţa de fus orar a permis Moscovei să declare că Ziua Victoriei este 9 Mai şi nu 7, când semnaseră iniţal Aliaţii, şi nici 8 Mai, când Churchill făcuse anunţul. Astfel, în fosta URSS şi în toate ţările din blocul comu-nist s-a obişnuit ca Ziua Victoriei să fie serbată pe 9 mai.

Pe lângă consideraţia acordată veteranilor de război, acum puţini rămaşi în viaţă, o recunoştinţă a eroilor români există şi din partea altor popoare, cum ar fi cel ceh. Pentru cei căzuţi pe teritoriul Cehoslovaciei la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Ambasada României în Republica Cehă organizează, în colaborare cu autorităţile locale cehe, ceremonii de cinstire a memoriei eroilor români care s-au jertfit în luptele purtate pe teri-toriul Cehoslovaciei în perioada decembrie 1944 – mai 1945.

Înţelegerea rostului preţuirii eroilor neamului n-ar putea fi dacă nu am simţi şi nu am crede în

Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos (21 mai), marcată acum în aceeaşi zi cu Ziua Eroilor Neamului Românesc (21 mai). Dar ziua de 21 mai, mai este şi ziua în care îi prea-mărim pe Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena (21 mai).

Pomenirea celor care au loc pe Columnă, prin faptele lor, prin valoarea creaţiei lor artistice, să nu-i uităm nici pe cronicarul român Grigore URECHE, născut în urmă cu 425 de ani, Nicolae FILIMON, romancier, nuvelist şi povestitor român, care s-a stins din viaţă cu 150 de ani în urmă (19 martie), Tudor ARGHEZI, scriitor, traducător, academician, (21 mai - 135 ani de la naştere), Lucian BLAGA, poet, dramaturg, filosof, eseist, academician, (9 mai - 120 ani de la naştere), Constantin DOBROGEANU-GHEREA, om poli-tic, critic literar, 21 mai - 160 ani de la naştere), Titus POPOVICI, scriitor, academician, (16 mai - 85 ani de la naştere ), Marin PREDA, proza-tor, academician, (16 mai - 35 ani de la moarte), sau Gheorghe TOHĂNEANU, lingvist, eseist, traducător (7 mai - 90 ani de la naştere).

În contextul mondial extinderea eroilor de necontestat ai existenţei umane, mai ales prin contribuţia la îmbogăţirea culturală, să-i mai amintim pe: Michelangelo BUONARROTI, italianul - pictor, sculptor, arhitect şi poet născut în urmă cu 540 de ani, Niccolo PAGANINI, vio-lonist, compozitor italian, (27 mai - 175 ani de la moarte), sau pe Victor HUGO, scriitor francez, (22 mai - 130 ani de când s-a stins din viaţă).

Revizuirea periodică a Columnei valorilor culturale înseamnă o şansă pentru perpetuarea valorilor umane.

Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Prof. univ. dr. DUMITRU MNERIEpreşedintele Consiliului Academic

al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara

5


COLUMNA 2000

Da! Au trecut trei ani de când cu bunul meu prieten de o viaţă, AUREL TURCUŞ, cărturar, ziarist, istoric şi poet, nu mă mai întâlnesc decât în vis, ori recitindu-i opera lăsată în cărţi, studii sau articole. E dureros de greu! AUREL TURCUŞ era un comandant în Frontul Românesc, un general care organiza lupta împotriva „răufăcătorilor Neamului Românesc”. Din păcate, azi, am rămas numai cu oşteni, devotaţi cauzei, este adevărat, dar care simt nevoia de prezenţa şi autoritatea comandantului.

Dacă mă vei întreba cum a evoluat, în aceşti ani, viaţa în România, cultura şi, mai ales, respec-tul pentru istoria, credinţa şi limba română, îţi răspund sincer: dureros de rău. „Corbii de stâncă” s-au năpustit asupra noastră, apli- când politica globalizării dictată de Occident, bine stipendiaţi de aceştia, unelte de care Timişoara este plină. Aici, aş sublinia conclu-ziile prof. univ. dr. Nicolae Ţăran, care, scriind despre „expansiunea Occidentului şi sfârşitul hegemo- niei americane”, aprecia recent: „După cum este cunoscut, expan-siunea ideologică, militară şi eco-nomică a Occidentului din ultimele două decenii a generat nenumă-rate iluzii la nivel global, dar mai ales în cele 11 state ex-comuniste (G11) care au acceptat, cu un en-tuziasm demn de o cauză mai bună, aşa-numitele „valori euro-atlantice” şi au aderat „de bună voie şi nesilite de nimeni” la NATO şi la UE. Acum, însă, majoritatea acestor iluzii s-au spulberat, generând o imensă decepţie şi frustare. Dar oare de ce? Tot acesta va găsi una din cauze: „În primul rând, majoritatea nou-veniţilor în NATO şi în UE au crezut, cu o naivitate infantilă, că prăbuşirea fostului Tratat de la Varşovia şi a fostei Iugoslavii reprezintă „sfârşitul evoluţiei ideologice a omenirii” şi fericitul început al unei ere „fără de sfârşit” bazate pe „universalizarea democraţiei liberale occidentale ca formă finală a guvernării umane”. Dar, aşa cum era de aşteptat, această iluzie fantasmagorică, pusă în circulaţie cu un tupeu fără precedent de către Francis Fukuyama, şi-a găsit obştescul sfârşit pe măsură ce aşa-numita „lume liberă s-a dovedit a fi o lume în

care există doar interese şi nu altruisme, o lume în care „câştigătorul ia totul”. Altfel spus, percepţia faptului că nici unul dintre noii membri ai NATO şi ai UE nu a obţinut statutul de „partener strategic” al protagoniştilor „lumii libere”, ci doar pe acela de vasal sau se servitor, a determinat anti-americanism şi euroscepticism în proporţii de masă… Coloanele de tancuri trimise de Pentagon pentru a apăra Cehia de o „ipotetică invazie rusească”, la 70 de ani de la victoria asupra fascismului, au fost întâmpinate de praghezi cu lozinca extrem de populară la nivel mondial: „Yankee go home!”

Îţi aduci aminte când, la 24 ianuarie 1976, la Muzeul Banatului, ai organizat Expoziţia „Tricolorul

în arta populară românească” şi ai vorbit, alături de prof. univ. dr. Marius Bizerea, despre semnificaţia Tricolorului la români, stârnind apaluze şi lacrimi de mândrie în rândul auditoriului?! Astăzi, nu se mai organizează asemenea mani-festări. Ni se prezintă, pe toate căi-le, informaţii tot mai multe despre istoria şi cultura celor care s-au aşe-zat, de-a lungul istoriei, pe aceste plaiuri mănoase ale Banatului, care au făcut averi din truda paorelui şi a muncitorului industrial român. Li se atribuie un rol determinant în cultură şi progres, de parcă noi, românii, n-am fi avut valori naţio-

nale şi europene, chiar priorităţi ale vremii. Nu se mai vorbeşte de dr. Pavel Vasici, de familiile Mocioni şi Brediceanu, chiar de Traian Vuia (ai văzut şi tu, trăiai încă, cu câtă râvnă s-au năpustit asupra Politehnicii timişorene ca să se renunţe la numele lui „Traian Vuia” de pe edificiul acesteia), la pleiada de academicieni care au dus faima Şcolii tehnice bănăţene. Atunci, împreună cu prof. univ. dr. ing. Horia Ciocârlie, v-aţi preocupat să-i scoateţi la lumină, să scrieţi despre ei. Despre ceilalţi savanţi care au trceut prin Timişoara şi au ajuns titulari ai Academiei Române.

Ai fi dezamăgit să vezi în ce regres a ajuns cercetarea istorică. Actualii licenţiaţi, cu maste-rate, unele în străinătate, şi puzderie de doctorate cu teze care nu vor intra, niciodată, în istoriogra-

Omagiu

IN MEMORIAM AUREL TURCUŞ (1943-2012)AU TRECUT TREI ANI…

6


COLUMNA 2000Omagiu

fia românească drept valori, nu sunt urmaşii lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe Brătianu, Constantin Daicoviciu sau Ştefan Pascu, ci aplau- daci ai lui Lucian Boia, cel care şi-a propus să de-mitizeze istoria naţională şi ai lui Neagu Djuvara (istoric fără licenţă, n.n.), venit să se înfrupte la caşcaval de la Paris, cu elucubraţiile sale despre cumani şi rolul lor în formarea statului feudal Ţara Românească şi despre împortanţa fanario- ţilor în istoria şi cultura românilor. Nu ţin seama de adevărul celor scrise de cel mai tânăr membru al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop: „Istoricii de meserie – scriind despre trecut – scriu despre viaţa oamenilor care au fost şi-i învaţă pe oamenii actuali nu să acuze ori să condamne (pentru aceas-ta, sunt foruri de judecată, tribunale, experţi), ci să înţeleagă, să înveţe şi să iubească omenirea, valorile umane, creaţia umană. Fireşte, punând accentul pe trecutul unor locuri anume, istoricii îi deprind pe tineri şi cu iubirea locului de naştere, a patriei (în sensul regiunii în care au trăit şi au murit părinţii, moşii, stămoşii), a ţării. Ce poate fi rău în asta? Numai iubindu-ţi patria poţi iubi şi patriile altora, respectând omul de pretutindeni şi umanitatea în general. După 1989, mulţi au confundat comunismul cu iubirea de patrie, au identificat naţionalismul (în înţelesul său vechi, de dragoste pentru propria naţiune) cu xenofobia (ura faţă de străini) şi i-au învăţat pe tineri că este ruşinos a crede în patrie, în patriotism, în valorile transmise de stămoşi” (Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile (Note de lectură), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2014, p. XXI).

Te-ai întrista să ştii că, dacă nu ar fi prietenul tău, prof. dr. Tiberiu Ciobanu, protopopul dr. Ioan Bude, cercetătorul dr. Ioan Haţegan şi subsem-natul, nimeni nu-şi mai aduce aminte de cărtura- rul Ioachim Miloia pe care tu, cu atâta strădanie şi respect, l-ai scos la lumină, evidenţiindu-i contribuţia în arta, istoria şi arhivistica bănăţeană. De ce toate acestea? Când speram că, odată ajunşi să ne bucurăm de libertate, de exprimare liberă, după evenimentele din decembrie 1989, începute la Timişoara, aceasta fiind primul oraş din România eliberat de comunism, speram ca istoria şi cultura românească să fie repuse în drepturi. Ne-am păcălit! Influenţa Occidentului a fost şi este nefastă. Odată ne ilumina şi ne ajuta în propăşirea noastră culturală. Acum ne orbeşte cu viciile sale, de la corupţia generalizată, la un politi-cianism de ultimă speţă, consum de droguri şi sexu-alitate, crime oribile, la mutilarea cu bună ştiinţă, prin mass-media şi emisari, a tineretului, dăunătoa- re pentru viitorul naţiei. Nu se mai munceşte, dragă Aurel, se fură doar din averea ţării. Pe orice cale şi cu orice mijloace. N-au scrupule. Niciodată, ţara

noastră n-a fost aşa furată de-a lungul existenţei sale. Nu se mai citeşte, deşi astăzi toţi, veniţi şi

neaveniţi, fără talent, scriu cărţi cu nemiluita. Vit-rinele librăriilor sunt pline de „opere” semnate de te miri cine, aşa-zişi poeţi şi scriitori contemporani, toţi crezând că sunt mai mari decât Eminescu şi Liviu Rebreanu, fără talent şi fără o cenzură a limbii române şi a bunului simţ. Te îngrozeşti citind o carte a lor, pe care, după 5-10 pagini, o arunci la coş, datorită expresiilor vulgare, golăneşti, de mahala, care inundă volumul. Să vezi cum se laudă unii pe alţii, ce critică favorabilă îşi fac unii altora, doar, doar, mână în mână, vor pătrunde, cu apaluze, în rândul Uniunii Scriitorilor din România, pentru sti-pendii viitoare, la ieşirea la pensie. Tu ai promovat tinere talente şi de perspectivă. Ai văzut ce pot şi dacă au încărcătură lirică şi transmit mesaje, ai crezut în afirmarea lor. Unii au progresat. Alţii au devenit anonimi. Pe bună dreptate.

Oamenii s-au înrăit, dragă prietene. Nu mai există respect şi prietenii de o viaţă. Se destramă familii şi vechi prietenii pe criterii politice şi de avere. Toţi sunt puşi pe căpătuială, de la politicienii de balcon ce şi-au plătit, cu mulţi euro, locul în Parlamentul României, la cei din piaţă, care vând marfă de proastă calitate, dar făţoasă, adusă din Occident, cu preţuri piperate (n-ar lăsa un ban, nici în prejma Sfintelor Sărbători de Paşti, când tot omul îşi doreşte o masă mai îmbelşugată, după atâta post şi reţinere), la tânărul absolvent, chiar dacă a obţinut bacalaureatul „la a treia mână” şi căruia nu-i place munca, ci numai să petreacă înconjurat de „fiţe”, având cultură de televizor şi de telefon ultramodern şi care doreşte să plece din ţară, vezi Doamne, că aici nu se poate realiza.

Noi, prietenii tăi tereştri, am rămas cu aceleaşi sentimente faţă de memoria ta. Chiar astăzi, 25 martie 2015, am fost, la ora 10, în Cimitirul Cosmi- nului, la locul tău de veci. Acolo unde scumpa ta soţie, Ana Caia (Ana mea) ţi-a ridicat un monument funerar din marmură pe care a scris: Turcuş Aurel, 1943-2012, „Reverse-şi Sfântul Duh/ Fărâma de har/ În duhul meu/ Cel fără de capăt şi sfârşit”. Ţi-am pus o coroniţă cu trandafiri legată cu o bentiţă tricoloră pe care am scris; „Nu te pot uita, dragul meu prieten. Tică Gomboş” - Timişoara, 25 martie 2015. Ţi-am aprins o candelă şi, acolo, în liniştea aceea, nu mai era nimeni în jurul meu, m-am rugat ca Bunul Dum-nezeu să aibă grijă de tine, iar tu, din când în când, să te uiţi la noi şi să ne trimiţi, prin îngerii lângă care stai, câte un mesaj de încurajare în lupta noastră pământeană, de supravieţuire ca români.

NU TE-AM UITAT, FII SIGUR, DRAGĂ AU-REL, PRIETENUL MEU DE O VIAŢĂ!

Col. (rtr.) CONSTANTIN C. GOMBOŞ

7


COLUMNA 2000 Pagini de istorie

O SURSĂ ISTORIOGRAFICĂ IGNORATĂ: CRONICILE CHINEZEŞTI

DESPRE IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

Este un fapt bine cunoscut că, sub aspect docu-mentar, în afara informaţiilor rezultate din altminteri foarte bogata cercetare arheologică naţională, reconstituirea trecutului îndepărtat al istoriei noas-tre – al Antichităţii clasice şi târzii, cu precădere – se întemeiază într-o măsură covârşitoare, aproape exclusivă, pe izvoarele literare greco-romane. Desigur, acestea au o importanţă de prim rang pentru istoria noastră, şi nu doar datorită faptului că cele două limbi dominante de comunicare din spaţiul euro-mediteraneean antic au înmagazinat experienţe culturale în care se regăsesc şi contactele directe de profunzime cu societatea geto-dacică şi apoi daco-romană (care s-a dezvoltat, de altfel, sub puternica lor înrâurire), ci şi pentru că aceste limbi au dobândit în mileniile următoare un statut privilegiat în cultura universală – iar în cazul latinei, care constituie matri-cea cultural-lingvistică identitară şi pentru ansamblul socio-cultural românesc, influenţele continuă să se exercite şi în prezent cu cea mai mare forţă, chiar dacă prin medierea altor limbaje şi strategii de comu-nicare. Această stare de fapt nu este însă de natură să justifice ignorarea celorlalte categorii lingvistice de izvoare literare, care pot furniza fie informaţii probabilistic greu de aşteptat din zona greco-latină, fie perspective complementare asupra trecutului nostru, fie – fapt deosebit de preţios în condiţiile în care avatarurile istoriei au făcut ca multe documente de mare valoare să fie păstrate lacunar sau pierdute integral – şansa întregirii unor fragmente de texte. Din nefericire, însă, nici o strategie de cercetare formulată în ultimul secol în mediul universitar-academic autohton nu a urmărit, dacă nu introduce-

rea sistematică în circuitul critic a corpusurilor de texte susceptibile de a completa baza documentară pentru reconstituirea propriului trecut, deja puse în evidenţă de cercetarea de pe alte meridiane, cel puţin inventarierea acestora. Aşa se face că, în timp ce diferitele Fontes-uri deja constituite sunt reeditate tot în formule lacunare, care (cu sau fără intenţie) prelungesc inutil polemici fără miză, baze de date produse în antichitate de vecinătatea apropiată sau mai îndepărtată continuă să fie ignorate sau, în ra-risime cazuri fericite, să fie preluate ca informaţie pitorească, fără contextul indispensabil analizei critice. Este cazul, spre exemplu, al uriaşului fond de texte hittite, constituit în inima Asiei Mici, dovedit că înmagazinează date despre toate societăţile de pe ţărmurile Mării Negre, de la cumpăna mileni-ilor II şi I înainte de Christos. La fel stau lucrurile cu izvoarele persane, multe dintre acestea fiind de natură să clarifice speculaţii lipsite de temei despre întâmplările din spaţiul traco-geto-dacic, din an-tichitatea preclasică şi până în zorii Evului Mediu. Deloc surprinzător, din păcate, în condiţiile în care sunt lăsate necercetate chiar şi tonele de documente de administraţie produse de Imperiul Otoman în cei 500 de ani de hegemonie balcanică, în şi despre teritoriile româneşti.

Vă propunem, în cele ce urmează, o sumară, dar (îndrăznim să credem) relevantă pentru sem-nalarea potenţialului documentar pe care-l prezintă, trecere în revistă a unui corpus de izvoare literare constituite – poate surprinzător pentru unii – la celălalt capăt al continentului euro-asiatic, în China antică.

8


COLUMNA 2000Pagini de istorie

Biblioteca DaQinProblema existenţei unor izvoare literare chine-

zeşti referitoare la istoria antică europeană a atras atenţia încă de acum un secol, printre primele abor-dări de referinţă numărându-se studiul din 1915 al orientalistului francez Paul Eugene Pelliot, care aducea în atenţia cercetătorilor un dosar istoriografic insolit: identitatea dintre Daqin, o ţară însemnată,

menţionată de câteva mii de ori în cronicile şi actele administrative păstrate din China antică, şi Imperiul Roman. Insuficient valorificată până la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, această direcţie de investigare a fost reluată mai apoi, prin numeroase (dar punctuale) studii de referinţă, ecourile acestora răzbătând şi în spaţiul românesc prin anii 80, când – în absenţa unor cercetări autentice – au apărut unele speculaţii privind posibilitatea ca termenul Daqin să desemneze explicit Dacia. Ipoteza era, desigur, hazardată (formulată fără studierea documentelor în discuţie şi doar pe baza unei aparente asemănări fonetice), ea neputând fi susţinută dintr-o multitudine de considerente, dintre care ne limităm deocamdată să menţionăm argumentul cronologic: principalele cronici chinezeşti care fac referire la Daqin acoperă secolele II-VI ale erei noastre, când ambasadorii şi negustorii chinezi care ajungeau în Europa (sau sursele lor) nu ar fi putut întâlni o ţară a Daciei, redusă atunci la condiţia de provincie situată când în interiorul, când în afara unui imperiu. Posibilitatea ca unele referinţe să facă trimitere la situaţii istorice anterioare nu este însă complet exclusă, de reţinut fiind aici şi faptul că două dintre izvoarele la care ne vom referi mai jos conţin aluzii la un regim republi-can. Cercetarea a avansat, chiar şi la nivel european, abia la sfârşitul secolului trecut, când – printre alte studii meritorii – D. D. Leslie şi K.H.J. Gardiner au publicat, la Roma, sinteza „The Roman Empire in Chinese Sources”.

Iată care sunt, potrivit exegezei europene con-stituite în jurul acestui subiect, principalele cinci

izvoare antice chinezeşti referitoare la Daqin/Impe-riul Roman: cronica „Wei Lue”, redactată la sfârşitul secolului III; cronica „Hou Han shu”, realizată la începutul secolului V pe baza unor scrieri adminis-trative anterioare; compilaţia „Wei shu”, redactată în secolul VI mai ales pe baza primelor două cro-nici; compilaţia „Song shu”, realizată în secolul VI; respectiv, culegerea „Jin shu”, realizată la începutul secolului VII pe baza unor acte administrative din secolele III-V. Operă a cărturarului Yu Huan, cronica „Wei Lue” conţine nu mai puţin de 2.500 de referinţe la Daqin. La rândul său, cronica „Hou Han shu”, care îl are ca autor pe cărturarul Fan Ye, menţionează Daqin de circa 1.500 de ori, în vreme ce celelalte trei lucrări au, împreună, încă cel puţin 1.000 de referinţe la Imperiul Roman. Toate cele cinci cronici sunt în prezent traduse în principalele limbi europene de circulaţie, aici fiind de menţionat, mai ales din perspectiva cercetătorului român, că există numeroase dezbateri cu privire la modul în care au fost traduse şi interpretate anumite contexte, respectiv, că realizatorii acestor traduceri fie au urmărit o perspectivă globală a problematicii, fie au căzut pradă unei tendinţe occidentalo-centriste, care a condus la tratarea cu mai puţină acurateţe a elementelor susceptibile a oferi informaţii despre periferiile est-europene ale Imperiului Roman.

O r – ş i acest aspect trebuie să a- tragă atenţia cercetătoru-lui român în cel mai înalt grad – corpu-sul de texte chinezeşti an-tice conţine, în mod logic, în-tr-o proporţie covârşitoare, informaţii mai puţin despre ansamblul Imperiului Roman (care a traversat, în perioada secolelor III-VI, mai multe perioade de dezintegrare, reunificare şi dezmembrare, soldată cu dispariţia de facto a părţii de Apus) şi mai ales despre Imperiul Roman de Răsărit, cu centrul la Constan-tinopol. Nici nu se putea altfel, în condiţiile în care contractele chinezeşti cu lumea euro-mediteraneeană aduceau în atenţia Imperiului Chinezesc şi statelor în şi din care acesta, la rândul său, s-a dezmembrat şi recompus, întâi periferiile dinspre Asia ale lumii romano-bizantine. Iar în această lume şi în această

9



perioadă, societatea din teritoriile traco-daco-romane a ocupat o poziţie privilegiată, fie şi dacă ne gândim la faptul că aceasta a putut promova pe tronul de la Constantinopol câteva zeci de împăraţi şi a putut im-pune filonul ideologic central al noii religii a creşti-nismului. Să adăugăm, în plus, faptul că cel puţin două dintre cele şase rute majore de comunicare între Extremul Orient şi Europa (toate, descrise de altfel în cronicile sus-menţionate) ating Marea Neagră, ceea ce susţine prezumţia că o parte deloc neglija-bilă a informaţiilor despre Daqin vizează, totuşi, mai mult sau mai puţin direct, şi teritoriile de la Dunăre, Carpaţi şi Balcani. Iar natura informaţiilor asociate „Ţării Daqin” este cât se poate de variată: textele antichităţii chinezeşti fac referire la populaţie şi stil de viaţă, la resurse, la organizarea administrativă şi capitală etc., implicit şi la evenimente politico-militare sau la motivele şi conţinutul contactelor chino-romane.

Spre exemplu, în cartea a XI-a a secţiunii dedi-cate ţinuturilor din vestul Chinei din cronica „Wei Lue” există menţiuni referitoare la faptul că în „Ţara Daqin” sunt instalaţi pe funcţii zeci de regi minori, aluzie – fără îndoială – la numeroasele formaţiuni federate de la frontierele Imperiului Roman. De asemenea, cărţile 23-25 ale aceleiaşi secţiuni descriu formaţiunile politice ale „rutei de nord” (una dintre cele două rute care ating Marea Neagră), unele dintre

acestea – precum cele ale hunilor sau alanilor – influenţând chiar în acea epocă, într-un mod pre-ponderent de-structiv, evoluţia s o c i e t ă ţ i l o r d i n p e r i f e r i a răsăriteană a Eu-ropei . În mod similar, cartea a XII-a a cronicii „Hou Han shu” – secţiunea „Nea-murile teritoriilor

din Apus” face referire la împăratul Marcus Aurelius, despre care afirmă că ar fi trimis o ambasadă (ce-i drept, pe ruta prin Imperiul Part, cunoscută şi azi drept „drumul mătăsii”) până la marginea de nord a Indochinei. Să menţionăm şi faptul că unele izvoare romane clasice – spre exemplu, note ale lui Seneca,

Florus sau Plinius cel Bătrân – se fac, la rândul lor, ecoul unor contacte timpurii chino-romane, de reţinut fiind şi faptul că numele sub care izvoarele latine clasice îi desemnează pe chinezi este Serres, ceea ce, desigur, nu poate să nu ridice unele semne de

întrebare despre semnificaţia faptului că, în relatările istoricului Ammianus Marcellinus (XXVII, 5, 3), la Curbura Carpaţilor este localizat Montes Serrorum sau despre identitatea etno-culturală reală a aşa-zişilor sarmaţi serri, menţionaţi în aceeaşi epocă.

În absenţa unor traduceri critice şi integrale în limba română ale cel puţin principalelor cinci izvoare chinezeşti antice referitoare la Imperiul Roman, orice evaluare făcută pe fragmente de texte traduse pe baza versiunilor din alte limbi est, repetăm, hazardată. Acesta este un motiv în plus de a pleda pentru o astfel de iniţiativă ştiinţifică, ce ar avea meritul că, pe lângă eliminarea unor speculaţii lansate deopotrivă în mediile paraştiinţifice şi în cele de autosuficienţă academică, ar contribui la completarea unei, să recunoaştem, nu foarte generoase baze documentare despre antichitatea clasică şi (mai ales) târzie din spaţiul nostru.

LAURENŢIU NISTORESCU

10



TRANSILVANIA ÎN SECOLELE XI-XIV.SCHIŢĂ ISTORICĂ (II)

Încadrarea voievodatului Transilvaniei în Rega-tul feudal Maghiar s-a făcut în mare măsură în detri-mentul românilor, care au pierdut în parte stăpânirea asupra pro priilor lor pământuri, bunuri, cetăţi etc. şi s-au văzut încăr caţi cu obligaţii pe care anterior nu le aveau. Aceste împre jurări sunt reflectate atât în izvoarele narative, cum s-a văzut, cât şi în cele do-cumentare. În veacurile IX-XIII, ro mânii apar adesea în postura de victime, de oprimaţi; lor li se răpeşte mereu câte ceva (pământuri în primul rând, dar şi drepturi de altă natură); li se limitează credin ţa, li se pretind dări, obligaţii militare etc. Câteva exem ple sunt edificatoare. Potrivit unor documente papale din secolul al XIV-lca, cum s-a menţionat, cetatea Medieş şi ţinutul din jur (districtus), din nord-vestul Transilvaniei, au fost cucerite din mâinile românilor schismatici (or todocşi) – de manibus Vallacorum

scismaticorum – de către un rege al Ungariei, în vremuri imemoriale, înaintea unui anumit conciliu general al bisericii catolice1. Această dobândire a cetăţii respective de către cuceritorii maghiari de la români s-a putut face în vremea regelui Emeric (1196-1204) sau puţin după, dar înaintea conciliului general din 12152. Înregistrarea târzie a unei tradi-ţii despre vechimea românilor în această regiune, precum şi a faptului că românii fuseseră odinioară primii stăpâni ai cetăţii Medieş şi ai ţinutului din jur (districtus Megyes) este de primă impor tanţă. Cu alte cuvinte, un grup de cinci documente emise de papa Grigore al XI-lea confirmă ştirile din vechile izvoare narative latino-maghiare şi ruseşti despre prezenţa românilor în părţile vestice ale Transilvaniei înainte de cucerirea maghiarilor şi despre smulgerea unor teritorii din stăpânirea acestor români abia la

Românii în faţa noilor stăpâni. Menţinerea şi apărarea unora dintre instituţiile româneşti

Formaţiuni politice româneşti (secolele IX-XIII)

11



începutul secolului al XIII-lea. În două documente din 1204 şi 1205, cum s-a văzut, papa Inocenţiu al III-lea vorbeşte despre unele mănăstiri ortodoxe aflate în stare de decadenţă în dieceza episcopului catolic de Oradea, precum şi despre un epis copat de rit grec, aflat pe pământurile sau în „ţara” fiilor cnezului Bâlea (quidam episcopatus in terra filiorum Bele knese), episcopat care părea să fie sub jurisdicţia patriarhiei constantinopolitane şi care se cerea să fie adus sub ascultarea directă a bisericii romane3. Acest episcopat se afla, proba bil, în zona Crişanei şi a Săt-marului, locuită de români, deoarece numai românii puteau, pe la 1200, să fie şi or todocşi şi să aibă şi cnezi drept stăpâni. De altfel, în aceeaşi regiune, cum s-a văzut, românii au stăpânit până târziu ţinu-tul Medieş. Episcopia subordonată centrului lumii răsăritene aminteşte o veche tradiţie a locurilor, de pe la anul 900 d.Hr., consemnată, cum s-a arătat, de Anonymus, despre ducele Menumorout al Crişanei, care îl invoca pe „stăpânul” său, împăratul de la Constantinopol. În alt colţ al Transilvaniei, în Ţara Făgăraşului, pe la 1200, cum se amintea mai sus, mănăstirea cisterciană de la Cârţa primea în dar un pământ smuls de la români. În întreg veacul al XIII-lea, românii sunt chemaţi să lupte în oştile ridi cate de regii Ungariei: la 1210, 1241, 1260 sau 1291. În 1210, la cererea regelui Andrei al II-lea, un comite de Sibiu recrutează, cum se ştie, o oaste formată din saşi, români, secui şi pecenegi, pe care o conduce spre sudul Dunării, pentru a da ajutor militar ţarului Borilă. Cu alte prile juri, sunt consemnate „păduri ale românilor” şi „ţări ale românilor”, asupra cărora primesc drepturi şi nou-veniţii.

În izvoarele secolelor IX-XIV, românii apar ade-sea ca stăpâni ai unor bunuri ameninţate sau răpite de alţii, ca oameni ai locurilor, din Crişana şi Satu Mare până în Ţara Bârsei şi din Banat până în Maramureş. În ciuda stăpânirii străine, românii au rămas mereu distincţi, s-au individua lizat permanent în raport cu cele trei populaţii care vor ajunge să domine viaţa politică a Transilvaniei. Românii şi-au conservat cu greu instituţii proprii, o elită feudală proprie, şi-au apărat autonomiile lor, rânduite după prin cipiile dreptului românesc. Ei rămân singurii locuitori ai ţării răspândiţi relativ uniform, pe întreg teritoriul Transilvaniei, nu doar în comitate, ca maghiarii, sau în scaune, ca secuii şi saşii4. De sub organizarea suprapusă şi uneori formală a comitatelor din părţile vestice şi a celor şapte comitate (Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Târnave şi Hunedoara), asupra cărora se exercita autoritatea voievodului Transilvaniei, ies la suprafaţă vechi nuclee economi-co-sociale şi politice româneşti: cnezatele, uniunile de cnezate, voievodatele, ţările. Cele mai mul te sunt

numite în documente „districte” sau „provincii” ale românilor şi nu pot fi dislocate în cadrul comitatelor, unde îşi menţin individualitatea. Există comitate care cuprind în ele câte patru-cinci sau chiar mai multe dis tricte româneşti. Numai în Banat sunt atestate do-cumentar până în prezent 33 de asemenea districte ale românilor: Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almăj, Izvoarele Caraşului, Bârzava, Comiat, Ilidia etc. În comitatul Hunedoara sunt po menite districtele Haţeg, Strei, Dobra, Deva. Ţara Ma ramureşului, numită o vreme district, este transformată în întregime în comitat în secolul al XIV-lea. Făgăraşul, numit terra Blacorum, şi-a păstrat aproape integral structu rile româneşti, deoarece până pe la 1400 a fost parte inte grantă a Ţării Româneşti, iar apoi a gravitat tot spre sudul Carpaţilor5.

Românii se disting şi economic, prin resurse vitale, ocupaţii şi fel de viaţă. Elita lor este recunos-cută ca feu dalitate numai în anumite condiţii şi cu riscul pierderii specificului românesc. Marea masă a românilor ajunge şerbită; de aceea, cu vremea, român începe să fie sino nim cu iobag. În ciuda statutului de libertate garantat de puterea centrală, vor fi aserviţi şi o parte a românilor de pe Fundus Regius. Dările românilor sunt şi ele un factor de individualizare; nefiind catolici, ei nu datorează decât prin abuz dijma bisericească, în schimb sunt singurii care tre buie să dea regelui (statului) quinquagesima ovium şi tretina. Voievozii şi cnezii români au şi ei sarcini şi daturi dis tincte, iar preoţii români sunt singurii preoţi aser-viţi, cu obligaţii specifice faţă de stăpânul feudal6.

Mai presus de orice, românii se deosebesc etnic, ca obârşie, vechime, limbă, obiceiuri, credinţe, îm-brăcămin te. Sunt de origine romanică şi sunt legaţi de totalitatea poporului român spre răsărit şi miazăzi, contrar maghiarilor care prelungesc masa poporului lor dinspre apus. Distincţia este şi religioasă, iar, în condiţiile ataşamentului neţărmurit al omului medi-

Fazele ocupării Transilvaniei în secolele X-XIII

12



eval faţă de biserică, acest gen de deosebire este mai marcant decât altele. Românii sunt ortodocşi, fiind legaţi şi prin aceasta, ca şi prin originea şi limba co-mune, de restul poporului român şi, mai larg, numai prin credinţă, de lumea ortodoxă sud-est-europeană. Înconjuraţi de o lume catolică şi confruntaţi apoi cu expansiunea is-lamică dinspre sud, ei şi-au identifi-cat credinţa cu o caracteristică de bază a etniei, numind-o „legea românească” şi transformând-o într-o adevărată forma mentis. Străinii înşişi asimilau credinţa cu etnia în cazul românilor din Tran-silvania, atunci când făceau deose-birea între Christiani (= catolici) şi Valachi (= ortodocşi). De aceea, de exemplu, numele latinesc al satu-lui săsesc Cristian, de lângă Sibiu – Insula Christiana –, menţionat pentru prima oară în 1223, exprimă două realităţi strâns legate între ele: în plan etnic, este vorba des-pre o enclavă germană implantată într-un spaţiu populat de români, iar în plan con-fesional, sugerează separaţia (devenită acută după Cruciada a IV-a) pe sol transilvan a „creştinilor” (catolicilor) de vecinii lor „schismatici” (ortodocşi)7. Toate aceste „insule creştine” (fiindcă sunt mai multe) din mij locul „schismaticilor” exprimă fără echivoc vechimea românilor majoritari în raport cu enclavele implantate de regalitate şi de biserica catolică în Transilvania8.

Românii aveau şi o cultură distinctă, comună cu a celor din afara arcului carpatic, o cultură de sor-ginte bizantino-slavă, şi nu apuseană, ca a celorlalţi locuitori ai Transilvani ei. Conform documentelor, chiar şi principiile de drept erau româneşti. Se ju-deca după dreptul românesc (ius Valachicum) sau

după dreptul Ţării româneşti (ius Volachie) – o ţară românească generică – şi după varianta de tip feu-dal a acestuia, numită drept cnezial (ius keneziale). Oficia lităţile s-au văzut obligate o vreme să permită funcţionarea acestor principii juridice.

Toate acestea oferă personali-tate Transilvaniei, care, cu excep-ţia zonelor citadine (la început germane, apoi pre ponderent ma-ghiare, românii fiind siliţi, în linii mari, să trăiască în afara zidurilor oraşelor), apare oricărui călă tor străin obiectiv drept o ţară majo-ritar românească în evul mediu. Dacă la nivel central structurile politico-statale româneşti, care se cristalizau spre finalul secolului al IX-lea şi în timpul voievodatului lui Gelou, nu s-au putut men-ţine şi consolida datorită cuceririi străine, cu totul alta a fost situa- ţia nucleelor instituţionale locale, născute pe scheletul „romaniilor populare” şi cunoscute mai ales sub

numele de „ţări”. Acestea cunosc o evoluţie aparte, rezul tantă a confruntării dintre ele şi structurile implantate din spre apus (de exemplu, de tipul comi-tatului), fără ca vre odată în evul mediu rânduielile locale româneşti din aceste „ţări” să poată fi copleşite în întregime de noile forme de organizare. „Ţările” se vor menţine sub forma dis trictelor româneşti (districtus Volachales) – peste 60 cunos cute azi – ca autonomii în cadrul Voievodatului Transil va- niei şi în părţile vestice, iar apoi în cadrul princi- patului, până în epoca modernă. Chiar şi numai suma acestor autonomii locale româneşti conferă marca individualităţii Transilvaniei (în raport cu restul Regatului Ungar) şi a apropierii sale de Ţara Românească şi Moldova.

Prof. univ. dr. IOAN-AUREL POPMembru titular al Academiei Române,

Rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca,Director al Centrului de Studii Transilvane

al Academiei Române

Statuia Voievodului Gelu, din municipiul Zalău, operă a sculptorului Pavel Mercea

NOTE:1 Al. I. Tăutu, Litterae Gregorii papae XI in causa

Valachorum de Megesalla (Medieş in Transilvania septen-trionali) destinatae, Romae, 1966, passim; Fr. Pall, Ro-manians of Transylvania in the Middle Ages, Cluj-Napoca, 1993, passim.

2 Ş. Papacostea, Românii în secolul XIII. Între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 73-74.

3 Ştefan Pascu, Contribuţiuni documentare la istoria românilir în sec. XIII-XIV, Sibiu, 1944, p. 7-8; Ş. Papacos-

tea, op. cit., p. 74-75.4 D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria

formării naţiunii române, Bucureşti, 1984, p. 102-103.5 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, IV, Cluj-

Napoca, 1989, p. 26-31.6 D. Prodan, op.cit., p. 102-103.7 Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale.

Controverse istorice, Bucureşti, 2002, p. 262-269.8 Ibidem, p. 269.

13



MĂRTURII ISTORICE ÎN PIAŢA OPEREI DIN TIMIŞOARA

Deşi întreprinse cu un alt scop decât acela al investigaţiei arheologice a vechii vetre a oraşului Timişoara, lucrările din Piaţa Operei au atras atât atenţia specialiştilor, cât şi a marelui public, întru-cât săpăturile de mari proporţii efectuate într-un loc foarte apropiat de străvechiul nucleu istoric al cetăţii şi al oraşului, întreţineau speranţe — mărturisite sau nu — de a afla câteva urme ale istoriei urbei.

Deşi nu au adus elemente spectaculoase, exca-vările de aici completează date deja cunoscute; ele pot fi considerate un început pentru studiul topogra-fic-arheologic al oraşului, care va trebui întreprins în anii care vin. Din acest punct de vedere, decisivă devine amploarea săpăturii: atât în suprafaţă, cât şi în adâncime. Lucrările din Piaţa Operei constituie o premieră între lucrările de sistematizare a oraşului, dar şi una arheologică, prin dimensiunile deo-sebite ale lucrării.

Dintre observaţiile interesante prilejuite de excavări notăm cea referitoare la natura sedimentar-aluvionară a solului; deşi acest fapt este cunoscut de multă vreme, el a apărut de abia acum la lumina zi-lei pe o suprafaţă atât de mare. Mai mult decât atât s-a putut observa şi confirma prezenţa unei vechi albii de râu — un braţ al Begăi (care până în secolul XVIII purta denumirea de Timiş sau Timişel) astăzi dispărut — şi care se întindea între clădirea Muzeului Banatului şi actuala Casă de mode, curgând de la est spre vest până în faţa Operei, de unde se îndrepta — pe sub restaurantul Ana Lugojana — spre sud-vest.

Straturile alternative de mâl verzui şi nisip mar-chează această albie dispărută. Interesant este faptul că aceasta apare figurată pe stampe şi hărţi medie-vale ale cetăţii Timişoara, ca braţul care înconjura cetatea şi castelul Huniazilor şi în dreptul ei se alia celebra „Poartă a Apei”; ca urmare calitatea de izvor primordial a acestor stampe şi hărţi este pe deplin confirmată.

În cursul lucrărilor de excavare pentru pasajul subteran au ieşit la iveală fundaţiile unor ziduri solide din cărămidă care coboară în sol mai bine de 3 m; acestea sunt fundaţiile zidurilor de apărare a cetăţii Timişoara ridicate la mijlocul secolului al XVIII-lea în sistemul de fortificaţii „Vauban”, ridicate în timpul unor aprige conflicte austro-turce pentru supremaţia asupra sud-estului european. În cazul vestigiilor scoase la iveală în Piaţa Operei este vorba despre rămăşiţele unuia dintre bastioane şi a porţii Petrovaradinului.

Este interesantă tehnica de fundare a zidurilor, vizibilă în cursul acestor săpături: pe o reţea de piloni înfipţi vertical în pământ la o adâncime considerabi-lă — peste 10 m — s-a aşezat o altă reţea de grinzi orizontale care, la rândul ei, suportă partea inferioară

a zidului de cărămidă. Este o tehnică de con-strucţie veche, folosită încă la construcţiile antice şi medievale, acolo unde în condiţiile unui sol moale, nisipos, trebuia să se asigure o fundaţie mai compactă a construcţiilor masi-ve. Astfel de fundaţii au apărut în zona si-tuată între magazinul Modern şi rectoratul

Institutului Politehnic şi ele reprezintă fundaţiile unui vechi bastion Vauban, demolat — împreună cu celelalte bastioane şi porţi ale cetăţii — în cursul unei nesăbuite politici de modernizare a aspectului oraşului, campanie începută în ultimul deceniu al secolului XIX şi continuat în primele două decenii ale secolului XX.

O altă categorie de vestigii constructive scoase la lumină de recentele săpături este reprezentată de canalele de evacuare a apei din reţeaua municipală în secolele XVIII-XIX. Construcţii de cărămidă cu bolţi semicirculare reprezentau o reţea destul de complicată, care nu mai este cunoscută astăzi în în-tregime. Tradiţia locală pune în legătură aceste canale cu presupusele vechi tuneluri care legau cetatea de

Poarta Petrovaradinului

14



diferite zone limitrofe oraşului. Săpăturile recente au oferit publicului posibilitatea de a se convinge asupra destinaţiei reale şi a perioadei de construcţie a acestor canale.

Astfel de canalizări au apărut lângă colţul de sud-vest al Casei de mode, în apropierea intrării pe strada Alba Iulia şi în dreptul unuia dintre stâlpii de afişaj din faţa Operei, dar şi în dreptul restaurantu-lui lacto-vegetarian. Reţeaua de canale drena apele reziduale spre vechiul curs al braţului Begăi, amintit mai înainte.

Deşi nu au apărut vestigii arhitectonice mai vechi de secolul al XVIII-lea, lucrările din Piaţa Operei oferă unele indicii preţioase şi pentru epocile anteri-oare acestui secol. Astfel, în profilul de pământ dintre locul fostului chioşc de ziare şi Castelului Huniazilor apar o serie de niveluri arheologice vechi, cu mult

anterioare canalului de cărămidă existent acolo. Si-gur este că apar acolo stratigrafic repere constructive pendinte de vechiul castel al cetăţii, fapt confirmat şi de găsirea unor fragmente ceramice medievale pe cel mai vechi strat vizibil aici, ca şi pe nivelele intermediare.

Situaţia observată aici impune cercetarea arheo-logică adecvată a vechiului castel al cetăţii Timişoara – actualul Castel al Huniazilor – şi importanţa unei asemenea cercetări este esenţială pentru istoria veche şi medie a oraşului, cu atât mai mult cu cât în acest perimetru înălţat peste cele din jur, este situat vechiul centru al cetăţii. Operaţiile din vara şi toamna anu-lui 1974 nu au făcut decât să sublinieze necesitatea unei cercetări arheologice corespunzătoare, făcută în deplină cunoştinţă de cauză şi cu forţe suficiente pentru realizarea acestui dorit deziderat.

Dr. IOAN HAŢEGANcercetător ştiinţific I

la Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române - Filiala Timişoara

În istoria românilor, Mircea cel Bătrân1 se înscrie ca cel dintâi dintre voievozii noştri care au obţinut o victorie strălucită asupra otomanilor. Astfel, dorind să-şi extindă stăpânirea, dar şi supărat pe politica externă promovată de marele voievod român2, sul-tanul Baiazid I Iîldîrîm3 va iniţia „războiul sfânt” împotriva „ghiaurilor de la Kara Iflak”4, conduşi de „aprigul Emirgi”5, întreprinzând, în primăvara anului 1395 (după alte izvoare, în toamna lui 1394)6, o mare campanie militară la nord de Dunăre7.

Pregătită încă din primăvara anului anterior (1394), aceasta urma să aibă o asemenea amploare încât preparativele în vederea declanşării sale s-au prelungit, astfel că, aşa cum aflăm din cronica în-văţatului turc Ibn-i Kemal, „venind aproape iarna nu mai era timp pentru o campanie îndepărtată”8 şi, prin urmare, ea a fost amânată pentru anul următor9.

În fruntea unei numeroase armate, care însuma, după unele izvoare, peste 40.000 de războinici10 („atât trupe de elită, alcătuite din ieniceri şi spahii, cât şi neregulate, constituite din akângii şi azapi”11), căreia i s-au alăturat, în mod silit, vasalii săi sârbi

şi macedoneni (conduşi de Ştefan Lazarević12 al Serbiei, Constantin Dejanović [Dragaš] şi de Marko Kraljević13), ale căror efective se ridicau la 8.000 de oşteni14, Baiazid forţează Dunărea (pe la Nicopole-Turnu) şi năvăleşte în Ţara Românească, înaintând spre Curtea de Argeş, capitala acesteia de la acea vreme15.

„Realizând superioritatea numerică a adversa-rului, înţeleptul domnitor român va evita să accepte o bătălie în câmp deschis”16. La fel ca iluştrii săi înaintaşi, el va recurge la tactica clasică de pustiire, hărţuire şi lovire prin surprindere (organizând in-clusiv o serie de ambuscade), urmărind prin aceasta „să slăbească potenţialul de luptă al inamicului”17. Asemeni lui Basarab I „Întemeietorul”, Mircea reu-şeşte să impună duşmanilor săi locul de desfăşurare al bătăliei, pe care l-a ales cu grijă, astfel încât aceştia „să nu-şi poată desfăşura în voie numeroasele efec-tive”18.

Poruncind populaţiei din localităţile situate în ca-lea otomanilor să ascundă alimentele, să otrăvească sursele de apă şi să se adăpostească în munţi şi în

Aniversare 620VICTORII CELEBRE ALE OŞTILOR ROMÂNE

ROVINE

15



păduri, foamea, setea şi „incertitudinea vor pune stă-pânire pe puhoiul turcesc”19. În acelaşi timp, Mircea va dispune ca cetele de akângii şi azapi, răspândite în ţară după pradă, să fie lichidate de detaşamente ale oştirii sale instruite special pentru astfel de misiuni20.

Foarte concludent, în ceea ce priveşte modali-tatea în care Mircea cel Bătrân a dus războiul din primăvara anului 1395, împotriva orgoliosului descendent al Casei lui Osman, este un pasaj din lucrarea cronicarului bizantin Laonic Chalcocondil, din care aflăm că: „Mircea, strângând oastea ţării, nu şi-a făcut planul să vină asupra lui (Baiazid I – n.n.T.C.), ci cu multă grijă şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii. Mai apoi însă se ţinea şi dânsul cu armata pe urmele lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi acoperă în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit”21. Urmărindu-i în permanenţă pe invadatori, Mircea cel Bătrân „să-vârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte când vreo unitate duş-mană rupându-se (de restul oştirii turceşti – n.n. T.C.) se îndrep-ta undeva prin ţară după hrană sau după prindere de vite; şi aşa, cu foarte mare în-drăzneală, se ţinea de armată (de cea turceas-că – n.n.T.C.); astfel ţinându-se de urma lui Baiazid (voievodul ro-mân – n.n.T.C.) se lupta întruna cu dânsul în chip strălucit”22. Potrivit aceleiaşi surse documentare „se zice că armata (turcească – n.n. T.C.) fiind în cale (Mircea Vodă – n.n.T.C.) se ţinea strâns în urma ei, punând-o în mare suferinţă şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune”23.

În ceea ce priveşte efectivele oştirii române, aceasta era alcătuită din 10.000 de luptători24, atât călăreţi, cât şi pedestraşi, bine înarmaţi, căci Mircea cel Bătrân, aşa cum ne informează acelaşi istoric otoman Ibn-i Kemal, „adunase oastea ţării sale, strângându-i pe călăreţii şi pedestraşii săi, le dăduse arme şi unelte, încât îi umpluse de arme”25.

