În acest număr : M. Ifrim,

Gh. Postelnicu, A. Lesenciuc,

V. Milescu, I. Nedelea, T. Cicu,

I. Mândricel, C. Costea, P. Negoiţă,

E. Necula, S. Coloşenco, El. Otavă,

A. Drugău, I. Ion, I. Roşioru, C. Preda,

D. Necula, M. Vlăsceanu, A. Cojocaru,

I. Tăbăcaru, Al. Guţă.

Colindul ninsorii

A suflat prin cer un vânt

Răsturnând stupinele.

Asvârlite pe pământ

Năpădesc albinele.

Prisăcarul lui Cristos

Prăpădindu-şi cheile Anul IV. Nr. 16. Decembrie 2016

Mi se uită mânios

Cum i-a spart ştiubeile.

Negrii stupi rostogoliţi

Tot văzduhu-ntunecă

Dar din stupii răscoliţi

Roiuri albe lunecă;

Şi căzând pe drum, prin sat,

Dumnezeu mai ştie-le,

Pretutindeni s-au lăsat

Cotropind câmpiile.

Zile-ntregi albul sobor

Fâlfâe-aripioarele.

Se astâmpără din sbor

Doar cât este soarele.

Stau tot timpul gerului,

Dar când vine binele

Lin, de dorul cerului,

Se topesc albinele.

V. Voiculescu (din vol. „Poeme cu îngeri”,

Ed. Fundaţiei Culturale Principele Carol, 1927)

ÎNTREZĂRIRI

J U R N A L P Â R S C O V E A N Duminică, 25 septembrie 2016, a avut loc, pe pajiştea de la

Saramură, a VI-a ediţie a manifestării „Prin

sport, spre o comunitate unită”. Organizatori,

parohia Lunca Frumoasă (pr. C. Calen) şi

Şcoala Gimnazială din Pârscov (dir. A.

Mihalcea).

Sâmbătă, 1 octombrie

2016, redacţia ÎNTREZĂRIRI

a sărbătorit, la invitaţia

Asociaţiei Ortodoxe

Filantropia Berca, Ziua

Porţilor Deschise, care a vizat

Sfânta Liturghie creştină

Acoperământul Maicii

Domnului şi Ziua

Internaţională a Persoanelor

Vârstnice. Programul, bogat

şi variat, s-a desfăşurat la

biserica din Sătuc, la Centrul Rezidenţial pentru Copii „Sf.

Maria”, la Căminul de bătrâni şi la Fabrica de dulceţuri şi

murături de casă „Filantropia”.

Vineri, 14 octombrie 2016, cu prilejul împlinirii a 132

de ani de la naşterea lui V. Voiculescu, la Casa Memorială

din Pârscov, s-a evocat personalitatea marelui medic şi

scriitor. S-au înmânat premiile celei de-a 27-a ediţii a

Concursului Naţional de Creaţie Literară, marele premiu

fiind atribuit scriitoarei Magda Ursache, din Iaşi. (Imagini –

coperta 1)

Vineri, 28 octombrie 2016, în organizarea bibliotecii comunale, a avut loc, în prezenţa unui public

numeros, lansarea lucrării „Vechi familii pârscovene”.