Homerica încleştare dintre forţele armate inva-datoare conduse de Baiazid I şi oastea lui Mircea cel Bătrân a avut loc în 17 mai 139526. Potrivit altor izvoare, teribila înfruntare armată s-ar fi desfăşurat, de fapt, în toamna anului anterior, mai exact în ziua de 10 octombrie 139427.

Localizarea pe hartă a acestei „memorabile confruntări este greu de precizat, deoarece datele transmise de izvoarele istorice sunt incomplete şi de cele mai multe ori contradictorii”28. Ce s-a putut deduce, cu precizie, „din informaţiile consemnate în cronicile vremii, cu privire la acest eveniment, este că bătălia a avut loc pe malul unui râu (Argeş, după toate probabilităţile)”29, pe un teren mlăştinos şi în parte acoperit de păduri, aflat nu departe de munţi30. Luând în calcul şi traseul urmat de urdia turcească, care, după ce a traversat Dunărea, pe la Nicopole-Turnu, s-a îndreptat spre cetatea de scaun a Ţării Româneşti, se poate concluziona, aproape cu certitudine, că celebra bătălie dintre oştile conduse de Mircea cel Bătrân şi Baiazid I Iîldîrîm a avut loc în apropierea Curţii de Argeş (posibil la confluenţa râului Argeş cu Vâlsanul, undeva lângă localitatea Merişani, situată la aproximativ 15 km nord-vest de Piteştiul de astăzi)31.

Foarte priceput în ale războiului şi do-rind, totodată, să-şi asigure un avantaj în plus asupra duşmanului, Mircea cel Bătrân şi-a pus „din vreme ostaşii să sape în lunca Arge- şului un şanţ larg şi adânc”32, care fiind „desigur umplut cu apă”33 va deveni, la rându-i, încă „un ob-stacol (în calea ina-micului – n.n. T.C.)

în afara celui format de râu”34. La liziera pădurii, protejată de valul de pământ (rezultat în urma săpării şanţului amintit), voievodul român şi-a adăpostit infanteria, dispusă în adâncime „pe mai multe rân-duri”35. Arcaşii formau prima linie de atac (ei având la îndemână un mare număr de săgeţi), în timp ce cavaleria (ascunsă în pădure) alcătuia rezerva armiei române36.

Pornind de la observaţiile referitoare la confi-guraţia terenului, „tradiţia orală şi primele scrieri istorice numesc locul de desfăşurare al bătăliei, „Rovine”37 (rovina, în paleoslavă, însemnând „groapă”, „adâncitură”, „şanţ”, „râpă”, „surpătură de teren [mlăştinoasă]”; „loc mlăştinos”, „mlaşti-nă”, „mocirlă”38). Aici s-a derulat una dintre cele mai înverşunate lupte din trecutul neamului nostru, căci „lănci fără număr s-au frânt atunci şi mulţimea săgeţilor a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”39, iar datorită

Bătălia de la Rovine – pictură de Paul Atanasiu

16



uriaşelor pierderi suferite, Baiazid „s-a înspăimân-tat şi a fugit”40. De asemenea „râul acela (Argeş – n.n. T.C.) curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”41, aşa cum aflăm dintr-o cronică bulgară, întocmită chiar la acea vreme42.

Înconjuraţi din toate părţile, turcii au încercat un atac disperat, însă dându-şi seama de situaţie, Mircea va porunci pâlcurilor sale de cavalerie (care nu par-ticipaseră până atunci la confruntare şi erau, practic, odihnite) să descalece şi să execute, prin surprinde-re, un contraatac de flanc, reuşind să-i zdrobească, astfel încât un mare număr dintre luptătorii de rând otomani, dar şi dintre comandanţii acestora vor pieri pe câmpul de luptă cu această ocazie43. Cronicarul bizantin Giorgios Sphrantzes notează în lucrarea sa că, lovite din toate părţile de români, „cetele de războinici turci din Asia şi Tracia, precum şi cele ale vasalilor din Macedonia şi Serbia”44 se clătinau ne-putincioase45. „După cum indică Letopiseţul sârbesc de la Dečani, în aceste împrejurări şi-au pierdut viaţa, alături de oştenii lor, şi multe dintre căpeteniile creştine vasale sultanului, printre care s-au numărat Marko Kraljević, cneazul din Prilep (legendarul erou al baladelor sârbeşti) şi Constantin Dejanović de la Strumiţa şi Velbujd”46 (cunoscut şi sub numele de Dragaš),47 socrul lui Manuel al II-lea Paleologul, basileul Bizanţului (1391-1425)48.

Îngrozit de amploarea dezastrului, la insisten-ţele lui Evrenos Bey, căpetenia akângiilor, Baiazid se va strădui să găsească soluţii pentru a înlătura iminentul sfârşit tragic al oştirii sale, aşa cum aflăm din cronica lui Laonic Chalcocondil, care ne infor-mează peste veacuri că: „Atunci Evrenos Bey l-a sfătuit pe Baiazid să ridice o fortificaţie de pământ şi din trunchiuri de copaci – o tabie (redută – n.n. T.C.) – pentru ca, la adăpostul ei, să-şi regrupeze forţele ce fugeau de pe câmpul de luptă şi să re-ziste”49. În zadar însă, căci în cele din urmă turcii vor fi înfrânţi (ei suferind „la Rovine în câmpii” uriaşe pagube umane şi materiale) şi siliţi, în frunte cu trufaşul lor sultan, să se retragă, precipitat, dincolo de bătrânul fluviu aşa încât, pe bună dreptate, marele

Eminescu spunea în nemuritoarele sale versuri din Scrisoarea III, că turcii „cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ”50.

Potrivit opiniei unanim exprimate de specia- lişti, „apărarea românilor a fost aşa de puternică şi de neaşteptată, încât expediţia lui Baiazid s-a terminat printr-o înfrângere şi Mircea a rămas nu numai stăpân în ţara lui, dar a putut mai târziu să ia ofensiva”51.

Încheiată cu o certă izbândă a oştilor române, bătălia de la Rovine este prima mare victorie ob-ţinută de acestea asupra turcilor otomani52. Ea le-a relevat cotropitorilor icoana unui neam neînfricat, condus de un voievod dârz şi înţelept, decis să se sacrifice pentru neatârnarea gliei strămoşeşti. Astfel că, după cum este consemnat în cronica ţării: „biruit-

au Mircea voievod pe turci şi făr de număr au pierit trecând Baiezet Dunărea fără vad”53.

Revenind puţin cu pri-vire la localizarea în timp a bătăliei de la Rovine, pentru a încheia aici dez-baterea pe această temă, aducem în atenţie încă un argument în sprijinul da-tării acesteia în primăvara anului 1395. Acesta este cel legat de binecunoscutul obicei al turcilor otomani de a purta războaie ofen-sive, de regulă, doar pri-măvara şi vara54. Cutuma respectivă ţinea, probabil,

de factorii climaterici ai epocii, căci în Evul Mediu clima era mult mai rece decât astăzi, primele zăpezi căzând la noi încă din octombrie, iar turcii, după cum ştim, erau o populaţie ce locuia într-o zonă având o climă mediteraneeană şi submediteraneeană, ei fiind obişnuiţi mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase şi cu multă zăpadă. În consecinţă, şi vestimentaţia lor era alcătuită mai ales din materiale subţiri, adecvate Asiei Mici, şi nu din blănuri pe care, de altfel, le puteau obţine foarte greu, datorită preţului ridicat al acestora, de la negustorii din Asia Centrală şi Europa Nordică. În concluzie, lupta de la Rovine nu putea avea loc în nici un caz în prag de iarnă ci, aşa cum s-a demonstrat de altfel, ea s-a derulat în primăvară, mai exact, conform ultimelor rezultate ale cercetărilor ştiinţifice făcute pe această temă, la 17 mai 139555.

Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

Planul bătăliei de la Rovine

17



NOTE:1 Mircea cel Bătrân sau „cel Mare” (supranume cu care

acesta mai apare în istoriografia românească - A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Tipo-Litografia „H. Goldner”, Iaşi, 1889, p. 89; B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, vol. I, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1875, p. 130; Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1901, p. III) a fost fiul lui Radu I Basarab (care a domnit asupra Ţării Româneşti între cca. 1377 şi 1385 - Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, 2001, p. 803), nepotul lui Nicolae Alexandru (ce a cârmuit „Valahia Mare” din 1352 până 1364 – Istoria României.Compendiu, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 513) şi strănepotul lui Basarab I „Întemeietorul”, cel care a făurit statul medieval românesc sud-carpatin şi a pus bazele dinas-tiei princiare româneşti a Basarabilor (acesta a condus Ţara Românească între cca. 1310 şi 1352 - Istoria Românilor, vol. IV, p. 801). Mircea cel Bătrân a fost „mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu (…) a toată Ţara Ungrovla-hiei…” (Documenta Romaniae Historica B. Ţara Româ-nească, vol. I [1241-1500], volum îngrijit de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 63-64) din septembrie (după 23) 1386 până în 31 ianuarie 1418 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 801).

2 Mircea cel Bătrân i-a supărat pe turci, atât prin acţiu-Mircea cel Bătrân i-a supărat pe turci, atât prin acţiu-nile politico-militare întreprinse de el, în Balcani, împotriva lor, cât şi datorită legăturilor diplomatice întreţinute cu Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei între 1387-1437 [Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 564] şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German din 1410, încoronarea sa oficială, ca suveran al acestuia, având loc, însă, abia în 1433 - Ibidem, p. 561) şi cu emirii selgiucizi din Asia Mică, care periclitau stăpânirea turcească în Europa, neconsolidată încă suficient (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 89).

3 Sultanul Baiazid I Iîldîrîm a cârmuit Imperiul Oto-Sultanul Baiazid I Iîldîrîm a cârmuit Imperiul Oto-man din 15 iunie 1389 şi până în 28 iulie 1402 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enci-clopedică, Bucureşti, 1976, p. 380). El a fost supranumit „Iîldîrîm”(„Yildirim”), care în limba turcă înseamnă „Trăsnetul”, probabil datorită rapidităţii cu care îţi punea în practică acţiunile militare. În istoriografia românească, însă, s-a încetăţenit traducerea supranumelui „Iîldîrîm” (întâlnit la noi, în literatura istorică şi beletristică, mai ales, sub forma „Ilderim”, care este greşită, „fiind împrumutată din texte germane şi franceze cu o transcriere neştiinţifică, după urechea europeană, unde sunetul î rom. = i turc. nu există” - Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 49) prin „Fulgerul” (Pompiliu Tudoran, Domnii trecă-toare-domnitori uitaţi, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 10). Total greşit, căci „fulger” în turceşte se spune „şimşek”. Cuvântul turcesc «Yildirim», „înseamnă «trăsnet» şi nu «fulger», adică nu descărcarea electrică din cer, ci efectul ei pe pământ (Aurel Decei, op. cit., p. 49). El este un nume deverbal, care provine din verbul „yildirmak”, rădăcina „yildir”, traducându-se în limba română prin „a înspăimânta; a îngrozi; a trăzni; a cădea trăsnetul” (Ibidem).

4 „Kara Iflak”, denumire a Ţării Româneşti în vechile izvoare turceşti şi arabe. Provine din cuvintele turceşti „kara”, adică „negru” şi „iflak”, care înseamnă „valah”, deci „român” (Otilia Breban, Glosar, în Drumul către nemurire, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011, p. 112).

5 „Emirgi” este o contaminare a numelui Mircea cu turcescul „emir” (în arabă „amir” [însemnând într-o primă formă „poruncitor”], cuvânt provenit din verbul „amara”, adică „a porunci”; de aici termenul de „emir”, ce în tradu-cere înseamnă „principe” şi prin echivalenţă „domnitor” sau „voievod” pentru români), care în limba turcă are şi forma „mir” (Aurel Decei, op. cit., p. 62).

6 Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 167; Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân, cel dintâi voievod român biruitor al turcilor otomani, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Editura Excelsior, Timişoara, 2000, p. 31.

7 Istoria Românilor, vol. IV, p. 283; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 168.

8 Aurel Decei, Expediţia lui Mircea cel Bătrân îm-potriva akângiilor de la Karînovasî [1393], în Relaţii româno-orientale. Culegere de studii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 145.

9 Ibidem.10 Idem, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, p. 63.11 Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz

şi cel mai ager dintre principii creştini», Editura Eurostampa, Timişoara, 2013, p. 49.

12 Ştefan Lazarević (fiu al cneazului Lazăr şi urmaş al acestuia la domnie) a fost despot al Serbiei între 1389 şi 1427 (Istoria lumii în date, p. 128). De asemenea, Ştefan Lazarević îi era lui Mircea cel Bătrân unchi după mamă, căci aceasta (Calinichia) îl avea, se pare, şi ea drept tată pe cneazul Lazăr al Serbiei (Constantin Kogălniceanu, Radu I – viteazul părinte al lui Mircea cel Mare, în „Magazin is-toric”, anul XX, nr. 8 [233], Bucureşti, august, 1986, p. 16). Informaţii suplimentare, la Dicţionar de familii domnitoare, din volumul de faţă.

13 Istoria Românilor, vol. IV, p. 283.14 Aurel Decei, op. cit., p. 63; Nicolae Constantinescu,

Mircea cel Bătrân, Editura Militară, Bucureşti, 1981, p. 100-101.

15 Tiberiu Ciobanu, Rovine, în Victorii celebre ale oştilor române, Editura Brumar, Timişoara, 1997, p. 17.

16 Idem, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini», p. 49.

17 Ibidem.18 Ibidem.19 Ibidem.20 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 168.21 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice. Creşterea

puterii turceşti, căderea împărăţiei bizantine (în româneşte de Vasile Grecu), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958, p. 63.

22 Ibidem, p. 63-64.23 Ibidem, p. 64.24 Aurel Decei, op. cit., p. 63.25 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I (întoc-

mit de Mihail Guboglu şi Mustafa Ali Mehmed), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 126-127.

26 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 167. În ultimele decenii s-a impus, pe bună dreptate, în istoriografia noastră şi nu numai, ca dată la care s-a desfăşurat celebra

18



confruntare armată româno-turcă, de la Rovine, ziua de 17 mai a anului 1395 (atunci când, cu deplină certitudine, se cunoaşte faptul că în bătălia dintre Mircea şi Baiazid, vasalii creştini ai acestuia din urmă, Constantin Dejanović [Dragaš] şi Marko Kraljević şi-au pierdut viaţa). Datarea desfăşurării bătăliei de la Rovine, la 17 mai 1395, a fost propusă, pentru prima oară, de către ilustrul cărturar român B. P. Hasdeu, în anul 1876, în studiul său Originele Craiovei, publicat în revista editată de el şi intitulată „Columna lui Traian” (anul VII, Bucureşti, 1876), pornind de la o mărturie de epocă şi anume de la Tipiconul lui Romanov (un ustav [regulament monahal] al Mănăstirii Hilandar [Hilandaru] de la Muntele Athos, în care este pomenit decesul lui Constantin Dragaš la o dată care i-a permis lui Hasdeu să concluzioneze că bătălia de la Rovine s-a derulat în 17 mai 1395). Cel care a dovedit definitiv veridicitatea acestei datări, pornind tot de la un izvor documentar contemporan evenimentelor (emis de Mănăstirea Pera din Constantinopol, acesta confirmă faptul că moartea lui Constantin Dragaš a avut loc în primăvara anului 1395 - Alexandru V. Diţă, 17 mai 1395. O dată importantă din istoria universală, Editura „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1995, p. 42-43), a fost bizantinologul român Constantin Litzica, în studiul Din domnia lui Mircea Vodă, apărut în „Convorbiri literare” XXXV, Bucureşti, 1901, p. 473-476. De asemenea, şi opinia bine întemeiată (la care ne vom referi, mai pe larg, în nota următoare) a academicianului sârb Djordje Spasojević Radojičić (bazată şi pe descoperi-rile celor doi cărturari români amintiţi mai sus) cu privire la datarea în 17 mai 1395 a confruntării militare româno-otomane petrecută pe malul Argeşului la o „rovină” a fost, cu foarte puţine excepţii (vezi Halil Inalcik, The Ottoman Turks and the Crusades, 1329-1451, în A History of the Crusades, 2nd edition [edited by Kenneth Meyer Setton, Hary W. Hazard and Norman P. Zacour], vol. VI, The Impact of the Crusades on Europe, University of Wisconsin Press, Madison, Wisconsin, 1989, p. 222-275), acceptată de istorio-grafia internaţională (Georgije Ostrogorski, Geschichte des Byzantinischen Staates, München, 1952, p. 437; Kenneth Meyer Setton, The Papacy and the Levant. 1204-1571, vol. I, The American Philosophical Society, Philadelphia, 1976, p. 431; Peter F. Sugar, Southeastern Europe Under Ottoman Rule. 1354-1804 [History of East Central Europe, vol. V], University of Washington Press, Seattle, Washington D.C., 1983, p. 22; Ivan Djurić, Il crepusculo di Bisanzio. 1392-1448, Donzelli Editore, Roma, 2001, p. 40; Nicolas Vatin, Ascensiunea Otomanilor (1362-1451), în Istoria Im-periului Otoman (coordonator: Robert Montran), Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 45; Sima M. Ćirković, The Serbs, Blackwell Publishing, Oxford, 2004, p. 86; Jim Bradbury, The Routledge Companion to Medieval Warfare, Routledge, 2004, p.177) şi, bineînţeles, de majoritatea istoricilor români (în acest sens vezi şi Alexandru V. Diţă, 600 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Mircea cel Mare, în „Analele de istorie”, nr. IV, Bucureşti, 1986, p. 27-43; Idem, 17 mai 1395. O dată importantă din istoria universală, Editura „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1995; Nicolae Stoicescu, Bă-tălia de la Rovine: 17 mai 1395, Editura Militară, Bucureşti, 1986; Dan Ioan Mureşan, Avant Nicopolis: la campagne de 1395 pour le contrôle du Bas-Danube, în „Revue Inter-nationale d’Histoire Militaire” LXXXIII, Vincennes, 2003, p.115-132; Idem, Avant Nicopolis: la campagne de 1395 pour le contrôle du Bas-Danube, în „Quaderni della Casa Romena di Venezia”, no. 3 (2004), p. 179).

27 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2003, p. 366; Nicolae Constan-tinescu, op. cit., p. 98. Cel care a introdus, în istoriografia românească, ziua de 10 octombrie a anului 1394, ca dată la care ar fi avut loc bătălia de la Rovine, a fost Dimitrie Onciul. Adoptarea acestei datări este, însă, una greşită (ea neexpli-când succesiunea reală a evenimentelor istorice, caracterul şi semnificaţiile bătăliei de la Rovine), Onciul utilizând ca izvor, în acest sens, pe istoricul ceh Konstantin Josef Jireček, care, în 1876, a avansat respectiva ipoteză (Konstantin Josef Jireček, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p. 353), pornind de la o menţiune referitoare la confrun-tarea armată amintită, găsită în cronicile sârbeşti publicate de Pavel Iozef Šafárik, în 1851 (vezi Alexandru V. Diţă, 17 mai 1395. O dată importantă din istoria universală, p. 42). Datarea aceasta se bazează doar pe o informaţie din-tr-o cronică sârbească târzie (păstrată în 10 copii), conform căreia Constantin Dejanović (Dragaš) nu a fost o singură persoană, ci două, distincte, şi anume: Constantin şi Dragaš. Netemeinicia informaţiilor transmise de această sursă va fi pe deplin demonstrată, încă de prin 1927-1928, de către cel mai de seamă specialist în istoria literaturii sârbe vechi, de la acea vreme, academicianul Djordje Spasojević Radojičić (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 167). Acesta a eviden-ţiat că data de 10 octombrie 1394 se regăseşte doar în cele mai recente cronici sârbeşti, care ţin de aceleaşi tradiţii (ce s-au constituit, însă, la mult timp după desfăşurarea bătăliei de la Rovine), şi prin urmare este vorba, deci, în acest caz, despre o interpolare târzie. De asemenea, valorosul istoric sârb a susţinut data de 17 mai 1395 (aşa cum am arătat şi în nota de mai sus) ca dată la care a avut loc celebra luptă dintre Baiazid I şi Mircea cel Bătrân, pornind şi de la argumentele lui B.P. Hasdeu şi ale lui Constantin Litzica (Alexandru V. Diţă, op. cit., p. 43, 162-163) la care am făcut referire în nota anterioară.

28 Tiberiu Ciobanu, Rovine, în Victorii celebre ale oştilor române, p. 17.

29 Ibidem.30 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 170;

Nicolae Constantinescu, op. cit., p. 98-99.31 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 170;

Nicolae Constantinescu, Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984, p. 13.

32 Istoria infanteriei române, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 131.

33 Ibidem.34 Ibidem.35 Ibidem.36 Ibidem, p. 131-132.37 Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 17.38 Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura

Arc şi Editura Gunivas, Chişinău, 2007, p. 1702; Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers en-ciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 936; Noul dicţionar universal al limbii române, ediţia a II-a, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2007, p. 1240.

39 Ioan Bogdan, Ein Beitrag zur bulgarischen und serbischen Geschichtsschreibung, în „Archiv für slavische Philologie”, XIII, nr. 4, Berlin, 1891, p. 481-543. Acest citat îl găsim la paginile 530 şi 539 (unde se află traducerea în latină a textului respectiv).

40 Ibidem.

19


COLUMNA 2000 Pagini de istorie41 Ibidem.42 Ibidem; Ivan Dujcev, Iz starata bălgarska knižnina,

vol. II, Sofia, 1944, p. 270; Istoria militară a poporului român, vol. II, p.170; Istoria Românilor, vol. IV, p. 283-284.

43 Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 18.44 Giorgios Sphrantzes, Memorii 1401-1477 (ediţie de

Vasile Grecu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 223.

45 Ibidem; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 170.

46 Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini», p. 53.

47 Istoria militară a poporului roman, vol. II, p. 171; Istoria Românilor, vol. IV, p. 283; Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, p. 104.

48 Istoria lumii în date, p. 554.49 Laonic Chalcocondil, op. cit., p. 64.50 Mihai Eminescu, Poezii, Editura Herra, Bucureşti,

2002, p. 146; Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân, cel dintâi voievod român biruitor al turcilor otomani, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, p. 31.

51 P. P. Panaitescu, Armata lui Mircea cel Bătrân, în „Convorbiri literare”, septembrie-octombrie 1942, Bucu-reşti, 1943, p. 7-8.

52 Tiberiu Ciobanu, Rovine, în Victorii celebre ale oştilor române, p. 18.

53 Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul

Cantacuzinesc (ediţie de C. Greceanu şi D. Simonescu), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960, p. 30.

54 În acest sens stă mărturie şi următorul text: „... trece-În acest sens stă mărturie şi următorul text: „... trece-rea anotimpului de campanie” l-a determinat „pe sultan să petreacă iarna la Adrianopole” (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 127).

55 Descoperirea unui document bizantin, întocmit în septembrie 1395, din care aflăm despre preocuparea de-osebită arătată de împărăteasa Bizanţului, Elena Dragaš, pentru pomenirea părintelui său, Constantin Dragaš, căzut în lupta de la Rovine, „reprezintă un argument serios” în susţinerea faptului că moartea socrului „măritului” basileu Manuel al II-lea (şi implicit desfăşurarea bătăliei respective) s-a petrecut la 17 mai 1395 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 283). Există şi cercetători, care consideră atât data de 10 octombrie 1394, cât şi pe cea de 17 mai 1395, ca valabile, în condiţiile în care ei avansează ipoteza conform căreia avem de-a face cu două bătălii diferite, şi anume: una desfăşurată la Rovine, în toamna anului 1394, şi alta, ce a a avut loc în primăvara lui 1395, undeva pe râul Jiu (Ibidem. Vezi şi Şerban Papacostea, Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane [sfârşitul secolului XIV-1526], în Istoria României [coordonatori: Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea şi Pompiliu Teodor], Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 185; Neagu Djuvara, Există istorie adevărată?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 91-92).

Aniversare 540VICTORII CELEBRE ALE OŞTILOR ROMÂNE

VASLUI

Consolidându-şi domnia, Ştefan cel Mare1 hotărăşte, în toamna anului 1473, să nu mai plătească Înaltei Porţi Otomane haraciul2, re-fuzând, totodată, să dea curs solicitării acesteia de a-i „preda Chilia şi Cetatea Albă”3. Ba mai mult, el va rupe pacea cu padişahul Mahomed al II-le4 şi va întreprinde (în intervalul 8-24 noiem-brie 1473) o expedi-ţie militară-fulger în Ţara Ro-mânească, cu scopul instalării pe tronul Basarabilor a unui domn favorabil politicii sale5. Cu această ocazie marele Ştefan, după ce-l va înfrânge pe Radu cel Frumos6 în două bătălii (derulate, între 18-20 noiembrie la pârâul Vodna şi, respectiv, între 23-24 noiembrie, la Cetatea Dâmboviţei)7, îl va alunga pe acesta de la domnia „Ungrovlahiei”, înscăunându-l în locul său pe Laiotă Basarab8. Peste câteva zile, mai exact în 28 noiembrie, o armată turcească (nu-mărând aproximativ 13.000 de războinici), căreia i se va alătura un corp de oaste muntean (alcătuit

din cca. 6.000 oşteni)9, va încerca să-l readucă pe scaunul domnesc de la Bucureşti pe Radu cel Fru-mos10. Ştefan cel Mare, însă, va reuşi să-i înfrângă pe invadatori şi să dejoace planul sultanului de a-şi repune favoritul la cârma statului medieval românesc sud-carpatin11. Pentru a da un exemplu de ceea ce îi aştepta pe adversarii săi, dacă vor continua să-i conteste autoritatea, aprigul voievod de la Suceava va porunci ca toţi cei peste 2.300 de oşteni inamici, luaţi prizonieri cu această ocazie, să fie traşi în ţeapă12. Din păcate „la scurt timp însă (în decem-brie 147313 – n.n.T.C.) o grupare otomană (17.000 de luptători) a traversat Dunărea, şi, în urma unei lupte, dată pe 23 decembrie, Radu cel Frumos (care dispunea şi el de 12.000 de oşteni14 – n.n.T.C.) şi-a putut relua tronul, Basarab Laiotă refugiindu-se în Moldova”15. Plecate „în urmărirea fostului voievod şi a susţinătorilor săi, trupele otomane (împreună cu cele muntene – n.n.T.C.) au înaintat pe teritoriul

20



Moldovei, «jefuind şi prădând până la Bârlad»16, dar iminenţa confruntării cu oastea lui Ştefan cel Mare”17 l-a convins pe serdarul18 otoman să nu rişte inutil o ciocnire armată cu abilul său adversar, considerând că era mai prudent să ordone forţelor sale militare o retragere strategică19.

Urmărind reintegrarea ţării surori în frontul antiotoman, vrednicul urmaş al Muşatinilor va de-clanşa „în cursul anului 1474, nu mai puţin de trei campanii: la 14 martie, în preajma lui 10 august şi la 1 octombrie”20, la sud de Milcov21. Astfel, în martie 1474, cu ajutor militar din partea lui Ştefan cel Mare, Laiotă Basarab (care se refugiase, aşa cum am văzut mai sus, pe teritoriul statului moldav) invadează Ţara Românească şi învingându-l, în luptele care au urmat, pe rivalul său, Radu cel Frumos, îl va înlătura pe acesta de la putere, reinstalându-se el în „scaunul domnesc” al „Valahiei Mari”22. Nu va trece însă multă vreme şi Radu cel Frumos va reveni, în acelaşi an, la nord de Dunăre, însoţit de o puternică oaste turcească, alungându-l pe Laiotă Basarab şi preluând din nou domnia în „Kara Iflak”23. La rân-du-i, oponentul său (care se refugiase iarăşi la curtea lui Ştefan cel Mare), sprijinit de o numeroasă oştire moldavă revine, la începutul lunii august a anului 1474, în Ţara Românească şi reuşind să-l învingă pe protejatul padişahului urcă încă o dată pe tronul acesteia24. Peste doar o lună, prin septembrie, are loc iar rocada între cei doi veşnici pretendenţi la sceptrul „Ungrovlahiei”, căci boierii munteni îl trădează pe Laiotă Basarab, susţinând reîntoarcerea la domnie a lui Radu cel Frumos25. Supărat, Ştefan cel Mare va călca din nou „hotarul Ţării Româneşti la începutul lunii octombrie 1474, reprimând sângeros «trăda-rea» boierilor munteni, care nu fuseseră credincioşi domnului instalat de el, Basarab Laiotă”26.

Acum, însă, oastea lui Ştefan cel Mare este ne-voită să facă faţă atât trupelor muntene şi turceşti, ce-l sprijineau pe Radu cel Frumos, cât şi celor ale unui al candidat la tronul Ţării Româneşti şi anume Basarab cel Tânăr27 (zis şi „Ţepeluş”)28, acesta din urmă fiind „susţinut (potrivit unor documente de epocă – n.n.T.C.) de Ungaria”29. Armata moldove-nilor reuşeşte să înfrângă forţele de care dispunea acest nou pretendent la coroana „Ungrovlahiei”, însă după ce Ştefan se va retrage în Moldova, Ţepeluş va contraataca şi va prelua, în 20 octombrie 1474, controlul (însă doar pentru o perioadă scurtă de timp) asupra unei părţi din teritoriul Ţării Româneşti30. La rândul său Laiotă Basarab se va retrage într-o cetate în care va rămâne până după bătălia de la Vaslui31 (mai exact până în iarna anului 1475 când va reveni la domnie)32.

Replica sultanului la această provocare nu se va

lăsa prea mult aşteptată33. El va porunci lui Süleyman Paşa „Hadâmbul” (adică „Eunucul”)34 beilerbeiul Rumeliei şi căpetenia supremă a trupelor otomane din Europa35, să ridice asediul cetăţii Scutari (Shko-dra, Shkodër) din Albania (cetate aflată la acea vreme „în stăpânirea veneţienilor”)36 şi „să întreprindă o campanie de iarnă în Moldova”37, pentru a-l pedepsi pe nesupusul „bei ghiaur” de la „Kara Bogdania”38. Bine informat cu privire la efectivul şi valoarea ar-matei otomane, ce urma să-i invadeze ţara, Ştefan cel Mare va trimite, la 28 noiembrie 1474, solii în toate capitalele statelor cu care avea încheiate tratate de alianţă pentru a solicita de urgenţă sprijin militar39.

Trecând Dunărea în Ţara Românească40, uriaşa urdie turcească de invazie (însumând, după cele mai multe şi sigure opinii, cca. 120.000 de războinici)41 se va opri pentru scurt timp la Bucureşti şi după ce-şi va organiza şi reîmprospăta forţele va pătrunde, la finele anului 1474 (în decembrie), „în Moldova pen-tru a o readuce sub suzeranitatea Porţii”42. În aceste condiţii, conştientizând primejdia, domnul român îşi concentrează oastea lângă Vaslui, într-un loc aflat la câţiva kilometri de oraş, la confluenţa râurilor Bârlad şi Rahova „fiind gata să înfrunte invazia otomană”43. Forţele sale militare numărau aproximativ 40.000 de oameni44, în majoritate ţărani45, „oameni viguroşi şi cu dragoste de patrie, care n-au lipsit niciodată de la chemarea voievodului lor ori de câte ori ţara a fost în primejdie”46.

În privinţa rolului preponderent avut de populaţia din mediul rural în ducerea războaielor pe vremea lui Ştefan cel Mare, observăm că „prezenţa masivă a elementului popular a fost comentată şi consemnată de numeroşi cronicari ca un fapt ieşit din comun pentru o epocă în care armatele aveau, de regulă, efective reduse, iar cavaleria grea nobiliară continua să deţină o pondere ridicată şi un rol important în deznodă-mântul bătăliilor”47.

Referindu-se la efectivele şi componenţa oştirii lui Ştefan cel Mare, cronicarul polon Jan Duglosz consemna în Historia sa că „cea mai mare parte (dintre oştenii moldoveni – n.n.T.C.) erau ţărani”48.

Un alt cărturar din Evul Mediu, Joachimus Cureus, notează la rândul său în cronica pe care a întocmit-o că „... Ştefan (...), cu toate că era părăsit de toţi principii (aspect nu tocmai exact, după cum vom vedea mai jos – n.n.T.C.), îşi înarmă totuşi o oaste potrivită, compusă din ţărani şi din ostaşii săi cu plată, al cărei număr nu trecea de 40.000 de oameni”49.

Ca răspuns la apelul lansat monarhilor ţărilor vecine de către nepotul lui Alexandru cel Bun50, românilor est-carpatini li se vor alătura însă, în cele din urmă, 5.000 de secui din Transilvania51, 2.000 de

21



călăreţi din Polonia52, iar potrivit unor documente de epocă şi 1.800 de soldaţi din Ungaria53.

De asemenea oastea moldavă mai dispunea şi de o artilerie alcătuită din 20 de tunuri mari „care îi mărea substanţial capacitatea de rezistenţă şi forţa de izbire”54.

Fiind evident depăşit de către adversar, atât din punct de vedere al efectivelor cât şi al dotării cu tehnică de luptă, fiul lui Bogdan al II-lea55 va evita o bătălie în câmp deschis, adoptând tactica specifică acestor meleaguri prin care se urmărea „măcinarea treptată a potenţialului combativ al armatei de in-vazie şi schimbarea raportului de forţe”56. La fel ca şi Basarab I57, Mircea cel Bătrân58 şi Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare va folosi aceleaşi procedee pentru a diminua capacitatea de luptă a năvălitorilor lan-sând o serie de acţiuni de hărţuire (executate prin surprindere de unităţi militare special instruite pentru astfel de misiuni), împotriva urdiei turceşti şi asu-pra nesfârşitelor „con-voaie ale aces-teia”59. Drept consecinţă a acestor perfide ata-curi „un sentiment de nesiguranţă a pus încetul cu încetul stăpânire pe inamic”60 Distrugerea căilor de comunicaţie, incendierea aşezărilor şi a fânului, as-cunderea grânelor, otrăvirea şi astuparea fântânilor61, cărora li se adăuga şi frigul (cu care adoratorii Semilunii nu erau obişnuiţi)62 vor completa situaţia dezastruoasă în care se aflau deja trupele invadatoare, greu încercate încă din timpul luptelor purtate în Al-bania63. Deşi „la începutul anului 1475 (...) zăpezile şi viscolele nu par a fi fost excesive”64, înaintarea coloanei otomane a fost însă vizibil îngreunată de aversele de ploaie ce păreau a nu mai conteni, aşa cum aflăm de la cronicarul turc Kemal Paşa Zade, care ne informează peste veacuri că „torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreţi şi slujitori (turci – n.n.T.C.), toţi şoimii care zburau în lupte au devenit ca nişte găini jumulite”65.

Vorbind despre tactica adoptată de Ştefan cel Mare, cronicarul polon Jan Dlugosz consemna în lucrarea sa că „pe caii turcilor şi chiar pe turci îi chinuia foamea, pentru că Ştefan Voievod dete flăcărilor toată partea Moldovei pe unde aveau să treacă turcii; şi această acţiune a fost hotărâtoare pentru biruinţă”66. Şi din paginile Cronicii lituaniene

aflăm despre modul în care vrednicul descendent al Muşatinilor a purtat, în ianuarie 1475, războiul împotriva năvălitorilor păgâni. Astfel, în cronica amintită mai sus stă scris că Ştefan cel Mare: „cu această masă (de oşteni – n.n.T.C.), folosind mai mult iscusinţa decât puterea pretutindeni lovea şi nimicea înfricoşata oaste turcească şi prin aceasta mai mult îi biruia, căci locurile (...) spre care turcii urmau să ajungă, el înainte de aceasta le-a ars (...) de aceea turcii şi caii lor îndurau foame”67.

De asemenea, înşişi istoricii turci, de regulă subiectivi în aprecierile lor faţă de victoriile creştinilor asupra oştilor Înaltei Porţi, sunt nevoiţi „să recunoască situaţia dificilă în care a fost pusă armata de invazie chiar înainte de a se măsura în bătălia

decisivă, de la Vaslui, cu oastea Moldovei”68, acelaşi Kemal Paşa Zade notând în cronica sa că „pe drum oastea (otomană – n.n.T.C.) a fost surprinsă de vremea de iarnă, care, aruncând asupra lor săgeţi de ploaie, a dat cel dintâi semnalul înfrângerii în inimile ostaşilor ocrotitori de ţări (...); nu era îngăduit ca, fiind în halul acesta, întâlnin-

du-se cu duşmanul cel rău făcător (adică cu românii – n.n. T.C.), să se lupte şi să se bată cu el; dar pentru că ajunseseră acolo (...) le-a fost ruşine să se mai întoarcă”69.

Înţeleptul domnitor român îi va atrage pe supuşii Sublimei Porţi într-un loc mlăştinos (acoperit cu păpuriş şi sălcii), străjuit de dealuri împădurite70, unde nu-şi puteau pune în evidenţă superioritatea numerică, locaţia aleasă de Ştefan cel Mare pentru confruntarea decisivă cu invadatorii fiind potrivită „nu numai din punct de vedere larg al strategiei militare, ci şi din punct de vedere tactic”71.

Aflat într-o clară inferioritate (atât ca număr de luptători, cât şi ca dotare cu tunuri), Ştefan cel Mare va căuta să profite din plin de avantajele oferite de configuraţia terenului72, căci valea Bârladului fi-ind, în zona aleasă de voievodul moldav pentru a-i întâmpina pe inamici, flancată „de înălţimi acoperite, la acea vreme, cu păduri (aşa cum am arătat mai sus – n.n.T.C.), care lăsau între ele un culoar larg (doar – n.n.T.C.) de aproximativ 2-3 km”73, el va porunci ca aici să se execute o serie de lucrări de apărare sub

Bătălia de la Vaslui – pictură

22



forma unor obstacole succesive, care au constat din şanţuri largi şi adânci („săpate în lunca mlăştinoasă a râului”74), pline cu apă, în spatele cărora s-a ridi-cat câte un val defensiv înălţat „din pământul care rezultase din săparea şanţurilor”75, întărit cu trun-chiurile copacilor tăiaţi, pe care şi-a amplasat tunurile (este vorba de cele de calibru mai mic, cu care armata lui Ştefan era bine dotată) şi infanteriştii, majoritatea „înarmaţi şi cu arcuri cu săgeţi”76. Acest lucru îl aflăm şi dintr-un document de epocă în care stă scris că „pe drumul dintre cele două dealuri, pe unde aveau să înainteze (turcii – n.n.T.C.), domnul (Ştefan cel Mare – n.n.T.C.) a dispus să se taie copacii şi i-a întărit cu ostaşi şi cu tunuri”77. Acest sistem defen-siv rudimentar dar eficient (aşa cum vom vedea) se sprijinea „la dreapta pe pădurile de pe dealul Paiului, iar la stânga pe pantele împădurite de la nord-vest de cota 260 (Coasta Muntenilor), în acest loc valea fiind ceva mai strâmtă; peste un afluent al Bârladului, care se afla în faţa poziţiei, drumul traversa mlaştina pe un pod de lemn”78.

În ceea ce priveşte dispozitivul său de luptă, Ştefan cel Mare îşi va aşeza (în cadrul amintitului „sistem de lucrări genistice”79) forţele pe două linii80. Cea dintâi îi avea la dreapta pe secuii înarmaţi cu suliţe lungi şi securi late, la centru şi la stânga, pe infanteriştii moldoveni dotaţi cu arcuri, ghioage, topoare şi coase81, iar cea de-a doua era alcătuită doar din trupe româneşti pedestre „gata să sprijine la nevoie pe luptătorii din prima linie”82.

În spatele flancului stâng, „în pădurile de pe Coasta Muntenilor, era păstrată în rezervă cavaleria Moldovei, descălecată, pentru a putea acţiona mai uşor pe terenul moale din vale”83. Călărimea, în frunte cu însuşi marele Ştefan, avea misiunea să intre „în vâltoarea bătăliei pentru a da inamicului lovitura hotărâtoare”84. La ambele aripi erau amplasate câte zece tunuri de calibru mare, cu porunca „de a trage, la semnalul voievodului, câte şapte lovituri”85. Pen-tru derutarea adversarului, domni-torul român va ascunde în stufărişul luncii râului un mic detaşament, care avea menirea „să atragă pe duşmani în cursă”86, aşa cum reiese din cronica lui Grigore Ureche din care aflăm că „Ştefan Vodă tocmise puţini oameni preste lunca Bârladului ca să-i amăgească (pe turci – n.n.T.C.) cu buciume şi cu trâmbiţe, dând semn de război”87.

Bătălia se va declanşa în dimineaţa zilei de marţi, 10 ianuarie 147588, când „atraşi de trupele de acoperire”89 moldave, turcii vor înainta „pe valea Bârladului prin ceaţa deasă care acoperea lunca din preajma Vasluiului”90. În faţă se afla cavaleria de elită a spahiilor (alcătuind avangarda urdiei turceşti), după care veneau ienicerii (care-l

aveau printre ei pe însuşi Süleyman Paşa) şi azapii. Greoaiele piese de artilerie şi mulţimea carelor (ce asigurau aprovizionarea numeroasei armate turceşti de invazie), aflate sub paza akângiilor, formau ariergarda otomană91. Datorită proastei vizibilităţi cercetaşii turci nu şi-au putut face datoria şi, drept consecinţă, „spahii s-au pomenit deodată în faţa dispozitivului de luptă românesc”92. Când trupele avangărzii turceşti s-au ciocnit de fortificaţiile în spatele cărora se aflau oştenii moldoveni acestea au fost obligate să se despartă „de o parte şi de alta a drumului”93, pentru a putea ataca94. Nevoiţi să facă acest lucru, spahii vor intra însă „în mlaştină, mulţi dintre ei împotmolindu-se”95 în aceasta. Ceaţa deosebit de deasă a făcut ca în cele din urmă printre turci să se producă „o mare învălmăşeală”96, mai ales că „ienicerii, care veneau în urmă, pe măsură ce treceau podul aflat la confluenţa Racovei cu Bâr-ladul se desfăşurau, amestecându-se cu spahiii, ori grupându-se pe flancurile lor”97. În condiţiile date, Süleyman Paşa „Hadâmbul” nu mai avea cum să recurgă la binecunoscuta tactică a otomanilor „de a lovi adversarul frontal cu pedestrimea, a-i învălui ambele flancuri cu cavaleria şi a-l încercui”98, ci va fi silit să accepte „o luptă frontală cu trupele ames-tecate”99. Terenul foarte denivelat şi solul extrem de moale şi instabil a cauzat fragmentarea dispozitivului ofensiv otoman, determinând o lipsă aproape totală de coeziune în rândurile armatei turceşti100. Totodată, rămasă mult în urmă, artileria turcească „neavând loc pe unde să depă-şească coloana, nu a putut fi adusă pentru a sprijini atacul cavaleriei şi pedestrimii”101.

Aflaţi la adăpostul valului de pământ şi al palisa-dei din lemn, arcaşii lui Ştefan cel Mare şi tunurile sale de calibru mic vor executa un tir continuu asupra primelor rânduri inamice, care au fost oprite brusc în faţa şanţului-obstacol, „presate fiind de cei ce veneau din urmă, care umpleau toată lunca Bârladu-lui”102. Oferind o masă compactă şi total neprotejată (alcătuită din războinicii musulmani şi caii lor), pentru puzderia de proiectile (săgeţi şi ghiulele) lansate de români într-un ritm infernal, invadatorii vor înregistra numeroase pierderi, rândurile lor fiind rărite sistematic103. Abia după ce moldovenii vor rămâne fără muniţie, turcii vor reuşii „să treacă peste şanţul umplut în bună parte cu trupurile celor loviţi de armele românilor”104. Deşi „secuii, împreună cu suliţaşii şi măciucaşii din trupele pedestre ale oastei Moldovei”105 (ce formau linia întâi a dispozitivului de luptă moldav) vor stopa primul asalt inamic (pricinuindu-i acestuia mari pagube, încât „mulţi dintre musulmani au murit acolo ca nişte martiri”106), într-un final, după o rezistenţă eroică, creştinii vor fi copleşiţi de otomani (care soseau în valuri, luând

23



„locul celor căzuţi”107), fiind nevoiţi „să se replieze spre linia a doua”108, contopindu-se cu aceasta şi „formând un dispozitiv compact”109. Acum, turcii vor executa o serie de atacuri furibunde din dorinţa de a zdrobi „această nouă rezistenţă, care, prin riposte vi-olente, făcea noi victime în rândurile asaltatorilor”110. Când „mulţimea trupelor inamice ameninţa să rupă şi această linie de apărare”111, voievodul român („aflat pe Coasta Muntenilor, loc de unde se putea observa bine tot şesul Bârladului”112) decide să intervină personal în luptă în fruntea rezervei „pentru a veni în ajutorul pedestraşilor şi a da armatei invadatoare lovitura hotărâtoare”113.

Înainte de aceasta, potrivit unui izvor istoric de epocă, Ştefan cel Mare va primi „legământul şi îndemnul boierilor, prin glasul unuia dintre ei”114, care ar fi rostit, cu această ocazie, următoarele cuvinte: „Doamne, nu te tulbura, căci îţi vom sta astăzi credincioşi alături şi Dumnezeu ne va ajuta”115. Vorbind despre rolul decisiv al lui Ştefan cel Mare în obţinerea victoriei, acelaşi Jan Dlugosz afirma în cronica sa că „toate rândurile dintâi, în care se aflau în frunte şi secuii, fiind distruse, pericolul ar fi de-venit foarte mare dacă nu s-ar fi aruncat Ştefan însuşi în linia de luptă a turcilor”116.

Pentru a obţine rezultatul scontat, Ştefan cel Mare va pregăti intrarea sa în luptă după toate canoanele artei militare. Atacul urma să fie executat prin surprindere, de aceea el va porunci „detaşamentului din ambuscadă să sune din trâmbiţe şi să se bată din tobe pentru a atrage forţele otomane în direcţia de unde veneau sunetele, spre valea unui mic afluent al Bârladului”117. Zarva iscată de instrumentele muzicale a fost semnalul ce a declanşat canonada artileriei grele moldave (acum cele 20 de tunuri mari, de care dispunea Ştefan cel Mare, vor trage fiecare cele şapte lovituri, asupra cărora se convenise atunci cât s-a întocmit planul de bătaie), care va face prăpăd printre „coloanele de asalt otomane”118. Despre acest episod aflăm şi dintr-o scrisoare trimisă de Ştefan cel Mare la Buda, în 24 februarie 1475, regelui Matia Corvin119, prin care domnitorul moldav îl informa, printre altele, pe suveranul maghiar, că „atunci s-au descărcat tunurile

în turci, care erau într-o strâmtoare şi nu puteau să fugă”120. Acesta a fost momentul ales de Ştefan pentru a porni la atac în fruntea rezervei oştirii sale, căci duşmanul era complet derutat atât de „fanfara” moldovenilor, cât şi de teribilul bombardament dezlănţuit de gurile de foc ale acestora. Impetuoasa şarjă de cavalerie, iniţiată de bravul voievod român, a fost îndreptată împotriva flancului drept şi a spatelui „dispozitivului forţelor duşmane”121, astfel că până şi Kemal Paşa Zade recunoaşte în cronica sa că „oastea ghiaurilor cei răi din fire (...) s-a pus în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic, aducător de neno-rociri”122. Printre războinicii sultanului se va isca o panică de neînchipuit încât, dornici să scape cu viaţa, aceştia vor începe să-şi arunce armele123. Deruta

era sporită de o ceaţă atât de compactă încât osmanlâii vor ajunge să se încurce unul pe altul, creându-se, prin urmare, o învălmăşeală de nedescris124.

Descriind această fază a bătăliei, cronicarii tur-ci consemnează şi ei cu amărăciune că „părăsind lupta şi măcelul (turcii – n.n.T.C.) au fugit astfel încât nici nu s-au uitat îndărăt; nici nu era chip; ei s-au călcat în picioare unii pe alţii ca nişte turme de oi şi nici cei viteji şi bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte; Süleyman paşa nu a putut să-i strângă într-un loc pe ostaşii aceia care se împrăştiau; oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul”125.

În continuare, profitând de haosul care cuprinsese urdia

Înaltei Porţi, pedestraşii români, care nu cedaseră presiunii exercitate asupra lor de repetatele ata-curi ale turcilor, vor contraataca şi ei, în vreme ce detaşamentele de secui vor învălui aripa stângă a duşmanului126. „Manevra pe direcţii convergente la care s-a ajuns în cursul desfăşurării bătăliei a avut ca efect încercuirea şi nimicirea unei părţi însem-nate din forţele lui Süleyman paşa, numeroşi ostaşi otomani împotmolindu-se în «mlaştina morţii»”127, cum a fost numit, de atunci înainte, terenul mlăşti-nos aflat la sud de Vaslui, în valea îngustă a Bârladului, la confluenţa râurilor Racova şi Bârlad. Grigore Ureche numeşte în cronica sa locul unde a avut loc celebra bătălie, Podul Înalt, iar în tradiţia populară

Planul bătăliei de la Vaslui

24



acesta este cunoscut sub numele de „Podul lui Ştefan cel Mare”128.

Referitor la pierderile înregistrate de turci, cu ocazia marii con-fruntări armate de la Vaslui, acestea variază (în funcţie de sursa docu-mentară utilizată) între 40.000 şi 100.000 de morţi, răniţi şi prizonieri, în Cronica ţării vorbindu-se de o „mulţime mare fără număr” de năvălitori ce au pierit în teribila încleştare româno-turcă din 10 ianuarie 1475129.

De la Jan Dlugosz aflăm că „aproape pe toţi pri-zonierii turci, afară de cei mai de frunte (Ştefan cel Mare – n.n.T.C.) i-a tras în ţeapă”130, iar „cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturia eternă a unei victorii atât de însemnate”131. De asemenea „toată oastea lui (Ştefan cel Mare – n.n.T.C.) s-a îmbogăţit foarte tare din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi alte obiecte preţioase”132. O mare parte dintre paşalele sultanului (dar şi alte căpetenii de rang mai mic) au fost ucise în luptă sau au căzut în captivi-tate133, căci, aşa cum ne transmite peste veacuri chiar unul dintre cei mai de seamă cronicari otomani şi anume Mehmed Sa´adeddin, „a fost un teribil măcel şi puţin a lipsit ca să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi şi numai cu mare greutate Süleyman paşa şi-a scăpat viaţa prin fugă”134, pentru că (adaugă Orudj bin Adil, un alt mare istoric turc din Evul Mediu) „neputând ţine piept oştii Moldovei, oastea musulmană a fost înfrântă şi nimicită”135. Totodată „100 de steaguri şi toată artileria turcească au căzut în mâinile oştenilor Moldovei”136.

În legătură cu situaţia invadatorilor ce au reuşit să scape din încercuire, se ştie că aceştia au fost urmăriţi şi atacaţi în permanenţă, timp de trei zile, de călăreţii români, ocazie cu care mulţi dintre ei vor fi nimiciţi, foarte puţini reuşind să scape trecând Dunărea137. Din Letopiseţul lui Grigore Ureche aflăm că otomanii au fugit „prin păduri şi au ieşit unde pur-cede apa Similii, în ţinutul Tutovei (…); iară Ştefan Vodă pornitu-s-au după dânşii cu ai săi moldoveni şi cu 2.000 de oaste leşească (polonă – n.n.T.C.) ce i-au fost într-ajutoriu şi i-au gonit pre turci până i-au trecut Siretul la Ionăşăşti, unde se pomeneşte şi astăzi Vadul Turcilor”138.

Biruinţa românilor fiind categorică pe bună dreptate Ştefan cel Mare îi informa, cu „îndreptăţită mândrie”139, printr-o scrisoare-circulară redactată la Suceava, în 25 ianuarie 1475140, pe suveranii Eu-ropei „că o puternică armată otomană i-a încălcat ţara”141, însă „auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic am mers împotriva duşmanilor

creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei noastre pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru”142, repurtând astfel o strălucită victorie asu-pra Imperiului Otoman, despre care Giovanni Maria Angiolello, secretarul şi vistiernicul padişahului Mahomed al II-lea Cuceritorul, concluziona şi el că Ştefan cel Mare „îi bătu şi îi pusă pe fugă (pe turci – n.n.T.C.) până la Dunăre, unde au murit mulţi şi mulţi oameni de seamă au fost luaţi în prinsoare, deşi Soliman paşa s-a salvat prin fugă; foarte mulţi s-au aruncat în apă pentru ca să scape în bărci şi s-au înecat”143. Chiar şi sultana-valide Mara, văduva sult-anului Murad al II-lea (tatăl lui Mahomed al II-lea), mărturisea plină de indignare că „niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare”144.

Recunoaşterea internaţională a succesului repur-tat de Ştefan cel Mare asupra otomanilor şi faptul că „faima sa depăşise graniţele ţării, impunându-l lumii ca pe o personalitate politică de primă mărime”145, rezultă foarte clar şi din scrisoarea primită de el, „în primăvara (31 martie146 – n.n.T.C.) anului 1475, la scurtă vreme după marea victorie românească de la Vaslui”147, din partea papei Sixt al IV-lea148, în care acesta îl elogia spunând că „faptele tale contra turcilor păgâni au adus atâta celebritate numelui tău încât toată lumea vorbeşte despre tine şi în unanimi-tate eşti foarte lăudat”149. Impresionat de faptele de arme ale lui Ştefan cel Mare, Suveranul Pontif a declarat public că acesta era, indiscutabil, un „verus christianae fidei athleta”150 (adică „un adevărat atlet [apărător – n.n.T.C.] al credinţei creştine”).

Semnificativ pentru modul în care era receptat Ştefan cel Mare de către străini este şi următorul frag-ment din Historia Polonica lui Jan Dlugosz în care acesta vorbeşte despre valorosul voievod român ca despre un „bărbat demn de admirat, întru nimic mai prejos comandanţilor eroi, pe care îi admirăm atât de mult”151 şi că „acesta (Ştefan cel Mare – n.n.T.C.) în vremea noastră este cel dintâi dintre principii lumii, care a repurtat asupra turcilor o biruinţă atât de măreaţă”152, astfel că „după judecata mea, el este cel mai vrednic, ca să i se încredinţeze şefia şi con-ducerea întregii lumi şi mai ales funcţia de şef su-prem şi comandant contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, fiindcă ceilalţi regi şi principi creştini sunt aplecaţi spre trândăvie, plăceri lumeşti sau războaie civile”153. Chiar şi cei mai înverşunaţi adversari ai săi, turcii otomani, îl considerau a fi „un bărbat mare şi nebiruit nici de turci nici de creştini”154 şi, totodată, foarte „vestit printre regii ghiauri”155.


25



NOTE:1 Ştefan cel Mare a fost domnitor al Moldovei între 14

aprilie 1457 şi 2 iulie 1504 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 457).

2 Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 310. Achitarea anuală de către Moldova a unui tribut Imperiului Otoman (ce se ridica la 2.000 de galbeni - Istoria României. Compendiu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 132) a fost moştenită de către Ştefan cel Mare, la urcarea sa pe tron, de la fostul domnitor, unchiul lui patern şi, totodată, ucigaşul tatălui său, Petru Aron (acesta a cârmuit „Moldovlahia”, în trei rânduri, după cum urmează: din octombrie [după 15] 1451 până în februarie 1452; din august [înainte de 25] 1454 până în februarie [înainte de 8] 1455 şi din 25 mai 1455 până în 14 aprilie 1457 - Istoria României în date, p. 457), care, somat, în 5 octombrie 1455, de către Înalta Poartă, să plătească un haraci anual de 2.000 de galbeni, se va conforma după ce, în martie-mai 1456, va convoca o Adunare la Vaslui (la care vor lua parte alături de el, Mitropolitul ţării Teoctist şi boierimea moldavă) în scopul luării unei decizii în acest sens (Ibidem, p. 96). De altfel, potrivit cronicilor vremii, Petru Aron „s-a «ilustrat» în domnia sa printr-un singur fapt: «au izvodit întâi şi au început a da dajdea (tributul – n.n.T.C.) turcilor»” (Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Editura Columna, Chişinău, 1991, p. 53), el luând „această hotărâre împreună cu un sfat larg de boieri (şi înalţi ierarhi – n.n.T.C.), care au fost de acord «să dea acest bir pentru nevoia noastră (...), pentru pacea noastră». Primul tribut de două mii de galbeni a fost dat Porţii spre sfârşitul anului 1456 sau începutul celui următor (...), acesta era preţul cu care Ţara îşi cumpăra pacea, an de an, din partea Imperiului Otoman” (Ibidem).

3 Istoria poporului român (sub redacţia acad. Andrei Oţetea), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 146. Cetatea Chilia (aflată în stăpânirea ungurilor) a fost ocupată de Ştefan cel Mare între 23 şi 25 ianuarie 1465 „după un asediu de o zi (24 ianuarie)” (Istoria României în date, p. 101), cu această ocazie având loc „instalarea la conducerea cetăţii a pârcălabului Isaia, cumnatul domnului” (Ibidem). În ceea ce priveşte Cetatea Albă, aceasta a intrat în componenţa statului medieval românesc est-carpatin încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea (Tiberiu Ciobanu, Ion Vodă cel viteaz, o viaţă eroică şi un sfârşit tragic, Editura Eurostampa, Timişoara, 2009, p. 141).

4 Mahomed (Mohamed sau Mehmed) al II-lea (născut la 29 martie 1432) a fost sultanul Imperiului Otoman în-tre 18 februarie 1451 şi 3 mai 1481. El a mai avut două scurte domnii între 12 iulie-1 noiembrie 1444 şi decem-brie 1444-5 mai 1446, când tatăl său, sultanul Murad al II-lea (ce a cârmuit, la rându-i, statul turcilor otomani din 31 mai 1421 până în 3 februarie 1451, cu excepţia intervalelor amintite mai sus, când a renunţat la tron, cedându-i-l fiului său Mahomed al II-lea) a abdicat în fa-voarea sa. Mahomed al II-lea este considerat „adevăratul fondator al Imperiului Otoman”, căruia după 1453 (anul în care a cucerit Constantinopolul, motiv pentru care a fost supranumit „Fatih”, adică „Cuceritorul”) i se va spune şi padişah, adică „împărat” (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 380; Tiberiu Ciobanu, Dicţionar de familii domnitoare, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini», Editura Eurostampa, Timişoara, 2013, p. 216).

5 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 310-311; Tiberiu Ciobanu, Vaslui, în Victorii celebre ale oştilor române, Editura Brumar, Timişoara, 1997, p. 47.

6 Radu al III-lea cel Frumos a fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul (domnitor al Ţării Româneşti între 1436-1442 şi din 1443 până în 1447 - Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 567) şi fratele lui Vlad al III-lea Ţepeş (supranumit şi „Dracula”, acesta a domnit asupra „Ungrovlahiei” în 1448; între 1456-1462 şi în 1476 - Ibidem, p. 568) şi a cârmuit „Valahia Mare” în patru rânduri, după cum urmează: între noiembrie 1462-noiembrie 1473; din 23 decembrie 1473 până în primăvara lui 1474; din primăvară până în septembrie [înainte de 4] 1474 şi din octombrie 1474 până în ianuarie 1475 (Istoria României în date, p. 454).

7 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 310-311.8 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publi-

cate de Ioan Bogdan (ediţie de P. P. Panaitescu), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959, p. 17, 30-31. Laiotă Basarab sau Basarab al III-lea cel Bătrân a domnit asupra Ţării Româneşti în cinci rânduri, după cum urmează: între 24 noiembrie-23 decembrie 1473; în primăvara lui 1474; din septembrie (înainte de 4) până în octombrie 1474; din ianuarie 1475 până în noiembrie (înainte de 8) 1476 şi din decembrie 1476 până în noiembrie 1477 (Istoria României în date, p. 454).

9 Ibidem, p. 103.10 Ibidem.11 Ibidem, p. 103-104.12 Ibidem, p. 104.13 Ibidem.14 Ibidem.15 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.16 Istoria României în date, p. 104.17 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.18 Serdar, denumirea generică a comandantului unui

corp expediţionar otoman (Ibidem, p. 575).19 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, p. 17,

32.20 Ibidem, p. 32.21 Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 47.22 Istoria României în date, p. 104.23 Ibidem. „Kara Iflak”, denumire a Ţării Româneşti

în vechile izvoare turceşti şi arabe. Provine din cuvintele turceşti „kara”, adică „negru” şi „iflak”, care înseamnă „valah”, deci „român” (Tiberiu Ciobanu, Dicţionar de familii domnitoare, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini», p. 232).

24 Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 806.

25 Ibidem, p. 377, 806.26 Ibidem, p. 377.27 Ibidem.28 Basarab al IV-lea cel Tânăr (poreclit „Ţepeluş”) a fost

domn al Ţării Româneşti în octombrie-noiembrie-decembrie 1474 (cu dese întreruperi); între ianuarie 1478-iunie 1480; din noiembrie 1480 până în iulie 1481 şi din august 1481 până în iulie 1482 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 806-807).

29 Ibidem, p. 377.30 Ibidem.31 Ibidem.32 Istoria României în date, p. 454.33 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.

26


COLUMNA 2000Pagini de istorie34 Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.35 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.36 Istoria Românilor, vol. IV, p. 378; Istoria militară a

poporului român, vol. II, p. 311.37 Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.38 „Kara Bogdania”, denumire a Moldovei, în izvoarele

medievale otomane. Provine din cuvintele turceşti „kara”, adică „negru” şi „Bogdania”, care înseamnă „Ţara lui Bogdan”. Conform obiceiului oriental de a desemna o Ţară cu numele întâiului ei cârmuitor (a fondatorului acesteia) turcii au numit Moldova – Bogdania, fapt ce demonstrează, o dată în plus, că Bogdan I (acesta a domnit între 1359 şi cca. 1365 [Istoria României în date, p. 457]) a fost întemeietorul statului medieval românesc de la răsărit de Carpaţi (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 232).

39 Constantin Esarcu, Ştefan cel Mare, documente descoperite la Veneţia, Tipografia „Antoniu Mănescu”, Bucureşti, 1874, p. 23.

40 În Ţara Românească, acum, revine la domnie, „prin voinţa sultanului”, Radu cel Frumos (Istoria Românilor, vol. IV, p. 378).

41 Despre efectivele urdiei turceşti aflăm chiar dintr-o scrisoare trimisă de Ştefan cel Mare (după strălucita biruinţă de la Vaslui) suveranilor apuseni prin care marele voievod român îi informa pe aceştia cu privire la fericitul eveniment. Iată fragmentul edificator referitor la ceea ce ne interesează: „Noi Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturora cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi (…). De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută mai sus-numitul turc a trimis în Ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul” (Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 320). Din epistola respectivă mai aflăm că „împreună cu acesta (adică cu Süleyman Paşa – n.n.T.C.) se aflau toţi curtenii sus-numitului turc şi toate popoarele din Romania (adică din Rumelia, partea europeană a Imperiului Otoman – n.n.T.C.) şi domnul Ţării Româneşti cu toată puterea lui şi Assan-beg şi Ali-beg şi Schender-beg şi Grana-beg şi Oşu-beg şi Valtival-beg şi Serefaga-beg, domnul din Sofia şi Cusenra-beg şi Piri-beg, fiul lui Isac paşa, cu toată pute-rea lui de ieniceri. Aceşti mai sus numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor” (Ibidem). Forţelor armate aflate sub comanda lui Süleyman Paşa (încă de la asediul cetăţii al-baneze Scutari) li s-au adăugat acum (aşa cum aflăm şi din scrisoarea lui Ştefan cel Mare amintită mai sus) un număr considerabil de ieniceri şi un important corp de oaste mun-tean pus la dispoziţia invadatorilor turci de către Radu cel Frumos (Istoria Românilor, vol. IV, p. 378).

42 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 31143 Ibidem. Ştefan cel Mare se instalase „încă din toamnă

la Vaslui pentru a urmări desfăşurările din Ţara Românească” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 378), astfel că el „era pregătit să facă faţă tuturor situaţiilor” (Ibidem). Totodată „zona Vaslui prezenta avantajul că, fiind într-o poziţie centrală, permitea oştirii lui Ştefan cel Mare să efectueze manevra pe direcţii interioare, în situaţia când şi tătarii ar fi invadat Moldova dinspre est” (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 315).

44 Jan Dlugosz, Historia Polonica, tom II, Lipsiae (Leipzig), 1712, col. 526.

45 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.46 Ibidem.

47 Ibidem; Războieni. Cinci sute de ani de la campa-nia din 1476, monografie şi culegere de texte, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din R.S.R., Bucureşti, 1977, p. 106-107.

48 Jan Dlugosz, op. cit., col. 526.49 Gentis Silesiae Annales, Contexti ex antiquitate sacra

et ethnica et ex scriptis recentioribus a Joachimo Cureo Freistadiensi (ed. Joachimus Cureus Freistadiensis), Wit-tenbergae (Wittenberg), 1571, p. 193.

50 Alexandru cel Bun a fost domnitorul Moldovei între 23 aprilie 1400 şi 1 ianuarie 1432 (Istoria României în date, p. 457).

51 Ioan Ursu, Ştefan cel Mare domn al Moldovei de la 12 aprilie 1457 la 2 iulie 1504, Institutul de Arte Grafice „Antonescu”, Bucureşti, 1925, p. 52.

52 Constantin Cihodaru, Topografia luptei de la Vaslui, în Vaslui. Ştefan cel Mare (1475). Comunicări şi referate ştiinţifice susţinute cu ocazia aniversării a 500 de ani de la victoria de la Vaslui, Vaslui, 1975, p. 23.

53 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 7-8.

54 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.55 Bogdan al II-lea a fost fiul lui Alexandru cel Bun

şi tatăl lui Ştefan cel Mare. El a domnit asupra Moldovei din 12 octombrie 1449 până în 15 octombrie 1451 (Istoria României în date, p. 457).

56 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314.57 Bararab I a fost întemeietorul Ţării Româneşti, el

domnind asupra acesteia între cca.1310 şi 1352 (Istoria României în date, p. 453).

58 Mircea cel Bătrân a fost „mare voievod şi domn al Ungrovlahiei” din 23 septembrie 1386 până în 31 ianuarie 1418 (Ibidem, p. 454).

59 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314.60 Ibidem.61 Ibidem, p. 314-315. Practic, invadatorii se vor con-

frunta acum cu o tot mai acută lipsă de hrană, furaje şi apă, atât datorită măsurilor luate de Ştefan cel Mare (enumerate mai sus), cât şi din cauza dificultăţilor pe care le întâmpina Süleyman Paşa în a-şi aproviziona uriaşa armată cu cele necesare din Ţara Românească (Ibidem, p. 314; Istoria Românilor, vol. IV, p. 378).

62 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314. Majoritatea războinicilor, ce alcătuiau armata otomană de invazie, proveneau „din regiuni cu o climă mai blândă” (Ibidem), nefiind obişnuiţi să lupte pe timp de iarnă. De altfel Süleyman Paşa se arăta nemulţumit, într-un docu-ment turcesc de epocă, de faptul că era silit să execute porunca padişahului „neavând nici o putere să judece fir-manul (sultanului – n.n.T.C.) plin de înţelepciune” (Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I [întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Ali Mehmed], Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 321), prin care Mahomed al II-lea îi cerea să pornească în această campanie în anotimpul rece, ce „nu era deloc potrivit pentru desfăşurarea de acţiuni militare de către ostaşii Porţii” (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314), nu doar din motivul arătat mai sus (referitor la faptul că cea mai mare parte dintre aceştia erau originari din provincii ale Imperiului Otoman în care nu se înregistrau temperaturi atât de scăzute ca în spaţiul carpato-danubiano-pontic), ci şi datorită tradiţiei purtării războaielor la popoarele orientale (inclusiv la turcii otomani), conform căreia acestea considerau iarna drept anotimpul în care oştile trebuiau să se odihnească (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 127).

27


COLUMNA 2000 Pagini de istorie63 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314.64 Ibidem.65 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 209.66 Jan Dlugosz, op. cit., col. 526.67 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 315.68 Ibidem.69 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 209.70 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 315.71 Ibidem.72 Ibidem.73 Ibidem.74 Ibidem.75 Ibidem.76 Ibidem.77 Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria

românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apu-sului, vol. III/1, Bucureşti, 1897, p. 92.

78 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 315. Pentru informaţii suplimentare cu privire la motivele care l-au determinat pe Ştefan cel Mare să aleagă zona Vasluiu-lui pentru derularea bătăliei decisive vezi şi Alexandru I. Gonţa, Tactica şi strategia lui Ştefan cel Mare în bătălia de la Vaslui, în „Revista de istorie”, nr. 1, Bucureşti, 1975, p. 58-60; Ioan Cupşa, Arta militară a moldovenilor în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Editura Militară, Bucureşti, 1959, p. 69-70.

79 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 316.80 Ibidem.81 Ibidem.82 Ibidem.83 Ibidem.84 Ibidem.85 Ibidem.86 Ibidem; Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.87 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (ediţie

îngrijită de P.P. Panaitescu), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, p. 92.

88 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 316; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1975, p. 304.

89 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 316.90 Ibidem; Grigore Ureche, op. cit., p. 92.91 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 316.92 Ibidem.93 Ibidem.94 Ibidem.95 Ibidem.96 Ibidem.97 Ibidem.98 Ibidem.99 Ibidem.100 Ibidem.101 Ibidem.102 Ibidem.103 Ibidem.104 Ibidem, p. 316-317.105 Ibidem, p. 317.106 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 96.107 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 317.108 Ibidem.109 Ibidem.110 Ibidem.111 Ibidem.

112 Ibidem.113 Ibidem.114 Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.115 Nicolae Iorga, op. cit., vol. III/1, p. 93.116 Jan Dlugosz, op. cit., col. 526.117 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 317-

318.118 Ibidem, p. 318.119 Matia I Corvin a fost fiul lui Iancu de Hunedoara. El

va ajunge rege al Ungariei în 1458, domnind asupra acesteia până în 1490 (Istoria lumii în date, p. 564).

120 Nicolae Iorga, op. cit., vol. III/1, p. 92-93.121 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.122 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 210.123 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.124 Ibidem.125 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 210.

Alai, mulţime de oameni care însoţeşte o ceremonie, o persoană de seamă; paradă, pompă. Mulţime de oameni care se ia după cineva. Suită care întovărăşea sau întâmpina un conducător de stat sau un înalt demnitar. Aici, cu sensul de mulţime de oşteni care urmează o căpetenie militară. Provine din cuvântul turcesc „alay”, care înseamnă „proce-siune”, „paradă”, „convoi”, „marş” (Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 23).

126 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.127 Ibidem.128 Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.129 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.130 Jan Dlugosz, op. cit., col. 527.131 Ibidem.132 Ibidem.133 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.134 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 61.135 Ibidem.136 Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare (ediţie de

Mihai Berza), Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 97.

137 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.138 Grigore Ureche, op. cit., p. 58.139 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.140 Istoria Românilor, vol. IV, p. 379.141 Ioan Bogdan, op. cit., p. 321.142 Ibidem.143 Călători străini despre Ţările Române, vol. I (îngri-

jit de Maria Holban), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 134.

144 Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusu-lui, vol. III/1, p. 84.

145 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 367.146 Istoria infanteriei române, vol. I, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 149.147 Ibidem.148 Sixt al IV-lea fost Suveran Pontif între 1471-1484

(Istoria lumii în date, p. 556).149 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la

istoria românilor, vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 8.150 Istoria Românilor, vol IV, p. 398.151 Jan Dlugosz, op. cit., col. 527.152 Ibidem.153 Ibidem, col. 528.154 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I, p. 458.155 Ibidem.

28



Glorificat de poeţii timpului său ca „erou viteaz şi cavaleresc”1, lui Mihai Viteazul i s-a atribuit o origi-ne controversată. Dacă primii istorici care au studiat domnia acestuia nu s-au îndoit de originea domneas-că (descendenţa pe linie paternă din Pătraşcu cel Bun, iar pe linie maternă din Tudora/Theodora, soţia legitimă a acestuia), cel care avea să pună în discuţie legitimitatea relaţiei dintre părinţii săi a fost istoricul Nicolae Iorga, urmat de P. P. Panaitescu, istoricul ce i-a negat lui Mihai orice descendenţă domnească. Majoritatea izvoarelor, române sau străine, îl consideră pe Mihai fiul lui Pătraşcu cel Bun. Înşişi adversarii săi din epocă: sfetnicii lui Rudolf al II-lea, cărora Mihai le-a năruit toate planurile, sulta-nul, Movileştii, nu i-au contestat scaunul2, dreptul de a domni, aducând ca argument originea sa umilă, într-o vreme în care un asemnenea argument era socotit ca decisiv pentru a-l înlătura.

Cariera politică a lui Mihai Viteazul a debutat modest, ocupând funcţiile de bănişor de Mehedinţi, mare stolnic, mare postelnic, mare agă (1591-1592), ban al Olteniei (1592-1593)3, apoi refugiat în Tran-silvania şi la Istanbul din cauza persecuţiilor domnului Alexandru cel Rău (1593)2. A reuşit însă, prin puterea banilor, să obţină bună-voinţa dregătorilor otomani din prejma sultanului şi, prin influenţa rudelor sale, rezidente la Istanbul, să capete scaunul domnesc4.

Opera sa cea mai importantă rămâne în istoria românilor prima încercare reuşită de aducere sub acelaşi sceptru a celor trei state româneşti. Realizarea Daciei româneşti, planul politic al lui Mihai Viteazul, a adus pe harta monarhiilor vremii o nouă putere. Contextul politic în care este realizată această operă de unificare este unul deosebit de dificil. Puterile din

jur, atât Imperiul otoman, cât şi cel romano-german, ca şi Regatul polon urmăreau nu numai sporirea in-fluenţei în spaţiul românesc, ci şi înstăpânirea efecti-vă în această zonă de mare importanţă geostrategică.

În Europa occidentală, în epocă, era în plină des-făşurare proiectul francez de a aduce în acelaşi cadru politico-statal întreaga comunitate etnică. Regele Franţei, Henric al IV-lea de Bourbon, contemporan cu Mihai Viteazul, spunea reprezentaţilor unei pro-vincii recent incluse între graniţele regatului său:

„Deoarece dumneavoastră vorbiţi franţuzeşte din naştere, este firesc să fiţi supuşii regelui Franţei. Eu sunt cu totul de acord că limba spa- niolă aparţine spaniolilor şi limba germană, germanilor, dar toate regiunile unde se vorbeşte franţu-zeşte trebuie să fie ale mele”5. În acest context european de mani-festare a identităţii etno-culturale, se încrie şi motivaţia adusă de boieri ca Ţara Românească „să fie la un loc şi în unire cu Ţara Mol-dovei”, „căci – arătau ei – suntem toţi de o limbă şi de o lege şi în vremurile de odinioară domnul moldovean ajungea domn mun-tean şi domnul muntean, domn moldovean”6.

Chiar şi istoricul P. P. Panaitescu, unul dintre cei mai fervenţi contestatari ai ideii naţionale în opera politică a lui Mihai Viteazul, admite existenţa unei solidarităţi româneşti: „Solidaritatea dintre români nu era la Mihai o idee politică, dar când vedem că impune dietei ardelene să ia măsuri în favoarea satelor româneşti din Ardeal în dauna ungurilor şi a saşilor, când întemeiază o ierarhie pentru români în această ţară şi în Maramureş şi o pune sub controlul mitropoliei din Târgovişte, când caută să introducă în Ardeal preoţi şi boieri munteni, suntem în drept să vorbim de un sentiment, un instinct poate, de

MIHAI VITEAZUL, „RESTITUTOR DACIAE”415 ANI DE LA UNIREA MOLDOVEI CU TRANSILVANIA

ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ

„Acuma oricine va putea cunoaşte câtă pagubă am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinătăţii, înfrângând atâta ţară, începând de la hotarele Ardealului până unde se varsă Dunărea în Marea

cea mare, ostenindu-mă zi şi noapte fără să fi avut pace sau odihnă, nici în vreme de vară, nici de iarnă, necruţând nici cheltuială, nici altele, nici primejdie de orice fel”

Mihai Viteazul (gravură în aramă, realizată de Aegidius Sadeler,

la Praga, în 1601)

29



solidaritate românească. Şi la boierii lui licăresc primele lumini ale acestui sentiment; când vor să descalece în Ardeal, ei ştiu că aceasta este o ţară româmească. Boierii duşmani ai lui Mihai, în frunte cu Dan vistiernicul, care fugiseră în Moldova şi ce-reau ca stăpân pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, scriau la 1598: „Toţi boierii şi toată Ţara Românească îl vor şi îl iubesc, ca să fim împreună şi în unire cu Moldova, căci suntem toţi de o limbă şi de o credinţă”. Era deci în boierime ceva din acest gând mare, care va înflori mai târziu, cuprinzând neamul nostru întreg”7.

Cu supunerea Moldovei, Mihai Viteazul a re-alizat, pentru prima dată, unirea politică a Ţărilor Române. Titlului său de „domn al Ţării Ro-mâneşti şi Ardealului” i-a adăugat pe cel de „domn al Moldovei”. În documentele emise din Alba Iulia, reşedinţă a principilor Transilvaniei, devenită centrul de unde Mihai Viteazul realiza conducerea celor trei ţări române, acesta se intitu-la: „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi ala Ardealului şi a toa-tă Ţara Moldovei”.

Titlul pe care şi l-a atribuit, ca şi crearea unei peceţi cu stemele reunite ale celor trei ţări române făceau evidentă cristalizarea gândului nutrit de Mihai Viteazul de a face din Ţările Române un singur organism politic; părţile compo-nente ale acestuia aveau să-şi continue o perioadă

de timp formele tradiţionale de organizare, dar erau subordonate autorităţii supreme a lui Mihai Viteazul.

Cutezanţa lui Mihai Viteazul, care reuşeşte să se ridice împotriva turcilor într-o perioadă în care lumea europeană nu mai era interesată de organizarea unor cruciade antiotomane, l-au adus pe acesta în atenţia literaţilor greci ai perioadei. Voievodul dreptcredin-cios, care îndrăzneşte să se revolte împotriva turcilor, iniţiind incursiuni chiar pe teritoriul imperiului şi umilind trupele otomane trimise să-l pedepsească în frunte cu marele-vizir, devine un erou al Greciei subjugate, model paradigmatic pentru întreaga lume elenică, ce nu înceta să nutrească speranţa scutu-rării jugului otoman. Valahul Mihai Viteazul va fi

îmbrăţişat astfel fără ezitări ca un adevărat fiu al naţiunii elenice atât de barzii populari, ce îşi vor transmite neîntrerupt, din gură în gură, până în pragul secolului al XX-lea, isprăvile vajnicului voievod român, cât şi de rapsozii culţi, precum cretanul Palamedes şi epirotul Stavrinos8, a cărui operă va cunoaşte numeroase ediţii şi va reprezenta unul din bes-tsellerurile turcocraţiei. Graţie lui Mihai Vitea-zul, Grecia subjugată a

dobândit o poezie epică ce nu s-a ridicat, din motive pur obiective, la nivelul eposului antic şi bizantin, dar a avut cel puţin meritul de a da aripi luptei an-tiotomane, întreţinând convingerea că otomanii nu sunt de neînvins.

Prof. dr. ADINA NASTA

„Oastea lui Mihai Viteazul” – pictură de Gheorghe Tattarescu

BIBLIOGRAFIE:Cernovodeanu, Paul; Rezachievici, Constantin (coord.),

Mihai Viteazul. Culegere de studii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975.

Dinu, Tudor, Mihai Viteazul, erou al eposului grec, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.

Neagoe, Manole, Mihai Viteazul, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994.

Panaitescu, P. P., Mihai Viteazul, Editura Corint, Bucureşti, 2002.

Ştefănescu, Ştefan (red. resp.), Istoria românilor, Vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

Tambozi, Justin; Badea, Nelu, Mihai Viteazul, Editura Cartea Aromână, Constanţa, 2000.

NOTE:1 Carol Göllner, „Semnificaţia europeană a luptelor lui

Mihai Viteazul în cadrul războaielor turceşti din secolul al XVI-lea”, în Paul Cernovodeanu, Constantin Rezachievici (coord.), Mihai Viteazul. Culegere de studii, Editura Acade-miei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 36.

2 Manole Neagoe, Mihai Viteazul, Editura „Europa Nova”, Bucureşti, 1994, p. 30.

3 C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, „Comandanţi militari” în Justin Tambozi, Nelu Badea, Mihai Viteazul, Editura Cartea Aromână, Constanţa, 2000, p. 61.

4 Ştefan Ştefănescu, „Războiul cel Lung” (1593-1606) şi resurecţia românească”, în Ştefan Ştefănescu (red. resp.), Istoria românilor, Vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 599.

5 Ştefan Ştefănescu, Op. cit., p. 621.6 Ibidem.7 P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Editura Corint,

Bucureşti, 2002, p. 212-213.8 Tudor Dinu, Mihai Viteazul, erou al eposului grec,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 18.

30



Răscoala ţăranilor români din Transilvania de sub conducerea lui Horea (1784) face parte din şirul evenimentelor de importanţă deosebită care s-au bucurat de un larg răsunet în Europa acelor vremuri. Explicaţia unui asemenea fapt nu e greu de găsit: societatea transilvană se găsea, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, într-o perioadă de frământări speciale, de ridicare la luptă a ţărănimii aservite, a lucrătorilor de la mine şi ocne, a meşteşugarilor din oraşe, a românilor transilvăneni care cereau drepturi politice şi naţionale. Răscoala de la 1784 fusese în actualitatea acelor vremuri prin programul, intensi-tatea şi urmările ei, înlăturarea învechitelor rânduieli feudale, a întregului edificiu feudal, chiar dacă nu au fost întrezărite foarte limpede forme complete de organizare a societăţii pentru viitor1.

A fost fără îndoială un mare eveniment is-toric în viaţa poporului român, cu un răsunet în alte ţări, la alte po-poare. Răsculaţii, mai ales conducătorii lor principali, dând dovadă de un simţământ patrio-tic exemplar. Martiriul lor pune în evidenţă noţiunea de demnitate şi jertfă creştină pentru aproapele. În dimineaţa zilei de 27 Decembrie 1784 după mai multe încercări, militarii ina-mici aflaţi sub comanda locotenent-colonelului Paul Kray au reuşit să-i aresteze pe Horia şi Cloşca. După numai câteva zile cei doi fruntaşi ai răscoalei, aveau să fie duşi sub pază la Abrud, iar apoi în cetatea Alba Iulia unde vor rămâne întemniţaţi.

Condamnarea căpitanilor principali s-a făcut în baza codului penal şi de procedură penală aflat în vigoare în acel moment în Imperiul Habsburgic şi anume Constitutio criminalis Theresiana, care preciza, de altfel, în art. 2: „Pedeapsa are funcţia de corecţionalizare a infractorului, de a da satisfacţie

statului ofensat şi de a produce repulsie şi scârbă în popor faţă de maltratări”2.

Pentru a oferi „spectacolul” preconizat de împă-ratul Iosif al II-lea, prin care mulţimea să fie înfri-coşată şi redusă pentru mai multă vreme la linişte, comisarul imperial a combinat două articole (art. 62 care se refera la rebeliune pedepsită prin moarte prin sabie şi art. 90 ce privea tâlhăria şi omorul la drumul mare ce prevedea frângerea cu roata) în cazul lui Ho-ria şi Cloşca, pentru a-i putea condamna la execuţie prin frângere cu roata şi expune apoi părţi din trupu-rile lor în locurile cele mai fierbinţi din aria răscoalei. La 13 Februarie 1785, aflat într-o celulă a închisorii de la Alba Iulia, Crişan s-a sinucis. A doua zi, cu toate că nu mai era în viaţă, autorităţile nobiliare au dat

o sentinţă prin care Crişan era condamnat la moarte3, pentru a urma întocmai instruc-ţiunile împăratului şi a atenua gravitatea îm-prejurării de a fi oferit prizonierului, prin ne-glijenţa pazei, posibi-litatea sinuciderii.

După aproape o lună de detenţiune şi de interogări, când a ajuns la concluzia că interogatoriile la care îi supuseră pe Horia şi pe Cloşca nu mai pu-teau să-i ofere informa-ţii, comisarul imperial,

contele Anton Jankovich, le-a asistat, în 24 februarie 1785 audiindu-i pentru ultima oară şi trecând la conceperea textului sentinţei, structura ei o meditase încă în cursul procesului şi o încercase la Crişan4.

Sentinţa de condamnare la moarte s-a pronunţat în 26 februarie 1785, fiind redactată în limba germa-nă şi depusă apoi în arhiva comisiei de anchetă, unde se păstrează şi astăzi. Autorităţile luaseră măsurile necesare ducerii la îndeplinire a sentinţei în preala-bil, înştiinţând cele patru comitate învecinate: Alba, Hunedoara, Sibiu şi Cluj asupra necesităţii ca în

Comemorare 230MARTIRIUL LUI HOREA, CLOŞCA ŞI CRIŞAN

Martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, într-o gravură de epocă

31



28 februarie să asigure prezenţa la Alba Iulia a câte şase ţărani din fiecare sat, trei mai bătrâni şi trei mai tineri, fără a li se preciza scopul5.

În 28 februarie 1785 pe colina de nord a cetăţii Alba Iulia, la locul numit „La Furci” în prezenţa a peste 6000 de oameni, în majoritatea lor aduşi cu forţa, Horea şi Cloşca au fost ucişi prin tragerea pe roată. Această metodă de execuţie presupunea întinderea condamnatului pe o roată mare de car, cu mâinile şi picioarele despărţite de-a lungul spiţelor. Roata era învârtită şi o bară de metal, sau un ciocan masiv, lovea anumite părţi ale corpului, sfărmând oasele şi cauzând o durere cumplită persoanei supu-se acestei cazne (sfărmarea oaselor fiind mult mai dureroasă decât amputările, şi ele des utilizate ca metodă de tortură sau execuţie).

Cei doi au fost însoţiţi fiecare de câte un preot neunit (ortodox). În unele ştiri de presă şi în gravuri contemporane înfăţişând scena martiriului de la Alba Iulia sunt date ca ultime cuvinte a lui Horea, înainte de a muri sub loviturile roţii călăului, cele din expre-sia „Mor pentru naţiune”. Din cercul celor apropiaţi de podiumul de execuţie nu a existat nici o confirma-re în acest sens şi este foarte puţin probabil ca Horea să fi rostit aceste cuvinte. Ele sunt edificatoare însă pentru viziunea celor din afara comunităţii româneşti din Transilvania şi care puneau cauza răscoalei înseşi pe coordonate naţionale, concluzionând din exterior asupra stadiului de evoluţie a însuşi procesului de formare a naţiunii române6.

Scena execuţiei celor doi martiri români a impre-sionat pe martorii oculari, pe contemporanii acelor vremuri. Ţăranii prezenţi au transmis oral imaginea martirizării barbare. Ştirea a străbătut apoi Munţii Apuseni, moţii primind-o în linişte. Execuţia lui Horia şi Cloşca a fost anunţată de aproape toate zia-rele europene din martie-aprilie 1785, episodul fiind cel mai comentat, alături de acelea privind izbucnirea răscoalei şi prinderea comandanţilor.

Privindu-i fapta, opt decenii mai târziu, în anii de reevaluări politice după revoluţia românească din

1848-1849, Alexandru Papiu Ilarian,istoric şi partici-pat la acele evenimente revoluţionare de la mijlocul veacului al XIX-lea, surprindea statura istorică a personajului: „Horea… era un mare ţăran, o rară figură în istoria dezvoltării omeneşti una din acele inimi mari cari sunt capabile a coprinde singure în sine toate durerile seculare ale unui popor, şi toate suvenirule lui, şi tăte patimile lui cele legitime… Eu măînchin cu umilinţă şi cu respect memoriei acestui mare ţăran şi nemuritor român”7.

Astăzi,dupătrei veacuri,istoriografia a putut con-tura mai bine dimensiunea naţională şi deopotrivă cea europeană a răscoalei lui Horea. Investigaţia istorică a unui eveniment de asemenea amploare ca cel din 1784 nu se putea limita, în chip firesc, doar la resorturile lui interne. Odatălămurite acestea, se cereau a fi luminate şi alte faţete ale faptului: impli-caţiile lui pe plan mai larg ,imaginea lui la cei din vecinătate,receptarea problematicii lui de diverşi factori, elemente de generalitate si particularităţile faţă de fapte istorice asemănătoare petrecute în re-giuni apropriate sau mai îndepărtate.

Abordând problematica răscoalei lui Horea mai întâi din punct de vedere al centrului, estului şi sud-estului european, se cuvine subliniat faptul că, în timp, ea succede răscoalelor ţărăneşti conduse de Emilian Pugaciov din Rusia (1773-1775) şi de Anton Seidel si Antonin Nywelt din Cehia (1775). Prima, desfăşurată în răsăritul Europei, cealaltă în centrul ei, aceste răscoale reflectau contradicţiile existente în societatea rusă şi cehă, situaţia agravantă în care a ajuns ţărănimea aservită în aceste părţi ale Europei. După cum răscoala lui Horea, desfăşurată într-o zonă relativ întinsă din Transilvania, cu implicaţii profunde asupra întregului Principat, a scos în evi-denţă raporturile sociale încordate din acest spaţiu românesc, situat în regiunea de contact dintre centrul, estul şi sud-estul Europei. Cu răscoala lui Horea se încheia, de altfel, şirul marilor răscoale ţărăneşti din aceste părţi ale unei Europe care îşi modificase acum accepţiunea geografico-politică asupra ei însăşi.

Prof. VASILE ANIŞORAC

NOTE:1 Nicolae Edroiu, Răsunetul European al răscoalei lui

Horea,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 10.2 Ion Fruma, Horea, Procesul şi martiriul său, Sibiu,

1947, p. 1083 Col. dr. Constantin Ucrain, Ostea lui Horea, Ed. Mi-

litară, Bucureşti, 1980, p. 205.

4 Nicolae Edroiu, Pe urmele lui Horea, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988, p 150.

5 Dan Prodan, Răscoala lui Horia, Bucureşti, 1984, p. 943

6 Nicolae Edroiu, Pe urmele lui Horea, p 160.7 Ibidem,p 166.

32



Anul acesta se împlinesc 195 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, omul sub domnia căruia s-a realizat unirea Principatelor Române şi s-au pus bazele României moderne, prin reformele înfăptuite sub conducerea sa.

Înainte de a vedea care au fost reformele, se cuvine să ne aplecăm privirea asupra rădăcinilor acestei personalităţi marcante din istoria noastră. Majo-ritatea istoricilor consideră că el se trage dintr-o veche familie de boieri din ţinutul Falciului. Mem-bri ai familiei viitorului domn au îndeplinit diferite funcţii: mare spătar, ispravnic de Falciu, ispravnic de Covurlui1.

În ceea ce priveşte locul de naştere, sunt amin-tite mai multe localităţi: Bârlad, Galaţi, Huşi. Cât despre data naşterii, cei mai mulţi istorici conside-ră că Alexandru Ioan Cuza s-a născut în anul 1820, la 20 martie. Această dată se află pe monumentul funerar al lui Cuza aşezat de doamna Elena pe fostul mormânt de la Ru-ginoasa, dar şi în Calendarul de la Gotha, căruia i-a fost trimisă de cabinetul lui Cuza, în 18632.

Alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 şi apoi ca domn al Ţării Româneşti la 24 ianuarie 1859 a fost o soluţie inteligentă a românilor, care era în deza-cord cu prevederile Conven-ţiei de la Paris din 1858.

I.C.Brătianu, referindu-se la acest moment isto-ric, spunea „mi-aduc aminte când am ales pe Cuza Domn, că nu numai naţiunile cele mai tinere, dar chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică, că am putut să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă”3.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a des-chis calea unei epoci de reforme fără precedent în istoria României. Reformele, de la cele mărunte, la cele majore, apar la fel de importante ca şi actul

dublei alegeri. Ele au cuprins toate domeniile, au contribuit la democratizarea societăţii şi la înlătura-rea sechelelor feudale4.

Modernizarea României era însă îngreunată de lipsa de independenţă. Pentru orice transformare trebuia cerut acordul marilor puteri. Pentru început, Cuza a profitat de conjunctura internaţională favora-bilă – războiul dintre Franţa şi Austria – şi a obţinut recunoaşterea dublei alegeri din partea celor şapte mari puteri. Misiunea lui Cuza continuă să fie dificilă deoarece trebuia să colaboreze cu cele două guverne şi cu cele două adunări, aflate la 400 km distanţă. Folosind o gamă variată de mijloace diplomatice, Cuza a obţinut în 1861 acordul marilor puteri pen-tru unirea deplină. În 1862 s-a stabilit capitala la Bu-

cureşti, s-a format o singură Adunare şi un singur guvern.

În noile condiţii, Alexan-dru Ioan Cuza, împreună cu cel mai apropiat sfetnic al său, Mihail Kogălniceanu, a putut trece la înfăptuirea reforme-lor, atât de necesare şi atât de aşteptate. O primă reformă, de mare importanţă, a fost se-cularizarea averilor mănăsti- reşti, şi în primul rând a mă-năstirilor închinate locurilor sfinte: Patriarhiilor de la Con-stantinopol, Ierusalim, Antio-hia, Alexandria, sau marilor mănăstiri de la Athos. Scopul închinării a fost să se asigure dăinuirea ctitoriilor din ţară, să le mărească prestigiul, să le

asigure o bună administrare. Cu timpul, s-a produs o deteriorare a raporturilor dintre mănăstirile închi-nate şi Patriarhiile „protectoare”. Mănăstirile închi-nate ajung să fie considerate simple izvoare de venit5.

Prin legea de secularizare a averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, aproximativ 25% din terito-riul ţării intră în patrimoniul statului. Legea avea în vedere atât mănăstirile închinate, cât şi pe cele neînchinate. Aşa s-a putut arăta marilor puteri că nu era vorba de o măsură discriminatorie.

Aniversare 195ALEXANDRU IOAN CUZA, DOMN REFORMATOR

33



A doua reformă importantă era reforma agrară. Drumul spre aceasta a fost dificil, deoarece dom-nitorul şi primul ministru Mihail Kogălniceanu întâmpinau atât opoziţia puterilor europene, cât şi opoziţia din interior a marii boierimi. După mai mul-te încercări eşuate, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, a fost dizolvat parlamentul şi a fost promulgat Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris. S-a instaurat un regim autoritar, recunoscut de marile puteri. Acestea au recunoscut puterii de la Bucureşti dreptul de a legifera, fără să le mai ceară acordul6.

În noile împrejurări, a fost posibilă promulgarea, la 14 august 1864, a Legii rurale. Aceasta a fost în-soţită de o proclamaţie către sătenii clăcaşi în care spunea „Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sânteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre, prin legile în fiinţă. De astăzi voi sunteti stăpâni pe braţele voastre, voi aveţi o părticică de pământ, proprietate şi moşie a voastră; de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat”7. Ca urmare a legii rurale au fost împroprietărite peste 500.000 familii ţărăneşti, cu aproximativ 2 milioane ha. Ţăranii au văzut în Cuza omul care le-a adus libertatea.

Programul de reforme a continuat cu reorgani-zarea învăţământului, a justiţiei şi a armatei. Prin Legea Instrucţiunii publice, din decembrie 1864, învăţământul a devenit unitar în întreaga ţară: învă-ţământul primar avea o durată de 4 ani, cel secun-dar de şapte ani, iar cel superior de 3 ani. Pe lângă

universităţile de la Iaşi şi Bucureşti au fost înfiin- ţate conservatoarele din Iaşi şi Bucureşti, şcoli de belle-arte, şcoli normale. Tot în decembrie 1864 au fost adoptate: Codul Penal şi Codul Civil, care aveau ca model codurile francez, prusian şi italian. Reformarea armatei s-a bucurat de o atenţie specia- lă, având în vedere obiectivul cuceririi indepen-denţei: unificarea celor două oştiri, lărgirea bazei de recrutare, aducerea unor misiuni militare franceze, dotarea cu armament modern etc. Spre sfârşitul domniei, Alexandru Ioan Cuza îi scria lui Napoleon al III-lea că are o armată de 40.000 de oameni, do-tată cu puşti şi tunuri moderne, fabri-cate în Franţa.

Alte reforme înfăptuite în timpul domniei lui Cuza au fost: Legea comunală, Legea contabilităţii publice, Legea Curţii de conturi, Legea Consiliului de stat, Legea Camerelor de comerţ, Legea introdu-cerii sistemului de măsuri şi greutăţi, Legile biseri-ceşti, Legea pensiilor etc.

După o domnie glorioasă, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice la 11 februarie 1866. A plecat în exil, unde s-a stins în luna mai 1873, la Heidelberg. Trupul său a fost adus la Ruginoasa. Mii de ţărani au venit să-şi ia rămas bun de la cel care i-a făcut proprietari. După slujba de înmormântare, Mihail Kogălniceanu a rostit cuvântul de despărţire arătând că Alexandru Ioan Cuza a simbolizat Renaşterea României şi conştiinţa naţională, că „nu greşale l-au răsturnat ci faptele lui cele mari”.