ÎNTREZĂRIRI 3

EDITORIAL S I M I L I T U D I N I

Gheorghe POSTELNICU

După impunerea

forţată a regimului co-

munist în România, s-a

declanşat un şir de

arestări, procese, ex-

cluderi din profesie,

epurări, interdicţii de

publicare şi de apariţii

publice, demascări ipocrite a reprezentanţilor elitei

intelectuale a ţării. Scopul era întreruperea legătu-

rilor cu istoria şi cu trecutul românesc, cu spiritul

naţional, pentru instaurarea internaţionalismului

proletar. Acesta definea un principiu marxist-

leninist care exprima unitatea iluzorie şi pretinsa

solidaritate internaţională a oamenilor muncii în

vederea înlăturării capitalismului şi construirea

comunismului mondial. Cunoscuta lozincă „Prole-

tari din toate ţările, uniţi-vă!‖ era imprimată pe

frontispiciul tuturor publicaţiilor politice, dar şi pe

ziduri şi panouri. Solidaritatea internaţională, uni-

tatea şi coeziunea dintre forţele proletare de pretu-

tindeni s-au dovedit, după numai câteva decenii,

iluzii deşarte. Oameni de ştiinţă, vârfuri ale culturii

şi artei româneşti, politicieni renumiţi, avocaţi,

profesori, ofiţeri superiori au fost înlăturaţi din via-

ţă şi din societate. Românii erau obligaţi să uite de

Iorga şi de Eminescu, de Pârvan, de Giurescu, de

Brătieni. Blândul medic şi scriitor Vasile Voicu-

lescu a executat 1345 de zile de închisoare la Jilava

şi la Aiud, când avea 74 de ani, pentru refuzul de a

colabora cu autorităţile culturale înscăunate de re-

gimul bolşevic. Au fost închişi sau ucişi 20 de mii

de preoţi, monahi şi prelaţi, încercându-se margi-

nalizarea instituţiilor bisericii, „mama neamului

nostru‖ cum o numea Luceafărul poeziei naţionale.

După 1965 lucrurile s-au schimbat, fiind

promovat din nou specificul naţional, valorile ines-

timabile ale tradiţiei şi ale limbii, momentele glori-

oase din lupta pentru neatârnare. Nu au lipsit tonu-

rile excesive ale oportuniştilor din ideologie şi cul-

tură. Dintre cei cu păcate grele şi din progeniturile

lor s-au ales vocile care după 1990 s-au împotrivit

din nou afirmării valorilor naţionale, promovând

neointernaţionalismul, în virtutea unor formule

dogmatice, precum „popor universal‖, „euronaţiu-

ne‖ şi „integrare‖. Invitaţi la cursuri, conferinţe şi

simpozioane în străinătate, ei au reînviat procesul

de demolare a simbolurilor naţionale şi a tradiţiei

creştine. Oportunişti şi semidocţi, infatuaţi, vân-

duţi, afirmă în articole şi cărţi că nu numai poetul

naţional, ci toată ştiinţa şi cultura română constitu-

ie un cadavru aflat în putrefacţie, care trebuie as-

cuns şi uitat. Naţional ar însemna burghez şi co-

munist, aşadar perimat. De 20 de ani îşi duc exis-

tenţa ocult un fel de tribunale culturale adăpostite

de fundaţii, oengeuri şi redacţii care îşi fac cunos-

cute excluderile pe toate continentele, punându-şi

cenuşă pe cap, îngenunchind în faţa stăpânilor lu-

mii. Aceşti făcători de democraţie valahă, visează

să modifice genetic cultura română, acuzând un vid

spiritual ce s-a fi produs între 1950 şi 1990. Înver-

şunarea lor stârneşte împotrivă energii nebănuite în

toate colţurile de ţară unde se află oameni şi publi-

caţii neştiute care scormonesc trecutul, îl scot la

lumină şi îl restituie integru. Ei redescoperă fasci-

naţi valorile româneşti fundamentale: credinţa, fa-

milia şi naţiunea. Sunt făclierii unei generaţii rătă-

cite, ai unei istorii încâlcite. În contra celor care se

luptă astăzi cu naţiunea, religia şi ţara, ei au ca ar-

me tăioase sufletul, întoarcerea la memorie şi do-

cumentele vechi. Reacţia la discreditarea culturii

naţionale rămâne cultura morală hrănită de marii

anonimi ai satelor şi oraşelor româneşti. În munca

lor modestă apare distinct şi pozitiv dragostea,

sentimentul implicării şi al participării la istoria

poporului. „Pe când ei, ei, epigonii, simţiri reci,

harfe zdrobite‖, degradaţi sufleteşte, mari în faţa

admiratorilor, mărunţi în faţa istoriei.

Marii anonimi nu vor accepta niciodată o

nouă ordine culturală, o ierarhie a non-valorilor, o

dictatură a bursierilor tomnatici, a „telectualilor‖

fini, nelipsiţi de la târguri internaţionale de carte şi

festivaluri, promovându-se unul pe altul, înjurând

ţara în care s-au născut, stricându-i limba şi bunele

obiceiuri, dând ora exactă a democraţiei de la Bru-

xelles şi New York, pe când cărturarii locali, cetă-

ţeni ai României tainice, ne construiesc o frumoasă

lume de cuvinte, de istorie şi de visuri, luminând

cerul patriei.

ÎNTREZĂRIRI 4

I N T E R V I U

„M-AŞ LĂSA DE SCRIS CÂND AŞ REUŞI SĂ SCOT O CARTE DEOSEBITĂ SAU UNA

FOARTE PROASTĂ”

Gheorghe Postelnicu: Aţi reuşit în literatură o performanţă greu de egalat: peste 40 de volume din genuri şi spe-

cii diferite (cât poetul Ion Gheorghe!). Aţi cunoscut, într-o perioadă a vieţii, şi evocaţi acum, lumea teatrului. Ce

v-a împiedicat să scrieţi piese de teatru?