Prof. PETRU ŞANDOR

NOTE:1 Dorin Cristea, Unirea Principatelor Române, Editu-

ra Cartea Românească, Focşani, 2011, p. 47.2 C. Giurescu,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 61-62.3 I.C.Brătianu, Acte şi cuvântări,VIII, Bucureşti, 1939,

p. 199.4 Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, 1979, p. 155.

5 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1971, pp. 615-616.

6 Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria României, Compendiu, Cluj-Napoca, 2007, pp. 503-504.

7 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 272.8 Ibidem, p. 443.

34



În februarie 1944 elevii din anul II al şcolii din Radna prin ordinul Marelui Stat Major au fost repar-tizaţi pentru practică la unităţi, repartiţia nominală urmând să se facă în funcţie de clasficarea elevilor, având în vedere ca tuturor unităţilor care urmează să primească elevi să li se repartizeze un număr limitat din primul sfert al promoţiei.

Conform ordinului Marelui Stat Major nr. 685300 din 10 februarie 1945 se considera că au satisfăcut stagiul de front, toate comandamentele, unităţile, şcolile, centrale de instrucţie, formaţiunile de servicii ale armatei, care s-au găsit în zona operaţiunilor şi au luat parte active la lupta contra inamicului, fără să intre în compunerea armatelor de operaţii. Zonele şi durata de timp în care se acorda erau:

a) pe timpul de la 23 august - 15 septembrie 1944 pe tot teritoriul ţării,

b) pe timpul de la 15 septembrie - 15 noiembrie 1944 în teritoriul situat la vest de creasta Carpaţilor. În consecinţă colonelul Petrescu, comandantul şcolii din Radna a solicitat aprobarea stagiului de front pen-tru ofiţerii, subofiţerii şi personalul şcolii pe timpul de la 23 august la 15 noiembrie 1944. În motivarea sa pentru această solicitare colonelul Petrescu arată că şcoala a participat după 23 august la menţinerea ordinii în garnizoana Radna, între 25-29 august a luat parte cu batalionul 2 elevi la curăţirea elementelor germane de pe aerodromul Arad şi satul Gai, 29 au-gust-11 septembrie şcoala şi-a continuat instrucţia în cantonamentul de vară, 11-20 septembrie a participat la luptele din defileul Mureşului, 22-30 septembrie s-a deplasat cu două batalioane la Ineu pentru a face singuranţa flancului drept al dispozitivului ofensiv care opera la vest şi nord-vest de Arad. În continuare de la 1 octombrie la 15 noiembrie, şcoala a executat programul de instrucţie normal, întrerupt deseori pentru diferite misiuni cerute de comandamentele superioare, fiind însărcinată cu menţinerea ordinii interne a teritoriului, patrulări, paza diferitelor puncte sensibile etc.

Dar activitatea şcolii militare din Radna a fost curmată brusc prin hotărârea Comisiei Aliate de Control din România, prin care la data de 1 iunie 1945, şcolile militare de ofiţeri şi subofiţeri îşi vor

închide cursurile în vederea contopirii şi dislocării. În aceeaşi dată toţi elevii vor fi trimişi în concediu până la 15 iulie 1945 în care timp şcolile vor trebui să treacă la organizarea noilor efective prevăzute, iar elevii care erau în plus faţă de efectivele stabilite trebuiau repartizaţi pe data de 1 iunie 1945 la cor-1 iunie 1945 la cor-iunie 1945 la cor-1945 la cor-la cor-purile de trupă. Urma ca la data de 15 iunie şcolile militare să-şi deschidă cursurile cu efectivele stabilite prin noile tabele, iar elevii disponibili prin reducerea numărului de elevi se vor prezenta la noile corpuri de trupă, unde au fost repartizaţi.

În ceea ce priveşte realizarea obiectivului în ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari şi funcţionari civili prevăzuţi prin noile tabele se ordona pentru şcolile care nu se desfiinţau, acele din Sibiu şi Făgăraş ca acestea să ia legătura cu şcolile Slănic şi Radna arătând acestora personalul de care mai au nevoie pentru a se încadra în noile tabele de efective şi pentru înlocuirea personalului slab pregătit. În acest sens şcoala din Slănic şi Radna urmau să propună pentru mutarea la şcolile Sibiu şi Făgăraş, cele mai bune elemente. Ca atare până la 10 iunie 1945 şcolile Slănic şi Radna trebuiau să înainteze tabele nominale pentru ofiţerii, subofiţerii, maiştrii şi funcţionarii civili ce se propuneau a fi mutaţi la şcoala Sibiu, respectiv Făgăraş şi tabele nominale cu restul de personal care se dădea disponibil.

Populaţia din zonă nu a fost de acord cu desfiinţa-rea şcolii, intervenind chiar în acest sens, la oficialită-ţile statului. Astfel Marilena Bocu, soţia cunoscutului fruntaş naţional Sever Bocu, care îşi avea domiciliul în Lipova, deci în aceeaşi zonă, a făcut o intervenţie în 19 mai 1945 la prim-ministrul de atunci, arătând că, aflând că şcoala din Radna se desfiinţează pentru a fi contopită cu cea de la Făgăraş ruga să fie trimis un delegat al statului Major să studieze dacă nu ar fi mai bine să se contopească cele două şcoli, dar cu sediu la Radna. Intervenţia Marilenei Bocu nu a dat niciun rezultat, pentru că procesul început de sovietici sub masca Comisiei Aliate de Control din România a continuat, armamentul şi muniţia şcolii trebuiau trimise la depozitele militare de la Sibiu şi Sebeş-Alba. Pentru aceasta comandamentul şcolii, colonelul Petrescu solicita Marelui Stat Major,

ŞCOALA DE SUBOFIŢERI ÎN REZERVĂ DE INFANTERIE RADNA ÎN LUPTA PENTRU APĂRAREA GRANIŢEI DE VEST

A ROMÂNIEI (VIII)

35



15 vagoane platformă, pentru armamentul care tre-vagoane platformă, pentru armamentul care tre-buia transportat la Sibiu şi 10 vagoane închise pentru muniţiile care trebuiau transportate la Sebeş-Alba.

Pentru desfiinţarea unităţii de învăţământ militar din Radna a fost elaborat un plan numit de lichidare a şcolii care trebuia pus în practică în perioada 1 iunie - 15 iulie 1945. Dar acest plan nu a putut fi respectat pentru că operaţiunile de lichidare începute pe 1 iunie şi care au decurs normal până pe 15 iunie au fost sistate, pentru că în data de 15 iunie 1945 au sosit în Radna 2 regimente sovietice şi au ocupat cazarma şcolii în care se aflau magaziile de materiale, mobilierul, armamentul şi o parte din muniţii. A fost ordonată de către militarii sovietici evacuarea cazărmii în timp de 2 zile. În consecinţă operaţiile de lichidare au fost sistate trebuind să fie luate toate măsurile pentru evacuarea materialelor din cazarmă şi reprimirea a o parte din materiale, predate Regimentului 7 Pioneri din Lipova şi pre-darea lor unităţilor sovietice. Acţionând în stilul lor caracteristic, trupele sovietice, deşi s-a stabilit ca pentru materialele care le-au fost puse la dispozi-ţie, cei însărcinaţi cu lichidarea şcolii vor primi acte, în final nu au primit decât pentru o mică măsură din ele, pe altele militarii sovietici nerecunoscând că le-au primit. Pe lângă aceasta au fost sparte de către militarii sovietici unele magazii ale şcolii luându-se materiale din ele pentru care nu voiau să dea nici un act.

Concluzionând în raportul său către Inspectorul General al Infanteriei, comandantul per-manenţei Şcolii de Subofiţeri de Rezervă Infanterie Radna, colonelul Ilie Constantinescu, adjunctul comandan tului şcolii afirma că, din cauza celor în-tâmplate este imposibilă lichidarea gestiunii şcolii până la 15 iu-lie 1945 şi solicita aprobarea unui nou termen, cel puţin până la 1 august. Aceasta, mai ales că şi în data redactării raportului, 13 iulie 1945 se continua cu primiri şi predări de diferite materiale către trupele sovietice. Unităţile sovietice cărora şcoala le preda diferite materiale necesare instalării în cazarmă erau altele decât cele 2 regimente ale armatei roşii care au ocupat cazarma din Radna în 15 iunie. Acestea plecaseră în noaptea de 8 iulie 1945 fără să anunţe permanenţa şcolii şi fără să dea forme-le regulamentare pentru o mare parte din materialele primite sau au dat forme incomplete.

Astfel s-a încheiat după numai doi ani de funcţio-nare la Radna, istoria Şcolii de Subofiţeri Rezervă Infanterie Radna, care s-a acoperit de glorie în luptele

de la Arad şi Păuliş din august-septembrie 1944, reiterând deviza armatei române de la Mărăşeşti, demonstrând cu strălucire că armata română nu era dispusă să cedeze invadatorilor nici o palmă de pământ şi că „Nici pe aici nu se trece”.

Ulterior, în localul şcolii au funcţionat diferite unităţi militare şi de abia după 20 de ani de la des-fiinţarea în anul 1965 şcoala din Radna a reînviat sub forma Şcolii de Ofiţeri Infanterie Rezervă „De-taşamentul Păuliş” din Lipova, între timp Radna devenind cartier al oraşului Lipova.

Dar eroii de la Păuliş nu au avut linişte nici după trecerea lor în eternitate. Mai întâi noii comandanţi ai unităţii militare instalată în localul şcolii elemente de sorginte bolşevico-stalinistă au ordonat, în anul 1950, ca troiţa din curtea şcolii ridicată în memoria eroilor de la Păuliş, să fie tăiată şi dată ca lemn de foc la bucătărie. Noul comandant, pe motivul ca în şcoală se face educaţie ateist-ştiinţifică, a ordonat ofiţerului de serviciu să pună elevii şcolii să sape în jurul postamentului troiţei pentru a o demonta. Troiţa a fost salvată de către ofiţerul Virgil Andro-

nescu, fost luptător la Păuliş şi care revenise ca ofiţer la unita-tea militară din Radna, care a intervenit pe lângă preşedintele Consiliului Orăşenesc Lipova, Gyula Somoghi. Acesta a venit imediat la şcoală să se convingă de cele ce se întâmplau, apoi a adus câţiva locuitori ai oraşului cu pături şi lanţuri şi cu animale de tracţiune, ducând troiţa în curtea bisericii din Radna unde a rămas în toată perioada comu-

nistă. A intervenit şi populaţia localităţii şi elevii din garda şcolii care au adunat şi au adus în coşuri şi foi de cort de pe malul pârâului Rădnuţa pietre şi pământ pentru a astupa groapa rămasă pe locul temeliei troiţei.

Aceiaşi politruci bolşevici care conduceau atunci unitatea militară au ordonat ca „porcăriile alea de cruci” să dispară în câteva zile. Era vorba de cimi-tirul eroilor de la Păuliş instalat în partea de nord a şcolii. Ei au ordonat ca elevii şcolii să sape pe câmpul de instrucţie de la Baraţca, pe malul Mureşului, o groapă comună, unde să fie depuse osemintele celor din cimitirul eroilor. A intervenit din nou ofiţerul Andronescu pe lângă acelaşi preşedinte al Consiliu-lui Orăşenesc Lipova, informându-l despre ce aveau de gând să facă noii comandanţi ai unităţii. Acesta a mers cu ofiţerul Andronescu la notariat şi au făcut actele pentru ca terenul unde se află azi cimitirul să fie atribuit şcolii ca loc de înmormântare pentru

36



cei căzuţi la Păuliş. Dar comandanţii şcolii nu au sprijinit cu nimic mutarea cimitirului nepermiţând militarilor să dea ajutor, cimitirul fiind mutat de către elevii Liceului din Lipova unde ofiţerul Andronescu era profesor. Mobilizaţi de către şefa clasei unde profesorul Virgil Andronescu era diriginte, elevii Liceului din Lipova au deshumat şi mutat în noul cimitir pe cei căzuţi în luptă. Tot aici au fost aduse şi depuse rămăşiţele pământeşti ale eroinei Elena Chiriţă care luptase şi ea la Păuliş.

Peste numai 2 ani, în 1952, ofiţerul Andronescu a fost con damnat politic făcându-i-se o înscenare, iar în 1953 a întâlnit la canal pe unii camarazi de promoţie şi şefi în postura de deţinuţi politici. Aici l-a întâlnit şi pe maiorul Emil Pîrcălabu, fost coman-dant al batalionului 2 elevi din Şcoala de Subofiţeri

Rezervă Infanterie Radna, ofiţer propus pentru a fi decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, tot în postura de deţinut politic. Astfel, înţelegea regimul bolşevic din România de sorginte străină să răsplătească pe eroii români participanţi sau căzuţi în lupta pentru patrie.

Deci Şcoala de Subofiţeri Rezervă Infanterie Radna a desfăşurat o activitate prodigioasa încă de la înfiinţare în anul 1943 şi s-a acoperit de glorie în luptele de la Arad şi de la Păuliş-Miniş-Ghioroc-Cuvin, demonstrând încă o dată vitejia ostaşului român, care a luptat până la sacrificiu suprem pentru apărarea ţării sale. Epopeea Păulişului a rămas şi va rămâne veşnic vie, în memoria tuturor generaţiilor de români iubitori de patrie şi care îşi comemorează şi îşi cinstesc cum se cuvine eroii.

Prof. univ. dr. RADU PĂIUŞAN

Se împlinesc în acest an, la 9 mai , 70 de ani de la sfârşitul războiului în Europa. Victorioase: forţele Naţiunilor Unite ale U.R.S.S., S.U.A, Marea Brita-nie şi Franţa. România, prin semnarea Tratatului de Armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, deşi considerată înfrântă în documente, a fost obli-gată să participe pe front cu cel puţin 12 divizii la Campania din Vest, până la înfrângerea definitivă a trupelor germane şi ungare, eveniment petrecut la 12 mai 1945.

În momentul victoriei, Armata Română avea pe front 16 divizii, însumând 538.536 militari. În cele 262 de zile, trupele române au străbătut prin luptă 1.700 km, au escaladat 20 masive muntoase, au forţat 12 cursuri de apă, au alungat inamicul din 3.831 localităţi (din care 53 oraşe). Efortul economic al României a fost de un miliard două sute de milioane de dolari valută 1938. Pierderile suferite de oştirea română în Campania din Vest s-au cifrat la aproape 170.000 militari (morţi, răniţi şi dispăruţi).

Aceste fapte trebuiesc cunoscute, mai ales de tânăra generaţie (inclusiv cea a Smart-ului şi Face-book-ului), când în acele zile şi nopţi ostaşii români, sub Tricolor, purtau crâncene lupte cu un inamic care

lupta cu disperare, deşi cauza lor fusese pierdută, începând cu înfrângerile de la Stalingrad, în condiţii grele de teren şi vreme, cu imense sacrificii, dar şi cu fapte de eroism legendar, care au adus glorie Ar-matei Române. Aşa au înţeles cei din generaţiile de atunci să-şi facă datoria, Şi nu spun vorbe mari, din mândria de a fi un fost ostaş, faţă de Ţară, Neam şi Naţiunile Unite.

În condiţilie în care foştii luptători de atunci, azi veterani de război, sunt tot mai puţini, tot mai suferinzi şi tot mai nebăgaţi în seamă de cei care au obligaţia morală şi creştină de a-i stima şi preţui, de a le apăra locul lor în societatea actuală românească, aşa cum o fac toate naţiunile civilizate ale lumii.

Fac aceste sublinieri, deoarece numărul vetera-nilor de război din judeţul Timiş, după aprecierea Preşedintelui Filialei A.N.V.V.R. „Eftimie Murgu”, g-l. bg (rtr) Constantin Mărăcine, este în prezent de 325, din peste 20.000, cât numărau în anul 1990.Dureroasă situaţie! Chiar dramatică! Şi când te gândeşti că indemnizaţia lor lunară este de 20 de ori mai mică decât a unuia care se pretinde „luptător în revoluţie”, în cele câteva zile ale evenimentelor din decembrie 1989. Dar aceasta este realitatea crudă.

Aniversare 70PE DRUMUL VICTORIEI.

ARMATA ROMÂNĂ ÎN CAMPANIA DIN VEST (25 OCTOMBRIE 1944 - 12 MAI 1945)

37



Puţini sunt cei care îşi mai amintesc de lupta, jertfa şi sacrificiile lor, de umilinţele îndurate din partea Armatei Roşii, ai cărei comandanţi îi introduceau în luptă în cele mai grele situaţii şi condiţii de vreme şi teren, din Pusta Ungară şi Budapesta şi până în Munţii Tatra din Cehoslovacia, de forţa inamicului, cu mari pierderi pentru oştirea română.

Dar să rememorăm sucint, spre ştiinţă, acest drum al armatei române spre victoria finală:

Înfrângerea definitivă a inamicului în partea de nord-vest a ţării s-a produs în cadrul „Operaţiu-nii DEebreţin”, executată de Frontul 2 Ucrainean, căruia armatele române îi fuseseră subordonate împreună cu Corpul 1 Aerian Român. A 1, aflată la 30-90 km de graniţă, şi-a restructurat dispozitivul operativ ca urmare a sosirii trupelor A 53 sovietice (cdt. generalul I. Managarov). Luptele duse în în-treaga zonă de responsabilitate, între 18 septembrie - 9 octombrie 1944, au fost extrem de grele. În scopul zădărnicirii contraloviturii inamice din 28 septem-brie, pe direcţia Oradea-Salonta-Gyula au acţionat D 3 Munte şi D 1 Inf. Instr., cărora li s-au alăturat Divizia „Tudor Vladimirescu” şi D 78 Inf. sov. Trecând rapid la contraatac, trupele române au reuşit să respingă forţele germane şi ungare peste frontiera cu Ungaria şi Iugoslavia. Ultima încleştare a avut loc în zona Oradea, care, la 12 octombrie, a fost eliberată prin acţiunea conjugată a D 3 Munte, a Diviziei „Tu-dor Vladimirescu”, a D 337 sovietice şi a altor unităţi din Corpul 4 de gardă sovietic. Concomitent cu respingerea inamicului dincolo de frontieră, diviziile române au continuat acţiunile militare pe teritoriul Ungariei, în cadrul „Operaţiunii Debreţin”. Ofensiva finală spre graniţa de vest a ţării s-a desfăşurat între 9 şi 25 octombrie 1944. „Operaţia Cluj” s-a înscris în cadrul „Operaţiei strategice Debreţin”, executată de Frontul 2 Ucrainean, a cărei concepţie generală prevedea executarea a două lovituri concentrice, una principală, pe direcţia Arad. În cea de a doua etapă

(14-20 octombrie), trupele Armatei 4 au executat, împreună cu trupele sovietice vecine, o urmărire viguroasă a inamicului prin Poarta Someşului, au zdrobit rezistenţele opuse de ariergărzile acestuia, au rupt din mişcare aliniamentele de apărare organi-zate pe catenele muntoase Lăpuş, Mezeş, Făget şi au ajuns la vest de Munţii Apuseni, în Câmpia Tisei.

În cursul celei de a treia etape a operaţiei (21-25 octombrie) a fost realizată eliberarea completă a teritoriului naţional. Ofensiva a fost reluată în dimineaţa de 22 octombrie, cu Corpul 6 armată, pe direcţia Sărmăşag-Carei şi Corpul 2 armată, pe direcţia Beltiug-Boghiş. La flancul stâng, Armata 27 sovietică. Atacul pentru eliberarea oraşului Carei a fost declanşat în a doua jumătate a nopţii de 24 spre 25 octombrie, printr-o manevră dublu învăluitoare: frontal cu Divizia 9 Infanterie, iar pe la sud cu Diviziile 18 şi 3 Infanterie din Corpul 6 armată, în timp ce Divizia 21 infanterie din Corpul 2 armată a manevrat localitatea pe la nord. Concomitent, Divizia 11 infanterie din acelaşi corp de armată a manevrat pe la sud rezistenţele inamicului de pe localitatea Satu Mare, în strânsă cooperare cu Divizia 133 infanterie din Armata 40 sovietică. În intervalul dintre Divizia 11 şi Divizia 21 infanterie au acţionat diviziile 1 şi 8 cavalerie.

La 25 octombrie 1944, ultima brazdă de pământ românesc a fost eliberată!

La eliberarea părţii de nord-vest a României de sub ocupaţia ungară, împreună cu armata sovietică, armata română a participat cu 27 de divizii, un corp aerian, două brigăzi de artilerie a.a. şi numeroase alte unităţi şi formaţiuni, totalizând un efectiv de 265.735 militari. Comunicatul oficial, dat la 25 octombrie 1944, arată mărimea jertfei româneşti în lupta pentru recucerirea întregului Ardeal: 1.500 ofiţeri, 1.400 subofiţeri, 62.000 oameni de trupă morţi, răniţi şi dispăruţi. Ca să se ştie că am dezrobit Ardealul cu sângele fraţilor noştri.

Artileria sprijină cu foc traversarea Tisei

Artileria Diviziei 11 infanterie executând foc la Oarba de Mureş (septembrie 1944)

38



Înfrângerea definitivă a inamicului în partea de nord-vest a ţării s-a produs cu pierderi uriaşe. Numai D 9 Inf. a pierdut în luptă: ofiţeri - 24 morţi, 65 răniţi, subofiţeri - 7 morţi, 46 răniţi, gradaţi şi soldaţi - 500 morţi şi 3.600 răniţi. Se estimează că au căzut în luptă şi au fost răniţi peste 10.000 de militari români. Prima operaţie ofensivă dusă de trupele române în Podişul transilvan s-a încheiat

cu înfrângerea grupării inamicului pătruns la sud de Mureş şi pe Arieş şi realizarea capetelor de pod la nord de Mureş şi Arieş în zonele: Târgu Mureş-Cipău-Luduş-Viişoara. Jertfele au fost imense, dar s-au creat condiţii favorabile pentru reluarea ofen-sivei în scopul desăvârşirii eliberării părţii de nord-vest a României.

Prin Ordinul de zi nr. 392 bis din 29 octombrie 1944, comandantul Armatei 4, general de corp de armată Gheorghe Avramescu se adresa astfel sub-ordonaţilor: „La chemarea ţării, pentru dezrobirea Ardealului, răpit prin Diktatul de la Viena, aţi răs-puns cu însufleţire şi credinţă în izbânda dreptăţii poporului nostru. Tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu pieptul vostru aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului, care voia să ajungă la Carpaţi. Apoi, alături de marea armată sovietică, aţi trecut la atac şi, după lupte grele, de zi şi de noapte, fără răgaz, aţi înfrânt dârza apărare a Mureşului. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul nostru scump (…). Azi, când avangărzile trec pe pământ străin, pentru desăvârşirea înfrângerii definitive a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi, voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul. Pentru cei ce au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi înscris în cartea de aur a neamului. Încrezători în destinele neamului şi luând pilda de la cei ce au pus Patria mai presus decât viaţa, continuăm lupta.”

Au urmat luptele de pe Teritoriul Ungariei:După înfrângerea trupelor germane şi ungare

aflate pe teritoriul naţional, Armata Română a con-tinuat operaţiile militare pe teritoriul Ungariei, între 6 oct. 1944, când a început Operaţia „Debreţin”, şi până pe 15 ianuarie 1945, când Corpul 7 Armată a fost scos din Budapesta. Armata Română a angajat în Ungaria două Comandamente de Armată (I şi IV), cinci comandamente de corp de armată (2, 4, 6, 7) şi de cavalerie, 17 divizii de infanterie, cavalerie şi de munte, un Corp aerian, două brigăzi de artilerie a.a., o brigadă de căi ferate, un regiment de pontonieri, 9 batalioane de drumuri şi alte unităţi şi formaţiuni de diferite arme, însumând un efectiv de peste 210.000.

Luptând în compunerea Frontului 2 Ucrai-nean, trupele române au străbătut prin lupte peste 250-300 km, au cucerit trei masive muntoase (Mátra, Bükk, Hegyalia), au forţat patru cursuri de apă (Tisa, Bodrog, Hernád şi Ipoly) şi au alungat inamicul din 1237 localităţi, din care 14 oraşe. Peste 80% din timp, marile unităţi române s-au aflat în ofensivă, umăr la umăr cu cele sovietice vecine. Pierderile suferite de Armata Română s-au cifrat la 42.000 mi-litari (20 % din efectivele angajate în luptă). Teatrul de acţiuni militare la care au fost angajate trupele române, la aripa de sud a frontului sovieto-german, constituia cheia pentru deschiderea direcţiilor stra-tegice către Austria şi Cehoslovacia, care duceau spre centrele vitale ale Germaniei.

Cimitirele din Ungaria sunt pline de oseminte de eroi români. La Budapesta (Rákosliget), Debreţin, Dany sau Tápiósüly. Pe obeliscul din cimitirul ul-

timei localităţi pomenite este scris: „Neuitată va rămâne amintirea celor 240 eroi ostaţi români care şi-au vărsat sângele pentru eliberarea patriei noastre. Locuitorii comunei Tápiósüly, 1945”.

Pe teritoriul Cehoslovaciei, Armata Română a acţionat cu majoritatea forţelor, începând cu 18 decembrie 1944 şi cu totalitatea lor, după 22 ianua-rie 1945, după sosirea Corpului 7 armată din Bu-dapesta. Scos din luptă de sovietici pentru a nu participa la eliberarea capitalei ungare, deşi pur- tase lupte grele până la Dunăre şi Gara Centrală. Un

Coloană de blindate în Transilvania

Ostaşi români în munţii Fatra (Cehoslovacia), martie 1945

39


COLUMNA 2000

încheierea acesteia îşi întreba tatăl, desigur îngrijo-rat de soarta lui: „La vie au înflorit caişii?” Nu pot să uit acest document din care am desprins, ca de atâtea ori, de-a lungul istoriei noastre, sufletul curat şi creştin al ostaşului român, trimis să lupte pentru o cauză dreaptă, înfrângerea fascismului, că aşa l-a chemat datoria faţă de Ţară şi Tricolor, dar ale cărui gânduri, în clipele de răgaz, se îndreptau spre ai lui, cei de acasă, spre satul drag din Banat, cu regret că nu poate participa la viaţa acestuia, înmugurită de noua primăvară. Nobile şi înălţătoare gânduri!

Cu Regimentul 2 care de luptă românii vor ajunge până în Pădurea Vieneză. Finalul războiului european găseşte Armata Română, pe 12 mai 1945, lup- tând cu ultimele rezistenţe fasciste, cele de la postul de radio „Donau”, deşi capitularea necondiţionată a armatelor germane, a Germaniei naziste, fusese semnată de căpeteniile acesteia, în faţa reprezentan-ţilor victorioşi ai Marilor Puteri, pe 9 mai 1945.

Ca un învăţământ: în cele 265 de zile şi nopţi de lupte, peste fruntariile Ţării, în Campania din Vest, Armata Română s-a acoperit de glorie. Dar şi jertfele au fost mari! Cei care au luptat atunci şi s-au întors pe jos din Cehoslovacia, în 3 august 1945, o parte fiind primiţi cu flori şi urale de locuitorii capitalei Banatului şi astăzi mai sunt în viaţă. Veteranii de război, ajunşi la o vârstă înaintată, trebuie cinstiţi şi onoraţi aşa cum se cuvine. Ei fac parte din patri-moniul naţional, din acele documente vii, datorită cărora România s-a bucurat, în Ziua Victoriei, de preţuire şi respect, fiind considerată ca a patra putere militară care a biruit fascismul.

Am onoarea să vă salut, cu respect şi stimă, dragi veterani de război! Îmi pare nespus de rău că nu pot saluta şi pe tatăl meu, veteranul de război, luptă- tor în campania din răsărit, Constantin Gomboş, care ne priveşte, de câteva luni, din Împărăţia ceru-rilor!

Col. (rtr.) CONSTANTIN C. GOMBOŞ

Pagini de istorie

pilot român, Mircea T. Bădulescu, cu formaţia sa de avioane în picaj, lovise şi făcuse inutilizabil podul de peste Dunăre „Elisabeta” (vestitul „Pod cu Lan-ţuri”), faima Budapestei, ratat de mai multe ori de aviatorii Armatei Roşii.

Armata Română a angajat în lupte două coman-damente de armată (I şi IV), patru comandamente de Corp de armată (2, 4, 6, 7), cu 16 divizii de infan-terie, cavalerie şi munte, o divizie de apărare a.a., un Corp Aerian, un regiment de care de luptă, un regiment de căi ferate, un regiment de pontonieri, şase batalioane de drumuri şi alte unităţi de diferite arme, însumând un efectiv de peste 248.000 militari. Luptând în compunerea Frontului 2 Ucrainean, trupele române au străbătut prin lupte peste 400 km, au forţat patru cursuri mari de apă (Hronul, Nitra, Váhul şi Morava), au cucerit 10 masive muntoase (Tatra Mică, Metalici Slovaci, Fatra Mare, Nitra, Carpaţii Albi), au alungat inamicul din 1722 localităţi, între care 31 oraşe. În total, unităţile şi marile unităţi române au participat la 259 lupte mai importante şi au pierdut 66.495 militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), adică 30% din efectivele angajate în luptă. Timp de aproape cinci luni, ostaşii români au acţionat pe o direcţie strategică importantă, care ducea spre centrele vitale ale Germaniei. A participat la: Operaţia de apărare „Seńa-Turna” (18 dec. 1944-11 ian.1945), Operaţia „Rożńava” (12-31 ian. 1945), cucerirea masivului Javorina (29 ian-1 martie 1945), Operaţia, „Zvolen” (10 febr.-26 martie 1945), Operaţia ofensivă între râurile Hron şi Morava (25 martie-15 aprilie 1945), Operaţia „Praga” (8-12 mai 1945). Luptele au fost deosebit de crâncene ele desfăşurându-se pe o vreme nefavorabilă, cu ninsori şi ploi abundente, într-un spaţiu geografic cu masive muntoase unde inamicul avea puncte de rezistenţă întărite şi cursuri de apă orientate, în general, per-pendicular pe direcţia de ofensivă.

La Zvolen, în Cimitirul Eroilor, au fost adunate osemintele ostaşilor români de pe întregul teritoriu al fostei Cehosovacii, însumând peste 11.000 de eroi. Pe monumentul funerar, în stil de sarcofag roman, înconjurat de lauri, scrie: „Glorie veşnică eroilor români căzuţi în luptele pentru eliberarea Repu- blicii Cehoslovace de jugul fascist – 1944-1945”.

La Banská–Bystrica, azi în Slovacia, pe Monu-mentul eroilor din centrul oraşului găsim înscris, în limbile slovacă şi română: „Mulţumim armatei române, eliberatoarea oraşului!”

În documentarea mea am găsit o mărturie deosebită: scrisoarea de pe front a unui sergent din Nerău-Timiş, care făcea parte din Detaşamentul „Bistriţa ” ce lupta în aceea zonă slovacă şi care, la

Ostaşi din Regimentul 2 dorobanţi în atac la Oarba de Mureş

40


COLUMNA 2000Patrimoniu

COMEMORARE 75

IOACHIM MILOIA(1897-1940)

Ioachim Miloia, ilustra personalitate a vieţii cul-turale bănăţene din perioada interbelică, s-a născut în 3 mai 18971 în Ferendia, judeţul Timiş, fiind fiul învăţătorului Achim Miloia şi al Mariei (născută Popescu). A urmat primele cursuri şcolare în satul natal, aici fiindu-i dascăl tatăl său. În arhiva şcolii din Ferendia se păstrează cataloagele şcolii în care figurează elevul Miloia, acesta având rezultate foarte bune la învăţătură.

În anul 1908, familia Miloia s-a stabilit în Caran-sebeş. În necrologul consacrat lui Achim Miloia în „Foaia Diecezană” din Caranse-beş (19 februarie 1917) se arată că acesta „ca învăţător pensionat s-a aşezat în oraşul nostru pentru ca să poată da feciorilor săi Va-sile2 (studiază ped.[agogia] sup.[erioară] Budapesta, de prezent sublocotenent î.r.) şi Achim (teolog3) o creştere mai aleasă”. Achim Miloia a activat în Caran-sebeş „timp de cinci ani, în func-ţia de casier la Banca Sebeşana, iar în ultimii trei ani din viaţă a fost în serviciul Consistoriului, fiind angajat ca ajutor de exactor, lucrând cu zel neobosit până cu două săptămâni înainte de înce-tarea din viaţă”.4 Aceste precizări din necrologul amintit sunt de folos în înţelegerea legăturilor pe care le-a avut, tot timpul, Ioachim Miloia cu Consistoriul din Caransebeş şi cu Banca Sebeşana, aşa cum reiese din corespondenţa sa familială, adică dintr-o seamă de scrisori către mama lui şi către fratele său Vasile (Vasi).

În perioada 1908 -1916, Ioachim Miloia a învăţat carte la liceul de stat m. reg. [maghiar regesc - n.n. – A. T.] din Caransebeş. În Testimoniul gimnazial de maturitate (tradus din limba maghiară) se arată că Ioachim Miloia „de religiunea greco-orientală, după ce a terminat cursul secundar şi anume cl. I-VIII în liceul de stat m. reg. din Caransebeş în anii şcolari 1908/909 – 1915/916 şi a dovedit purtare morală bună, a depus ’naintea comisiunii subsemnate esamen de maturitate

cu următorul resultat: Din limba şi literatura maghiară: foarte bine. Din limba şi literatura latină: foarte bine. Din istorie: foarte bine. Din matematică: foarte bine. Din fizică: bine. Din limba şi literatura elină pe baza ord. ministeriale de culte şi instrucţiune publică de sub. Nr. 31072/1908: bine. Din celelalte studii gimnasiale a dovedit următorul progres: În religiune: foarte bine. În limba şi literatura elină: foarte bine. În limba şi litera-tura germană: bine. În propedentica filozofică: foarte bine. În geografie: foarte bine. În ştiinţele naturale: bine. În geometria desenativă: foarte bine.”5

În anii 1916/17 – 1918/19 a studiat la Institutul Teologic care i-a acordat un Absolutoriu (diplomă), în 7/20 iunie 1919, în care se consemnează că Ioachim Miloia de religiunea greco-ori-entală (...) absolvind opt clase gimnaziale cu maturitate a fost elev ordinar al Institutului teo-logic diecezan gr. or. din Caran-sebeş, în anii şcolari 1916/17, 1917/18 şi 1918/19 şi a obţinut din studiile prescrise calculii, din: Cursul I. Arheologia biblică: lăudabil. Exigeză: lăudabil. Isa-gogia T.[estamentului] V[echi] şi N[ou]: bun. Istoria bisericeas-că: lăudabil. Limba română: lă-udabil. Pedagogie: lăudabil. Ti-pic: bun. Cântarea bisericească: suficient. Muzica vocală: bun.

Muzica instrumentală: bun. Purtarea: bună. Cursul II. Exigeză: foarte bun. Teologia fundamentală: foarte bun. Teologia dogmatică: foarte bun. Teologia morală: lăudabil. Istoria bisericii române: lăudabil. Pedago-gie: lăudabil. Tipic: lăudabil. Cântarea bisericească: bun. Muzica vocală: lăudabil. Muzica instrumentală: lăudabil. Purtarea morală: bună. Cursul III. Exigeză: lăudabil. Teologia pastorală şi Liturgica: foarte bun. Dreptul bisericesc: bun. Retorica bisericească: foarte bun. Catihetica: lăudabil. Stilistica: foarte bun. Limba română: foarte bun. Pedagogie: bun. Constituţia pa-triei: foarte bun. Economie: bun. Contabilitatea bise-ricească: lăudabil. Tipic: bun. Cântarea bisericească:

41


COLUMNA 2000 Patrimoniu

bun. Muzică vocală: bun. Muzica instrumentală: bun. Purtarea morală: corespunzătoare. Director: Dr. Iosif Olariu. L. S. Profesori: Andrei Ghidiu, protopresbiter. Dr. Petru Barbu, Dr. Dimitrie Cioloca, Dr. Vasile Loi-chiţa, George Petrescu.”6

Lui Ioachim Miloia i s-a acordat şi un Certificat interimal, din partea Direcţiunii Institutului pedagogic confesional gr. or. român din Caransebeş. Direcţiunea respectivă confirmă că acesta (...) supunându-se la examenul de cvalificaţie învăţătorească, ţinută în zilele 10/23 şi 11/24 iunie 1919, a fost declarat învăţător cvalificat pentru şcoalele confesionale gr. or. române din patrie. Acest certificat interimal are valoare până la liberarea diplomei de învăţător prin Venerabilul Conzistor diecezan”.7

Ioachim Miloia, însă, nu s-a consacrat carierei de învăţător confesional, ci a urmat studiile superioare la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Pe baza Absolutoriului Teologic, el s-a înscris în anul III la Facultatea de Filosofie şi Litere8 din Capitală.

În anul universitar 1919/1920, Miloia a frec-ventat şi anul IV de la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. A obţinut, la această instituţie, urmă-toarele note: a) Desen – bine; b) sculptură – bine; c) artă decorativă – bine; d) anatomie – binişor; e) perspectivă – bine; f) istoria artelor – bine.9

La Bucureşti, Miloia a fost bursier al Consiliului Dirigent. Ar fi putut să-şi termine studiile universita-re în Capitală, dar doar după un an, în care a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie de aici, nu şi-a putut stăvili dorinţa de a pleca în Italia pentru a se desăvârşi în domeniul artelor plastice.

Din schiţarea în ciornă a unei cereri către „Domnul Secretar General!” (probabil al Resortului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Cluj) aflăm că Miloia - „fost bursier al Cons. Dir. în a. şc. 1919/20 la Bucureşti” - solicita, în vara anului 1920, o bursă de 6000 lei, pe anul şcolar 1920/1921, „pentru a-şi putea continua studiile la Academia de Belle-arte şi şcoala superioară de arte şi meserii din Milano.” În încheiere menţio-nează: „Voind eu a mă specializa în artă decorativă în legătură cu şcoala superioară de industrie artistică, ca absolvind să mă pot dedica cu totul dezvoltării industriei noastre naţionale. Vă rog încă o dată pen-tru conferirea unei burse întregi”.10 Dacă rugămintea aceasta va fi fost adresată , respectiv Inspectoratului Teatrelor din Transilvania şi Banat al Ministerului Cultelor şi Artelor, solicitarea acelei burse întregi nu a fost aprobată. Ştim aceasta din corespondenţa, din anul următor, a lui Miloia, cu mama lui, la Caransebeş. Mai amintim că directorul Resortului Cultelor şi Artelor din Cluj i-a restituit lui Miloia actele care au însoţit cererea lui pentru acordarea bursei. L-a înştiinţat doar atât: „DOMNULE, Avem onoarea a-vă (sic) re-trimite actele ce au format ca document, pe lângă cererea

D-voastră, pentru bursa de artă. Ministerul Cultelor şi Artelor [Semnătura lui Emil Isac] p. Directorul Secţiei Artelor (Cluj, la 11 aprilie 1921)”11

În toamna anului 1920, Ioachim Miloia a plecat la studii în Italia. La mijlocul lunii noiembrie a ajuns la Milano. Acolo nu s-a putut înscrie la Academia de Arte Frumoase, de aceea a plecat la Roma, unde, în urma unor examene, a fost admis la Institutul regesc de arte frumoase. (R. Instituto Superiore di Belle Arti di Roma).

Spre norocul său, Miloia a primit bursă din partea Consistorului Metropolitan din Sibiu – aşa cum aflăm dintr-o scrisoare a lui către mama sa, din 21 ianuarie 1921.

Într-un Certificat, eliberat de Institutul de Arte Fru-moase din Roma, în data de 6 iulie 1921, se consem-nează că Miloia, în sesiunea din iunie 1921 a promovat examenele „obţinând nota 9/10 ca punct de merit”12

Acelaşi institut, în anul următor, printr-un certi-ficat din 12 iulie, adevereşte că Miloia „a frecventat regulat cursul de „Restaurare a picturilor antice” şi a fost licenţiat cu 10/10 ca notă de merit”13. Exact după o săptămână institutul certifică că, în sesiunea de vară 1922, Miloia a promovat examenul cursului superior de decoraţiune obţinând ca notă de merit 10/10”.14

Despre absolvirea, în luna iunie 1922, a Institutului Superior al Statului de Belle-Arte din Roma, avem informaţiii interesante în scrisoarea din 27 iunie 1922 (întreruptă, apoi reluată în prima zi a lunii următoare: 1 iulie), trimisă de Miloia mamei sale, la Caransebeş: „N-am putut termina scrisoarea, deoarece în zilele din urmă n-am mai ştiut unde-mi stă capul, fiind ultimele zile ale anului şcolar. Câtă bătaie de cap am mai avut şi cu espoziţiunea lucrărilor pentru comisia esamina-toare, care a trecut în sfârşit ieri. Acum, har Domnului, am terminat şi cu şcoala şi mi s-a spus rezultatul cu toate că diploma ne-o dă abia peste vr-o 3-4 zile. Anul trecut, dacă îţi aduci aminte, am luat nota 9 la esamen şi mă necăjeam că-mi lipseşte un număr până la nota cea mai mare, adecă până la 10. Anul acesta apoi, cu ajutorul lui Dzeu, am mai adăugat şi numărul acela, încât am luat nota cea mai bună, adecă, 10! Acum apoi sunt mulţumit, îmi am diploma şi am isprăvit-o cu şcoala, de acum voi putea să lucrez aşa cum am simţit eu fără să mai vină unul şi altul să-mi spună „asta fă-o aşa, asta aşa!”. Teza mea de licenţă a fost o lucrare religioasă: „Isus înviind fata văduvii din Nain”, care am lucrat-o cu mult suflet şi care mi-a reuşit bine, încât a plăcut foarte mult la toată lumea. De acum apoi se începe adevăratul studiu artistic, adevărata muncă pe barba proprie şi nu pentru academie sau pentru gustul profesorului”.

În vara anului 1922 Ioachim Miloia a rămas în Italia. În epistola din 16 iulie îi scrie mamei sale că: „Toţi băieţii pleacă în ţară, partea mai mare a şi plecat – rămânem numai trei aici (...) Cu ajutorul lui D-zeu

42



am terminat anul şcolar luându-mi diploma institutu-lui. Sunt cu atât mai fericit, cu cât, cu toată mizeria care am dus-o, am putut obţine cea mai bună notă posibilă, adecă nota 10. Acum sunt liber, cu şcoala am gătat, dar apoi de acum se începe adevăratul studiu pe barba proprie. În acest scop am căutat să mă aranjez, să găsesc un local unde să pot lucra (...) Aici apoi am avut noroc şi eu odată. Aici, ateliere nu se găsesc deloc – şi care se găsesc sunt enorm de scumpe. Eu însă, cum zic, am avut norocul că am putut închiria un atelier până la 1 noiembrie. Am aici atelierul în care ai băga toate odăile noastre de două ori, am o cancelarie (birou - n.n. A. T.) foarte elegantă, am antreu şi o altă cameră pentru îmbrăcat şi toaletă. Acum îţi scriu deja din atelier unde mă simt foarte fericit. Care cum aude că plă-tesc numai 150 de lire pe lună (cât aş plăti pe o cameră simplă de tot ca s-o locuiesc) îşi face cruce, mirându-se ce noroc a dat peste mine. Aici sper să lucrez mult până când îmi va expira termenul şi după aceasta să-mi iau adio de la Roma şi să plec la Florenţa”.

În vara anului următor, Mi-loia se va stabili la Florenţa, dar doar pentru puţin timp, având nevoie pentru documentare, în vederea elaborării tezei de doctorat, căci, în toamna anului 1922, el s-a înscris la Univer-sitatea din Roma. Despre acest fapt îşi înştiinţează mama prin-tr-o scrisoare din 5 decembrie: „Nu ţi-am scris până acum că m-am înscris aici la Universi-tate (...) Dacă-mi ajută D-zeu, cel mult peste doi ani, îmi voi lua doctoratul (...) Ştii că eu când am fost la Buc.[ureşti] şi atunci am fost înscris la universitate în anul III. Aici încă nu-i sigur că mă voi înscrie în al IV-lea, dar, în cel mai rău caz, voi fi înscris în al III-lea”. A fost admis în anul III, aşa cum se adevereşte şi într-o certificare făcută de secretariatul Universităţii Regale de Studii din Roma: „Se certifică că rezultă din actele acestui Secretariat că dl. Ioachim Miloia (...) a fost înscris regulamentar în anul al treilea în Istoria Artelor, deoarece avea licenţa în teologie şi fusese înscris în anul al treilea de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti. Înscrierea lui Miloia la Cursul pentru Laurea ştiinţifică în Istoria Artelor s-a făcut în anul şcolar 1922-23”15

În sesiunea din iarnă a anului 1924, şi-a susţinut doctoratul în istoria artelor, cu teza Curentul goticului

internaţional şi fraţii Lorenzo şi Jacopo Salimbeni din San Severino.

În privinţa studiilor lui Miloia în domeniul istoriei artei, o clarificare importantă ne-o dă un certificat eli-berat de secretariatul Universităţii Regale de Studii din Roma, în 30 aprilie 1931: „Se certifică că rezultă din actele acestui Secretariat că dl. Ioachim Miloia (...) a frecventat la această Universitate regală anul al treilea şi al patrulea al Cursului pentru Laurea ştiinţifică în Istoria Artelor în anii şcolari 1922-1923; 1923-1924 şi a trecut următoarele examene:

- Epigrafie şi antichităţi romane [nota]: douăzeci şi şapte pe treizeci (anual) (prof. Cardinali)

- Literatura latină a Evului Mediu: douăzeci şi unu pe treizeci (anual) (prof. Ermini)

- Istoria Artei medievale şi moderne (bienal): treizeci pe treizeci (Cursul prof. A. Venturi)

- Istoria artei medievale şi moderne (anual): treizeci pe treizeci (Cursul prof. Longhi)

- Arheologie şi istoria Artei (bienal): douăzeci şi şapte pe 30 (Cursul prof. Mariani)

- Arheologie şi istoria Artei (anual): douăzeci şi patru pe 30 (Cursul prof. Giglioli)

- Arheologia creştină (anu-al): douăzeci şi şapte pe 30 (Cursul prof. Marucchi)

- Examen de laure ştiinţifi-că în Istoria Artelor, susţinut în 16 decembrie 1924, cu puncte unasutăzece pe unasutăzece”16

Diploma de doctorat i s-a eliberat în 17 decembrie 1924. Atunci, în aceeaşi zi, Miloia a prezentat, pentru anul univer-

sitar 1924/1925 „cerere de înscriere în anul al 4 –lea de Litere”17

Susţinerea tezei de doctorat Legenda crucii în literatura şi arta medievală a avut loc în 26 aprilie 1927. Evenimentul este descris într-o epistolă scrisă celor de acasă, chiar în aceeaşi zi: „Iubiţii mei, cu marele ajutor al lui Dumnezeu, la orele 4 după masă, am intrat în maşină (examen, - n.n. A. T.) şi la 5 am ieşit doctor în Litere. Lucrurile au mers repede cum nu mă aşteptam (...) Se vede că am făcut impresia bună, mai cu seamă că nu mă dam deloc biruit, con-trabăteam toate argumentele cu care căutau să mă atace profesorii. În fine, când a vrut Dzeu, s-au făcut orele 5 şi am ieşit. Aşteptam afară, ca să delibereze comisia aceea de 12 profesorii şi mă gândeam că de

Bustul lui Ioachim Miloia, realizat de Aurel Gheorghe Ardeleanu,

aflat în curtea Bisericii Ortodoxe din Iosefin, Timişoara

43



trântit nu mă pot trânti de acum, căci n-am tăcut un moment, eram sigur de un 70 pe 110 (110 este nota cea mai mare). Mă cheamă din nou înăuntru, decanul se scoală solemn în picioare şi zice: Am onoarea să-ţi comunic că comisia te-a proclamat doctor în litere cu nota 105 pe 110! Ei, bine, la toate m-aş fi aşteptat, dar la notă aşa mare, nu!”

Referitor la acest doctorat al lui Miloia, informaţii în plus se pot desprinde din Certificatul eliberat, în 1 mai 1931, de către secretariatul Universităţii Regale de Studii din Roma: „Se certifică că rezultă din ac-tele acestui secretariat că dl Ioachim Miloia (...) în 26 aprilie 1927 a obţinut laurea în Litere cu puncte unasutăcinci pe unasutăzece. Se mai certifică că dl. Ioachim Miloia a fost înscris direct în anul scolastic 1924-1925, deoarece se laurease în Istoria artelor în această Universitate şi fiindcă provenea de la o Uni-versitate românească.

La examenele speciale susţinute pentru conferirea laurei în Litere a obţinut următoarele note:

- Literatura latină a Evului Mediu: douăzeci şi şapte pe 30;

- Examen scris în istoria Artei medievale şi mo-derne: douăzeci şi şapte pe treizeci;

- Paleografie latină şi diplomatică: treizeci pe treizeci;

- Arheologie şi istoria artelor: douăzeci şi cinci pe treizeci;

- Istoria artei medievale şi moderne: treizeci pe treizeci;

- Istoria Risorgimentului italian: douăzeci şi patru pe treizeci;

- Istoria modernă: douăzeci şi doi pe treizeci;- Examen scris din latină: optzeci pe treizeci.

* **

Miloia s-a întors acasă, la Caransebeş, de la studii din Italia, în a doua decadă a lunii mai 1927.

În luna următoare a plecat la Bucureşti, să-şi gă-sească serviciu. Avusese promisiuni că va fi angajat în învăţământul universitar. Nu a putut rezolva nimic, în acest sens.

În septembrie 1927 a fost angajat în postul de profesor de desen la Şcoala Normală de Învăţători din Timişoara.

Din toamna anului 1927 a activat în cadrul Aso-ciaţiei Culturale Bănăţene, deplasându-se în localităţi rurale, pentru a ţine o seamă de conferinţe.

Cu începere din 28 ianuarie 1928 a fost numit în funcţia de director al Muzeului Comunal din Timişoara (Muzeul Bănăţean).

La muzeu, în 30 ianuarie 1928, s-a desfăşurat adunarea Societăţii de Istorie şi Arheologie din

Timişoara, împrejurare în care Miloia a fost ales secretar general al acestei organizaţii (Din anul 1930 va fi preşedinte al S.I.A.T.). La această adunare, la propunerea lui Ioachim Miloia, s-a votat o moţiune prin care se solicita mutarea de la Lugoj la Timişoara a sediului Filialei Banat a Comisiunii Monumen-telor Istorice. Secţiunea C.M.I. pentru Transilva-nia, Cluj, îi comunică lui Miloia că, în şedinţa din 6 VIII 1928 a fost ales membru corespondent al acestei instituţii. Secretar era dr. C. Daicoviciu, prieten al lui Ioachim Miloia.

Comisia Monumentelor Istorice pentru Banat şi-a mutat sediul la Timişoara, în aprilie 1929, iar în şedinţa acesteia din vara acelui an, directorul Muzeului Bănă-ţean a fost ales vicepreşedinte şi secretar al C.M.I.B.

În vara anului 1929 Miloia a efectuat lucrări de restaurare a picturii Bisericii ortodoxe române din Lipova. De asemenea în acel an a întreprins cercetări la biserici din Lugoj, la Mănăstirea Săracă din Şemlacul Mic, la biserici din Denta, Clopodia, Caransebeş (Sf. Ioan Botezătorul) şi la bisericile de lemn din Urseni, Berini şi Duboz.

Tot în acelaşi an, el a efectuat cercetări la Ce-tatea Aradului, la Palatul Cultural de aici – muzeu şi bibliotecă –, la muzeul din Lugoj, la colecţiile particulare de artă din această localitate şi din Buziaş şi Caransebeş.

Pentru a avea un util instrument de lucru, în anul 1928 Miloia a alcătuit şi a difuzat în localităţile Ba-natului un chestionar complex, istorico-arheologic.

În ianuarie 1929, el a scos primul număr al „Ana-lelor Banatului” pe anul 1928 – publicaţie care, în cele nouă fascicole apărute până la sfârşitul anului 1931, s-a impus, cu brio, în cadrul publicisticii culturale din această provincie.

Într-o Decizie, dată de Tribunalul Timiş-Torontal, Secţia III se „dispune: înscrierea în registrul de firme al publicaţiei periodice „Analele Banatului”, pe numele petiţionarului Dr. Ioachim Miloia ca propietar”.20

După cum aflăm dintr-o COPIE de pe ordinul Mi-nisterului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor Nr. 22695 din 15 II 1930, înregistrată la Şcoala Politehnică din Timişoara, sub No. 559 din 18 II. 193021, „potrivit recomandării consiliului profesoral al Şcolii Politeh-nice din Timişoara, Ministerul a aprobat numirea Dlui Ioachim Miloia, licenţiat al Institutului de B-arte din Roma şi Dr. în istoria Artelor, pe ziua de 1 ian. 1930, în postul de asistent suplinitor pe lângă catedra de „Geometrie Descriptivă” de la menţionata şcoală”.

În primăvara aceluiaşi an, Societatea Academia Artelor Frumoase din Timişoara a hotărât organizarea lecţiilor de educaţie artistică – unul din proiectele importante ale programului său de activitate. În acest sens Comitetul de direcţie al Asociaţiei l-a solicitat pe Miloia să predea lecţii din domeniul Istoriei artelor22.

44



Asemenea lecţii au fost ţinute de Ioachim Miloia, la Muzeul Bănăţean.

În luna noiembrie 1930, Miloia a fost ales membru în Comitetul Central al Astrei, de la Sibiu. Asocia-ţiunea pentru literatură română şi cultura poporului român („Astra”) i-a comunicat această alegere, printr-o înştiinţare23: „Mult Stimate Domnule, ne face o deo-sebită plăcere a vă aduce la cunoştiinţă că adunarea generală a instituţiunii noastre, ţinută la Caransebeş în zilele de 13 şi 14 Noiembrie 1930, V’a ales, cu aclamaţie, membru pentru literatura română şi cultura poporului român” (Astra) pentru un period de 5 ani (1930/31 – 1934/35).”

Cu începere din anul 1931, Miloia a fost preocupat de înfiinţarea unei subdirecţii a Arhivelor Statului la Timişoara. Iniţiativa lui a fost menţionată de Constan-tin Moisil, directorul Direcţiunii Arhivelor Statului din Bucureşti, în scrisoarea tri-misă Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, la 31 martie 1932, prin care propunea înfiinţarea acestei instituţii în capitala Banatului”.24

Biografia lui Miloia va fi marcată benefic, în anul 1932, de un eveniment fundamental din viaţa culturală a Banatului, anu-me constituirea, la Timişoara, a Institutului Social Banat-Crişa-na, care „timp de 14 ani (1932-1946) a reprezentat un centru de cristalizare a activităţii ştiinţifice şi civice a numeroşi intelectuali bănăţeni”.25 Ioachim Miloia a deţinut funcţia de preşedinte al Secţiei Culturală Artistică a acestui institut. Cu începere din anul 1933, a apărut publicaţia „Revista Institutului Social Banat-Crişana, al cărei director a fost dr. Cornel Groşforean, iar redactor: Ioachim Miloia. (Funcţia de redactor al acestei publi-caţii a avut-o Miloia în anii 1933-1936. Începând cu numărul 17, de pe ianuarie-iunie 1937, pe frontispiciul revistei apare numai numele directorului dr. Cornel Grofşorean).

Societatea Numismatică Română din Bucureşti l-a anunţat pe Miloia, printr-o înştiinţare din 11 mai 1933, că el, în adunarea generală, din 17 aprilie, a fost „pro-clamat membru coresponedent al acestei societăţi”.26

Anul 1937 este cu totul aparte în viaţa lui Ioachim Miloia. Atunci a fost numit director al Direcţiei Arhi-velor Regionale Bănăţene, înfiinţată prin Deciziunea No 115139/1937 a Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor. Potrivit acestei decizii, în funcţia de director al instituţiei a fost numit Ioachim Miloia cu începere din 1 iulie.

Despre activitatea arhivistică a lui Ioachim Mi-loia au fost publicate două studii temeinice, unul de Tiberiu Moţ (Ioachim Miloia, în volumul „Figuri de arhivişti”, editat de Direcţia Generală a Arhivelor Sta-tului, Bucureşti, 1971), celălalt de Gheorghe Mudura (Ioachim Miloia – întemeietor al Arhivelor Banatului, în volumul „Un erudit cărturar – Ioachim Miloia”, Editura Eurostampa, Timişoara, 1997); ambii autori au fost directori ai Direcţiei Judeţene Timiş a Arhivelor Naţionale ale României.

În 11,12,13 septembrie 1937, în Timişoara a avut loc Congresul Astrei – centrale, împrejurare în care a fost inaugurată noua formă a reorganizării despăr-ţămintelor din această parte a ţării, fiind cuprinse în Regionala Astrei din Banat. Ioachim Miloia a fost numit preşedintele Secţiei istorice-etno-muzeale a acestei organizaţii. Aurel Bugariu (1911-1990) men-

ţiona că „peste tot în manifestă-rile culturale din raza Ţinutului Timiş a fost prezentă şi activa personalitate a lui I. Miloia. Regionala din Banat a „Astrei” îşi are programul cultural fixat de acest ilustru dispărut”.27

În acei ani, în Timişoara se încerca să se găsească o mo-dalitate pentru înfiinţarea unei Episcopii. Miloia este în miezul problemelor, susţinând, cu tărie, întemeierea acestui important aşezământ religios. În acest sens este grăitor şi articolul său Iarăşi chestiunea Episcopiei Timişoa-rei, publicat în revista „Suflet nou” din Comloşu Mare (Anul IV, No 12-1, Dec.-Ian. 1937).

Înalt Prea Sfinţia Sa dr. Ni-colae Corneanu, mitropolitul Banatului, sublinia că Miloia „a fost şi un credincios mereu prezent în tot ce privea activitatea bisericească, viaţa de zi cu zi a Bisericii. El a făcut parte din „corporaţiile – cum se spunea atunci – parohiale şi eparhiale. Deoarece la Timişoara ortodocşii români se zbăteau să-şi redo-bândească episcopia proprie, el s-a ataşat stăruinţelor depuse în acest sens, ca simplu credincios mirean, dar şi ca deputat sinodal”28

Cu începere din primăvara anului 193829, prin decizia Primăriei Municipiului Timişoara, din 19 mai 193830, Ioachim Miloia a fost numit şef al Serviciului Cultural al Municipiului, funcţie pe care o va exercita „având delegaţiune”, rămânând astfel, în continuare, director al muzeului şi director al Arhivelor. Totodată este însărcinat, prin decizia respectivă, şi cu funcţia de administrator al Teatrului Comunal şi al Palatului Cultural.

Placa aşezată pe imobilul aflat pe Bd. Carol I din Timişoara

45



Ca şi cum nu i-ar fi fost de ajuns atâtea funcţii, în anul următor, Comitetul central al Astrei (Sibiu) l-a numit, cu începere din 1 martie 1939 „în funcţia de director al Căminului cultural la municipiul Timişoara”.31

În ultima parte a anului 1939 s-a înrăutăţit starea sănătăţii lui Ioachim Miloia. S-a internat în Clinica din Cluj, dar somităţile medicale de acolo nu au putut să-l vindece.

S-a păstrat o copie de mână a unei scrisori trimisă de el în 11 nov. 1939, lui Sarcedoţeanu, directorul general al Arhivelor Statului din Bucureşti: „Bolnav în clinica din Cluj, regret din suflet de a nu putea participa la sărbătorirea domnului profesor Moisil. Rog fiţi interpretul celor mai simţite urări de bine pe care le fac sărbătoritului atât în numele meu, cât şi al funcţionarilor direcţiunii regionale bănăţene, asigu-rându-l de întreg devotamentul şi dragostea care ne leagă de domnia-sa. Dumnezeu să-i dea sănătate şi viaţă îndelungată spre binele ştiinţei române. Director regional Miloia”32.

Ioachim Miloia s-a stins din viaţă, la Timişoara, în 25 martie 1940. A fost înmormântat în Cimitirul din str. Cosminului. În anul 1942, prin grija „Societăţii pentru ridicarea monumentelor publice”, la mormânt i s-a făcut un monument funerar – cruce, operă realizată artistic de sculptorul Romul Ladea.

În necrologul semnat N. I., apărut în „Dacia” din 28 martie 1940, se arată: „Niciodată un om mai cult, un intelectual mai desăvârşit pregătit n-a activat în mijlo-cul nostru în toate ramurile vieţii spirituale şi artistice. Organizator, cercetător al fenomenului cultural prezent şi al trecutului îndepărtat scris în sol, în acelaşi timp profesor şi om de administraţie, dr. Ioachim Miloia a fost unul din acei oameni care lucrează până la epuiza-rea totală a rezistenţei fizice, nu de dragul retribuţiilor, care nu sunt niciodată la înălţimea prestaţiilor şi nici pentru cucerirea onorurilor care sunt doar satisfacţii mediocre pentru sufletele mari”.

Prodigioasa şi valoroasa activitate culturală şi artistică a lui Ioachim Miloia a fost preţuită nu numai în Banat, ci era cunoscută şi apreciată la nivel naţional, fapt învederat, în primul rând de necrologul publicat de N. Iorga în „Neamul Românesc” din 30 aprilie 1940. Marele istoric scria, cu durere: „Între fruntaşii noii generaţii bănăţene caut în zadar unul care să fie unit mai multe cunoştinţe cu mai multă dorinţă de a lucra şi cu mai mare spor în opera pe care din fuga unei scurte vieţi a putut-o întruchipa decât harnicul muncitor cultural care a fost – cât mă doare s-o spun! – Ioachim Miloia(...) Se duce la patruzeci şi trei de ani, înainte de a-i veni clipa răsplătirii”.

Aurel Sacerdoţeanu, directorul general al Arhi-velor Statului – Bucureşti, în 11 aprilie 1940 a trimis o scrisoare Primăriei Municipiului Timişoara, în care

spunea: „Cu mâhnire, am aflat dureroasa veste că bu-nul colaborator Dr. Ioachim Miloia a trecut întru cele veşnice. Pierderea pe care o suferim toţi şi în rândul întâi, ştiinţa românească, este adânc simţită. Prin cali-tăţile sale, prin munca neîntreruptă, de fiecare moment, Dr. Ioachim Miloia era un deschizător de drumuri în Banatul românesc”33.

Activitatea desfăşurată de Ioachim Miloia, deţi-nând funcţia de director al muzeului din Timişoara, este caracterizată astfel de C. Daicoviciu: „Cu puterea de muncă ce i-o dădea tinereţea (...) cu o pricepere şi o pregătire ştiinţifică câştigată în lungi ani de studii, cu tactul său ales pe care i-l dădea firea lui blândă, Ioachim Miloia a creat din incoherentele şi răsfiratele piese îngrămădite în cursul anilor, un muzeu şi o bi-bliotecă (...) Ceea ce a realizat I. Miloia singur a fost punerea bazelor solide şi fixarea cadrelor largi ale Muzeului Bănăţean, conceput ca o icoană autentică a vieţii materiale şi spirituale a Banatului şi ca un centru de cercetări ştiinţifice asupra trecutului şi prezentului acestui admirabil colţ de ţară românească. Soarta nu i-a permis lui, ca atâtor deschizători de drumuri, să-şi vadă visul împlinit”34.

** *

Marcând un important moment comemorativ Ioachim Miloia – împlinirea a 70 de ani de la trecerea marelui cărturar la cele veşnice. Prefaţa noastră s-a axat, în principal, pe relevarea pregătirii intelectuale a lui Miloia – aducând elemente inedite din documente existente în arhiva familială Virgil Miloia – apoi, pe menţionarea multor funcţii culturale pe care le-a avut acest învăţat, în viaţa spirituală a Timişoarei. Nu m-am referit la o seamă de aspecte ale activităţii sale (care dovedesc, aşa după cum au menţionat autorii citaţi – care l-au cunoscut) precum că el a fost un deschizător de drumuri în diverse domenii ale culturii Banatului: în cercetarea istoriei artei de aici, în critica de artă, în istoria medievală, în arhivistică, în dezvoltarea presei culturale timişorene, în restaurarea monumentelor istorice; de asemenea a pictat un mare număr de bi-serici. Toate aceste aspecte sunt prezentate pe larg în lucrarea noastră Ioachim Miloia (1897-1940), apărută la Editura Eurostampa, Timişoara 2008, care urmează după volumul colectiv de studii Un erudit cărturar Ioachim Miloia, de Mircea Miloia, Aurel Turcuş, Gheorghe Mudura şi Nicolae Săcară, apărut la Editura Mirton, în anul 1997.

Pentru activitatea de artist plastic a lui Ioachim Miloia facem trimitere la lucrarea lui Mircea Miloia, Pictorul Ioachim Miloia, Ed. Eurostampa, Timişoara 2002.

AUREL TURCUŞ

46



NOTE

1 ESTRASU din Protocolulu originalu alu botezaţilor de la st’a Biser. gr. or. română din comuna Ferendia, în Comitatulu Timiş (datat 7/20 septembrie, 1907). În arhiva familială Virgil Miloia, fiul lui Ioachim Miloia (În conti-nuare: arh. V. M.).

2 Vasile Miloia (17 aprilie 1895 – 16 octombrie 1967) a devenit cadru militar.

3 Ioachim Miloia era, în acea vreme, student, anul I la Institutul Teologic şi Pedagogic diecezan din Caransebeş.

4 Necrolog Achim Miloia, în „Foaia Diecezană” din Caransebeş, din 19 februarie/4 martie 1917.

5 Testimoniu gimnasial de maturitate (tradus din limba maghiară). Echivalat la Universitatea din Bucureşti -, în 27. X. 1919, „cu diploma de absolvenţă a învăţământului secundar şi clasic-modern”. (În arh. V. M.).

6 Absolutoriu, Caransebeş, la 7/20 iunie 1919.

7 Certificat interimal, din 12/15 iunie 1919. (Arh. V. M.).

8 „Certificat”. Noi Decanul Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti certificăm că Dl Ioachim Miloia a fost înscris în baza Absolutoriului Teologic în anul al III-lea la această Facultate în anul şcolar 1919-1920”. (datat 2 ianuarie 1923).

9 Certificat nr. 135, din 1 iulie ’920, eliberat de Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti.

10 Ciorna unei cereri către „Domnul Secretar General!” (În arh. V. M.).

11 Document în arh. V. M.12 Certificat în arh. V. M.13 Certificat în arh. V. M.14 Certificat în arh. V. M.15 Certificat eliberat de se-

cretariatul Universităţii Regale de Studii din Roma, în 30 aprilie 1931. Traducerea din italiană au-torizată şi legalizată de Tribunalul Timiş-Torontal, în 13 mai 1931 (În arh. V. M.).

16 Certificat eliberat de secretariatul Universităţi Regale de Studii din Roma, în 30 aprilie 1931. (Pentru conformitatea traducerii după original italian. Timişoara, la 13 mai 1931. Nr. 61/1931. Dr. Octavian Crişmariu, interpret autorizat pentru limba italiană, pe lângă Tribunalul Timiş-Torontal. (În arh. V. M.).

17 Certificat eliberat de secretariatul Universităţii Re-gale de Studii din Roma, în 17 decembrie 1924 (Văzut de

Legaţiunea Regală a României în Italia, pentru legalizarea traducerii după original. Semnează ministrul României, Al Cretzianu. Roma, 18 decembrie, 1924). În arh. V. M.

18 Certificat eliberat de secretariatul Universităţii Regale de Studii din Roma, în 1 mai 1931 (Pentru con-formitatea traducerii după originalul italian: Dr. Octavian Crişmariu, interpret autorizat pentru limba italiană pe lângă Tribunalul Timiş-Torontal, Nr. 60/1931, Timişoara la 13 mai 1931). În arh. V. M.

19 Înştiinţare păstrată în arh. V. M.20 Deciziune a Tribunalului Timiş-Torontal, Secţia III,

din 23 martie 1929, Timişoara (În arh. V. M.).21 În arh. V. M.22 Adresă, din 12 mai 1930, către Ioachim Miloia (În

arh. V. M.).23 În arh. V. M. Înştiinţarea

a fost semnată dr. Nicolae Bălan, preşedintele adunării generale arhiepiscop şi mitropolit.

2 4 G h e o rg h e M u d u r a , Ioachim Miloia – întemeietor al Arhivelor Banatului, în volumul Un erudit cărturar – Ioachim Miloia, Editura Mirton, Timişoa-ra, 1997, p. 110.

25 Carmen Cornelia Bălan, Institutul Social Banat-Crişana. Recuperare culturală şi sociolo-gică, Editura Augusta, Timişoara 2001, p. 8.

26 Înştiinţare păstrată în arh. V. M.

27 Aurel Bugariu, Ioachim Miloia (1897 - 1940), în „Revista Banatului” nr. 1-3, Timişoara 1944.

28 Mitropolit Nicolae Cor-neanu, Omagiu postum în vol. „Un erudit cărturar...”, Timişoara 1997.

29 Dintr-o regretabilă greşea-lă de tipar, în lucrarea Ioachim Mi-loia (1897-1940) de Aurel Turcuş

(Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 100) apare anul 1937 în loc de 1938.

30 În arh. V. M.31 Înştiinţare din 11 martie 1939 (În arh. V. M.).32 În arh. V. M.33 Scrisoare publicată de Gheorghe Mudura în lucrarea

citată.34 C. Daicoviciu, Muzeul Bănăţean din Timişoara, în

„Transilvania” (Sibiu) 10, 1941, p. 729-730.

Monumentul funerar al lui Ioachim Miloia,

realizat de Romul Ladea

47



Iuliu Vuia s-a născut la 11 martie 1865, în satul Felnac, din judeţul Timiş, tată fiindu-i vrednicul învăţător Eutimiu Vuia, iar mamă, soţia acestuia, Ecaterina. Iuliu Vuia descindea, pe linie paternă, dintr-un neam foarte numeros, ai cărui membri pu-teau fi întâlniţi în tot Banatul (cum ar fi „Vuianii” din Izvin sau „Vuionii” din Lipova, din rândul cărora provenea mama marelui om de ştiinţă român Traian Vuia) şi care, totodată, a dat societăţii oameni de seamă, mulţi dintre aceştia înscriindu-se în rândul reprezentanţilor de frunte ai cul-turii româneşti bănăţene. De altfel, şi pe linie maternă, Iuliu Vuia avea o ascendenţă ilustră, căci tatăl ma-mei sale (deci bunicul său matern) a fost marele cărturar bănăţean Constantin Diaconovici Loga.

Născut şi crescut într-o fami-lie de intelectuali, Iuliu Vuia s-a arătat, încă din copilărie, deosebit de interesat de învăţătură, doved-indu-se, ca elev, foarte inteligent şi sârguincios. După ce a urmat şcoala primară în localitatea natală (sub îndrumarea părintelui său, care funcţiona ca învăţător aici), el îşi va continua studiile la Şcoala medie din Timişoara. Nevoit, însă, să renunţe a mai frecventa cursurile acesteia, Iuliu Vuia se va înscrie la Preparandia din Arad, pe care o va absolvi, în mod strălucit, în 1881.

În anul următor, îşi va susţine examenul de capacitate, obţinând distincţia maximă, printre examinatorii săi numărându-se unii dintre cei mai învăţaţi dascăli ai vremii din Banat, cum ar fi Vincenţiu Babeş, Ion Rusu şi dr. Georgiu Popa. Între 1882-1883, Iuliu Vuia predă, ca învăţător suplinitor, la o şcoală din Timişoara, în perioada respectivă el activând (în timpul său liber) şi ca secretar în cancelaria eruditului protopop Meletie Drăghici. Tot acum, după orele de curs, va fi şi colabo-rator intern la ziarul „Luminătoriul”, editat de inimosul intelectual român Pavel Rotariu.

Începând cu anul şcolar 1883-1884, Iuliu Vuia va funcţiona ca învăţător titular la Şcoala confesională românească din Remetea, unde o va cunoaşte pe Elisabeta Oniţă, cu care se va căsători. Această legătură matrimonială va dura, însă, doar un an, în urma ei nerezultând niciun copil. În anul şcolar 1884-1885, Iuliu Vuia a activat ca învăţător titular la Belinţ, iar în următorul (1885-1886), în aceeaşi calitate, la Şcoala confesională românească din comuna Chesinţ (localitate situată în apropierea Lipovei), unde se

căsătoreşte cu Eugenia Pop, fiica preotului de aici, Graţian Pop. Din acest mariaj se va naşte, la 28 ianuarie 1887, fiul său, Romulus Vuia, ce va deveni un mare spe-cialist în etnografie, antropologie şi folcloristică.

Din 1886 şi până în 1910, el va fi învăţător-director al şcolii din Comloşu Mare. Foarte activ, Iuliu Vuia, reuşeşte în numai doi ani să schimbe viaţa politico-culturală de aici, printre altele, el organizând numeroase serbări cultural-patrio-tice şi înfiinţând corul românesc din Comloşul Mare. Dovedindu-se un adevărat deşteptător al conştiin-ţei naţionale a românilor bănăţeni,

Iuliu Vuia, a fost catalogat de către autorităţile austro- ungare drept un „naţionalist exaltat” (fiind chiar mutat disciplinar timp de un an la Ciacova). S-a implicat în organizarea excursiei, din 1906, la Bucureşti, a românilor bănăţeni (acţiune făcută în scopul vizitării expoziţiei şi participării la manifestările culturale dedicate împlinirii a 40 de ani de domnie a lui Carol I). A militat pentru întemeierea Institu-tului de Economii din Sânnicolaul Mare şi a iniţiat un curs supraprimar cu caracter agricol. Totodată, urmărind culturalizarea tuturor românilor din Com- loşul Mare, a organizat în zilele de duminică, după liturghii, seri de conferinţe pe diverse teme şi serbări şcolare. De asemenea, Iuliu Vuia, este cel care a în- fiinţat în această aşezare o secţie a Astrei şi o bibliotecă.

Aniversare 150

IULIU VUIA(1865-1933)

48



Susţinuta sa activitate de promovare a interesu-lui naţional al românilor îi va atrage adversitatea autorităţilor austro-ungare (nemulţumite îndeosebi datorită opoziţiei acerbe pe care Iuliu Vuia o făcea aplicării discriminatoarei şi deznaţionalizatoarei legi a învăţământului nr. XXXVI/1907, cunoscută sub numele de „Legea lui Apponyi”, de la numele ministrului maghiar ce a iniţiat-o), care vor decide, în ianuarie 1910, să-l pensioneze, deşi nu împlinise nici măcar 45 de ani. Acum se va stabili la Caransebeş, unde va continua să militeze pentru drepturile şi libertăţile românilor din Banat. În timpul Primului Război Mondial, Iuliu Vuia, a fost arestat şi încar-cerat (mai întâi în temniţa de la Timişoara şi apoi în cea de la Seghedin), împrejurare în care a fost supus la o serie de umilinţe fizice şi psihice.

După Marea Unire, printre ai cărei artizani s-a numărat (Iuliu Vuia fiind unul dintre cei mai activi intelectuali bănăţeni în lupta pentru libertatea şi unitatea românilor aflaţi sub stăpânirea Austro-Un-gariei), revine în învăţământ (în 1919) ca învăţător la Şcoala Normală din Caransebeş. Foarte ambiţios, Iuliu Vuia va urma liceul la fără frecvenţă şi după ce îşi va lua diploma de bacalaureat se va înscrie, pe când era destul de înaintat în vârstă (54 de ani), la cursurile univer-sitare pentru profesori, organi-zate de Universitatea din Cluj, obţinând la examene note foarte mari, iar capacitatea luând-o cu calificativul „foarte bine”. În consecinţă, va deveni profesor de istorie-geografie, fiind încadrat pe acest post ca titular la Şcoala Normală din Caransebeş, căreia-i va fi şi director până în 1930 (în această calitate va face demersuri la Ministerul Instrucţiunii Publice şi va obţine fonduri cu care va înălţa şcoala cu încă un etaj şi va deschide un internat).

Dascăl erudit, iscusit şi dăruit, priceput şi energic organizator şi conducător de şcoală românească, Iuliu Vuia a fost şi un harnic şi valoros autor de manuale şcolare, cărţi de istorie şi pedagogie, opera sa însumând nu mai puţin de 24 de lucrări tipărite în volum. La acestea se adaugă un număr impresion-ant de studii şi articole ce i-au apărut în majoritatea publicaţiilor din Banat şi Transilvania, existente în vremea sa (a colaborat în permanenţă îndeosebi la „Luminătoriul”, „Dreptatea” şi „Tribuna”). Fire deosebit de întreprinzătoare, Iuliu Vuia i-a organizat pe învăţătorii români bănăţeni din protopopiatul Timişoarei într-o Reuniune a învăţătorilor, con-

tribuind, astfel, la modernizarea şi eficientizarea procesului instructiv-educativ în şcolile româneşti din Banat, dar şi la consolidarea conştiinţei şi identităţii naţionale a românilor de aici (el va fi ales prim secretar al Asociaţiei Învăţătorilor din Banat şi apoi preşedinte al acesteia, funcţie pe care o va deţine vreme de 30 de ani). Mare patriot Iuliu Vuia a luat parte activ la acţiunile premergătoare înfăptuirii Mar-ii Uniri, el fiind ales, printre altele, la 25 octombrie 1918, ca membru în Consiliul Naţional Român din Caransebeş. În calitate de delegat al acestuia, Vuia a participat, în zilele următoare, la organizarea consili-ilor naţionale locale din satele bănăţene şi la alegerile de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Iuliu Vuia va lua parte şi el, în calitate de reprezentant al Reuniunii învăţătorilor din pro-topopiatul Timişoarei (fiind desemnat să conducă întreaga delegaţie a învăţă-torilor din Banat), la măreţul act istoric de la 1 decembrie 1918, în urma căruia ţinutul său natal, Banatul, dimpreună cu Transilvania, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul

s-au unit cu Regatul României, desăvârşindu-se, astfel, statul naţional unitar român. El a fost ales, de asemenea, în Marele Sfat Naţional de la Sibiu. Iuliu Vuia a organizat şi condus Con-gresul învăţătorilor din Banat şi Transilvania, ce a avut loc, în 24 februarie 1919, la Sibiu; a fost ales preşedinte al Casinei române şi al Casei Naţionale din Caransebeş; a înfiinţat Ateneul popular de aici şi a fost ales pre-şedinte al Asociaţiei profesorilor secundari – secţia Caransebeş; a fost deputat în Parlamentul

României pentru Cercul electoral Bocşa şi a iniţiat o mare colectă pentru realizarea, la Alba Iulia, a monumentelor închinate lui Horea, Cloşca şi Crişan, dar şi pentru construirea în Bucureşti a unui cămin pentru studenţii bănăţeni.

În semn de recunoştinţă pentru neobosita activi-tate pe care a depus-o în slujba neamului şi a ţării sale, Iuliu Vuia a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de ofiţer, cu „Răsplata muncii”, clasa I şi cu Ordinul „Ferdinand I”.

Iuliu Vuia s-a pensionat la 24 iulie 1930. S-a stins din viaţă peste doar câţiva ani, în 1933, la Caransebeş. A fost înmormântat aici, alături de bunicul său matern, Constantin Diaconovici Loga.

Opera (selectiv): Fragmente din istoricul pedagogicului confesional greco-ortodox român din Arad, Arad, 1887; Curs complet de istoria

Mormântul lui Iuliu Vuia, la Caransebeş

49


COLUMNA 2000

universală a pedagogiei, Caransebeş, 1892; Cartea de învăţătură pentru şcoalele de repetiţiune eco-nomice precum şi pentru alte institute, Caransebeş, 1894, 400 p.; Şcoalele româneşti bănăţene în secolul al XVIII-lea, Orăştie, 1896; Să avem conştiinţa demnităţii noastre, Orăştie, 1897; Organizarea noastră economică, Orăştie, 1912; Carte de cetire (pentru clasa a II-a), Orăştie, 1912; Curs practic de limba română (pentru clasele III-VI), Arad, 1913; Contribuţii la istoria şcoalelor bănăţene, Arad, 1923; Districtus Valachorum. Cercurile româneşti bănăţene, în „Analele Banatu-lui”, II, nr. 2-3, Timişoara, 1929; Districtus Valacho-rum. Cercurile româneşti bănăţene. Cele din Timiş reconstruite pentru prima oară, Editura „Analele Banatului”, Tipografia „Union”, Timişoara, 1930, 49 p.

Referinţe: Necrolog, în „Foaia diecezană”, nr. 24, Caransebeş, 1933, p. 4-5; Ludovic Ciobanu, Iuliu Vuia, pedagog şi luptător naţional, Timişoara, 1934; I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire. 1582-1918, Timişoara, 1940, p. 265-267; D. Onciulescu, Date şi momente inedite din viaţa şi activitatea lui Iuliu Vuia, în „Buletinul informativ”, nr. 7-8, Timişoara, 1972; Idem, Iuliu Vuia – un

distins cărturar bănăţean, Muzeul Şcolii bănăţene, Timişoara, 1984; I. Munteanu, V. M. Zaberca, M. Sârbu, Banatul şi Marea Unire din 1918, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992; Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilor timişene, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1996, p. 312; Ioan Olărescu, Iuliu Vuia (1865-1933), în lucrarea Comloşu Mare şi Lunga. Repere istorice. Oameni care au fost, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001, p. 78-81; Tiberiu Ciobanu, Personalităţi bănăţene participante la înfăptuirea Marii Uniri – Iuliu Vuia, în „Praeuniversitaria”, anul V, nr. 5 (18), Timişoara, decembrie, 2009, p. 8; Idem, Iuliu Vuia, în Istoriografia românească din perioada 1918-1948 referitoare la Evul Mediu bănăţean, Editura Eurostampa, Timişoara, 2009, p. 23-49, 281-286; Idem, Iuliu Vuia, în Cărturari români cu preocupări referitoare la istoria medievală a Banatului. Cuprinderi biobibliografice, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010, p. 74-81, 167-168; Idem, Iuliu Vuia în Istoriografia românească din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. I-II, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010, p. 255-274 (în vol. I) şi p. 235-239 (în vol. II).


Ca redactor la ziarul Timpul, Eminescu afirma, în ediţia din 8 mai 1880: O literatură temeinică, care să ne placă nouă şi să fie originală şi pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporu-lui, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui.

În concepţia sa, pilonii de susţinere ai culturii naţionale sunt arta şi literatura populară.

Urmărindu-se evoluţia poetică, de la începuturi şi până la inegalabilul Luceafăr, s-a constatat o permanentă înrâurire a folclorului asupra creaţiei sale, influenţă care, adăugată culturii sale vaste şi harului poetic, a determinat făurirea unei creaţii literare unice.

Cunoaşterea literaturii populare începe încă din anii copilăriei, când ţăranii Ipoteştilor îi vor fi pri-

mii dascăli. Farmecul celor auzite atunci va dăinui peste timp şi Eminescu ne-o mărturiseşte nostalgic în Trecut-au anii:

Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri Şi niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri.

Dealurile natale, codrul, lacul, teii, cumpăna de la fântână, buciumul sunând cu jale, seara, la stână, colibele ţărăneşti, şezătorile din nopţile lungi de iar-nă, sunt câteva imagini receptate în copilărie, care îl vor urmări pe Eminescu tot timpul vieţii.

Astfel zise lin pădurea,Bolţi asupra-mi clătinând;Şuieram l-a ei chemareŞ-am ieşit în câmp râzând.

Aniversare 165IZVOARE FOLCLORICE ÎN OPERA EMINESCIANĂ

Patrimoniu

Eminescu e tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc

(Mircea Eliade)

50


COLUMNA 2000

Astăzi chiar de m-aş întoarceA-nţelege n-o mai pot...Unde eşti, copilărie,Cu pădurea ta cu tot?

Mare iubitor al poeziei populare, Aron Pumnul, profesorul său de la Cernăuţi, contribuie din plin la apropierea lui Eminescu faţă de folclor. După moartea dascălului, Eminescu va face o călătorie prin Transilvania. Îşi notează într-un carnet o serie de expresii populare, pe care le aude, dar şi date despre locurile pe care le străbate. Este perioada în care viitorul poet cunoaşte, prin contact direct, poporul, limba, obiceiurile şi realităţile româneşti. Ajuns la Blaj, despre care îi vorbise Aron Pumnul, Eminescu exclamă: Te salut din inimă, Romă mică! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!

Iniţierea în tainele codrului şi ale cerului prin intermediul operelor populare nu va fi însă anulată de pregătirea sa ştiinţifică şi filosofică ulterioară.

În caietele sale manuscrise găsim, păstrate cu grijă, numeroase opere literare folclorice. De altfel, în perioada activităţii în cadrul societăţii Orientul, se angajase, în 1869, să culeagă folclor din nordul Moldovei. Anii studenţiei vor aduce contactul cu tinerii intelectuali din alte regiuni ale ţării. Materialul cuprins în manuscrise este variat, căci Eminescu a cunoscut toate provinciile româneşti din peregrină-rile sale prin ţară.

A cunoscut cronicarii, literatura religioasă, a dat atenţie lui Conachi, lui Eliade, Bolintineanu, Sihleanu, Odobescu. S-a îndreptat spre Curierul românesc, Foaia pentru minte, Familia, tot aşa ca şi spre Dacia literară, România literară sau Revista română.

La Berlin se va declara entuziasmat de şcoala mitologică a fraţilor Grimm. Pe baza basmului popu-lar, Eminescu a creat basmul cult, sub influenţa ro-

mantismului german. Germanii considerau basmul cult, o sinteză a poeziei cu filosofia.

O foarte rodnică activitate, în acest sens, va fi cea de trei ani, cât locuieşte la Iaşi. Aici vine în contact cu linia junimistă privind folclorul, citeşte cărţi vechi din Biblioteca Univesitară, leagă prietenia cu Ion Creangă, pătrunde în lumea satelor, toate aces-tea aducând în manuscrise texte populare, cântece, doine, strigături, balade.

Indirect, Eminescu intră în relaţie cu folclorul românesc studiind opera lui Hasdeu sau citind cule-gerile de creaţii populare, în special pe cea alcătuită de Vasile Alecsandri.

Dragostea poetului faţă de folclorul naţional este vizibilă în majoritatea poeziilor sale şi recunoscută chiar şi de criticii străini, precum Rossa del Conte: Cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone. (Eminescu sau despre absolut - 1962).

Eminescu nu a fost numai influenţat de produ-sele spirituale şi materiale ale poporului din care cu mândrie se trage, ci a trăit şi şi-a însuşit mentalitatea folclorică şi felul simplu, modest de a vieţui al ţăra-nului român. Chiar şi în unele dintre articolele sale îşi exprimă convingerea că singura clasă păstrătoare a specificului naţional în artă şi în obiceiuri este aceea care munceşte.

Ce să vă spun! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croesc charte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor, care nu serveşte decât de catalici acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le-aşează pe umeri.

În epoca dedicată ziarului Timpul, Eminescu face consideraţii teoretice pe marginea folclorului.

Poetul a realizat culegerea de poezii populare rămasă în manuscris, deoarece, după cum mărturi-

Drumul din Baisa, în apropiere de „Memorialul Eminescu”

Casa Vasile Pogor din Iaşi, sediul „Junimii”

Patrimoniu

51


COLUMNA 2000

sea, îl interesau aceste produse din punct de vedere al laboratorului său poetic. Colecţiile sale cuprind literatură populară în toată complexitatea ei, cu poezii lirice, balade, basme în proză, creaţii dramatice, proverbe, cântece de lume, bocete, blesteme, colinde, oraţii de nuntă, cântece de lume. Basmele ocupă un loc de frunte, precum mărturiseşte în poezia Când crivăţul cu iarna…

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spateŞi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…

Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

În plină putere creatoare, afirma, într-o scrisoa-re din 1874, adresată Veronicăi Micle: cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiilor.

Integrează literatura populară în concepţia sa largă despre cultura naţională şi explică modul în care se stabilesc firesc legăturile dintre literatura cultă şi cea populară.

Generaţia de la 1848 descoperise şi valorificase folclorul de pe poziţii romantice, ca document istoric şi psihologic şi ca expresie artistică. Eminescu vede în folclor nu numai sursa de inspiraţie, ci şi modelul.

Vom observa trei direcţii fundamentale de in-fluenţă a folclorului asupra creaţiei eminesciene, în teme şi motive, versificaţie şi lexic.

Poetul prelucrează izvoare sau teme populare fie lăsând neatins motivul de bază, fie transformân-du-l sau îmbogăţindu-l. Din categoria prelucrărilor fac parte Fât-Frumos din lacrimă, Călin Nebunul,

De-aş avea, Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru.

De inspiraţie folclorică sunt şi Fata-n grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp, Călin (file din poveste).

Corespondentul poetic al articolelor din ziarul Timpul este poezia Doina. Răzbate din aceasta dure-rea neamului care se simte oprimat şi sărăcit de venetici.

În domeniul versificaţiei, apare tiparul prozodic al versului scurt, cu măsura de 7-8 si- labe şi ritmul tro-haic. Influenţa me-tricii populare se observă mai ales în poezii ca Reve-dere, Ce te legeni şi La mijloc de co-dru.

Tot în stil po-pular sunt scrise versurile care alcătuiesc scrisoarea trimisă soţiei sale de către fiul domnitorului, în Scrisoarea III.

De din vale de RovineGrăim, Doamnă, către Tine,Nu din gură, ci din carte,Că ne eşti aşa departe.Te-am ruga, mări, rugaSă-mi trimiţi prin cinevaCe-i mai mândru-n valea Ta:Codrul cu poienele,Ochii cu sprâncenele;Că şi eu trimite-voiCe-i mai mândru pe la noi:Oastea mea cu flamurile,Codrul şi cu ramurile,Coiful nalt cu penele,Ochii cu sprâncenele.Şi să ştii că-s sănătos,Că, mulţămind lui Cristos,Te sărut, Doamnă, frumos.

În domeniul lexicului, întâlnim numeroase cuvin-te şi expresii extrase din limba vie a poporului nos-tru: ostenite, sara, odaie, încalte, herb, zdrumicate, cămeşoi, ciubote, laiţă, răstoace, stihii, muşunoaie, pristol, carte (scrisoare), verbele la viitor popular (mi-i spune, voiu fi roşie, te-oi ţinea). Eminescu păs-trează fonetismele moldoveneşti, dar şi ardelenisme sau muntenisme: câne, mâne, spariet, sparieta jele,

„Luceafărul” – pagină de manuscris, aflată la Biblioteca Academiei

Patrimoniu

52



tămâiet, mlădiet, izvoară, pahară, şede, s-o vază, s-auză, voiu, sara, sacă…, pentru valoarea lor ar-tistică, dar şi din necesităţi de rimă.

Secretul artei lui Eminescu stă în însuşirea de-săvîrşită a materialului folcloric şi a stilului poeziei populare [...] în îmbogăţirea limbii cu expresii şi cuvinte din textele vechi şi din limba vorbită [...] [1]

George Călinescu, în opera dedicată poetului, afirma: Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite şi, cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan. [2]

Iosif Vulcan, în Amintiri despre Eminescu, scria: Meşter al limbei noastre, ne-a prezentat frumuseţi necunoscute ale ei, ne-a descoperit nuanţe şi forme noi, a dat graiului poetic românesc o putere mai înal-

tă. Talent important, dânsul a cutreierat adâncimile cele mai profunde şi s-a urcat în sferele cele mai înalte, aducând de pretutindeni comori nepreţuite şi dând astfel poeziei române un avânt nou. [3]

Redăm, în încheiere, mărturisirea de credinţă a marelui poet în ceea ce priveşte scrierea unei adevă-rate literaturi: Nu în imitarea formelor străine constă adevărata propăşire. Luaţi de la străini gustul de-a pili şi a lucra cu dalta toate scrierile voastre, luaţi de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficienţă, respectul ce ei îl au atât pentru obiectul pe care îl tratează cât şi pentru publicul căruia se adresează. Dar o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui. [4]

Prof. MEDEEA TUDORAN

BIBLIOGRAFIE:

1. Rosetti, Alexandru, Comentarii despre Eminescu în Luceafărul , nr. 12, 6 iunie 1964

2. Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, V, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol I", 1936, pag. 206

3. Vulcan, Iosif, Amintiri despre Eminescu

4. Eminescu, Mihai, Opere, XI, Editura Academiei Re-publicii Socialiste România, Bucureşti 1984, p.162

5. http://www.mihaieminescu.ro/6. http://www.mihaieminescu.eu/opere.7. http://www.cimec.ro/8. http://www.eminescuipotesti.ro/

Numele său este legat de Şcoala Ardeleană, fiind ultimul mare reprezentant al „curentului latinist”, un vizionar în dialectica lingvistică şi un deschizător de drumuri în istorie şi şcoală.

Născut la 17 iulie 1810, fiul preotului unit Paul Trifan din satul Fofeldea, raionul Agnita, spre est de Sibiu, a învăţat primele noţiuni de limba română în casa părintească. A trecut apoi la Şcoala Normală Germană din Sibiu, completându-şi studiile filozo-fice la Liceul din Cluj (1831)1.

În anul 1835, a urmat astronomia la Universitatea din Viena şi matematicile la Institutul Politehnic, sub direcţia profesorului I. Littrow, ocupându-se în acelaşi timp şi cu studiul ştiinţelor politice2.

În 1840 tipăreşte la Viena Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigentis vulgo valachicae, auctore

A. Trebonio Lauriano (Încercare critică asupra originii, derivării şi formei limbii româneşti vor-bită în amândouă părţile Daciei, numită popular valahică)3.

Aflat în străinătate trimite studii şi articole care sunt publicate în periodicele din ţară, astfel: în Foaie pentru minte, inimă şi literatură aparea rticolul Pentru istoria Românilor publicat în 1839, Limba românească în a şasa sută în 1840 şi în 1841 Teoria sărăciei4.

În anul 1842 este chemat de Principele Alexan-dru Ghica la Bucureşti, la propunerea lui Petrache Poenaru. În perioada 1842-1848 ocupă postul de profesor de filosofie şi latină la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti5.

După revenirea în ţară, August Treboniu Laurian desfăşoară o bogată şi laborioasă activitate ştiinţifică

Aniversare 205

AUGUST TREBONIU LAURIAN(1810-1881)

53


COLUMNA 2000

în urma căreia au rezultat o serie întreagă de volume, broşuri, articole şi discursuri academice.

A publicat volumele: Brevis conspectus Historiae Romanorum in utraque Dacia degentium (1846), Coup d oeil sur l histoire des Roumains (1846), Schneller Ueberlick der Geschichte der Romanen (1846), traduce Manualul de filosofie lucrat după programa Universităţii de la Paris din 1840 de A Delavigne (1846) şi Manualul de filosofie şi de literatură filosofică de W. T. Krug (1847)6, ţine dis-cursuri cum ar fi Discursul la deschiderea cursului de filosofie în Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti în septembrie 1842 şi Cuvânt academic pronunţat cu prilejul examenului public şi al împărţirii premiilor în 1 iulie 18457.

Continuă publicarea de studii şi articole în revistele din ţările române. În Propăşirea întâl-nim articolele: Cercetări despre limbă, Limbi derivate, Limba românească, Termini derivaţi, articole publi-cate în anul 18448. În Magazin istoric pentru Dacia regăsim articolele: Discurs introductiv la istoria românilor (1845), Istriana (1846), Însemnări epigrafice (1846) şi Temisiana sau Scurta istorie a Banatului Temisian (1847), dar şi articole editate de August Treboniu Laurian pre-cum: Cronica lui Radu Popescu (1847), Istoria Ţării Româneşti de când au descălicat românii (1847), Istoria Ţării Româneşti de la 1684 încoace continuată de un anonim (1847), iar în Bukar-ester Deutsche Zeitung sunt publicate: Einleitung zur Geschichte der Romanen (1845) şi Istriana I-II (1846)9.

În perioada 1845-1848 alături de Nicolae Bălcescu pun bazele celebrului Magazin istoric pentru Dacia care reprezintă o bornă în cultura românească în domeniul istoriografiei10.

La sfârşitul anului şcolar 1847 este solicitat să intre în administraţia şcolară a Ţării Româneşti, în funcţia de revizor şcolar pe circumscripţia formată din judeţele Vlaşca, Ialomiţa, Brăila, Râmnicu Sărat, Buzău şi Prahova, pe care o va îndeplini pentru puţină vreme înainte de trecerea sa în Transilvania11.

În contextul izbucnirii revoluţiei de la 1848 în Țările Române, August Treboniu Laurian, hotărăşte să treacă munţii în Transilvania şi să participe la revoluţie. Contribuţia sa la actele revoluţiei apare ca fiind una esenţială, el propunând parte din punctele programului Petiţiunea naţională adoptat la 3/15

mai 184812. Alături de alţi fruntaşi ai revoluţiei din Transil-

vania face parte din delegaţia care avea rolul de a prezenta împăratului Ferdinand cererile Adunării. Doar că niciunul din cele 16 puncte nu va fi aprobat, din contra,împăratul consfinţeşte unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar guvernatorul de la Cluj desfiinţează comitetul permanent. August TreboniuLaurian este arestat, dar eliberat după 8 zile, graţie protestelor a 8000 de ţărani din jurul Sibiului, mobilizaţi de Simion Bărnuţiu şi detatăl lui Laurian. Sub această presiune, o reacţie favorabilă eliberării auavut-o generalii austrieci de la Sibiu şi consulul Austriei la Bucureşti13.