Marin Ifrim: Am lucrat, ca regizor tehnic, timp de aproape 5 ani, la Teatrul „George Ciprian‖. A fost cea mai grea pe-

rioadă a vieţii mele. Am muncit cu mult peste cât trebuia. Am rămas cu satisfacţia că am cunoscut câţiva mari actori

români. În acea perioadă am scris trei piese de teatru. Una dintre acestea - „Teleapartamentul‖-, a fost premiată de

Trustul „Intact‖. Am fost pe podium alături de marele dramaturg Dan Tărchilă. Nu mai găsesc nici măcar unul din ma-

nuscrise, mi le-a aruncat femeia de serviciu, „tanti Anica‖. Tot le caut prin hârtiile şi cărţile de la serviciu. Cineva s-a

oferit să-mi tipărească un volum cu cele trei piese…La începutul acestui an am publicat „Cartea teatrului‖ – evocări din

culisele Teatrului „George Ciprian‖. Timp de un an, am făcut imagine teatrului buzoian. Am publicat zeci de texte refe-

ritoare la această instituţie, găsind o înţelegere totală la câteva ziare şi reviste literare consacrate: Opinia, Oglinda litera-

ră, Vatra Veche, Boema, Luceafărul de Botoşani, Armonii Culturale, Helis, Prosaeculum. Mi-au publicat articolele des-

pre teatru chiar şi cei de la Asociaţia Scriitorilor de Limba Română din QUEBEC, Canada. Am folosit şi propria artile-

rie: blogul meu - Letopiseţul lui Marin Ifrim - şi revistele „Caietele de la Ţinteşti‖ şi „Cartelul metaforelor‖. Am pus

mult suflet. Unora nu le-a convenit, au suferit şi au răbufnit ura şi invidia de sub unghiile lor abia acum, după 20 de ani

de la înfiinţarea teatrului. Mai am încă un volum gata de tipar, numai şi numai despre teatrul nostru.

Gh.P.: Activitatea dumneavoastră nu se mărgineşte numai la câmpul literaturii. Sunteţi un gazetar ancorat la

problemele sociale, culturale şi politice ale prezentului. Ce porniri alimentează pana temutului pamfletar şi po-

lemist? Ca să spunem aşa, ce îl scoate din sărite?

M. I. : Sunt un neadaptat. Un naiv, un Don Quijote. Abia acum înţeleg acest lucru. Am fost crescut în spiritul social al

epocii. Problemele sociale de acum, în care mă implic, nu sunt problemele sociale din tinereţea mea fals idealistă. Acum

realitatea e mult mai dură şi lumea mult mai rea. Fac şi eu ce pot să dau cu tifla unor lucruri exagerate. Faptul că m-am

implicat şi în probleme culturale ţine de locul meu de muncă. A trebuit să-mi justific salariul în faţa propriei mele con-

ştiinţe. Am muncit în cultură, nu am mâncat rahat în vreun birou de „Direcţie‖. Referitor la politică, vă pot spune că am

acţionat din instinctul omului care nu se lasă prostit de haimanale. Ar fi trebuit să stau liniştit, să nu-mi pun pe cap tot

felul de mârlani şi de securişti din naştere. Pentru implicarea mea gazetărească în politică am plătit un preţ uriaş: sănăta-

tea deteriorată, persecuţii, înjurături, bârfe, ură din aceea de străfund de peşteră etc. Dar nu regret că am scris despre

lumea politică actuală. E nota mea de plată pentru mizeriile vieţii de zi cu zi. Am cunoscut şi vreo câţiva politicieni bu-

zoieni cărora nu le pot reproşa nimic. E vorba despre Petre Partal, Alexandru Dumitrescu şi Ovidiu Cameliu Petrescu.

Primii doi nu mai sunt printre noi. Dumnezeu să-i ierte. Despre fiecare în parte am multe lucruri de povestit, sper să am

timp.

Gh.P.: Fondator de grupări literare, editor de publicaţii. Evocaţi câteva din aceste scânteieri.