Vestea unei victorii a revoluţiei de la Bucureşti îl readuce pe August Treboniu Laurian aici, fiind un apropiat al lui Nicolae Bălcescu şi avândconvinge-rea că aici trebuie să fie centrul revoluţiei. Către

Bălcescu,Laurian îşi exprima opi-niile legate de actele politicenec-esare, precumîmproprietărirea ţăranilor (cu cel puţin 3 ha) for-marea gărzii naţionale,dreptul la vot pentru toţi. Şi cerea realizarea unuicongres general al tuturor românilor14.

În toamna lui 1848 este del-egat din nou la Viena vreme de trei ani şi jumătate, perioadă în care publică o parte însemnată a documentelor revoluţiei. Ţine un discurs despre Împărţirea Daciei vechi la Academia Ştiinţelor din Viena în şedinţa din 6 noiembrie 1850, discurs ce va fi publicat în

Foaie pentru minte, inimă şi literatură în 185215.Între 1852 şi 1858 Laurian se află la post în

Moldova, desfăşurândcu abnegaţie munca de reor-ganizare a învăţământului. Starea generală înşcoli, prezentată de inspectorul şcolar demisionar, Gheo-rghe Seulescu,era dezastroasă. În aceste condiţii dom-nitorul Grigore Ghica îl cheamăde la Viena pe August Treboniu Laurian şi îl numeşte inspector general,la 9 ianuarie 1852. În această calitate, după analiza rezul-tatelor examenelorde la sfârşitul anului şcolar, Lau-rian prezintă domnitoruluiraportul cu constatările şi propunerile sale de reorganizare. Dintreconstatările lui Laurian consemnăm: lipsa disciplinei şcolare, profesorineautorizaţi, lipsa metodei la cele mai multe materii de învăţământ,neconcordanţă cu vâr-sta şi inteligenţa copiilor, lipsa manualelor, iarcele existente prea scumpe, peste puterea de cumpărare a elevilor săraci.Se mai adaugă situaţia dezastroasă a celor mai multe localuri şcolare, în special la sate.

Patrimoniu

54


COLUMNA 2000

Propunerile lui Laurian privesc programe adecvate-pentru clasele primare şi gimnaziale, proporţia dis-ciplinelor predate,întocmirea de manuale şi tipărirea lor la preţuri accesibile tuturorşcolarilor, manualele traduse să fi e adaptate învăţământului şi culturiidin ţară, supravegherea examenelor. Sistemul propus era de tip prusac,a cărui seriozitate şi eficienţă le cunoscuse August Treboniu Laurian16.

Aceste puneri la punct afectau numeroşi pro-fesori necalificaţi şi necorespunzători activităţii la clasă. Inspecţiile şcolare pe care le efectuează în anii 1852 şi 1853, exigenţa lui Laurian în a organiza pe baze corecte învăţământul care să asigure creşterea generaţiilornoi în spiritual disciplinei şi dragostei de ştiinţă şi cultură, trezesc animozităţi chiar în rândul profesorilor. Decepţiile pe care le suferă dinartea acestora, dar şi conjunctura politică, intrigile şi înverşunările politice, mai ales ale non-unioniştilor, îl vor face pe August Treboniu

Laurian să se retragă din funcţia de inspector general. Prin demisia aprobată de caimacamul Nico-lae Conache-Vogoridea 1 februarie 1858, August Treboniu Laurian pune capăt activităţii sale didactice în Moldova17.

În perioada cât s-a aflat la Iaşi a publicat Manu-alul de geografie pentru clasa a III-a primară în 185518.

O călătorie de studii a mai făcut August Treboniu Laurian încursul anului 1855, când, după ce fusese ridicat la rangul de agă decătre domnitorul Moldovei Grigore Ghica, este delegat să-l însoţeascăpe Costache Negri, trimis la Viena să urmărească lucrările conferinţeideschise în capitala Austriei în urma înfrângerii armatelor ţariste înCrimeia. După conferinţă, cu consimţământul domnitorului, Laurianpleacă pentru a cerceta şcolile din Germania, Franţa, Anglia şi Italia. În Germania, la Göttingen, Academia din acest oraş i-aconferit titlul de doctor,

la 20 iulie 1855. Notele de călătorie au fostpublicate de Laurian în Gazeta de Transilvania şi în Foaia pentruminte, inimă şi literatură19.

August Treboniu Laurian se va reîntoarce laBucureşti unde la 22 iunie 1859 este numit profesor de limbă şi literatură latină laclasele superioare ale Colegiului Sf. Sava, considerat acum Academie.Cu ceva timp înainte fusese numit membru al Eforiei şcoalelor.Acest for de învăţământ înfiinţează revista Instrucţiunea publică, înprogramul publicaţiei intrând articole şi studii asupra învăţământului,literaturii, ştiinţelor, agriculturii, economiei domestice, precum şiactele şi dispoziţiile Eforiei. Aceasta a fost prima revistă înfiinţată laBucureşti, destinată dezbaterii prob-lemelor învăţământului. Redactor a fostnumit, la 28 octombrie 1859, August Treboniu Laurian. Între altele,Laurian cerea să se creeze o autoritate superioară independentă de fluctuaţiile politice, care să conducă întreg învăţământul. Propunea înfiinţarea de şcoli normale pentru învăţători, o pregătire pedagogicăcorespunzătoare şi, foarte important, organizarea învăţământuluitehnic. Acest deziderat se şi realizează, la 1 octombrie 1864 se publică decretul de înfiinţare a numitei „Şcoli de ponţi şi şosele, de mine şiarhitectură”, studenţii admişi aici având bursă (200 lei lunar)20.

În revista Instrucţiunea publică August Treboniu Laurian publică articolele: Dicţionariu şi oarecare reflessiuni asupra trebuinţelor noastre (1859), Despre ortografie (1859), Reflessiuni psy-chologice şi limbistice (1859), Literatura latină (1860), Monetăria (1860), Poezia dramatică la greci (1861), Momentum Lugdunense (1861), Chronicon Parium (1861), iar în revista Reforma publică Instrucţiunea publică (1862)21.

Între anii 1859 şi 1863 Laurian funcţionează şi ca director alBibliotecii Naţionale din Bucureşti, iar

Patrimoniu

55



în 1864 este ales decan al Facultăţii de litere de la nou înfiinţata Universitate din Bucureşti, în acelaşi timp este vicepreşedinte al Consiliului permanent al instrucţiunii, ce avea ca scop punerea în aplicare a legii instrucţiunii din 186422.

În 1859 la Bucureşti, Laurian publică: Elemente de istoriaromânilor pentru clasele primare, apoi Istoria românilor pentrugimnaziu în 1861, urmează Geografia modernă a Daciei, GeografiaŢărilor Române pentru şcolile primare, Elemente de cosmografiă pentru cla-sili primarie. În 1862 publică un manual despre Istoria românilor din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre23.

Un amănunt mai puţin cunoscut în ceea ce îl priveşte pe August Treboniu Laurian este acela că lingvistul şi isto-ricul ardelean a fost pro-fesorul de limbă română al lui Carol I de Hohen-zollern-Sigmaringen, rol pe care l-a îndeplinit ime-diat după sosirea acestuia la Bucureşti24.

În 1866 se înfiinţează Societatea Academică Română, societate al cărei secretar general este nu-mit în 1867 August Treboniu Laurian şi, începând din 1869 până în 1877, este preşedinte al Societăţii Academice Române. În perioada 1867–1874 este membru şi apoi preşedinte al Societăţii Transilva-

nia pentru cultura şi literatura poporului român la Sibiu25.

În sedinţa de numire a sa ca secretar general, August Treboniu Laurian susţine un discurs aca-demic numit Discurs la Şedinţa Societăţii Academice Române din 15/27 septembrie 1867, un discurs numit Cuvânt în Şedinţa Societăţii Academice Române din 14 septembrie 1869 cu ocazia numirii în funcţia de preşedinte al Societăţii26.

Tot pentru uz şcolar,Treboniu Laurian alcătuieş-te şi publică Charta Da-ciei moderne în 1867, iar în 1868 Atlas geografic27.

Cea mai importantă lucrare a sa este Dicţiona-riulu limbei romane dupo insarcinarea data de So- cietatea Academica Ro-mana elaboratu ca pro-iectu de A.T. Laurianu si J.C. Massimu, dicţionar apărut în 1871-1876 şi care „reprezintă o dată importantă în istoria ling-visticii naţionale”28.

Începând cu 1879 se va retrage din toate funcţiile deţinute, August Treboniu Laurian se stinge din viaţă la 26 februarie 1881.La înmormântarea sa, Carol Davilla spunea: „Ţara a pierdut pe cel maieminent învăţător […] el pre-tutindeni a fost apostol al românismului, al unirii naţionale […] generaţiile viitoare vor realiza ideile şi aspiraţiile sale”29.

Prof. LOREDANA TĂNASIE

NOTE:1 Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, August Treboniu

Laurian, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 25-26.

2 Marius Laurian, August Treboniu Laurian, în revista „Conferinţele Bibliotecii Astra”, nr.95/2010, Sibiu, 2010, p. 5.

3 Ibidem.4 Katalin Dumitraşcu, August Treboniu Laurian, Editura

Universitaria, Craiova, 2002, p. 24.5 Marius Laurian, op. cit., p. 6.6 Katalin Dumitraşcu, op.cit., pp. 22-23.7 Ibidem, pp. 23-24.8 Ibidem, p. 25.9 Ibidem.10 Victor-Tudor Roşu, August Treboniu Laurian: discurs

romantic, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2008, p. 18.11 Ibidem.12 Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, op. cit., p. 96.

13 Eufrosina Otlăcan, O pagină din istoria culturii şi educaţiei în Ţările Române: August Treboniu Laurian, în revista „Noema”, vol. X/2011, Bucureşti, 2011, p. 522.

14 Ibidem.15 Katalin Dumitraşcu, op. cit., p. 24.16 Eufrosina Otlăcan, op. cit., p. 525.17 Ibidem, p.526.18 Katalin Dumitraşcu, op. cit., p. 23.19 Victor-Tudor Roşu, op. cit., p. 23-25.20 Eufrosina Otlăcan, op. cit., p. 526.21 Katalin Dumitraşcu, op. cit., p. 26.22 Victor-Tudor Roşu, op. cit., p. 20.23 Katalin Dumitraşcu, op. cit., p. 23.24 Victor-Tudor Roşu, op. cit., p. 35.25 Marius Laurian, op. cit., p. 7. 26 Katalin Dumitraşcu, op. cit., p. 24.27 Eufrosina Otlăcan, op. cit., p. 529.28 Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, op. cit., p. 251.29 Ibidem, p. 258.

56


COLUMNA 2000Homo Religiosus

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit, prin voia lui Dumnezeu aţi ajuns Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, cum V-au primit cre-dincioşii bănăţeni?

Bine ziceţi că prin voia lui Dumnezeu, că altfel nu s-ar fi împlinit acest lucru. Am fost primit aici cu multă bucurie pe dealul Coşeviţei, la intrarea în judeţul Timiş, zeci de credin-cioşi, preoţi, monahi şi monahii au venit cu tricolorul în mâini şi cu ochii în lacrimi, mi-au urat cuvinte de bun venit în Mitropolia Banatului. A fost un moment emoţionant şi pentru ei, dar şi pentru mine… ba chiar am considerat că se retrăieşte momentul Unirii celei Mari, cu cei ce veneau din toate părţile la Alba Iulia, aşa după cum şi eu nu am venit singur spre Ti-mişoara, ci însoţit de mai mulţi credincioşi, preoţi şi monahi din Eparhia Covasnei şi Harghitei se întâlneau în acelaşi duh de bucurie şi unitate românească cu cei de aici din părţile Bana-tului. Am simţit lucrarea lui Dumnezeu şi orice aş mai spune despre acest moment cred că ar fi de prisos…

Ce aţi făcut mai întâi după ce aţi fost întroni-zat ca mitropolit al Banatului?

Am simţit datoria morală să aduc mulţumire Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor, apoi în mod special Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, ocrotitorul Banatului, motiv pentru care am şi mers, în prima zi după întronizare, la Mănăs-tirea Partoş, pentru a oficia acatistul sfântului. De asemenea, se cuvine să aduc mulţumire Preaferici-tului Părinte Patriarh Daniel şi membrilor Sfântului Sinod pentru încrederea acordată şi pentru misiunea încredinţată la cârma acestei istorice eparhii. Aş mai aminti că nu am putut să fac primii paşi în acest drum al crucii Banatului până când nu am coborât cu recunoştinţă scările ce duc la vrednicii mitropoliţi Vasile Lăzărescu şi Nicolae Corneanu, care au reuşit să netezească cu multă înţelepciune cărarea celor ce vin după ei. Mai mult, au reuşit să aducă un climat

de pace cu toate cultele din acest oraş şi să aşeze în locul toleranţei iubirea frăţească.

Dacă aţi amintit de relaţiile cu celelalte culte şi confesiuni religioase, cum vedeţi această pro-vocare, dat fiind cadrul confesional mult mai larg decât cel din Covasna şi Harghita. Veţi continua cele întreprinse de înaintaşi sau veţi căuta o altă

cale de dialog interconfesio-nal?

Cu siguranţă voi continua să întăresc bunaconveţuire dintre culte şi în acest sens la recepţia din ziua de Anul Nou am invi-tat toate cultele, inclusiv pe cel mozaic, pentru a risipi orice îndoială din sufletele lor, ba chiar am spus că voi da fiecă-ruia o cheie prin care pot des-chide oricând uşa Mitropoliei, această cheie fiind cheia iubirii ce ne apropie unii de alţii, dar mai ales de Dumnezeu. Apoi a urmat săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, unde ne-am întâlnit din nou şi am fost plăcut surprinşi că au fost prezenţi şi reprezentanţii cul-tului musulman.Cu acest prilej

am întărit încă o dată că avem fiecare o candelă şi o cărare prin această lume ce duce către Împărăţia lui Dumnezeu. Mai trebuie să ştim că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel, pentru că atâta timp cât în pieptul nostru bate o inimă înseamnă că suntem toţi creaţia lui Dumnezeu.

Cum vedeţi anul ce abia a început, cum ar tre-bui să ne raportăm la drumul nostru prin lume, mai ales că nesiguranţa zilei de mâine devine tot mai evidentă?

Anul acesta, declarat anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi, ar trebui să-l începem cu rugăciune şi să-l încheiem cu rugăciune. Se întâmplă însă că de multe ori punem accentul pe aspectele mai puţin importante ale vieţii cotidiene şi dialogul cu Dumnezeu rămâne mai pe urmă, însă ar trebui să începem de aici, de la relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi atunci toate celelate se vor adăuga nouă. Spun acest lucru prin faptul că

INTERVIU CU ÎNALTPREASFINŢITUL PĂRINTE MITROPOLIT DR. IOAN SELEJAN

57


COLUMNA 2000 Homo Religiosus

aceasta e misiunea noastră, a Bisericii, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ţara noastră, pentru poporul român de pretutindeni, pentru oastea ţării şi să-i pomenim pe cei ce au murit în închisori, lagăre şi deportări, adică pentru toţi eroii şi martirii ce s-au jertfit pentru demnitatea, libertatea şi unitatea noastră a românilor. Rugăciunea este mâna lui Dumnezeu întinsă către semeni, iar dacă nu ridicăm şi noi mâna spre El ne va fi foarte greu să reuşim să răzbatem prin lume. Chiar şi în Adunarea Eparhială de la Timişoara am subliniat câteva din direcţiile ce doresc să le ur-mărim în acest an, printre care lucrarea filantropică să fie prioritară, Biserica să fie mereu în sprijinul celor aflaţi în suferinţă, să avem în atenţie satele depopulate care se pot destrăma, preoţii care sunt în aceste parohii misionare, bisericile de lemn monu-ment istoric, adevărate tezaure ale culturii şi credinţei neamului românesc şi repet, înainte de toate să nu uităm să ne rugăm.

Întrucât aţi amin-tit de importanţa culturală a lăcaşelor de cult în definirea identităţii naţionale, considerându-le teza-ure culturale, credeţi că în viitor factorul cultural poate deveni determinant la evi-denţierea României în spaţiul european?

I d e n t i t a t e a naţională se păstează prin cultură, cultura fiind ogorul unde cresc florile unui neam. Nu putem vorbi despre cultura naţională fără să amintim con-ţională fără să amintim con-tribuţia Bisericii la definirea identităţii noastre ca neam, mai ales că toate evenimentele majore ale nea-mului s-au realizat cu sprijinul ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor dornici de mai binele acestei naţiuni.

Astăzi, cultura română este supusă efectului glo- balizării şi, în loc să fie în progres, mai mult asimi-lează curente şi idei din exterior. Am putea afirma că avem de-a face cu o agresiune culturală externă, care nu întotdeauna este de calitate şi nu promovează idei de o înaltă ţinută morală.

Se pune însă întrebarea: până unde o cultură poate primi şi elemente din exteriorul său?

Dacă nu vom reactiva izvoarele culturii româ-neşti, riscăm să devenim doar o populaţie care trăieş-te într-o regiune din sud-estul Europei. Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de luptă, ci în conştiinţa unui om şi a unei naţiuni, iar cine va câştiga această mare bătălie culturală va domina lumea. Cultura

este mintea unui neam! Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem. În spaţiul mental al unui neam se plămădeşte viitorul lui. În cultură se ascund marile taine ale unui neam, iar taina neamului nostru este sfântă deoarece creştinismul a sfinţit mintea şi cultura neamului nostru.

Şi în ceea ce priveşte participarea factorului cul-tural la evidenţierea României în spaţiul european, putem fi convinşi de acest lucru atâta timp cât o parte din taina lumii este tezaurizată şi în cultura noastră românească. De aceea, avem datoria morală de a păstra acest tezaur pentru că face parte din tezaurul universal al omenirii.

Cultura română este şi ea o stea din constelaţia culturii universale.

Aşadar, putem vorbi fără să greşim despre importanţa culturii române în context univer-sal, dar şi despre integrarea ei într-o dimensiune

cosmică ?Cu siguranţă nu

vom greşi, dat fiind că amplitudinea cosmică a culturii noastre a do-vedit-o însuşi ţăranul român. El şi-a con-struit casă cu pridvor, de unde, niciodată, nu s-a exclus din univer-sul astral, nu s-a ex-clus din comuniunea Luceafărului sau a Carului Mare. Ţăranul român şi-a construit pe bolta cerului un car

din stele fiind permanent în dialog cu Lumina din univers. El întreba stelele când să pună plugul în brazdă şi când să arunce viaţa sub brazdă.Prin braţul ţăranului român, Dumnezeu Şi-a continuat actul de creaţie şi a revărsat pe mai departe darul vieţii.Din pridvorul casei sale, românul n-a dialogat doar cu astrele, ci şi cu Cel Care le-a semănat pe albastrul ogor al cerului. Dumnezeu seamănă stele în cer, iar pe pământ l-a lăsat pe om, în locul Lui, să semene bobul de grâu.

Cultura română nu este un adaos la cultura uni-versală, ci este parte integrantă, păstrând în ea marile adevăruri: de unde am venit şi spre ce spaţii siderale ne îndreptăm.

Cum vedeţi omul de azi – mai aproape de Dumnezeu sau mai indiferent de tot ceea ce în-seamnă spiritualitate, credinţă, iubire, atenţie pentru celălalt, dat fiind că avem la îndemână atâtea mijloace de comunicare într-o lume a in-formaţiilor de tot felul?

Întronizarea Înaltpreasfinţiei Sale Ioan Selejan,Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului

58



Cred că, deşi putem comunica foarte repede ori-unde şi oricând, omului de azi îi este frică de iubire, trăieşte tot mai însingurat, precum un val fără ţărm, un val care nu mai îndrăzneşte să sărute ţărmul. Societatea de azi ne împinge spre o utopie impusă. Cu toate că avem atâtea mijloace de comunicare şi reţele de socializare aşa cum se tot vorbeşte, riscul singurătăţii sau al falselor prietenii este tot mai mare, pentru că nu mai avem în suflete iubirea faţă de se-meni, ci dorinţa folosirii semenului pentru utopiile noastre păcătoase, adică folosirea semenului în afara iubirii lui Dumnezeu şi aşa uşor ajungem în prăpastia singurătăţii şi a deznădejdii. Nu aşa ar sta lucrurile dacă am porni de la principiul că omul nu este un adaos prin lume ci este coroana creaţiei lui Dum-nezeu, l-am vedea altfel, am ştii să-l cinstim şi am

lucra unii cu alţii în comuniune de iubire şi frăţietate spre bucuria îngerilor şi preamărirea Creatoru- lui nostru.

Înalpreasfinţite Părinte Mitropolit, ce le-aţi spune celor ce vor citi acest interviu, dacă i-aţi întâlni într-o bună zi, cu ce să înceapă spre a nu greşi cărarea ce duce la porţile Raiului?

Să nu uite rugăciunea, pentru că toţi cei care se roagă se pot muta o clipă în cer, acolo rugăciunea lor se poate uni cu cea a îngerilor pentru că împreună suntem chemaţi să ne împărtăşim din potirul iubirii lui Dumnezeu. Să înmulţească dreptatea, bunătatea şi milostenia, să aduge peste toate iertarea şi cu siguranţă vor primi bucuria cerească ce-i va călăuzi toată viaţa şi astfel având candela iubirii nestinsă vor putea deschide porţile Raiului.

Interviu realizat dePrea Onoratul Părinte dr. ZAHARIA PEREŞ,consilier cultural al Arhiepiscopiei Timişoarei

şi Mitropoliei Banatului

O INTERESANTĂ MĂRTURIE APOCRIFĂ DESPRE MARTIRIUL APOSTOLULUI NEAMURILOR:

DOCUMENTUL „FAPTELE LUI PAVEL”

Textul pe care intenţionăm să-l reproducem mai jos, este de fapt o versiune siriacă a scrierii Faptele lui Pavel, document care conţine numeroase detalii nemenţionate în alte manuscrise. În 1896, docu-mentul respectiv a fost achiziţionat de Biblioteca Universitară din Heidelberg, dimpreună cu mai multe papirusuri descoperite în Egiptul de Sus, iar în anul 1898, a făcut obiectul unei traduceri realizate de Fr. Nau, în Revue de l’Orient Chrétien.

Din acest text apocrif, care datează din secolul al II-lea, s-au păstrat mai multe fragmente, cele mai vechi fiind publicate deja încă din 1698, la Oxford. În anul 1997, autorii François Goyon şi Pierre Ge-oltrain, au reuşit să coordoneze apariţia unei savante ediţii a lucrării Ecrits apocryphes chrétiens, în baza a 11 manuscrise din totalul de 48, câte se cunosc până în prezent.

Importanţa istorică a Faptelor lui Pavel constă în faptul că această scriere regrupează tradiţii orale, care ne permit creionarea imaginii reale, pe care creştinii din epoca respectivă o aveau despre Sfân-

tul Apostol Pavel, la mai puţin de un secol de la moartea sa.

Ni se pare deci util să înfăţişăm şi într-o astfel de versiune, fie ea şi necanonică, istoria morţii Sfântu-lui Apostol Pavel, fără a ne lăsa influenţaţi în vreun fel de înclinaţia uşor exagerată spre „miraculos”, a autorului, cum ar fi relatarea despre laptele curgând din gâtul Sfântului Pavel decapitat, sau paralelismul mult prea îndrăzneţ cu moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Favoarea de a avea acces la conţinutul docu-mentului mai sus menţionat, o datorăm lui Alain Decaux (important jurist, istoric, literat şi jurnalist francez, membru al Academiei Franceze), autor al cărţii Viaţa Sfântului Pavel (trad. din lb. Franceză şi note, de Theodor Rogin), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 329-337.

Iată textul :„Iubiţii mei prieteni, Luca din Iudeea şi Tit din

Dalmaţia au rămas la Roma, aşteptând ca Pavel să li se alăture. După ce a scăpat din naufragiu, Pavel

59



a sosit la Roma dimpreună cu centurionul care fus-ese numit să-l însoţească de la Cezareea şi până la împăratul Nero. Domnul nostru îi făgăduise acest lu-cru atunci când, arătându-i-se lui Pavel, i-a zis: „Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma.” (Fapte 23,11) În acel moment, Nero nu se afla la Roma. Pavel şi-a luat deci o casă la ţară, în afara oraşului şi a rămas acolo până la sosirea împăratului ca să mărturisească dinaintea lui.

Luca, Tit şi fraţii ce fuseseră convertiţi prin propovăduirea lui Petru s-au dus să-l întâlnească pe Pavel la locuinţa lui. Văzându-i, acesta s-a bucurat nespus, a propovăduit neîntrerupt sfânta învăţătură şi mulţi oameni au intrat atunci în Biserica lui Dum-nezeu. Faima lui Pavel s-a răspândit în toată Roma, căci nu se vorbea aici decât despre faptele şi minunile pe care le săvârşea Dumnezeu prin mijlocirea mâinilor lui. Căci tămăduia toate bolile şi mulţi bărbaţi din casa lui Nero au crezut în Mesia, datorită predicii lui Pavel; în Roma era mare bucurie şi oamenii se strângeau zi şi noapte în jurul Apostolului ca să asculte sfintele-i cuvinte.

După un timp destul de lung, Nero s-a reîntors la Roma. Şi avea el un paharnic numit Patrocle, la care ţinea foarte mult. Tânărul acesta a auzit vorbindu-se despre Pavel şi, ieşind într-o seară din cetate, s-a dus să asculte cu propriile-i urechi cuvântul lui Dumnezeu. Pavel era înconjurat deja de o mulţime numeroasă căreia îi vorbea spre învăţătură; astfel încât Patrocle, neputând să se apropie, s-a urcat pe acoperişul unei case înalte de unde putea auzi cuvintele Apostolului, care mult i-au plăcut; dar, cum predica s-a prelungit până după miezul nopţii, diavolul, care urăşte binele, l-a cufundat pe Patrocle într-un somn adânc, apoi l-a împins, trântindu-l la pământ. Tânărul a murit pe loc, iar împăratul, aflând de moartea sa, tare s-a necăjit, fiind cuprins de o mare tristeţe, căci îl iubise mult.

Pavel, văzând cu ochii minţii cele petrecute, a zis mulţimilor care-l înconjurau: „Fraţilor, duşmanul nostru, diavolul, a vrut să ne încerce; în spatele acestei adunări veţi afla un tânăr zăcând fără viaţă: aduceţi-l la mine.” Patru fraţi s-au desprins din mulţime şi l-au adus [pe tânăr] în faţa Sfântu-

lui Apostol. Când s-au dumirit că tânărul mort era Patrocle, s-au tulburat din cale-afară, căci ştiau că împăratul Nero îl preţuia mult. Atunci Pavel a zis către mulţime: „Nu vă înspăimântaţi, fraţilor, ci rugaţi-vă şi fierbinte cereţi-I Domnului nostru Iisus Hristos să Se îndure de noi şi să-i redea viaţa tânărului acestuia, căci venit-a ceasul să facem dovada credinţei noastre.” Auzind mulţimea aceste cuvinte, s-a liniştit şi a rostit numele Domnului nostru Iisus cu lacrimi şi rugi fierbinţi. Şi de îndată tânărul a deschis ochii, trezindu-se din moarte ca dintr-un somn adânc, iar poporul, văzând minunea, a lăudat pe Domnul Iisus şi s-a întărit în credinţă. Pavel l-a trimis apoi pe Patrocle la stăpânul său, împăratul Nero.

Nero, aşa după cum am mai spus, era mâhnit de moartea tânărului Patrocle. După deşteptare, împăratul s-a dus să se îmbăieze şi, chiar înainte să fi ieşit de acolo, Patro-cle se şi întorsese, arătându-se, ca de obicei, gata să-l servească la masă, căci împăratul nu-i găsise încă un înlocuitor. La ieşirea din baie, servitorii au venit şi i-au spus lui Nero: „Mărite, Patrocle trăieşte, şi-a reluat slujba şi se ţine, ca în-totdeauna, aproape de masa Maiestăţii Voastre.” Văzându-l pe Patrocle, Nero s-a bucurat mult şi i-a zis: „Aşadar, trăieşti ?”, apoi a adăugat: „Cine te-a readus la viaţă ?” Iar băiatul, plin de credinţă şi de încredere în Mesia, a răspuns: „Iisus Hris-tos, Regele cel veşnic, e Cel ce

mi-a redat viaţa.” Împăratul Nero a adăugat: „Acela ce va domni în veci şi va nimici împărăţiile lumii ?” Patrocle a deschis gura şi a zis: „El nimiceşte toate regatele din cer şi de pe pământ şi doar El rămâne pe veşnicie Rege; nu mai există nimeni în afară de El, nu există cuvânt mai presus decât al Său şi nici o împărăţie nu poate scăpa de atingerea Lui.” La auzul acestor cuvinte, Nero l-a plesnit peste faţă, zicând: „Cum, Patrocle, şi tu crezi că e Rege ?” Iar Patrocle i-a răspuns Cezarului: „Da, şi eu cred în El, fiindcă m-a reînviat.” Auzind acestea, patru eunuci aflaţi în serviciul împăratului şi la care el ţinea mult de tot, numiţi: Barsaba, Iustus, Festus şi Cestus, au făcut un pas în faţă, spunând: „Şi noi suntem de-acum soldaţii Acestui Rege veşnic, Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.”

Sfântul Apostol Pavel

60



Împăratul Nero a fost cuprins atunci de o furie sălbatică; i-a supus la diverse cazne şi i-a aruncat în temniţă. Tot atunci, în mânia care pusese stăpânire pe el, a poruncit ca toţi cei ce-şi ziceau soldaţii acelui Rege veşnic, care e Iisus Hristos, să fie ucişi de spadă. De îndată ce gura împăratului a rostit ordinul acesta, acoliţii şi soldaţii împăratului s-au răspândit în toată Roma, i-au arestat şi pus în lanţuri pe mulţi din cei ce credeau în Iisus Hristos. Printre ei se afla şi Pavel; soldaţii îl arestaseră împreună cu alţii fără să ştie cine este şi i-au adus pe toţi dinaintea împăratului. Privirile tuturor erau aţintite asupra Sfântului Ap-ostol Pavel şi tocmai faptul că erau îndreptate spre el i-a arătat lui Nero că acela era Pavel, soldatul lui Mesia. Şi cerându-i să se apropie, i-a spus: „Tu eşti, omule, unul din soldaţii acelui mare şi veşnic Rege ?” Apostolul Pavel i-a răspuns: „Sunt robul marelui nostru Domn Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.” Iar împăratul i-a zis: „Uite că eşti în lanţuri şi în puterea mea; spune-mi ce cauţi în împărăţia mea şi în capitala mea, asemenea lui Petru cel dat morţii de Agrippa ? Ca să ademeniţi soldaţi pentru Regele vostru Cel mare şi veşnic ?”

Sfântul Pavel i-a dat răspuns de faţă cu tot poporul: „Împărate Nero, e bine să ştii şi să înţelegi că nu doar din împărăţia ta luăm noi soldaţi pentru marele nostru Rege, ci din toată lumea, căci Domnul nostru ne-a poruncit să nu închidem nimănui uşa bunătăţii Sale, pentru ca toţi oamenii să poată intra în viaţa veşnică. Va trebui ca şi tu să devii un soldat al marelui nostru Rege, al cărui regat nu poate pieri, în vreme ce bogăţia şi puterea ta nu vor supravieţui şi nu te vor putea mântui, de nu începi să-L slăveşti şi să-L cinsteşti pe marele şi nepieritorul nostru Rege, Care-ţi va deschide porţile regatului şi ale vieţii veşnice. La sfârşitul veacurilor, El va să judece negreşit toate neamurile, dând viaţă veşnică tuturor celor ce-au crezut în El; cât despre cei ce n-au crezut, pe aceştia îi va osândi dimpreună cu păcătoşii la focurile ghee-nei şi la cazne fără sfârşit.”

Grozav s-a mâniat împăratul auzind aceste cu-vinte; nedându-le crezare, a poruncit ca toţi cei ce i se închinau Domnului nostru Iisus Hristos să fie arşi de vii. Cât îl priveşte pe Pavel, a ordonat, după

legea romană, să i se taie capul. Doi centurioni au fost însărcinaţi să-l lovească şi să-i taie capul: unul se numea Longus, iar celălalt Cestus. Ei l-au con-dus pe Pavel prin mijlocul unei mulţimi numeroase care mergea în faţa şi în spatele lui, ca să asiste la sfârşitul ilustrului ei martir. El le vorbea şi râuri de cuvinte însufleţitoare ieşeau din gura lui, aşa după cum e scris.

În ziua aceea, prin lucrarea satanei, o mulţime fără număr din cei ce credeau în Domnul nostru Iisus Hristos a fost dată morţii la Roma. Căci numeroşi erau cei ce crezuseră în Domnul nostru Iisus Hristos ascultând predica lui Petru şi a lui Pavel. O mare mulţime s-a adunat la poarta palatului împărătesc, strigând: „Împărate Nero, ai trimis la moarte vigoa-rea Romei !” Auzind acestea, Cezarul le-a interzis soldaţilor să mai ucidă creştini, aşa că Pavel a fost din nou adus dinaintea lui. Văzându-l, tiranul s-a arătat nemulţumit că soldaţii nu-l omorâseră încă. Pavel

i-a spus: „În veacul acesta pieritor, eu nu trăiesc decât pentru Regele meu, Stăpânul şi Dumnezeul meu Iisus Hristos, Care va veni să judece pe vii şi pe morţi şi Care îi va da fiecăruia după faptele lui bune sau rele.” La aceste cuvinte, Cezarul a simţit că ia foc de mânie şi a făcut semn centurionilor să-l ia pe Pavel şi să ducă la în-deplinire sentinţa ce

fusese pronunţată împotriva lui.Cei doi ofiţeri, Longus şi Cestus, l-au luat imediat

pe Pavel din faţa împăratului, ca să-i taie capul. Pe drum, l-au întrebat pe Pavel: „Unde se află acest Rege în care crezi, Care-ţi dă încredere şi nădejde şi Care îţi interzice să te închini zeilor romani ?” Sfântul apostol Pavel le-a răspuns: „O, bărbaţi, ce vă zbateţi în păcatul cel mai adânc şi învăţăminte nu trageţi din încercările voastre, feriţi-vă de focul ce se va abate asupra întregii lumi şi care-i va mistui pe toţi cei răi asemenea vouă, Care nu i-au slujit bunului lor stăpân Dumnezeu Iisus Hristos, Cel pe Care lumea l-a dat uitării! Căci noi nu suntem, aşa cum credeţi voi, soldaţii unui rege de pe acest pământ, ci noi suntem slujitorii şi totodată soldaţii acelui Rege din cer a Cărui slavă nu va pieri şi a Cărui domnie nu se va sfârşi, un Rege puternic şi slăvit pretutindeni, a Cărui stăpânire e fără margini

Martiriul Sfântului Apostol Pavel

61



şi Care va reveni la sfârşitul veacurilor ca să judece pe toţi muritorii. Fericiţi cei ce vor fi crezut în El, căci El le va da viaţa veşnică.” Auzind aceste cu-vinte, centurionii au fost cuprinşi de o mare teamă şi, aruncându-se la picioarele lui Pavel, astfel l-au implorat: „Te rugăm, ajută-ne şi învaţă-ne cum să slujim cu credinţă Dumnezeului tău, iar noi te vom lăsa slobod ca tu să mergi unde vei dori.” Dar Pavel le-a răspuns: „Eu nu sunt un mercenar sau o slugă ce-şi lasă baltă stăpânul, ci un slujitor statornic al Domnului şi Regelui meu Iisus Hristos. În ceasul morţii mele, eu nu voi fugi, aşa cum mă sfătuiţi voi, fiindcă eu trăiesc pentru Regele meu nepieritor pe care Îl iubesc; spre El mă îndrept şi dimpreună cu El păşi-voi în slava Tatălui Său.” Centurionii i-au spus: „Şi cum ne vom reîntoarce la viaţă, odată ajunşi pe tărâmul morţii ?” Acestea au fost cuvintele rostite de Longus şi de Cestus.

Împăratul a trimis alţi doi centurioni care să vadă dacă Pavel a fost omorât; însă aceştia l-au aflat viu, iar Sfântul Apostol le-a zis: „O, bărbaţilor, soldaţi ai păcatului, să credeţi în Dumnezeul Cel viu, Ce întru viaţă veşnică îi va ridica din mormânt pe toţi cei care cred în El.” Centurionii au răspuns: „După ce vei fi mort şi te vom vedea trăind iarăşi, atunci vom da crezare îndemnului tău.” De îndată au făcut cale-ntoarsă la împăratul şi i-au dezvăluit că Pavel trăia. Or, Cestus şi camaradul său Longus cereau de la Pavel mântuirea sufletului lor. Iar Pavel le-a răspuns: „Dacă asta e voia Domnului, duceţi-vă mâine înainte de răsăritul zorilor la mormântul în care va fi fost pus trupul meu; acolo veţi afla rugându-se doi bărbaţi pe nume Luca şi Tit, iar eu voi fi între ei, ei vă vor da semnul lui Mesia, adevăratul nostru Dumnezeu.” Şi Pavel s-a întors spre răsărit şi s-a rugat în ebraică, apoi, sfârşin- du-şi rugăciunea, a propovăduit mulţimii cuvân- tul lui Dumnezeu şi mulţi au crezut în Mesia. Căci Pavel avea o înfăţişare plăcută vederii, chipul său strălucea de slava lui Hristos şi toţi ce-l vedeau îl îndrăgeau.

Când împăratul a aflat de la cei doi centurioni că Pavel era încă în viaţă, s-a înfuriat şi de îndată a trimis alt ofiţer nemilos care să-i taie capul sfântului Pavel şi asta fără întârziere. Fără să rostească vreun cuvânt, Pavel şi-a întins gâtul către acest călău, care i l-a retezat fără milă şi, o, tainică minune, ce Dumnezeu a săvârşit-o în trupul neprihănit al Sfân-tului Său Apostol! Din trupul său, odată cu sângele a ţâşnit lapte, împroşcând veşmintele călăului ce retezase preacinstitu-i cap. La vederea minunii aces-teia, mulţimea aflată de jur-împrejur a început să-l

slăvească pe Dumnezeu şi mulţi au crezut atunci în Domnul nostru Iisus Hristos.

Călăul s-a întors la împăratul, ce se afla încon-jurat de toţi mai-marii Romei şi i-a povestit minunea. Istorisirea i-a umplut pe toţi de o teamă grozavă. La orele nouă, s-a ridicat sufletul lui Pavel şi i s-a arătat împăratului şi tuturor cărturarilor şi căpăteniilor militare aflate în jurul tronului. Şi i-a zis împăratului: „Cezarule Nero, iată-l pe Pavel, soldatul Regelui celui veşnic! Eu n-am murit, ci trăiesc întru slava Regelui celui veşnic, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Cât despre tine, copleşit vei fi de rele fără număr, pentru că ai vărsat mult sânge nevino-vat şi săvârşi-se-vor acestea împotriva ta nu peste multe zile...” După ce Pavel, făcându-se astfel auzit, a dispărut, împăratul, asemenea celor aflaţi împrejurul lui, a fost cuprins de o spaimă de moarte şi a poruncit să fie sloboziţi toţi cei ce credeau în Domnul nostru Iisus Hristos.

Paharnicul Patrocle şi cei patru eunuci, Barsaba şi camarazii săi, ca şi centurionii Longus şi Cestus, aflaţi în slujba împăratului, s-au dus dis-de-dimineaţă la mormântul Sfântului Pavel, aşa după cum le spus-ese acesta. Apropiindu-se de mormânt, au aflat acolo doi oameni care se rugau şi l-au văzut între ei pe Apostolul Pavel plutind într-o mare şi infinită slavă. Văzând că se apropie slujbaşii împăratului, Luca şi Tit au fost cuprinşi de o teamă omenească şi au luat-o la fugă, dar aceia au alergat după ei şi le-au spus: „Să nu aveţi teamă de noi. Nu vă vrem răul, vă cerem numai să ne daţi viaţă veşnică, după cum Pavel, ce se roagă acum în mijlocul vostru, ne-a făgăduit-o ieri.” Pe Luca şi pe Tit cuvintele acestea i-au umplut de mare bucurie, le-au propovăduit slujbaşilor cuvân-tul Domnului şi le-au dat semnul lui Iisus Hristos, Regele cel veşnic, Stăpânul nostru, şi slujbaşii au devenit creştini în toată puterea cuvântului.

Capul Preafericitului Sfânt Apostol Pavel a fost tăiat pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, în măreaţa Romă, cu trei zile înainte de calendele lui iulie, după romani. Ceea ce la egipteni înseamnă ziua a 5-a a lunii abib, iar la sirieni a 29-a zi a lunii khaziran, adică aceeaşi zi şi aceeaşi lună cu a Sfântului Petru, prinţul Aposto-lilor, trei ani de la plecarea sa din această lume, sub împăratul Nero; Domnul nostru, Dumnezeul nostru şi Mântuitorul nostru fiind Iisus Hristos, a Lui fie mărirea, cinstea, slava şi puterea, cu Tatăl Său cel bun şi binecuvântat şi cu Duhul cel Viu şi Sfânt, acum şi în vecii vecilor.

Sfârşitul martiriului Sfântului ales şi Apostol Pavel. Fie ca rugăciunea lui să ne ajute!”

Dr. IOAN BUDEProtopop al Protopopiatului Ortodox RomânTimişoara I

62



Despre Sfinţii Împăraţi s-au scris multe, poate mai mult decât sa scris despre alţi împăraţi romani. În cele ce urmează vom încerca să arătăm rolul şi contribuţia lor deosebită la promovarea credinţei creştine.

Împărăteasa Elena, pe numele ei întreg: Flavia Iulia Helena s-a nascut în anul 248 în provincia Bitinia întro familie modestă, tatăl ei fiind hangiu. Se căsătoreşte în anul 264 (pe când avea 16 ani) cu generalul roman Constanţiu Chlorus, iar în anul 272 aduce pe lume pe unicul ei fiu, Constantin, născut în localitatea Niş (în Serbia de astăzi).

Împărat în Imperiul Roman era Numerianus care în toamna anului 284, pe când armatele romane se retrăgeau din lupta contra perşilor, moare în mod misterios. În locul lui, aproape de Nicomidia, în Bithynia, armatele îl aclamau ca Imperator, pe Calus Valerius Diodes, comandantul gărzii personale a împăratului, cunoscut de acum înainte sub numele complet de Caius Aurelius Valerius Diocleţianus, un dalmat în jur de 40 de ani, probabil fiul unui fost sclav.

După o serie de lupte, Diocleţian îl elimină de la putere pe Carinus, conducătorul armatei din Oc-cident, ajungând în primăvara anului 285 singurul stăpân al întregului Imperiu Roman. Dezvoltând concepţia despre Imperiu pe care o cunoscuse mai înainte împăratul Aurelian (270—275), noul împărat proclamă originea divină a autorităţii impe-riale, instituind Dominatul (dominaţio — stăpânire, putere absolută), sistem de guvernare bazat pe puterea absolută a împăratului, ca stăpân divinizat (Dominus). Po trivit noului sistem politic, influenţat de Orient, Diocleţian devenea împăratul care, ca reprezentant al divinităţii supreme, dispunea de toate puterile în stat, pe care le exercita fără vreun alt control. Senatul şi armata nu mai aveau nici o putere politică în faţa unui Împărat care întruchipa divinitatea pe pământ.

În acest timp, noi pericole ameninţau Occidentul iar pentru înlăturarea lor, Diocieţian a încredinţat conducerea operaţiunilor militare marelui comandant militar Marcus Aurelius Maximianus.

În primă vara anului 286, determinat de grelele împrejurări din Occident, împăratul Diocleţian îl

numeşte pe acesta părtaş la domnie, cu titlul de Caesar, declarându-1 odată cu aceasta fiul său adop-tiv (filius Augusti), sub numele de Aurelius Valerius Maximianus.

După victoriile împotriva triburilor germanice, dar mai ales în urma aclamării ca împărat, de către soldaţii din Gallia, a comandantului lor Carausius, însărcinat mai dinainte cu apărarea acestei pro-vincii, Diocleţian îi opune acestui „uzurpator” pe Maximianus, pe care în septembrie 286 îl pro clamă Augustus. Noua conducere se prezenta numai în aparenţă ca o diarhie, în realitate Diocleţian fiind singur conducător.

Diocleţian se socotea restau ratorul şi protectorul bunelor moravuri şi al pietăţii vechii Rome, încura-jând cu mult zel cultele romane tradiţionale şi pe cele de origine străină care se adaptaseră religiei de stat. Proclamând origi nea divină a autorităţii imperiale, după exemplul monarhiilor din Orient, Diocleţian îl considera pe Jupiter cel Mare şi Bun (Jupiter Op-timus Maximus) tatăl şi principalul său ocrotitor, izvorul înaltei sale puteri în lume.

Politica religioasă a lui Diocleţian a întâmpinat opoziţia Bisericii creştine, care număra tot mai mulţi credincioşi, chiar şi în sânul familiei imperiale. La început Diocleţian se arătase îngăduitor faţă de toate cultele din Imperiu. Mai târziu însă, determinat în special de refuzul creştinilor de a participa la cultul împăratului, aţâţat pe de altă parte de preoţii păgâni şi de reprezentanţii claselor dominante, dar mai ales de ce zarul Galerius, care după victoria împotriva perşilor se bucura de tot mai mare consideraţie în faţa Augustului său, Diocleţian a dez lănţuit în anii 303-304 cea mai cruntă persecuţie împotriva creşti nilor. Persecuţia a bântuit cel mai mult şi mai îndelung în Orient. În Occident, îndeosebi în provinciile de sub conducerea cezarului Constantius, cele patru edicte date contra creştinilor şi-au găsit o mult mai slabă aplicare.

În noiembrie 303, pe când îşi serba cei douăzeci de ani de domnie (vicennalia), Diocleţian 1-a întâl-nit la Roma pe Maximianus, una din rarele ocazii când cei doi Auguşti se revedeau, şi 1-a determinat să consimtă sub jurământ la abdicarea lor comună. Aceasta a şi avut loc la 1 mai 305, Diocleţian îi

SFINŢII MARI ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA,PROMOTORI AI LIBERTĂŢII RELIGIOASE

63



proclamă ca Augustus în locul său pe Galerius iar Maximianus făcea aceiaşi lucru cu Constanţius Chlorus, la Milano.

La un an şi aproape trei luni după abdicarea lui Diocleţian şi Maximian, ordinea sistemului tetrarhiei era zdruncinată. În ziua de 25 iulie 306, murind Con-stantius la Eboracum, în Britannia, pe când se înapoia din campania împotriva picţilor, trupele îl proclamau împărat pe fiul său Constantinus, viitorul „Constantin cel Mare”. Acesta, cu numele întreg Flavius Valerius Consiatinus, s-a născut către anul 280 la Naissus în Dacia Mediterranea (azi Niş, Iugoslavia).

Odată proclamat împărat, Constantin moştenea de la tatăl său conducerea Britanniei şi a Galliei, alegându-şi ca reşedinţă oraşul Augusta Treverorum iar în decembrie 307 primeşte titlul de Augustus. În locul lui Hercules, Constantin îşi alegea ca zeu protector, pentru el şi pentru întreaga sa familie „Soarele neînvins” (Sol invictus), zeu mult venerat în Gallia sub nu-mele de Apollon.

Începând cu anul 310, noi evenimente deschi-deau triumful re-ligiei creştine. Lo-godna în anul 310 a lui Licinius cu Constantia, sora vitregă a lui Con-stantin, cu care se va căsători în anul 313, era urmată în 311 de o alianţă între cei doi auguşti, care va constitui o ameninţare atât pentru Maximinus Daia în Orient, cât şi pentru Maxentius în Occident. În anul 310 Galerius se îmbolnăvea greu, probabil de cancer, murind la începutul lunii mai 311. Cu puţin timp înainte de a se sfârşi, el dădea la Sardica (Sofia) primul edict prin care se punea capăt persecuţiilor şi se acorda bisericii creştine libertatea de cult.

Nu după mult timp de la moartea lui Galerius, Maxentius şi Constantin intră în conflict, iar în toamna anului 312 poartă o bătălie la Podul Şoimului (pons Milvius), în care Constantin l-a învins pe Maxenţiu. Istoricul Eusebiu de Cezareea (biograful Sfântului Constantin) şi apologetul Lactanţiu descriu viziunea pe care Sfântul Constantin a avut-o înainte de luptă. Astfel, el a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge). Noap-tea, în vis, i s-a arătat Hristos, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale Sfânta Cruce, ca semn protec-tor în lupta care urma. Pe acest eveniment este pusă, de foarte mulţi cercetători, convertirea împăratului

la religia creştină. În urma victoriei de la podul Milvius, Constantin

rămânea singur stăpân în Occident. La începutul lunii februarie a anului 313, el se întâlnea cu Licinius la Milano, unde avea loc celebrarea căsătoriei acestuia cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, fiica lui Constantius şi a Theodorei. Dar, această întâlnire s-a făcut renumită în istoria Impe riului roman prin aşa numitul „edict de la Milano”, care acorda libertate tuturor religiilor, inclusiv celei creştine de pe tot cuprinsul Imperiului roman, şi ordona restituirea locaşurilor de cult şi a bunurilor confiscate ale bi-sericii creştine. Edictul de la Milan are o importanţă epocală prin hotărârile, consecinţele şi urmările lui. Din religie nepermisă şi persecutată, creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împă ratului Constantin cel Mare.