M. I.: O vreme, m-am ocupat de Cenaclul literar „Al. Sahia‖. Apoi a venit la mine Teo Cabel şi mi-a propus înfiinţarea

unui cenaclu nou. Eu nu am făcut decât să îi propun ca, această nouă grupare literară, să poarte denumirea „Ante

Portas‖. Teo e fondatorul. Toate meritele îi aparţin. Am fondat, la Râmnicu Sărat, împreună cu poetul Florin

Ciurumelea, revista „Amphitryon‖. Apoi m-am ocupat şi de revista buzoiană „Renaşterea Culturală‖, publicaţie fondată

de Nicoleta şi Raul Gâlmeanu. În 2002, la iniţiativa lui Ovidiu Cameliu Petrescu, am „întocmit‖ actele Asociaţiei Cultu-

rale „Renaşterea Culturală‖, al cărei secretar literar sunt şi acum. Am editat, împreună cu Ovidiu Petrescu, Nistor Tănă-

sescu şi Viorel Frâncu, peste 12 almanahuri ale Asociaţiei. Acum trei ani, am fondat revista „Cartelul metaforelor‖, îm-

preună cu colegii mei Vasile Minică şi Miu Emilia, iar anul trecut, „Caietele de la Ţinteşti‖, împreună cu Stelian Grigo-

re, Nistor Tănăsescu şi Constantin Toma, actualul primar al Buzăului.

Gh.P.: Întotdeauna poeţii au fost bănuiţi de idealism, ceea ce nu e cazul volumelor dumneavoastră apărute după

„Gloria locală”. A constituit antologia amintită o bornă pe care v-o asumaţi?

M. I. : Sunt perceput ca poet. Unul dificil prin insubordonarea faţă de anumite cutume. Sunt un poet ratat prin convinge-

rea că poezia nu e decât un exerciţiu terapeutic. Nu mai cred în idealuri sub nici o formă. Lumea nu o să fie niciodată

mai frumoasă din cauza poeziei, dar poezia are şi ceva pur în ea, nu e politică, nu e vrăjeală, e ceva care ţine, probabil,

de magie şi de misticism. Mă gândesc şi la inefabilul din poemele lui Rimbaud. Fiecare poet bun e, în felul său, un fel

de şaman peste tirajul copacului pe care tocmai l-a ucis pentru a-şi aşterne discursul, farmecele, buruienile lexicale, in-

fluenţa. Depinde de „enoriaşii‖ săi. Eu sunt un poet norocos. Am câţiva cititori. Antologia „Gloria locală‖ am vrut să fie

despărţirea mea de poezie. Am jurat ca, după împlinirea vârstei de 50 de ani, să nu mai scriu nici măcar un vers. Din

superstiţie. Eram convins că, dacă o să mai scriu versuri, după ce voi împlini această vârstă, o să mor pe loc. Am rezistat

ÎNTREZĂRIRI 5

vreo 8 ani, apoi am recidivat. Şi tot am ajuns în pragul morţii. Şi am reînceput să scriu versuri, după ce am văzut că

moartea nu ţine cont de nimic. Acum scriu versuri doar când vin ele la mine, nu mai am puterea să le caut întru „gloria‖

mea.

Gh.P.: Sunteţi ca un torent nestăvilit. „Curentul marin”, indiscutabil curent literar, s-a revărsat deja în cărţile

unor epigoni. În publicistică însă e greu să fiţi imitat. În această junglă a sentimentelor, credeţi în prietenie?

M. I. : Cred foarte puţin în prietenie. Am crezut foarte mult. Am renunţat la aproape toţi „prietenii‖. Viaţa mi-a dat lecţii

de un cinism incredibil. Pe unii i-am chemat la mine şi le-am spus în faţă, motivat, că nu vreau să-i mai văd prin preaj-

ma mea. A trebuit să mă menajez, am făcut-o din motive de supravieţuire morală. Acum sunt liniştit, e mai bine aşa,

sunt un pic mai protejat de mizeriile ascunse în mintea unora. Încă mai am prieteni în jurul meu. Unii dintre ei îmi sunt

aproape, de peste 4 decenii. Nu sunt singur, nu e bine nici să nu ai încredere în toţi oamenii. În ceea ce priveşte „epigo-

nii‖ mei, nu prea îmi dau seama. O fi vreo formă de continuare a „năravurilor‖ mele. M-aş bucura să fie aşa. Ar însem-

na că nu am scris în zadar. Vorba regretatului poet Ion Stanciu: „Marine, rolul nostru este similar cu cel al frunzelor care

cad din copaci. Trebuie să întreţinem cernoziomul‖. Ce poet formidabil a fost Ion Stanciu, prietenul meu! Nu mai sunt