În urma nenumăratelor dispute dintre Constantin şi Licinius, acestea au culminat cu o bătălie în toam-

na anului 324, când Constantin a ieşit victorios şi totodată singurul împărat al Im-periului Roman. Rămas singur îm-părat, Constantin s-a preocupat în primul rând de menţinerea inte-grităţii şi a unităţii Imperiului. Toto-

dată, din dragoste şi respect faţă de mama sa Elena, Constantin îi va acorda acesteia cea mai înaltă onoare la care putea aspira o femeie, titlul de Augusta.

Convins că pen tru păstrarea acestei unităţi era necesară o religie unică, pusă în slujba statului, a anulat toate dispoziţiile lui Licinius împotriva creştinilor, extinzând şi în Orient legislaţia favorabilă creştinismu lui din partea occidentală a Imperiului. Funcţiile înalte din pro vinciile orientale şi chiar pe cea de praefectus Urbi de la Roma, atât de importantă pentru religia romană, le-a încredinţat creşti nilor. În timp ce funcţionarilor păgâni le interzicea aducerea de jertfe, comunităţilor creştine le acorda ajutor pentru înălţarea şi refacerea locaşurilor de cult, iar episcopii deveneau consilieri imperiali. În schimb, împăratul însuşi prelua conducerea supremă a tre-burilor bisericeşti, urmărind şi în domeniul religios aceeaşi conducere unică pe care o realizase pe tărâm politic.

Constantin, în aproape tot timpul domniei sale, păstrează demnitatea supremă păgână de Pontifex Maximus. Trebuie să recunoaştem, însă, că păstrarea

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

64



titlului păgân de Pontifex Maximus îi dădea drep-tul, capacitatea şi posi bilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul creştinismului însuşi.

În acest timp comunităţile creştine din Orient erau adânc tulbu rate de erezia propagată de preotul Arie din Alexandria, care nega divinitatea lui Hristos. Exclus din comunitatea bisericii şi silit să părăsească Alexandria, Arie a trecut în Asia, unde a câştigat de partea sa personalităţi de frunte, printre care pe renu-mitul istoric Eusebius din Cezarcea Palestinei şi pe episcopul Eusebius din oraşul de reşedinţă imperială, Nicomidia. Pentru a pune capăt dezbinării şi a resta-bili unitatea bisericii, pe care o considera condiţie necesară pentru unitatea statului, Constantin a scris o scrisoare prin epis copul Osius de Cordoba, mai întâi episcopului Alexandru al Ale xandriei şi lui Arie, prin care îi invita să se împace. După aceea, pentru prima dată a convocat pe toţi episcopii creştini într-un si-nod - Primul Sinod ecumenic - , care s-a întrunit la 20 mai 325, în palatul imperial din oraşul Niceea, în Bithynia Asiei Mici. Sinodul, la care au participat 318 de episcopi veniţi în cea mai mare parte din Asia şi Egipt, a fost deschis printr-o cuvântare în limba latină de însuşi împăratul Constantin. Dezbaterile s-au desfăşurat în limba greacă, deoarece majoritatea episcopilor erau orientali. Condamnîndu-1 pe Arie şi pe adepţii lui, sinodalii au întocmit prima parte a Simbolului de cre dinţă de la Niceea, completat de al II-lea Sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Apoi au stabilit ca toţi creştinii să serbeze Paştile în duminica întâi după lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară, această dată urmând să fie comunicată celorlalte comunităţi creştine de către episcopul din Alexandria, oraş socotit centrul cunoştinţelor astronomice din acel timp. De aseme-nea au fost luate o serie de măsuri organizatorice şi disciplinare pentru întreaga biserică creştină. La 25 iulie, în timpul Sinodului, Constantin a sărbătorit cei douăzeci de ani ai săi de dom nie (vicennalia). Şedinţa de închidere a Sino dului a avut loc la 25 august 325 iar hotărîrile au căpă tat putere de lege şi au fost aduse la cunoştinţă în toate provinciile Imper-iului roman. Se confirma astfel integrarea Bisericii în apara tul de stat.

După sinodul de la Niceea, Constantin însuşi a cerut ca toţi creştinii să respecte hotărârile luate, socotind că numai astfel se putea păstra unitatea de credinţă de care avea nevoie statul. Cei care nu se supuneau erau exilaţi. Printre aceştia se număra si că lugărul Audius, de origine din Mesopotamia, care refuzând să accepte data fixată pentru sărbătoarea Paştelui, a fost exilat în Dobrogea de azi, de unde a trecut în stânga Dunării, la goţi, întemeind acolo

secta audienilor. Pentru acelaşi motiv, al menţinerii unităţii bise riceşti, Constantin a acordat clericilor ortodocşi, nu şi ereticilor sau schismaticiior, unele scutiri şi privilegii care-i puneau pe picior de egali-tate cu preoţii păgâni.

În aceeaşi perioadă, împăratul Constantin a construit o cetate impresionantă, pe malul stâng al Bosforului, pe locul vechii cetăţi Bizantion. Cetatea, care îi va purta numele (Constantinopol), va fi noua capitală a imperiului, care va rivaliza cu vechea Romă. Aici a zidit măreaţa catedrală închinată Sfinţilor Apostoli, unde a fost şi înmormântat.

Activitatea politică a împăratului era nedespărţită de cea reli gioasă. El se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, rezervându-şi pentru sine justiţia supremă. În această calitate trans mitea puterea de a conduce unor delegaţi ai săi, cum s-a întâmplat, de exemplu, în septembrie 325 cu Fla-vius Constanţius, prefectul pretoriului din Antiohia şi puţin mai târziu cu Valerius Maximus, prefectul pretoriului în fosta capitală Augusta Treverorum (Trier), cărora le-a acordat puteri de vice-regi. Con-stantin cel Mare a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii şi pedepse potrivnice spiritului creş tin, ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, ard-erea cu fierul roşu; luând apărare totodată scla vilor, îmbunătăţind tratamentul din închisori şi interzicând spectacolele de gladiatori. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părin ţilor săraci, s-a modificat în sens creştin legis laţia referitoare la căsătorie (motiv pen-tru care Sfinţii Împăraţi sunt pomeniţi de fiecare dată când se săvârşeşte Sfânta Taină a Cununiei). S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi. Toate aceste decizii fiind temeiul legal al Vasiliadelor Sfântului Vasile cel Mare.

Aceeaşi evoluţie se observă şi pe monede: cu puţin înainte de anul 314, monetăria din Tarragona (Hispania) bătea monede cu sem nul Sfintei Cruci, iar între anii 317—320 monetăria din Siscia (Şişak, Croa ţia) emitea monede cu monograma creştină. Începînd din anul 321 dispar formulele făcând aluzii la divinităţi păgâne şi în locul lor apar pe monede inscripţii neutre ca: Saeculi Felicitas Roma aeterna, Vota publica. Reprezentarea lui Sol invictus este singura cu care continuă să apară pe monede până în anul 322. O altă lege care ne atrage atenţia este cea din anul 321 când Constantin cel Mare generalizează duminica ca zi de odihnă în Imperiu.

În timp ce Constantin dădea noi speranţe de viaţă creşti nilor în plan legislativ, mama sa Elena

65



se ocupa de organizarea operelor de binefacere şi de împodobire a lacaşurilor sfinte: „Elena nu dădea uitării nici dovezile de credinţă în Dumnezeu: în Biserica lui Dumnezeu putea fi văzută oricând, casele de rugăciune le înzestra cu daruri minu nate şi nu dădea uitării nici măcar lăcaşurile aflate în cele mai neînsemnate cetăţi. Merita cu adevarat să vezi cum umbla femeia această extraordinară, inveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bineplacute Lui.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare.)

Sfânta împărăteasă merge în Palestina, unde iniţiază săpături pentru descoperirea Sfintei Cruci şi a Mormântului Domnului. Încurajată de buna reuşită, con tinuă această căutare şi la Bethleem, unde identifică locul naşterii lui Iisus, şi pe Muntele Maslinilor, locul unde El S-a înălţat la cer. Peste tot sunt îndepărtate construcţiile păgâne, ridicate în cinstea idolilor, şi înălţate bazilici rămase ce-lebre. Împodobirea Ţării Sfinte cu loca-şuri de cult s-a dorit să fie semn de mul-ţumire adusă lui Dumnezeu „pentru binefacerile revăr-sate asupra marelui împărat Constantin, precum şi asupra fiilor lui, preacucernicii cezari, nepoţii ei.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare).

În anul 329, ajunsă la vârsta de 80 de ani, Sfânta Împărăteasă Elena îşi dă obştescul sfârşit în braţele iubitului ei fiu Constantin.

La începutul anului 337, o solie persană îi ce-rea lui Constantin evacuarea Armeniei, la care el a răspuns cu declara ţie de război. Însă pe când se pregătea să pornească împotriva per şilor, Constantin a căzut bolnav, retrăgându-se în cele din urmă la vila sa de la Ancyrona, în apropiere de Nicomidia, unde a murit, în ziua de 22 mai 337 şi îngropat cu

mare fast în Biserica Sfinţii Apostoli din Constan-tinopol, ctitoria sa. Cu puţin timp înainte de a-şi da obştescul sfârşit, cu câteva zile înainte de Rusalii, a fost botezat de episcopul Eusebiu al Nicomidiei. Icoana botezării Sf. Împărat Constantin se află în Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim.

Pentru meritele lor deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îi cinsteşte în chip deosebit, trecându-i în rândul sfinţilor şi numindu-i Cei întocmai cu Apostolii. Politica religioasă a împăratului Constantin, în general, a fost urmată de fiii şi succesorii lui, cu excepţia împăratului Iulian Apostatul (361 -363), nepotul său, care a reintrodus pen tru scurt timp păgânismul ca religie favorizată în Impe riul Roman, persecutând creştinismul. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), creştinismul devine din reli-

gie tolerată – religio licita, religie de stat, Ortodoxia devinind confesiunea oficială a Imperiului iar din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul Roman devine im-periu creştin .

Pe Sfinţii Îm-păraţi Constantin şi Maica sa Elena, Bi- serica îi va cinsti mereu prin prăznu-ire în calendar, în iconografie, în topo-nime, în onomastica

creştină, în heraldică şi medalistică, iar evlavia populară îi cinsteşte în folclor, tradiţii, obiceiuri, mai ales în zona Balcanilor şi în Răsăritul creştin.

O cinstire aparte le conferă însă zecile de mii de pelerine care vin la închinare în ctitoria lor, cel mai sfânt loc de pe pământ: la Mormântul Domnului Iisus Hristos, de unde fluviul de lumină al Învierii lui Hristos a adus mântuire lumii întregi.

Dar cinstea cea mai mare o au în ceruri, unde Sfinţii Împăraţi sunt „împreună cetăţeni cu toţi sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”. (Efeseni2,19).

Preot FLORIN-IONUŢ FILIP

Vestigiile palatului imperial din Mediolanum (Milano)

BIBLIOGRAFIE

y Eusebiu de Cezareea, „Viaţa împăratului Constantin şi alte scrieri”, Editura Basilica, Bucureşti 2012.

y Ion Barnea şi Octavian Iliescu, „Constantin cel Mare”, Editura Ştiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

y Stelian Gomboş, art. „Importanţa Sfântului Împărat Constantin cel Mare în istoria Bisericii creştine”, în Revista Învierea, nr. 7 şi 9/2013.

66


COLUMNA 2000

Lumina Învierii lui Hristos, dăruită nouă prin paginile Evangheliei ce vorbesc despre mormântul gol, aduce cu sine figura sfântă a femeilor purtătoare de mir. Acestea sunt arătate de evanghelişti ca uce-niţe curajoase ale lui Hristos ce îl însoţesc în vremea patimilor Sale, stând la picioarele Crucii dimpreună cu Maica Sa şi mai apoi căutându-l cu dragoste la mormânt pentru a unge trupul său cu miresmele preţioase ale cinstirii morţilor. Credinţa uceniţelor lui Hristos este atât de puternică încât nu se împiedică de tragedia răstignirii, de mulţimea batjocurilor, de noaptea întunecată a morţii Învăţătorului. Ele cu inimă de mamă, de fiică, de soră, de următoare în ale cuvântării cu Dumnezeu stau lângă Hristos şi în orele de deplină smerenie, mic-şorare, nimicire a Fiului lui Dumnezeu făcut om. Bătut este păstorul (cf. Mc. 14,27) şi ucenicii săi îl abandonea-ză, se leapădă de El (cf. Mc. 14,30). Ucenicii se smintesc, pierd din inima lor chipul iubirii lui Hristos, fug de Cruce, se tem de moarte, se închid în casă şi nu cred ves-tirea Învierii. Maria Magda-lena însă caută pe Domnul ei. Deşi sfârtecat de chinuiri, în-sângerat, desfigurat, mort şi îngropat, Iisus rămâne pentru uceniţa sa, Domnul, Stăpânul cerului şi al pământului, Fiul Tatălui. Maria nu întreabă pe îngeri unde este omul mort ci unde este Domnul ei. Iubirea celei ce stătea la picioarele lui Iisus ascultându-l pe El, Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, trece dincolo de groapă, dincolo de moarte, dincolo de orice su-perficialitate. Inima femeii creştine este inima iubirii adânci de Dumnezeu. Prin acel prea adesea blamat, sentimentalism, prin acea afectivitate tipică femeii, ucenica lui Hristos ştie să îl păstreze pe Dumnezeu în fiinţa sa fără să depersonalizeze chipul Ziditorului ce s-a unit pentru totdeauna cu creaţia sa prin întrupare. Cuvântul s-a făcut om în pântecele şi prin mijloci-rea unei femei, a Preacuratei Fecioare Maria şi iată

Cuvântul se arată a fi purtat dincolo de moarte de inimile femeilor uceniţe. Femeile purtătoare de mir, în timpul propovăduirii Sale, nu l-au urmat pe Iisus doar pentru a avea un maestru spiritual sau pentru a fi alături de o personalitate extraodinară şi a face parte dintr-un grup ce promitea să schimbe lumea, să îmbunătăţească duhovniceşte şi nu numai situaţia unei umanităţi adânc apăsate de durere, păcat, moarte şi deznădejde. Martei i se descoperă asemenea lui Petru dumnezeirea lui Hristos şi îl mărturiseşte ca Fiu al lui Dumnezeu, ca trimis al Tatălui (cf. In. 11, 27), Maria Magdalena, Ioana şi Suzana îl urmează pe Domnul şi îl slujesc dimpreună cu ucenicii (cf. Lc.

8, 1-3), Maria sora lui Lazăr asemenea Evanghelistului Ioan stă aproape de Iisus şi soarbe fiecare cuvânt dăruit de El (cf. Lc 10, 39) dar nici una dintre ele nu îl trădează, nu îl abandonează, nu fug de mormântul lui, nu se închid în casă de teama iudeilor ci împinse de credinţă iubitoare păşesc neîntrerupt pe urmele Domnului şi astfel devin primele vestitoare ale Învi-erii. Ele, femeile purtătoare de mir sunt cele dintâi care se împărtăţesc din Învierea Fiului lui Dumnezeu. Lor le încredinţează Hristos manda-tul apostolic de a vesti uceni-cilor Săi, Învierea Sa (cf. Mc. 16, 7 şi Mt. 28, 10). Prima misiune creştină din istoria Bisericii care l-a vestit pe

Hristos cel Înviat a fost cea a femeilor purtătoare de mir, însăşi evanghelişti au fost evanghelizaţi, adică li s-a vestit Învierea lui Hristos, de către mironosiţe. Învierea, biruinţa mântuitoare a Dumnezeului întru-pat, Învierea, cea care a schimbat lumea şi a mântuit întregul neam omenesc, plinirea mântuirii a fost vestită mai întâi de uceniţele Domnului.

Ele au mers pe podul iubirii în noaptea pătimirii. Urmarea în iubire a Domnului Hristos, dăruirea în smerenie şi slujirii le-au făcut pe Maria Magdalena şi pe cele dimpreună cu ea să treacă de la moarte la

BINEVESTITOARELE ÎNVIERII DOMNULUI

Homo Religiosus

Femeile mironosiţe la mormântul Mântuitorului Iisus

67


COLUMNA 2000

viaţă, de pe pământ la cerul înnoirii fiinţei omeneşti întru Învierea Fiului lui Dumnezeu.

(Sfânta Evanghelie după Ioan – 20, 1, 11-18 )„1. Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica),

Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt.

11. Iar Maria stătea afa-ră lângă mormânt plângând. Şi pe când plângea, s-a aple-cat spre mormânt.

12. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus.

13. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.

14. Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus.

15. Zis-a ei Iisus: Feme-ie, de ce plângi? Pe cine ca-uţi? Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica.

16. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreieşte: Rabuni! (adică, Învăţătorule)

17. Iisus i-a zis: Nu mă reţine*, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.

18. Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenici-lor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a zis ei.”

„Foarte de dimineaţă mironosiţele au alergat la mormântul Tău, tânguindu-se; dar înaintea lor a stat îngerul şi a zis: Vremea tân-guirii a încetat, nu mai plân-geţi, ci Apostolilor spuneţi învierea.” (Binecuvântările Învierii)

„Graiuri de bucurie auzind de la tinerii cei ce şe-deau lângă mormântul Cu-vântului, au alergat cu grab-nică pornire şi lăsându-şi rânduiala cea mai nainte de Mironosiţe, ca nişte bine- vestitoare (evanghelizatoare, n.n.) s-au arătat, binevestind (evanghelizând, n.n) tăinui-torilor (apostolilor ascunşi, tăinuiţi, de frica iudeilor,

n.n.) scularea din ascunzătorile iadului, a Celui ce s-a întrupat pentru noi.”

(Penticostar, Stihire de la Vecernia Miercu-rei din săptămâna Mironosiţelor – a III-a după Paşti)

IONUŢ BLIDARStudent al Institutului de Studii Ecumenice

„San Bernardino” din Veneţia

Homo Religiosus

* Traducerea clasică în limba română, „nu mă atinge’’, nu redă sensul textului. Biblia de la Ierusalim traduce prin „nu mă reţine’’, evidenţiind modul în care Maria s-a aruncat la picioarele Domnului şi le-a cuprins (cf. Mt. 28, 9).

Maria Magdalena, la picioarele lui Iisus cel Înviat

68


COLUMNA 2000Din larga românitate

Evident că sunt de par-tea celor ce mai speră şi a celor care îndrăznesc a-şi susţine opinia, indiferent de poziţia interlocutorului şi starea sa în mecanismul lobbiului de anvergură. Mă orientez atunci când scriu, mai degrabă către concret şi mă despart de cutuma glumei proaste, de vânzoleala aiurea din presa de mahala, evitând

fără efort poza mediocrului vulgar, pentru a atrage oarecum atenţia cititorului!

Ah, nu că aş fi dorit să fiu bine înţeles de criticii mei şi de cei ai mentalităţii occidentale, generatoare de optimism prin realizările ce le instaurează prin dreptul aplicat! (principii ce ar părea acasă în ţară ciudate, ireale, utopice, tocmai pentru că nouă nu ne este plăcută perseverenţa în aplicarea metodei).

Părerea mea o fac şi aici şi acum publică, din do-rinţa sinceră de a căuta soluţia simplă, cu răspunsuri inteligibile, directe, la prima vedere accesibile şi rea-le. Aşa doresc să-mi aleg cuvintele, căci soluţia unui comentariu este mesajul său, ce a punctat din plin.

Şi mai ales, dacă tot o spun pe şleau, o fac şi cu bun simţ, cu toate că spusul lucrurilor pe nume, cu respect, a ajuns să ne pară unora de-a dreptul, siluire de conştiinţe, căci pe aceasta din urmă, mă îndoiesc să o fi pierdut, noi românii, pentru totdeauna!

Este la fel de sigur faptul că există la noi, încă suficient potenţial negativ, ce l-aş denumi aici, fără reţinere cel al rataţilor moral, al revanşismului şi al „descurcătorismului”, ce constă în dispreţul medial constant faţă de intelectualitate şi critica ei obiectivă, fie ea autohtonă ori diasporeană, căci doar cei cu personalitate stabilă, ori fără echilibru moral, pot dispreţui în linişte cuvântul clar, metoda sigură, încrederea în propriul sine, autonomia spiritului şi în cele din urmă succesul meritoriu, în urma muncii bine făcute.

De ce să nu avem şi noi, cum s-ar spune, cândca la cârme, ceea ce merităm? Şi cred că noi românii, merităm mai mult!

Dar nu mă străduiesc să definesc aici noţiunea de ratat moral ori potentat neo-liberal, căci dacă ar fi să

definesc cât de cât termenul, m-aş mărgini să descriu „ratatul moral” ca pe un exponent marcant al lipsei de caracter, cu toate consecinţele sale pentru societate. Modelele ori tipurile de conducători, ce s-au succe-dat pe scena politică ori economică românească de o vreme încoace, n-au avut cu siguranţă suficientă putere de convingere nici în exterior, nici în interior, dar oare pe cine să mai mire chestiunea aceasta?

În „interior”, ne-a bulversat şi ne bulversează aglomerarea dezolantă de evenimente, care de care mai penibile, ce ne-au pecetluit definitiv tentativa de delăsare cotidiană, ne-au speriat în cele din urmă prin conştientizarea eşecului politicii interne, pe plan social, moral dar şi economic, eşec ce a avut darul de a arunca noi semne de întrebare asupra moralei celor aflaţi la putere, a celor ce ar trebui să ofere nu numai locuri de muncă, ci şi realizări sociale.

Imaginea oferită de personalităţile şi vârfurile noastre politice, spre luarea la cunoştinţă în străină-tate, către exterior deci, este cel al unei generaţii de potentaţi ce se autodeclară democraţi, ce perturbă imaginea publică a ceea ce în fapt sunt de o vreme – interesaţi de propria bunăstare, fapt ce se concre-tizează prin lipsa de soliditate politică-economică creatoare cu naţiunea ce o conduc (cu micile excepţii de la regulă), în speţă, prin luarea deciziilor de interes naţional de către o masivă prezenţă de semidocţi, pseudointelectuali, ori corupţi. Această putere nu este nicidecum nesemnificativă, ci esenţial malefică, căci este îmzestrată cu inteligenţă emoţională, cu voinţa de dominare fără scrupule, ce nu este de bun augur pentru societate. Vulgaritatea limbajului este una dintre formele uzului de putere, este expresia dispreţului faţă de individ, dispreţ ce îl definesc aici ca factor de intimidare public, ce nu se sancţionează şi trece ca atare ca fiind un factor „normal”.

Astfel se ajunge la răsunătoarele succese politice ale elitelor mahalalei, de la mentalitatea de stăpân, la cea de slugă, de la legiuitor la stăpânire, de la lege, la tocmeală. Mă întreb oare, dacă în această farsă generală, nu ar trebui să definim încă o dată noţiunea de românism, să o separăm de „miştocării”, mahalagism, „descurcătorism” şi înşelătorie? Căci primejia, dacă e mare (şi este mare), este pe deasupra constantă şi născătoare de reverberaţii.Unde începe conştientizarea acestui factor şi prin ce noţiune ar trebui el redefinit?

AUTONOMIA SPIRITULUI

69


COLUMNA 2000 Din larga românitate

Continuitatea spiritului şi moralei româneşti a ajuns să fie ameninţată de consecinţele unei pasivităţi publice notorii!

Pe de altă parte, o instituţie a cărui exponent ori lider este corupt, îşi pierde autoritatea morală. O instituţie care nu este direct aleasă, nu are cum să fie reprezentativă, căci listele de partid sunt doar scăriţe în mecanismul puterii, subiective prin naşterea lor, dincolo de a fi concrete, bazându-se adeseori nu pe calităţi morale, intelectuale ori realizări sociale, ci în mod tradiţional pe nepotism, relaţie, pilă, influenţă.

Elitelor noastre, mă refer aici la cele generatoa-re şi cultivatoare de morală, creative în sens social, s-au subţiat în ultima vreme, tocmai fiindca nu aveau cum să provină din mahalale, le lipseşte evident voinţa pentru a gândi şi aplica o cultura politică

cuprinzătoare. Acest ochi de Argus trebuie reîntărit printr-un efort naţional de anvergură! Căci ceea ce ne-a adus originalitatea de pe malul Dâmboviţei, în ultimii şaptesprezece ani, ne-a dezamăgit de-a dreptul!

Cred ca mulţi dintre compatrioţii mei de altfel, în ţară sau străinătate, că a venit timpul să ne despărţim cu aplomb de insuficienţa intelectuală a belferilor, de ignoranţă, propria pasivitate şi reaua-credinţă. Teore-ticienii noştri, dacă vor analiza realitatea, într-un mod autentic, obiectiv şi nu în spirit de dramă pasională (şi uneori personală) ce ne este, vai, atât de dragă, vor constata că realismul vremii şi o maturitate socială impune o mentalitate nouă şi anume, capacitatea de a dezbate clar problemele noastre morale şi nu de a le evita la nesfârşit, devreme ce am "intrat" în Occident.

LUCIAN HETCO(Stuttgart, Germania)

70


COLUMNA 2000

SCURTE REFERIRI LA SITUAŢIA MATERIALĂ A DASCĂLILOR ROMÂNI

PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

Din istoria învăţământului românesc

Apărut în mai 1917, volumul „Contribuţiuni la istoria învăţământului nostru primar” de Gh. N. Costescu la „Cultura Româ nească” S.A.R. Bucureşti cuprinde numeroase articole publicate, pe parcursul câtorva decenii şi reviste de specialitate, cu deosebire în „Învăţământul Primar” 1885-1900 „Şcoala Română” 1902-1904 şi „Revista Generală a învăţământului” (1904-1915). În prefaţă autorul ne arată că paginile acestui volum „evocă multe din zilele grele şi din cele înălţătoare prin care şcoala şi corpul didactic primar au trecut”.

Articolul cu titlul „Situaţia ma- terială a dascălilor români pe vre-muri”, apărut în mai 1900, în care se înfăţişează starea de prosperita-te sau de sărăcie a corpului didactic de pe vremuri nu dorea, aşa cum afirmă şi autorul, să tulbure „răb-darea şi doza de idealism cu care învăţătorul trebuie să fie înzestrat pentru a putea trece cu resemnare şi cu râvnă peste împrejurările grele ale vieţii pentru atingerea sublimului scop al apostolicei misiuni”. Se arată pentru început că domnitorul Vasile Lupul (1634-1653), aducând, dascăli slavoni de la Kiev care să fie „învăţătura şi luminarea pămân-tului nostru” le lasă veniturile a trei sate scutite de orice dare care să fie pentru „îndestularea şi hrana acelor dascăli, buni învă ţători”.

În prima sa domnie, Grigore Ghica (1726-1733) rânduieşte ca bo ierii şi funcţionarii să plătească leafa dascălilor.

Într-un hrisov dat mai târziu de acelaşi domnitor, „cunoscând că, cu aşezământ ne vor putea sta şcoa-lele, fiindcă era cu supărare şi se pricinuia sminteala cu schimbarea boierilor şi nu se putea scoate banii la timp”, se hotărăşte să se ierte preoţii de „dajdia” de 4 galbeni pe an şi să se dea în schimb câte un galben de preot şi de diacon „care bani să-i strîngă Sfinţia sa părintele Mitropolitul şi să plătească lefile dascălilor”.

În a treia domnie în Moldova (1747-1748) acelaşi Grigore Ghica fixează dascălilor din Iaşi următoa rele lefuri anuale: „celui de elenă 360 lei de slavonă 130, de română 100, iar celor de la episcopie câte 80 lei”. Aceste lefuri urma să se primească de două ori pe an: la Sf. Gheorghe şi la Sf. Dumitru.

Mai târziu, domnitorul Ion Teo dor Callimachi (1758-1761) ridică leafa dascălului român la 15 lei lunar, dar salariile dascălilor nu erau egale. Astfel dascălul din Iaşi avea 15 lei pe lună, cel din Botoşani

primea nu mai 5 lei vechi lunar.Deosebirea dintre salariile

das călilor se făcea nu numai după cen trele orăşeneşti, ci şi după naţiona lităţi. Acest lucru ne apare dintr-un document din anul 1767, în care ni se arată „că dascălul cel mare grec de ştiinţe se plătea cu 1500 lei pe an, dascălului celui dintâiu elinesc i se da 600 lei, ipodascălului elinesc 300 lei... şi dascălului moldovenesc 120 lei vechi. Dar aceste lefuri sunt mic-şorate în 1771, după cum urmează: 360 lei şi 120 dascălilor greci; 130 se dau celui slavonesc şi 100 lei dascălului moldovean.

În Muntenia, după 1776 găsim pe dascălul de ro-mâneşte de la Şcoala Sf. Gheorghe vechi, plătit cu 25 talere pe lună, adică 7 lei pe lună (la banii din 1910).

Rarii dascăli săteşti, ce se găseau pe timpul domnitorului Mihai Şuţu (1801-1802) erau plătiţi de milă cu 60 de talere pe an (adică 1,34 lei pe lună la valoarea leului din 1900).

Din nou lefurile dascălilor greci sunt mărite de Constantin Ipsilante (1802-1806) pe motivul că „traiul s-a mai scumpit”.

Autorul articolului ne prezintă apoi o mişcare a dascălilor de muzică (din anul 1831) a căror „leafă de 600 de lei vechi anual, nu mai corespun dea ne-cesităţilor timpului”. Printre aceştia şi Anton Pann înaintează către „cinstita Eforie” o plecată jalbă în care se plâng că „pentru toată os teneala cea până

71


COLUMNA 2000 Din istoria învăţământului românesc

acum nu ni s-a în mulţit leafa, care, poate judeca în-ţelepciunea D-voastră de ne-au fost îndestul pentru chiverniseala noastră; că, în ziua de astăzi, un rândaş cel mai prost nu se poate îndestula cu venitul nostru, cu cât mai vârtos noi, cari suntem mai cu deosebire decât dânşii”.

Dacă este să-i dăm crezare au torului articolului, soarta materială a dăscălimii se îmbunătăţeşte o dată „cu legiuirea din 1832”. Este citat V.A. Ureche care spune că „O dispoziţiune care onorează pe legiuitorii de la 1832 este aceea prin care se dă profesoratului o situaţiune onorabilă în stat. Se dispune ca profesorii de facultăţi să fie consideraţi ca directorii de minister; profesorii de gimnaziu sunt puşi pe treapta şefilor de secţiune de minister; iar dascălii primari sunt pe o linie cu stolnacialnicii, adică capii de birou din minister. Puţin timp, ce-i drept, s-a ţinut seama de asemenea frumoasă îndreptăţire a dascălului, căci, nu târziu, lefile impiegaţilor din minister s-au urcat în disproporţiune tot mai vădită cu ale profesorilor asimilaţi cu „posturile din minister”.

Acelaşi Regulament, din 1832, prevedea că, pe lângă locuinţa din şcoală, pe lângă încălzit şi luminat la leafa unui institutor de 2500 lei vechi anual se adăugau 500 lei pentru argatul şi vătaful şcolii.

Regulamentul întocmit în 1835, sub rubrica „driturile şi răs-plătirile profesorilor” secţiunea a IV-a spunea: „Este de neapărată trebuinţă de a înălţa la faţa publi-cului vrednicia persoanelor cari se jertfesc la această profesie. Deci li se vor hărăzi titluri şi mulţămile (...). După 10 ani de zile, vor primi pensie pentru toată vieaţa a 3-a parte din leafa cea de pe urmă, 2 treimi după 16 ani şi leafa întreagă după 24 ani. Peste aceasta profesorii au dreptul de nobleţe per-sonală sau moştenitoare”.

După revoluţia de la 1848, lefurile prevăzute de Euforie sunt de 300 lei pe lună pentru institutorii de clasa I şi a II-a, iar cei de clasa a III-a 350 lei pe lună. E interesant că lefurile pentru institutorii din Brăila sunt mai mari decât ale celorlalţi 50 lei pentru institutorii de clasa I şi a II-a şi 400 lei pentru cei de clasa a III-a.

Autorul articolului citează din ziarele anului 1857 că deşi unor învăţători săteşti li se dădea un salariu de 300 lei vechi pe an şi erau scutiţi de orice dare către stat nu prea erau doritori de a urma această profesie.

„Eforia şcoalelor văzând că în urma publicaţiuni-lor afişate nu se prezintă nimeni doritor de asemenea funcţiune şi observând că leafa de 300 lei anual este prea neînsemnătoare şi în disproporţie cu trebuinţele unui învăţător, care îndatorat a-şi da tot timpul anului în serviciul învăţăturii tinerimii ţărane pe timpul de iarnă şi chiar a se perfecţionare pe lunile de vară când este dator a merge la şcoala centrală din judeţ cu a sa cheltuială (...) le ridică la 600 lei vechi anual.

Gh. N. Costescu nu poate confirma dacă învăţăto-rii beneficiat de această măsură, dar arată că ceea ce rezultă din acte este că, prin 1870, Ioan Maiorescu, directorul şcoalelor, cere din nou sporirea salariului de la 300 la 600 lei anual.

Se arată, în continuare, că, prin Legea învăţămân-tului emisă de Al. I. Cuza (1859-1866) în anul 1864, nu se fixează leafa, dar se hotărăşte, la articolul 387, că, după 12 ani de funcţionare, se va îndoi „remune-rarul primitiv”, adică acolo, la intrare în învăţământ. În această perioadă, învăţătorii erau plătiţi cu 54 lei vechi pe lună plus oarecare venituri în natură, ce le

primeau de la săteni, după învoie-lile care le făceau.

În anul 1867, după venirea re-gelui Carol I în ţară, se înfiinţează „şcoale rurale model”, ai căror, învăţători fură împărţiţi în trei categorii: unii plătiţi cu 250 lei vechi pe lună, alţii cu 200, şi a treia categorie cu 150 lei. Institutorii erau mai bine plătiţi, deşi nu aveau toţi aceeaşi leafă. Cei de la clasa I primeau 250 lei vechi în oraşele mici, iar în oraşele mari 300, şi la fiecare clasă superioară salariul era sporit cu 50 lei, aşa încât cei de clasa a IV-a aveau 450 şi 500 lei vechi. Cei favorizaţi de soartă

sau de bugetul mai bun în momentul intrării în învă-ţământ puteau ajunge până la 300 lei vechi pe lună.

Autorul ne prezintă apoi situaţia din 1872 când la Ministerul Instrucţiei publice veni generalul Tell „care supărăcios se vede pe starea materială a învă-ţătorilor şi neştiutor de greaua lor muncă, găsi de cuviinţă să le reducă leafa la 50 lei noui pe lună”.

În contrast cu această situaţie este descrisă personalitatea lui Gheorghe Chiţu care alcătuieşte în 1883 o nouă lege după care învăţătorii să fie retribuiţi lunar cu 90 lei noi, institutorii cu 225, profesorii secundari cu 360 lei şi cei de universitate cu 500. Pe lângă aceasta toţi beneficiază din 5 în 5 ani de un spor de 15 la sută (Legea gradaţiilor) din salariu.

72


COLUMNA 2000Din istoria învăţământului românesc

„Gheorghe Chiţu isbuteşte – împotriva multora din puternicii oameni politici care desconsiderau pe învăţători – să se voteze liniştea şi să uşureze nevoile materiale ale corpului didactic. Un sentiment de pioasă recunoştinţă trebuie să cuprindă sufletele dăscălimii la amintirea acestui om binevoitor pentru ridicarea ei din nevoi”.

În cadrul articolului se face şi o comparaţie a ceea ce se putea cumpăra cu o leafă din secolul al XIX-lea. „Să nu pară nimănui absurd când vom susţine că învăţătorul din secolul al XVIII-lea cel cu 25 de talere pe lună (adică 7 lei lunar, la banii din 1910), faţă de cel de astăzi [sec. XIX] sta mult mai bine. Şapte lei valorau pe atunci 140 oca [cca. 180 kg] de carne, pe câtă vreme astăzi, cei 80 de lei noui, pe care îi încasează învăţătorul de ţară, preţuieşte numai 100 kg de carne”.

Se poate trage o concluzie destul de jalnică. Fie că a fost plătit cu 100 de lei, 25 talere (7 lei), 1500 lei, un milion, dascălul nu a fost niciodată plătit şi recunoscut la adevărata valoare a muncii sale. De altfel autorul încheie articolul astfel (cuvinte care au rămas valabile şi acum, la începutul secolului XXI):

„Fie ca viitorul să fie mai prielnic şi să prefacă în mai bine existenţa materială a corpului didactic primar. Astfel, când lupta pentru trai e atât de crân-cenă când starea materială a învăţătorului e atât de redusă când el n-are cu ce să răspundă trebuinţelor ce mediul creează mereu şi când, ştiut este, că lipsa descurajează şi se ridică ca o puternică stavilă împo-triva oricărei propăşiri, naşte întrebarea: cum are să prospereze şcoala, dacă cel menit să-i dea vieaţă îşi tărăeşte abătut zilele, sub greutatea nevoilor.

E greu de explicat că asupra acestui important factor răspânditor de cultură să se reverse şi în viitor numai nepăsarea cârmuirii şi a so cietăţii”.

Notă: Comparativ totuşi cu pu terea de cumpăra-re a salariilor das călilor din sec. XVIII-XIX, venitul lunar din zilele noastre al unui profesor cu peste 25 de ani vechime şi cel mai mare grad didactic, gr. I (deci nu facem referire la venitul unui învăţător sau al unui profesor mai tânăr, căci atunci situaţia ar fi şi mai crâncenă), se poate ob serva că o dată cu trecerea timpului, nivelul de trai al dascălilor s-a în răutăţit şi mai mult, întrucât cu cei aproximativ 1.800 lei amărâtul de profesor îşi poate cumpăra aproximativ 60 kg de carne. Prof. OTILIA BREBAN

Vasile Lupu Grigore Ghica Ion Teodor Callimachi Alexandru Ioan Cuza

73


COLUMNA 2000 Meridiane

Columna lui Traian1,2

Columna aparţine ordinului arhitectural „Tus- can”3 sau „Doric roman”4. Este făcută din marmură de Carara5, are 29,78 m înălţime (100 picioare romane) şi stă pe un piedestal înalt de 5,29 m. Coloana este formată din 17 tamburi6 care stau pe o bază pătrată urmată de un tor. Se termină cu un capitel doric şi un balcon format de partea superioară a abacului. Înălţimea totală este de 35,07 m. 185 de trepte duc de la pavajul din faţa piedestalului până la balcon.

Fig.1. Columna lui Traian7

Pe acesta din urmă se află două blocuri cilin-drice pe care se afla odată statuia lui Traian8.

Banda sculptată se roteşte în jurul fusului cen-tral de 23 de ori. Conrad Cichorius9 (1863-1932) a divizat naraţiunea în 155 de scene: de la 1 la 78 Primul război Dacic (101-102), de la 79 la 155 al Doilea razboi Dacic (105-106).

Baza cubică a adăpostit ulterior urnele funerare a lui Traian (53-117) şi a soţiei sale Plotina (65/70-121), constituind şi prima înmormântare în interiorul incintei sacre a Romei.

„Convingerea noastră10, ca şi a multor istorici români, rămâne că un rol important în elaborarea programului iconografic al Coloanei, alături de eventualele schiţe parţiale luate la faţa locului, l-au jucat Comentariile pierdute ale lui Traian însuşi, precum şi lucrarea memorialistică-monografică a medicului personal care l-a însoţit pe împărat în campaniile contra lui Decebal, Getica lui Titus Statilius Crito, poate chiar şi cea a lui Dion din Prusa, deopotrivă dispărute.11”

Culoarea care dă viaţă Columnei lui Traian12

Încă de la început Dumnezeu ne-a creat din pământ, astfel arătam monocromi din punct de vedere vizual. Odată cu suflarea Sa, culoarea a dat viaţă corpului inert care din punct de vedere pictural reda mai mult valoarea, adică albul şi negrul.

Încă de la începuturile sale, după depărtarea din Rai, omul încerca să creeze având această sămânţă a Creaţiei inserată în adâncul său de însuşi Dumnezeu. Astfel oamenii au început să foloseas-că vopsele naturale, organice sau oxizi de pământ, desenând în culoare imagini din viaţa lor cotidiană, scene de vânătoare sau forme de animale, plante, pe pereţii peşterilor care le-au servit ca adăpost. Observăm cum culoarea era pentru noi încă de la început ceva care înviora, care dădea viaţă fie ambientului unui habitat, fie unui obiect laic sau religios, fie unei sculpturi în Rondebosse, fie în Basorelief. Toate celelalte perioade care s-au succedat în istoria artelor ne-au demonstrat prin descoperirile făcute de arheologi că, începând din Egiptul Antic, sculptura de mici dimensiuni precum Scribul sau bustul reginei Nefertiti ori alte obiecte şi sculpturi de cult care erau aşezate în piramidele egiptene erau sculptate în calcar şi apoi pictate în culoare ori realizate din metale preţioase şi pietre colorate. Nu ne-am putea imagina astăzi frumuse-ţea reginei Nefertiti printr-o reprezentare sculpturală a feţei sale doar într-o marmură albă. Paloarea şi alb-negrul, de cele mai multe ori, înseamnă corpul neînsufleţit şi moartea. Ştim că egiptenii credeau că sufletul, după moarte, va putea reînvia reîntorcân-du-se în statuia aşezată în mormântul defunctului. Chiar şi sarcofagul în care era îmbălsămat corpul celui decedat era pictat şi decorat cu hieroglife şi alte simboluri, cât şi cu unele semne pur decorative.

DESPRE CULORILE COLUMNEI LUI TRAIAN(PARTEA A II-A)

74


COLUMNA 2000

Observăm că dorinţa omului de a fi nemuritor s-a păstrat în toate timpurile, dorinţa de a fi veşnic precum în povestea noastră populară „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

În Grecia Antică mari sculptori precum Fidias, Policlet sau alţii redau viaţa prin sculpturile lor folosind marmura colorată, care compunea diver-sele părţi ale personajelor reprezentate emanând mai multă viaţă şi mai multă apropiere de real. Ne putem imagina că toate aceste experienţe ale istoriei umanităţii, dar în special întreaga iscusinţă tehnică din domeniul sculpturii colorate, a fost preluată de Imperiul Roman, iar împăraţii romani au dus la desăvârşire acest mod de a rămâne nemuritori în memoria umanităţii şi a supuşilor lor apelând la sculptori iscusiţi care colorau volumele.

În Roma Antică, chiar dacă astăzi nu mai avem multe exemple, putem să ne imaginăm că multe dintre basoreliefurile folosite pe arcele de triumf sau columnele care glorificau luptele câştigate de împăraţii romani posibil au fost colorate.

Columna lui Traian, atât de apropiată sufletului nostru românesc, care împleteşte experienţa daco-romană într-un mod natural, este unul din exemplele la care ne putem gândi astăzi.

Imaginaţi-vă că, la fel precum un film alb-negru din anii de început ai cinematografiei este repig-mentat şi recolorat în laboratoarele digitale actuale, iar fotografiile, la început alb-negru, erau pictate manual în culori transparente fixate pe hârtia foto-sensibilă de către fotografii din vremea străbunici-lor noştri.

Fig. 2. Prima noastră încercare de recolorare a unui basorelief din friză

Care este motivul acestor procedee ale specia-liştilor în domeniul vizual? De ce toate aceste inter-venţii care pot părea astăzi kitch? Răspunsul vine simultan, gândul permanent al omului la nemurire, la veşnicie. Cum să-ţi imaginezi că o statuie

rece, de marmură albă exprimă viaţa?! Cum ai putea să-ţi imaginezi că o pictură bizantină dintr-o biserică ortodoxă sau o pictură religioasă dintr-o biserică catolică ar exprima spiritualitatea creş- tină şi viaţa veşnică a sfinţilor dacă ar fi pictaţi în alb-negru?!

Chiar dacă uneori sculptura antică din Egipt, Grecia, Roma sau pictura religioasă foloseşte culori vii care uneori ne dau impresia că sunt prea colorate şi nu ne pot lăsa să contemplăm în linişte, trebuie să recunoaştem că în toate aceste cazuri culoarea a fost folosită pentru a da viaţă, pentru a înviora, pentru a crea optimism, pentru a bucura. Desigur că mulţi ar putea afirma că o sculptură de marmură albă este frumoasă prin puritatea şi naturaleţea acestui material, iar culoarea nu-şi mai are sensul, dar imaginaţi-vă ce ar spune mama împăratului Traian sau ce şi-ar dori ea dacă ar fi pusă în situaţia de a-şi alege o sculptură în mărime naturală repre- zentându-l pe fiul său, una fiind realizată în mar-mură albă şi cealaltă din marmură colorată având părul negru, ochii albaştri, tenul viu ocru cu reflexe rozulii în obrajii care înviorează şi dau viaţă chipu-lui, armura aurie, mantaua roşie, sandalele violete şi aşa mai departe. Ne putem imagina de asemenea de ce muzeul figurilor de ceară are atât de mare succes în capitalele europene, precum Londra, Paris, Amsterdam etc. Atât copiii, cât şi adulţii îşi doresc să facă fotografii cu aceste celebrităţi din diverse domenii tocmai datorită asemănării lor im-pecabile cu personajele reprezentate şi fixării pe peliculă a nemuririi.

Gândindu-ne la toate aceste lucruri, nu cred că mai avem vreun motiv de îndoială în privinţa culorii care dă viaţă sculpturii, şi în general oricărui corp volumetric pe care îl atinge.

Experimentul pe care încercăm să îl facem gân-dindu-ne la cum ar arăta Columna lui Traian sau scene de pe această columnă în culoare, ne incită imaginaţia şi datorită apropierii sufleteşti de această perioadă istorică care a dat naştere poporului român din care şi noi facem parte. Vom încerca, atât cu noile tehnologii digitale cât şi cu posibile inter- venţii clasice ale picturii, să intervenim şi să trans-formăm piatra fără viaţă în scene colorate ajutaţi de celelalte descoperiri arheologice care ne pot da deja o idee asupra acestui aspect al demersului nostru.

Columna lui Traian readusă la viaţă13

Basorelieful care compune Columna lui Traian a fost şi mai spectaculos, conform cercetătorilor italieni, atunci când toate scenele basoreliefurilor erau policrome.

Meridiane

75


COLUMNA 2000

Pornind de la această descoperire inedită, vom face un experiment, recolorând digital un fragment din această operă de artă antică, care ne reprezintă. Suntem motivaţi în acest demers şi datorită repre-zentării directe a stramoşilor noştri, dovadă clară precum un reportaj despre naşterea poporului român.

Personajele din basoreliefuri, soldaţii romani au orificii în pumnii strânşi, care conţineau decorativ armele folosite. Acestea erau din bronz, metal care deja producea un efect colorat. De asemenea, o dovadă a folosirii culorii este faptul că astăzi unele figuri din basoreliefuri parcă stau în aer datorită dispariţiei culorii, care ne dădea senzaţia pământu.lui pe care păşeau. Atât caii, veşmintele, sandalele şi alte accesorii erau colorate (conform descoperirii

arheologilor şi istoricilor de artă italieni). Această policromie nu era una naturalistă, ci era decorativă şi mai mult ornamentală. Echilibrul compoziţional era datorat tocmai acestor tendinţe decorative şi nu copierii exacte, naturaliste a realităţii

Abia ne putem imagina ce impact avea şi ce impresie făcea monumentala columnă a lui Traian

care conţinea acest basorelief colorat precum o frescă şi care amintea de unele picturi realizate pe front precum un reportaj de război cu scene din lupta dacilor cu romanii.

Desfăşurarea cursivă a scenelor şi succesiunea lor în spirală ne demonstrează dimensiunea vizio-nară a artistului care a conceput această operă de

artă şi asemănarea cu o peliculă cinematografică. În perioada Romei Antice artişti foloseau

următori pigmenţi14:- Negrul de ivoriu, care era folosit încă din

Grecia Antică obţinut se pare „prin calcinarea fără aer a deşeurilor rămase de la prelucrarea fildeşului”.

- Roşul de cinabru15, care este chimic o sulfură de mercur cristalină, era folosit de pictori încă din Egiptul Antic.

- Lacul de garanză16, un alt roşu care era folosit încă din antichitate atât în Europa cât şi în China sau India.

- Roşul de pământ folosit din preistorie până astăzi este bogat în oxid de fier, siliciu şi aluminiu extras din cariere are o rezistenţă durabilă atât la lumină cât şi în amestecuri cu toate celelalte culori.

Meridiane

Fig. 3. Scenele de la 142 la 144

Fig. 4. Scenele de la 142 la 144, recolorate în „Logart Atelier & Galerie”

76


COLUMNA 2000

- Ocrul galben de asemenea folosit încă din preistorie cu o mare varietate de nuanţe de la deschis, închis, oranjiu, verzui este chimic, este o argilă colorată cu hidroxizi şi oxizi de fier, mai conţine calciu, mangan, unele materii organice etc.

- Verdele de pământ este o altă culoare naturală care se foloseşte începând din paleolitic în compoziţia sa intră silicaţi de fier, magneziu, aluminiu, potasiu, sodiu etc. Verdele de pământ este unul dintre cei mai permanenţi pigmenţi deoarece

compuşii de pământ nu sunt afectaţi de lumina soarelui sau de condiţiile atmosferice.

- Albastrul de cenuşă este o culoare antică rezultată din procesul de preparare a albastrului lapis lazzuli.

- Albastrul ultramarin sortimentul natural se foloseşte începând din antichitate şi era plătit odinioară cu echivalentul în aur al greutăţii lui fiindcă se extrăgea dintr-o piatră preţioasă numită lapis lazzuli17.

Dr. SANDU GOLCEADr. SORIN SCURTULESCU

NOTE:1 http://www.mnir.ro/index.php/istoria-unui-monument/2 Sandu Golcea, 03.02.20153 O formă foarte veche a arhitecturii Italice; http://

en.wikipedia.org/wiki/Tuscan_order4 Coloanele sunt mai puţin robuste, au muluri (profil

arhitectural în relief cu funcţie ornamentală) la bazele lor şi sunt chiar ridicate pe plinte.

5 Marmura de Carrara (Italia), faimoasă pentru culoarea albă, respectiv gri-albăstruie, ambele de o calitate deosebită. indicele de refracţie scăzut al calcituli permite luminii să pătrundă mai adânc în piatră înainte de a fi refractat afară, aspect ce confera personalitate şi dă viaţă sculpturilor umane.

6 http://arts.st-andrews.ac.uk/trajans-column/the-project/description-and-condition-of-trajans-column/

7 Poza autorului, Roma, septembrie, 20148 Acum se află o statuie a Sfântului Petru9 Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule,

Berlin-Leipzig, 1896–1900, 2 vol. text si 2 vol. planse10 http://www.mihaigramatopol.ro/old/index.php/opera/

arta-imperiala-a-epocii-lui-traian-2011/517-columna-i-sculptura-monumental-traianic?start=3

11 38. I.I. Russu, Getica lui Statilius Crito, în St. clas., XIV, 1972, p. 111–127

12 Sorin Scurtulescu, 19.10.201413 Sorin Scurtulescu, Sandu Golcea, 18.11.201414 Liviu Lăzărescu, Tehnica picturii în ulei, Editura

Polirom, Iaşi 200915 Cinabrul se formează în mod deosebit prin procese

hidrotermale, care constau într-un amestec de minerale topite, gaze vulcanice şi apă care rămâne în stare lichidă datorită prezenţei presiunilor ridicate, prin răcire formându-se minerale ca agat, malachit, diferite varietăţi de cuarţ şi cinabru

16 Este un lac derivat din extract din rădăcina plantei roibă (Roiba (Rubia tinctorum) este o plantă ierboasă din familia Rubiaceae, cunoscută sub mai multe denumiri popu-lare: rodea,garanţă), substanţa coloranta este in principiu alizarina plus purpurin.

17 Lapis lazuli, (Lapislazuli, sau Lapis) este un amestec de minerale de culoare albastră, care pot avea în componenţa mineralogică lazurită, pirită, calcită sau cantităţi mici de diopsid, sodalit etc.

Meridiane

77


COLUMNA 2000

SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL „COLUMNA 2000” LA CEA DE-A XXVIII-A EDIŢIE

Consemnări

Vineri, 28 noiembrie 2014 (la ora 13), în incinta Bisericii Parohiei Ortodoxe Române Timişoara- Dacia, a avut loc deschiderea oficială a lucrărilor celei de-a XXVIII-a ediţii a Simpozionului interna-ţional COLUMNA 2000, ediţie dedicată împlinirii a 520 de ani de la stingerea din viaţă a marelui con-ducător de oşti român bănăţean, Pavel Chinezu, a 510 de ani de la căderea în nemurire a celebrului domnitor al „Moldovlahiei”, Ştefan cel Mare şi Sfânt, a 360 de ani de la naşterea şi a 300 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului „mare voievod şi domn al Ungrovlahiei” Constantin Brâncoveanu, a 95 de ani de la instaurarea administraţiei româneşti în Banat, a 70 de ani de la eliberarea ultimei brazde de pământ românesc de sub ocupaţia horthystă, a 25 de ani de la izbucnirea şi victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, a 15 ani de existen-

ţă a revistei de cultură istorică „Columna 2000”, memoriei Înalt Prea Sfinţitului Părinte dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropo-lit al Banatului, ZILEI SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI, OCROTITORUL ROMÂNILOR şi ZILEI NAŢIONALE A ROMÂNIEI.

Manifestarea a fost organizată de Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” din România - Filiala Timiş, Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, Univer-sitatea „Ioan Slavici” Timişoara, Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş, Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara, Protopopiatul Ortodox Român Timişoara I, Parohia Ortodoxă Română Timişoara-Dacia, Despărţământul „Ioachim Miloia” Timişoara al Astrei, Societatea Culturală „Patrimoniu” Timi-şoara, Sindicatul Independent al Învăţământului Preuniversitar Timiş - Federaţia Sindicatelor din Edu- caţie „Spiru Haret” România şi Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timişsub egida Mitropoliei Banatului, Arhiepiscopiei Timişoarei şi a Con-siliului Judeţean Timiş (cofinanţatorul simpozio-nului).

Programul manifestării a cuprins: un ceremonial de deschidere; binecuvântarea simpozionului de către Prea Onoratul Părinte dr. Ioan Bude, Paroh al Parohiei Ortodoxe Române Timişoara - Dacia şi Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Timi-şoara I; un cuvânt de salut din partea organizato-rilor (Adrian Negoiţă, consilier judeţean, preşedinte al Comisiei pentru Învăţământ, Cultură, Tineret şi Sport din cadrul Consiliului Judeţean Timiş; dipl. ing. Răzvan Hrenoschi, şef Serviciu Cultură, În-văţământ şi Sport din cadrul Consiliului Judeţean Timiş; Prea Onoratul Părinte dr. Zaharia Pereş, consilier cultural al Mitropoliei Banatului; Prea Onoratul Părinte dr. Ioan Bude,Paroh al Parohiei Ortodoxe Române Timişoara - Dacia şi Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Timişoara I; prof. univ. dr. Titus Slavici, preşedinte al Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timi-şoara; prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, preşedintele Consiliului Academic al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; conf. univ. dr. Alin Mnerie, preşedinte al Senatului Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; conf. univ. dr. Adriana Bebeşelea, rector al Uni-versităţii „Ioan Slavici” Timişoara; conf. univ. dr. Doina Darvasi, prorector al Universităţii „Ioan Sla-vici” Timişoara; prof. Aura Codruţa Danielescu,

78


COLUMNA 2000Consemnări

inspector general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Timiş;prof. Virgil Popescu, preşedinte al Sindicatu-lui Independent al Învăţământul Preuniversitar Timiş şi prim vicepreşedinte al Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret” România şi conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu, preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România - Filiala Timiş, prorector al Universităţii „Ioan Slavici” Ti-mişoara, director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara şi responsabil de proiect); prezentarea

oaspeţilor şi a invitaţilor de onoare (Vasile Barbu, preşedinte al Societăţii Literar Artistice „Tibiscus” din Uzdin [Voivodina-Serbia] şi membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Serbia; dr. Ioan Haţegan, cercetător ştiinţific I la Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române - Filiala Timişoara şi preşedinte al Societăţii Culturale „Ba-natul” din Timişoara; col. (r) dr. Neculai Stegăriţa, preşedinte de onoare al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România - Filiala Ti-miş; Veronica Balaj, scriitor, jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor la Radio Timişoara; Mariana Gurza, poetă; prof. Doina Drăgan, preşedinte al Asociaţiei „Liga Scriitori-lor” din România - Filiala Timişoara Banat; col. (r) Constantin C. Gomboş, vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retra-gere din România - Filiala Timiş „col. Ion Enescu” şi prim vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România - Filiala Timiş; lect. univ. ing. Mircea Popa, preşedinte al Asocia-ţiei Foştilor Refugiaţi, Strămutaţi şi Expulzaţi din

Ardealul de Nord „ARDEAN” Timişoara; ing. Ioan Ciama, prşedinte al Asociaţiei Culturale „Avram Iancu” din România - Filiala Timişoara; prof. Petru Şandor, inspector de specialitate la Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş; prof. dr. Mihai Pârvulescu, director al Eco-şcolii „Take Ionescu” Timişoara şi preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din Ro-mânia–Filiala Timiş; prof. dr. Ludwig Holczinger, istoric; prof. Ionel Cionchin, vicepreşedinte al Aso-ciaţiei Istoricilor Bănăţeni; prof. Alexandru Gyuris, istoric; prof. dr. Sorin Ionescu, istoric şi director al Colegiului Naţional Bănăţean Timişoara; Lauren-ţiu Nistorescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, istoric, redactor la cotidianul „Renaşterea Bănăţeană” Timişoara; Elena Posa, contabil şef S.C. Linde Gaz SRL; prof. Corina Rujan, membru al Uniunii Scriitorilor din România; preot Vasile Anişorac; preot Florin-Ionuţ Filip; conf. univ. dr. Gabriela Victoria Mnerie, prodecan al Facultăţii

de Inginerie din cadrulUniversităţii „Ioan Slavici” Timişoara; Andreea Mnerie,Vlad Rusalin Tiberiu Sarcaş.a.); comunicări ştiinţifice în plen (au susţinut comunicări următorii: Zaharia Pereş, Vasile Barbu şi Tiberiu Ciobanu) şi lansări editoriale (revista de cultură istorică „Columna 2000” nr. 59-60/2014 [prezentată de Prea Onoratul Părinte dr. Ioan Bude] şi volumele Pavel Chinezu şi măreaţa sa biruinţă de pe Câmpul Pâinii repurtată asupra turcilor oto-mani şi De la Rovine la Călugăreni. Mari biruinţe ale oştilor române asupra turcilorotomani [ambele apărute la Editura Eurostampa din Timişoara, în 2014] de Tiberiu Ciobanu [prezentate de dr. Ioan Haţegan]).

Ediţie specialădedicată împlinirii a 520 de ani de la stingerea din viaţă a marelui conducător de oşti român bănăţean, Pavel Chinezu, a 510 ani de la căderea în nemurire a celebrului domnitor al „Moldovlahiei”, Ştefan cel

Mare, a 360 de ani de la naşterea şi a 300 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului „mare voievod şi domn al Ungrovlahiei”, Constantin Brâncoveanu, a 95 de ani de la instaurarea administraţiei româneşti în Banat, a 70 de ani de la eliberarea ultimei brazde de pământ românesc de sub ocupaţia horthystă, a 25 de ani de la izbucnirea şi victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, a 15 ani de existenţă a revistei

noastre, memoriei Înalt Preasfinţitului Părinte dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, Zilei Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul românilor şi Zilei Naţionale a României

Anul XV, Nr. 59-60 (iulie-decembrie), 2014

ISSN: 1584-5931

Revistă de cultură istoricăeditată de Asociaţia Naţională Cultul Eroilor

„Regina Maria” din România - Filiala Timiş -

Publicaţie deschisă românilor de pretutindeni

79


COLUMNA 2000 Consemnări

„PER ASPERA AD ASTRA” LA CEA DE-A XII-A EDIŢIE

În 25 martie 2015, a avut loc cea de-a XII-a ediţie a manifestării cultural-religioase şi educativ-ştiinţifice internaţionale „Per aspera ad astra”, dedicată ilustrului cărturar şi patriot român bănă- ţean Ioachim Miloia şi neobositului său „restitu-tor” şi promotor, binecunoscutul şi valorosul om de cultură Aurel Turcuş.

Organizată de Despărţământul „Ioachim Miloia” Timişoara al Astrei, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” din România - Filiala Timiş, Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, Universitatea „Ioan Slavici” Timişoara, Protopopiatul Ortodox Român Timişoara I, Parohia Ortodoxă Română Dacia - Timişoara, Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş, Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara, Sindicatul Independent al Învăţămân-tului Preuniversitar Timiş - Federaţia „Spiru Haret” din România şi Centrul de Cultură şi Artă al Jude-ţului Timiş, sub egida Arhiepiscopiei Timişoarei, Mitropoliei Banatului şi Consiliului Judeţean Timiş (cofinanţator al manifestării), acţiunea a debutat la ora 13, la Cimitirul din str. Cosminului, nr. 13 Timişoara, cu un Parastas oficiat de către Prea Cucer-nicul Părinte preot Florin-Ionuţ Filip, întru pome-nirea ilustrului cărturar şi patriot român bănăţean Ioachim Miloia şi a neobositului său „restitutor” şi promotor, binecunoscutul şi valorosul om de cultură Aurel Turcuş, urmat apoi de cermonia depunerii de coroane şi de flori la monumentele funerare ale celor doi mari dispăruţi.

Manifestarea a continuat la ora 15, în incinta Bisericii Parohiei Ortodoxe Române Dacia - Timi- şoara unde a avut loc un simpozion internaţional dedicat lui Ioachim Miloia şi lui Aurel Turcuş, al cărui program a cuprins: ceremonial de deschidere, binecuvântarea manifestării de către Prea Onoratul Părinte dr. Zaharia Pereş, consilier cultural al

Mitropoliei Banatului, cuvânt de salut din partea organizatorilor (Adrian Negoiţă, consilier judeţean, preşedinte al Comisiei pentru Învăţământ, Cultură, Tineret şi Sport din cadrul Consiliului Judeţean Timiş; Prea Onoratul Părinte dr. Zaharia Pereş, consilier cultural al Mitropoliei Banatului; prof. Petru Şandor, inspector de specialitate la Inspec-toratul Şcolar Judeţean Timiş; prof. Virgil Popescu, preşedinte al S.I.Î.P. Timiş, prim vicepreşedinte al Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret”

România; prof. univ. dr. Titus Slavici, preşedinte al Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara; prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, preşedintele Consiliului Academic al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; conf. univ. dr. Alin

CONSILIUL JUDEŢEAN TIMIŞ CENTRUL DE CULTURĂ ŞI ARTĂ AL JUDEŢULUI TIMIŞ ARHIEPISCOPIA TIMIŞOAREI, MITROPOLIA BANATULUI

PROTOPOPIATUL ORTODOX ROMÂN TIMIŞOARA I, PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DACIA - TIMIŞOARADESPĂRŢĂMÂNTUL „IOACHIM MILOIA” TIMIŞOARA AL ASTREI

ASOCIAŢIA NAŢIONALĂ CULTUL EROILOR „REGINA MARIA“ DIN ROMÂNIA – FILIALA TIMIŞFUNDAŢIA PENTRU CULTURĂ ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT „IOAN SLAVICI“ TIMIŞOARA

UNIVERSITATEA „IOAN SLAVICI“ TIMIŞOARA INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN TIMIŞ, LICEUL TEORETIC „VLAD ŢEPEŞ“ TIMIŞOARA

SINDICATUL INDEPENDENT AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR TIMIŞ - FEDERAŢIA „SPIRU HARET” ROMÂNIA -

Manifestarea cultural-religioasă şi educativ-ştiinţifică internaţională

dedicată

Miercuri, 25 martie 2015TimişoaraROMÂNIA

Proiect cofinanţat de Consiliul Judeţean Timiş

EDIŢIA a XII-a

marelui cărturar şi patriot român

bănăţean

neobositului său „restitutor“ şi promotor, binecunoscutul şi valorosul om de cultură

Ioachim Miloia

Aurel Turcuş

3 mai 1897 - 25 martie 1940 3 august 1943 - 26 martie 2012

PER ASPERA AD ASTRA

şi

Manifestarea a continuat cu sesiunea de co-municări ştiinţifice pe secţiuni (trei secţiuni:istorie [moderatori: Sorin Ionescu, C-tin C. Gomboş şi Ionel Cionchin], istorie culturală [moderatori: Mi-hai Pârvulescu, Ludwig Holczinger şi Alexandru

Gyuris] şi învăţământ [moderatori: Gabriela Vic-toria Mnerie, Petru Şandor şi Otilia Breban]). Simpozionul a beneficiat de o numeroasă audienţă (cca. 200 de persoane) şi de o intensă promovare în mass-media locală, naţională şi nu numai.

Prof. DIANA SARCA

80


COLUMNA 2000Consemnări

Mnerie, preşedinte al Senatului Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; conf. univ. dr. Adriana Bebeşelea, rector al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; conf. univ. dr. Doina Darvasi, prorector al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; conf. univ.

dr. Gabriela Victoria Mnerie, prodecan al Facultăţii de Inginerie din cadrul Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; prof. Otilia Breban, prim vicepreşedinte al S.I.Î.P. Timiş - Federaţia „Spiru Haret”, secretar

Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, Universitatea „Ioan Slavici” Timişoara, Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş, Liceul „Ioan Slavici” Timişoara, Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” din România - Filiala Timiş, S.I.Î.P. Timiş - Federaţia „Spiru Haret”, Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, sub egida Con-siliului Judeţean Timiş, au organizat, luni, 9 martie

2015, cea de-a V-a ediţie a Simpozionului naţional „Ioan Slavici la aniversară”.

Manifestarea a debutat la ora 1230, în sala 102 a Parcului Ştiinţific şi Tehnologic „Tim Science Park”, (Universitatea „Ioan Slavici”, str. Prof. dr. Aurel Păunescu Podeanu, nr. 144, Timişoara), cu un Ceremonial de deschidere, specific unor astfel de împrejurări, urmat de Binecuvântarea simpozionului şi a participanţilor la acesta de către Prea Cucernicul

SIMPOZIONUL NAŢIONAL „IOAN SLAVICI LA ANIVERSARĂ” LA CEA DE-A V-A EDIŢIE

general al Despărţământului „Ioachim Miloia” Timişoara al Astrei, responsabil de proiect şi conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu, prorector al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara, prim vicepreşedinte al Despărţământului „Ioachim Miloia” Timişoara al Astrei, preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România, director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara, res-ponsabil de proiect), prezentarea oaspeţiilor şi a invitaţiilor de onoare (Virgil Miloia, fiul ilustrului cărturar şi patriot roman bănăţean Ioachim Miloia; Ana Caia, soţia binecunoscutului şi valorosului om de cultură Aurel Turcuş, comunicări ştiinţifice în plen (cercetător ştiinţific I dr. Ioan Haţegan de la Academia Română-Filiala Timişoara; prof. univ. dr. Dumitru Mnerie de la Universitatea ,,Ioan Slavici" Timişoara; Prea Onoratul Părinte dr. Zaharia Pereş, de la Mitropolia Banatului; col. (r) Constantin C. Gomboş, de la A.N.C.E. „Regina Maria” Timiş şi conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu de la Universitatea ,,Ioan Slavici" Timişoara ş.a.), lansare editorială (volumul Cercetarea istorică românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea referitoare la Evul Mediu bănăţean [Editura Eurostampa, Timişoara, 2015, 114 pagini] de Tiberiu Ciobanu, prezentat de dr. Ioan Haţegan), iar la final comunicări ştiinţifice pe secţiuni.

Cea de-a XII-a ediţie a manifestării Per aspera ad astra a beneficiat (ca de altfel şi ediţiile anterio-are) de o participare numeroasă (peste 300) şi de o intensă popularizare în mass-media.

Prof. VIRGIL POPESCU

81


COLUMNA 2000

părinte Florin-Ionuţ Filip.A urmat un Cuvânt de salut din partea organi-

zatorilor, ocazie cu care au luat cuvântul domnul Adrian Negoiţă, consilier judeţean şi preşedinte al Comisiei pentru Învăţământ, Cultură, Tineret şi Sport din cadrul Consiliului Judeţean Timiş; domnul dipl. ing. Răzvan Hrenoschi, şef Serviciu Cultură, Învăţământ şi Sport din cadrul Consiliului Judeţean Timiş, domnul prof. univ. dr. Titus Slavici, preşe-dinte al Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara; domnul prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, preşedintele Consiliului Academic al Uni-versităţii „Ioan Slavici” Timişoara; domnul prof. Pe-tru Şandor, inspector de specialitate la I.Ş.J. Timiş; conf. univ. dr. Alin Mnerie, preşedinte al Senatului Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; d-şoara conf. univ. dr. Adriana Bebeşelea, rector al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; d-na conf. univ. dr. Doina Darvasi, prorector al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara; domnul prof. univ. dr. Ioan Viorel

Boldureanu, director al periodicului „Demnitatea”; domnul prof. Virgil Popescu, preşedinte al S.I.Î.P. Timiş – Federaţia „Spiru Haret”, prim vicepreşedinte al Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret” România; domnul conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu, prorector al Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara, preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România - Filiala Timiş, director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara şi conf. univ. dr. Gabriela Victoria Mnerie, prodecan al

Consemnări

Facultăţii de Inginerie din cadrul Universităţii „Ioan Slavici” Timişoara, responsabil de proiect.

În continuare au fost prezentaţi oaspeţii şi invi-taţii de onoare ai manifestării şi s-au susţinut comu-nicări ştiinţifice în plen, după cum urmează: Vasile Barbu (Uzdin, Serbia), Maria Alexandra Pantea (Arad, România), Ioan Viorel Boldureanu (Timi-şoara, România), Lucian-Vasile Szabo (Timişoa-

ra), Veronica Balaj (Timişoara), Mariana Gurza (Timişoara), Adriana Slavici (Timişoara), Virgil Popescu (Timişoara), Otilia Breban (Timişoara), Diana Sarca (Timişoara), Monica M. Condan (Timişoara), Eliza Ruse (Timişoara), Constantin Sperlea (Dumbrăviţa), Lavinia Maria Cernescu (Timişoara), Eugen Gagea (Timişoara), Valentin Bot (Timişoara), Ana Crăsneanu (Timişoara), Cristina Moldoveanu (Timişoara), Laura Mateş (Timişoara), Mircea Untaru (Timişoara), Dumitru Mnerie (Timişoara), Tiberiu Ciobanu (Timişoara) şi Gabriela Victoria Mnerie (Timişoara).

În finalul simpozionului a fost lansat numă-rul 38/2015 al periodicului de cultură şi educaţie „Demnitatea”, editat de Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara. Despre această publicaţie a vorbit, cu mult entuziasm, profesorul universitar doctor Dumitru Mnerie.

Aflat la cea de-a V-a ediţie, Simpozionul naţional „Ioan Slavici la aniversară” s-a bucurat de o largă participare şi o intensă mediatizare în presa scrisă şi audio-vizuală timişoreană şi nu numai.

Prof. PETRU ŞANDOR

Consiliul Judeţean TimişCentrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş

Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” TimişoaraUniversitatea „Ioan Slavici” Timişoara, Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş

Liceul „Ioan Slavici“ TimişoaraAsociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria“ din România-Filiala Timiş

Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş“ TimişoaraS.I.I.P. Timiş - Federaţia „Spiru Haret“

Proiect cofinanţat de Consiliul Judeţean Timiş

Luni, 9 martie 2015, ora 12,30Universitatea „Ioan Slavici”, Sala 102

Str. Prof. dr. Aurel Păunescu Podeanu nr. 144, Timişoara, România

SIMPOZIONUL NAŢIONAL

La aniversarĂIOAN SLAVICI

F I Slavici

TM

U I Slavici

TM

L I Slavici

TM

F I Slavici

TM

U I Slavici

TM

L I Slavici

TM

F I Slavici

TM

U I Slavici

TM

L I Slavici

TM

EDIŢIA A V-A

F I

Slavici TM Demnitatea

Periodic de cultură şi educaţie editat de FUNDAŢIA „IOAN SLAVICI” din Timişoara Anul XV Numărul 38 Februarie 2015 12 pagini

SLAVICI – în percepție internațională

Cu fiecare an, la fiecare aniversare a marelui scriitor clasic IOAN SLAVICI, mentor spiritual al Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ care-i poartă numele, se constată prezența mai activă a reprezentanților noștri la

diferite manifestări internaționale, multe dintre ele chiar inițiate și organizate.

În data de 18 ianuarie 2015, zi în care s-au împlinit 167 de ani de la nașterea marele clasic al literaturii române, reprezentanți ai Universității noastre, alături de prof. Constantin SFERLEA au depus o coroană de flori la bustul lui IOAN SLAVICI amplasat în

centru comunei Dumbrăvița. În semn de recunoaștere a valorii incontestabile a

marelui SLAVICI pentru cultura românească, în ziua de 9 martie 2015, începând cu ora 12,30, în Sala 102 a Parcului Ştiinţific şi Tehnologic TIM SCIENCE PARK Timişoara (str. Dr. Aurel Păunescu Podeanu nr. 144). Manifestarea, va avea loc a V-a ediţie, a Simpozionului internaţional „IOAN SLAVICI la aniversară”, organizată la inițiativa Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, Universitatea „Ioan Slavici” Timişoara, Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş, Liceul „Ioan Slavici” Timişoara, Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” din România – filiala Timiş, Despărţământul „Ioachim Miloia” Timişoara al ASTREI, Societatea Culturală „Patrimoniu” Timişoara, Sindicatul Independent al Învăţământului Preuniversitar Timiş - Federaţia „Spiru Haret”, Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş. Pentru implicarea în buna organizare a manifestării mulţumim tuturor colaboratorilor, în special, Consiliului Judeţean Timiş, sub egida căruia se desfăşoară Simpozionul, acesta fiind totodată şi co-finanţator al manifestăriiÎn programul acestei acțiuni sunt cuprinse mai

multe referate legate de și renumele marelui scriitor purtat în multiple acțiuni internaționale. În cei 15 ani de activitate a Fundației, numele de SLAVICI s-a regăsit pe buzele reprezentanților din peste 25 de țări, participanți la diversele manifestări organizate în cadrul diferitelor proiecte de cooperare în plan educațional.

Recent am fost onorați de aproape 30 de participanți din Turcia, Italia și Elveția, în cadrul proiectului „Developing Intercultural Competences for Enterprises” (DICE), derulat prin programul Leonardo da Vinci. Reușita acțiunii s-a datorat în mare măsură implicării exemplare a Ec.drd. Lavinia CERNESCU.

Discuțiile purtate au contribuit la realizarea unui important schimb de experiență, exemplele de bune practici împărtășite de oaspeți fiindu-ne de mare ajutor. Avem convingerea că dezvoltarea competenţelor prin diferite cursuri de formare profesională reprezintă un adevărat câştig pentru economie, societate, angajator și bineînţeles pentru angajat.

Prin tot ceea inițiem dorim să realizăm deschideri de cooperare internațională cât mai eficace și eficiente. Prof. univ. dr. Titus SLAVICI,

Preşedinte al Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara

(

UNIVERSITATE LICEU FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE Calificare profesională TEHNICIAN § Finanţe – bănci § Administrarea afacerilor ÎN ACTIVITĂŢI ECONOMICE FACULTATEA DE INGINERIE Filieră TEHNOLOGICĂ § Calculatoare § Tehnologia informaţiilor Profil SERVICII

„IOAN SLAVICI”

U I Slavici TM L I Slavici

TM

„Slavici”

82


COLUMNA 2000Vitrina cu cărţi

Monografia Vilayetul Timişoara (1552-1716) a fost realizată în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti ca parte inte-grantă a tratatului de Istorie a Banatului, proiect prioritar al Academiei Române. Ea este rodul unei cercetări îndelungate, nu lipsită de greutăţi, care a impus abordări pluri şi interdisciplinare de administraţie, drept, religie, geografie, demo-geografie istorică şi literatură. Având menirea să acopere o lacună a istoriografiei române prin abordarea unor domenii şi discipline conexe, această cercetare s-a întemeiat pe analiza şi prelucrarea sistematică a unui vast material do-cumentar inedit şi edil, în arhivele şi bibliotecile din ţară şi de peste hotare. Strădania noastră s-a îndreptat spre reconstituirea fenomenelor istori-ce: cucerire, organizare administrativ-militară, administrativ-fiscală şi judecătorească integrate peisajului antropogeografic din Banat, precum şi spre rolul jucat de Islam din punctul de vedere al implantării sale în Banat şi al culturii otomane din vilayetul Timişoara.

De aceea, atenţia ni s-a îndreptat în primul rând spre aspectele şi momentele esenţiale pentru instaurarea stăpânirii otomane şi trans-formarea Banatului într-o provincie militară de graniţă, cu toate obligaţiile şi servituȚile sale. Astfel, cucerirea efectivă a Banatului, însoţită de instaurarea nemijlocită a controlului otoman, a coincis deopotrivă cu alcătuirea unui sistem eficient de apărare şi cu aplicarea metodelor clasice de integrare în Imperiul Otoman. Alcă-tuind un adevărat model de cucerire otomană, metodele clasice au constat din recensământul fiscal (tahrir-i vilayet) al Banatului, islamizarea obligaţiilor economico-fiscale şi a practicilor fiscale în cadrul promulgării cărţilor de lege (kanunname), redistribuirea proprietăţilor de pământ şi a izvoarelor de venit preexistente sub forma diferitelor tipuri de proprietate otomană, integrarea în clasa askeri (militară) prin încor-porarea categoriilor creştine şi prin asimilarea imediată sau treptată pe calea convertirii la Is-

lam şi, în cele din urmă, consolidarea ocupaţiei otomane prin implantarea grupurilor islamizate de origine turcică şi balcanică în centrele urbane şi zonele rurale.

În ceea ce priveşte organizarea administra-tiv-militară, ea a asigurat integrarea în Imperiul Otoman a teritoriilor cucerite în 1552 la sud şi la nord de Timişoara, respectiv de la linia Dunării şi până la valea Mureşului şi dincolo de aceasta, care au fost împărţite în sandjakuri şi însumate apoi într-o provincie otomană de sine stătătoare, un vilayet cârmuit de un beglerbeg. După doi ani de ocupaţie otomană, în vilayetul Timişoara s-au delimitat hotarele sandjakurilor componente şi ale subunităţilor lor (nahiyele), înfăptuindu-se totodată recensământul lor financiar şi cadastral.

Şi în Banat, ca de altfel în Peninsula Balcani-că, autorităţile otomane au preluat atât structura administrativ-teritorială în vigoare la data cuce-ririi, respectiv unele districte şi comitate care nu s-au aflat în regiuni de frontieră şi care, de cele mai multe ori, au devenit unităţi administrative mici de tipul nahiye. Este vorba de districtele româneşti (districti volahales) Tverd, Mănăştiur şi Şugya din cuprinsul sandjakului Timişoara. Din cercetarea izvoarelor otomane rezultă că noile autorităţi s-au folosit de rolul şi forţa tradiţiei preotomane pentru a păstra acele aspecte ale stă-rii de fapt, care corespundeau intereselor fiscale şi administrativ-militare otomane. Astfel, cele 4 cărţi de lege (kanunname) promulgate în 1554 pentru sandjakurile Timişoara şi Lipova, actele otomane emise în anii 1567 şi 1568 din condica Afacerilor Importante (Mühimme Defterleri), deopotrivă cu registrul amănunţit de recensă-mânt (defter-i mufassal) nr. 579 din 1579, atestă funcţionarea neîntreruptă – uneori pornind de la epoca romană târzie şi trecând prin ocupaţi-ile ungară, otomană şi austriacă – a instituţiei cnezilor, primicerilor şi crainicilor, precum şi supravieţuirea districtelor româneşti (districti volahales) Mănăştiur (Monostor), Fârdea (Firde-na) şi Şudea (Sugya) din fostul comitat Timiş.

CRISTINA FENEŞAN, VILAYETUL TIMIŞOARA (1552-1716), EDITURA ARIERGARDA,

TIMIŞOARA, 2014, 464 p.

83


COLUMNA 2000 Vitrina cu cărţi

Izvoarele amintite mai dovedesc disponibilitatea şi promptitudinea cu care, la sfatul localnici-lor, dregătorii vilayetului Timişoara au preluat instituţii şi structuri administrative fundamen-tale preexistente cuceririi din 1552.

Un loc însemnat în reconstituirea sistemului administrativ-fiscal al vilayetului Timişoara îl ocupă fenomenul condominiului osmano-tran-silvan. Acesta a apărut din suprapunerea a două acţiuni contrare: sporirea continuă a venituri-lor vilayetului Timişoara, respectiv încasarea dărilor tradiţionale de către nobilimea transil-vană. Caracterul diametral opus şi exclusivist al intereselor foştilor stăpâni (nobili, principi transilvani), al administraţiei habsburgice şi al proprietarilor de pământ otomani justifică atât argumentele istorice şi juridice invocate de fie-care în parte, cât şi acceptarea condominiului ca o soluţie de compromis temporar. Litigiile fiscale şi incidentele de graniţă s-au datorat şi au fost întreţinute de lipsa de concordanţă între frontiera administrativ-militară şi cea fiscală a vilayetului Timişoara cu principatul Transilva-niei, generând o scrie de abuzuri reclamate de cele două părţi atât în a doua jumătate veacului al XVI-lea, cât şi în secolul următor. Din analiza aspectelor condominiului osmano-transilvan în vilayetul Timişoara se desprinde amploarea şi profunzimea implicaţiilor sale social-economi-ce. Dările şi sarcinile feudale pretinse iobăgimii din satele transilvane anexate, în condiţiile în care atacurile sporeau nesiguranţa existenţei ei, dezvăluie gradul real de exploatare şi conţinutul de facto al stăpânirii otomane.

În realitate, această stăpânire s-a exercitat asupra unui mediu geografic favorabil densi-tăţii şi continuităţii de locuire umană în Banat datorită constantelor variate de relief, cu o predominare a câmpiilor, reţelei hidrografice bogate, solurilor fertile, păşunilor întinse şi pădurilor. Cercetarea geografiei populaţiei şi aşezărilor omeneşti în evoluţia lor istorică în timpul ocupaţiei otomane confirmă şi întăreşte totodată stăruinţa cu care autorii otomani şi călătorii străini au amintit în mai multe rânduri calitatea, bogăţia, roadele pământului şi ale subsolului din Banat. Reconstituirea globală a peisajului antropo-geografic, a distribuţiei şi evoluţiei aşezărilor omeneşti din câteva zone distincte ale vilayetului Timişoara nu ne-a îngă-duit însă – în lipsa unei serii reprezentative de izvoare otomane cu caracter statistic – preciza-– preciza-preciza-rea ponderii deţinute de elementul turco-islamic în repopularea satelor din vilayetul Timişoara.

Prin urmare, se verifică teza vehiculată în alte istoriografii şi emendată apoi, potrivit căreia colonizarea cu elemente turco-islamice (funcţio-cu elemente turco-islamice (funcţio-(funcţio-nari, oşteni, meşteşugari) a urmat linia conturată de următoarele fortificaţii principale: Oradea, Ineu, Arad, Lipova, Timişoara şi Orşova.

Totodată, cercetarea aşezărilor omeneşti din vilayetul Timişoara şi a resurselor lor naturale s-a întemeiat, în primul rând, pe informaţiile însemnate furnizate de cele mai diferite izvoare otomane: recensăminte, cărţi de lege (kanunna-me), acte şi cosmografii referitoare la bogăţia apelor şi subsolului Banatului. Izvoarele amin-tite pun în lumină abundenţa, calitatea şi diver-sitatea ihtiofaunei din apele, bălţile Dunării şi

afluenţii săi, care au reprezentat pentru autori-tăţile otomane un venit tot atât de însemnat pre-cum cel asigurat de pescuitul din Delta Dunării. De altminteri, datele de natură fiscală existente în actele amintite sunt mult mai bogate pentru sectorul Dunării cuprins între Kladovo, Porţile de Fier şi Moldova, dezvăluind marea însemnă-tate a pescuitului şi comercializării sturionilor. Confruntate cu cheltuielile crescânde ale statu-lui otoman, autorităţile s-au străduit să obţină venituri tot mai mari din pescuit, recurgând la sistemul de concesiune în arendă. De pildă, la mijlocul veacului al XVII-lea, autorităţile i-au arendat sandjakbegului de Vidin cele 200-300 de talianuri (instalaţii de prins sturioni) ampla-sate la Porţile de Fier în schimbul a 7.000.000

84



akce, pentru a acoperi o scamă de cheltuieli de natură militară. Pescuitul nu a fost însă singu-ra sursă de venit a autorităţilor otomane din sandjakurile vilayetului Timişoara. Extragerea şi prelucrarea zăcămintelor de minereu din subsolul vilayetului şi-au dobândit şi păstrat însemnătatea în măsura în care au corespuns cerinţelor crescânde de producere a muniţiilor şi armamentului, generate de politica unui stat prin excelenţă războinic.

Implantarea Islamului ca religie revelată şi aspect fundamental al culturii otomane în vila-yetul Timişoara reprezintă preocuparea noastră de căpetenie, de a vădi calea pe care a pătruns o cultură diferită şi opusă prin ideologia sa religioasă şi politică în mediul multicultural, caracteristic Timişoarei înainte de 1552. Ne-am îndreptat atenţia asupra formelor de manifes-tare a credinţei islamice ortodoxe, a misticii şi credinţei populare şi asupra lăcaşurilor de cult musulmane, mesdjid şi djamii, înfiinţate în Banat după cucerirea otomană. În condiţiile în care cultura otomană a fost înainte de toate o cultură islamică, am stăruit în egală măsură asu-pra învăţământului religios desfăşurat în şcoli elementare (mekteb) şi superioare (medrese), pre-cum şi asupra altor domenii culturale distincte: istoriografie, geografie şi literatură otomană. În ceea ce priveşte literatura otomană, am analizat mai întâi genuri ale literaturii populare păstrate în cronici şi scrieri ale autorilor otomani din Timişoara: povestiri fantastice şi eroice şi cân-tece (türkü) compuse de rapsozii populari (aşik). În schimb, literatura cultă din acest vilayet se caracterizează printr-o inegalitate evidentă

existentă între genul liric şi cel epic, după cum rezultă din cercetarea textelor literare cunoscute până în prezent. Şi aceasta se datoreşte faptului că unele cronici, ca de pildă cea a lui Ali din Timişoara, cuprind poeziile autorului compuse în limbile osmană şi persană, potrivit gustului literar al vremii. Spre deosebire de aceste poezii, autobiografia sau memoriile lui Osman Aga din Timişoara ocupă un loc de seamă atât în litera-tura vilayetului Timişoara, cât mai ales în istoria literaturii osmane şi turce. Din punct de vedere istorico-literar, valoarea memoriilor lui Osman Aga se datoreşte sincerităţii, spontaneităţii şi forţei autorului de a-şi înfăţişa reacţiile sufle-teşti în clipele de mare cumpănă. Aceasta este dovada certă a umanizării literaturii otomane, întocmai celei a Islamului, care s-a apropiat mai mult de oameni datorită dervişilor atât de legaţi de semeni şi de necazurile lor.

În încheierea acestor rânduri să remarcăm faptul că prin această monografie ne-am înde-plinit făgăduiaia făcută în prefaţa cărţii noastre despre Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716). Cu acel prilej insistasem asupra necesităţii cercetării în viitor a istoriografiei, geografiei, literaturii otomane în contextul formelor de manifestare a credinţei islamice ortodoxe şi a misticii islamice. Atragem, prin urmare, atenţia asupra caracterului nou şi asu-pra structurii monografiei de faţă, care nu ar fi dobândit amploarea şi dimensiunile actuale fără îndemnurile repetate şi stăruitoare ale lui Costin Feneşan, care ne-a convins în ultimele decenii de necesitatea cercetării sistematice a ocupaţiei otomane din Banat.

CRISTINA FENEŞAN

85


COLUMNA 2000 Vitrina cu cărţi

Textul cuprins între coperţile acestui volum reprezintă conţinutul unuia dintre capitolele tezei mele de doctorat, însă revăzut, completat, prelucrat şi adaptat în aşa fel încât acesta să se constituie într-o lucrare distinctă.

Teza mea de doctorat, intitulată Istoriografia româ-nească din secolul al XIX-lea şi prima ju-mătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, a fost realizată sub competenta îndrumare a binecunoscutului şi valorosului istoric clujean, domnul prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, membru titular al Academiei Române, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi director al Cen-trului de Studii Transilvane al Academiei Române. Beneficiind, deci, de o supervizare carac-terizată de un înalt profesionalism, am reuşit, în primăvara anului 2008, să o susţin şi să obţin titlul ştiinţific de doctor în istorie cu distincţia „cum laude”, iar în toamna lui 2010, să o public integral (în două vo-lume, format mare şi însumând cca. 800 de pagini).

Generozitatea tematicii abordate, ca de altfel şi dimensiunile substanţiale în care a fost întocmită această teză de doctorat m-au determinat să tipă-resc, în intervalul 2008-2010, o serie de şase volume cuprinzând capitole sau părţi mai consistente din aceasta. După publicarea integrală a acesteia am con-tinuat să editez şi alte cărţi, reprezentând şi ele doar fragmente (însă de sine stătătoare), mai restrânse sau mai întinse, din cercetările doctorale întreprinse de subsemnatul. În consecinţă, până în prezent au apărut, sub semnătura mea, zece lucrări (toate la Editura Eurostampa din Timişoara), referitoare la epoca medievală în Banat, având la bază ampla teză de doctorat pe care am realizat-o.

Demersul publicistic de faţă se înscrie şi el în-tr-un proiect mai larg, iniţiat de mine şi având drept obiectiv valorificarea la maximum a rezultatelor investigaţiilor istoriografice efectuate personal cu privire la Evul Mediu bănăţean din dorinţa de a uşura accesul la acestea pentru cei preocupaţi de domeniul tratat, dar şi pentru a crea condiţii propice unui număr sporit de eventuali cititori, interesaţi de subiect, să beneficieze de rodul cercetărilor mele.

Aşa cum am mai arătat şi în argumentele făcute volumelor anterioare, ceea ce m-a determinat să recurg la această modalitate de a-mi pune în eviden-ţă munca depusă pe tărâmul studierii istoriografiei româneşti, dedicată cunoaşterii Evului Mediu bănă-ţean, au fost, pe de o parte, tirajele relativ modeste în care au văzut lumina tiparului lucrările amintite (de doar câteva sute de exemplare în cazul fiecăreia dintre acestea, inclusiv a celei care cuprinde, în to-talitate, teza mea de doctorat), iar pe de alta, intenţia de a da posibilitatea celor dornici de a obţine mai uşor date doar despre anumite chestiuni relevate

de cercetările mele istoriografice, căci teza mea de doctorat este, poate, una prea vastă pentru a fi stu-diată de cineva preocupat să se documenteze numai cu privire la o temă anume şi, totodată, de cele mai multe ori, presat de timp.

Prin studiul de faţă (care, deşi este şi el, aşa cum am arătat mai sus, doar un capitol dintr-o lucrare mai amplă, a fost conceput ca un volum aparte, atât prin modul independent de tratare a subiectului, cât şi

TIBERIU CIOBANU, CERCETAREA ISTORICĂ ROMÂNEASCĂ DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI

AL XIX-LEA REFERITOARE LA EVUL MEDIU BĂNĂŢEAN, EDITURA EUROSTAMPA, TIMIŞOARA, 2015, 114 p.

86



prin faptul că vine cu lucruri noi faţă de textul iniţial, acesta fiind adus la zi în ceea ce priveşte anumite aspecte), am urmărit să evidenţiez doar cercetările is-toriografice referitoare la Banatul medieval, efectuate de cărturari români bănăţeni (în acest caz fiind vorba de Vasile Maniu, Nicolae Tincu-Velia şi Vincenţiu Babeş) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Pentru ca informaţiile furnizate de prezenta lu-crare să poată fi accesate, măcar în mare, şi de către cei care nu cunosc limba română, dar sunt intere- saţi de problematică, am recurs la realizarea unui substanţial rezumat al acesteia, în engleză, cu sigu-ranţă una dintre limbile cele mai vorbite pe planeta noastră.

TIBERIU CIOBANU

87


COLUMNA 2000

CUPRINS

EDITORIALDUMITRU MNERIE • Columna românească încărcată de eroi ..................................................................................... 1

OMAGIUCONSTANTIN C. GOMBOŞ • In memoriam Aurel Turcuş (1943-2012). Au trecut trei ani… .................................... 5

PAGINI DE ISTORIELAURENŢIU NISTORESCU • O sursă istoriografică ignorată: cronicile chinezeşti despre Imperiul Roman de Răsărit .......................................................................................................................... 7IOAN-AUREL POP • Transilvania în secolele XI-XIV. Schiţă istorică (II) .................................................................. 10IOAN HAŢEGAN • Mărturii istorice în Piaţa Operei din Timişoara ............................................................................ 13TIBERIU CIOBANU • Aniversare 620. Victorii celebre ale oştilor române. Rovine .................................................... 14TIBERIU CIOBANU • Aniversare 540. Victorii celebre ale oştilor române. Vaslui ..................................................... 19ADINA NASTA • Mihai Viteazul, „restitutor Daciae”. 415 ani de la unirea Moldovei cu Transilvania şi Ţara Românească ................................................................................................................... 28VASILE ANIŞORAC • Comemorare 230. Martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan ......................................................... 30PETRU ŞANDOR • Aniversare 195. Alexandru Ioan Cuza, domn reformator ...........................................................32RADU PĂIUŞAN • Şcoala de subofiţeri în rezervă de infanterie Radna în lupta pentru apărarea graniţei de vest a României (VIII) .......................................................................................................................... 34CONSTANTIN C. GOMBOŞ • Aniversare 70. Pe drumul victoriei. Armata română în campania din vest (25 octombrie 1944 - 12 mai 1945) .......................................................................................................................36

PATRIMONIU AUREL TURCUŞ • Comemorare 75. Ioachim Miloia (1897-1940) ........................................................................... 40TIBERIU CIOBANU • Aniversare 150. Iuliu Vuia (1865-1933) ................................................................................... 47MEDEEA TUDORAN • Aniversare 165. Izvoare folclorice în opera eminesciană ....................................................... 49LOREDANA TĂNASIE • Aniversare 205. August Treboniu Laurian (1810-1881) ..................................................... 52

HOMO RELIGIOSUSZAHARIA PEERŞ • Interviu cu Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit dr. Ioan Selejan ............................................... 56IOAN BUDE • O interesantă mărturie apocrifă despre martiriul Apostolului Neamurilor: documentul „Faptele lui Pavel” ............................................................................................................................. 58FLORIN-IONUŢ FILIP • Sfinţii Mari Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii religioase ..................... 62IONUŢ CĂTĂLIN BLIDAR • Binevestitoarele Învierii Domnului .............................................................................. 66

DIN LARGA ROMÂNITATELUCIAN HETCO • Autonomia spiritului ....................................................................................................................... 68

DIN ISTORIA ÎNV~[~MÂNTULUI ROMÂNESCOTILIA BREBAN • Scurte referiri la situaţia materială a dascălilor români până la începutul secolului XX ........ 70

MERIDIANESANDU GOLCEA, SORIN SCURTULESCU • Despre culorile Columnei lui Traian (partea a II-a) ....................... 73

88


COLUMNA 2000

Responsabilitatea pentru forma redactării şi conţinutul materialelor din cuprinsul revistei noastre revine în exclusivitate autorilor acestora.

Corespondenţa, pe adresa:TIBERIU CIOBANU

Bd. 16 Decembrie 1989, nr. 79, sc. B, ap. 30CP 300219 Timişoara – România

Tel. 0256 - 457 461; 0723 - 098 776; 0721 - 055 386E-mail: [email protected]

Revista noastră poate fi vizualizată pe www.vladtepes.tm.ro şi pe www.eurostampa.ro

CONSEMN~RIDIANA SARCA • Simpozionul international „Columna 2000” la cea de-a XXVIII-a ediţie ....................................... 77VIRGIL POPESCU • „Per aspera ad astra” la cea de-a XII-a ediţie ..........................................................................79PETRU ŞANDOR • Simpozionul naţional „Ioan Slavici la aniversară” la cea de-a V-a ediţie ..................................80

VITRINA CU C~R[ICristina Feneşan, Vilayetul Timişoara (1552-1716) (AUTORUL)................................................................................. 82Tiberiu Ciobanu, Cercetarea istorică românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea referitoare la Evul Mediu bănăţean (AUTORUL) ................................................................................................ 85

columna romÂneascĂ 2000 anul 2015 ianuarie - iunie.pdfde geniu a lui mircea, care a reuşit să-l...

Documents