un torent de nestăvilit. M-au obosit vremurile, oamenii, sistemul. Simt, ca orice torent, că nu mai plouă pentru mine. Las

altora efortul de a căra gunoaiele din vâltori. Am îmbătrânit. În publicistică nu pot fi imitat pentru că e greu să mai aibă

cineva idioţenia de a spune exact ceea ce gândeşte. Nu am făcut publicistică din dorinţa de a mă afirma. Am avut drep-

tul de a spune ce cred şi am profitat de acest drept, chiar dacă, de multe ori, am cam exagerat. M-aş bucura să fiu imitat,

să existe cât mai mulţi publicişti devotaţi sinelui social. Eu îmi iubesc ţara în felul meu. Poate că de-asta scriu ca şi cum

m-aş sinucide.

Gh.P.: Sentimentul predominant al poeziei de azi pare să fie revolta. Poeţii nu mai elaborează sisteme filozofice,

viziuni, metafizica este înlăturată ca pe ceva învechit. De aici, nivelul terestru al poeziei contemporane. Apoi, şi

bijuteriile care o împodobeau sunt mai sărăcuţe sau lipsesc cu desăvârşire. Sunt poeţii de lângă noi mai puţin

instruiţi? Încotro ne îndreptăm?

M. I. : Nu cred că e vorba de vreo revoltă justificată estetic. Eu am crescut cu avangardiştii sub pernă. La fel şi cu textu-

aliştii lui Gheorghe Iova şi Gică Ene. Sau cu oniriştii lui Dimov. Ca să nu mai spun că am fost tare încântat de simbo-

lişti. Le citeam poeziile până adormeam, ca să zic aşa. Nu mai vorbesc de mişcarea „Dada‖, o mişcare iniţiatică apărută

tocmai pentru a dezrobi poezia de manierism, de oboseală, de rutină şi rugină. Nu-mi place cum se scrie poezie acum,

dar nu e treaba mea. Toate reperele mele vin de dinaintea mea, nu au nimic cu prezentul şi nici cu viitorul percepţiilor

mele de mâine. Moralmente, sunt sub zodia unor mari nume ale literaturii contemporane: Ion Gheorghe, Magda Ursa-

che, Dan Culcer, Liviu Ioan Stoiciu şi alţi câţiva scriitori la care conştiinţa propriilor cuvinte e aproape religie. Când

văd cum folosesc unii tineri cuvintele, mă îndepărtez imediat de „lirica‖ acestora. Poezia nu se scrie mâine şi nici azi, ea

vine la cititor întotdeauna de ieri. E vorba de un fenomen aproape chimic. De nişte murături bine preparate, ca să reziste

în timp şi să fie şi tare gustoase. Pare paradoxal, dar nu e greu şi nici rău să ştii cum şi din ce se prepară „murăturile poe-

tice‖. Altfel, o să consumăm tot timpul trufandale sintetice. Au auzit poeţii şi poetesele de azi despre Ioanid Romanescu,

Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu sau Doinaş? Chiar dacă au auzit, nu se pot conecta la „sursele‖ lor de energie lirică.

Par depăşiţi. La noi, în cultura românească, ţi se face piramidă imediat după ce ai murit. Un muşuroi de laude, un ferpar

din partea breslei, şi cu asta, gata, lângă Tutankamon-ul nostru de la Ipoteşti. Literatura română, chiar şi doar cea din

Istoria liturgică a lui George Călinescu, e fabuloasă. Cea mai solidă Românie pe care o cunosc, e cea din „Istoria‖ lui

George Călinescu. Nimeni nu a mai reuşit un asemenea spectacol „de la origini şi până în prezent‖. Nu bat nici un apro-

po.

Gh.P.: Cred că aveţi o predispoziţie permanentă de a fi tânăr, considerând asta ca ceva ce nu se măsoară în ani,

ci în deschiderea totală spre viaţă, spre lipsa prejudecăţilor. Poate că ar fi necesar să vă autodefiniţi din acest

punct de vedere, să ne duceţi la rădăcina acestei frumoase stări: tinereţea dumneavoastră.

M. I. : Nu mai sunt tânăr cam de mult timp. Peste o lună, la 1 Decembrie, de Ziua Naţională, s-ar putea să împlinesc 61

de ani. Vorba ceea, mulţi înainte! Da, am o anumită deschidere spre viaţă şi am norocul să nu mă las copleşit de preju-

decăţi. Un fel de a mă considera tânăr ar fi acela că, de fiecare dată, când public o nouă carte, am senzaţia că doar am

debutat. După fiecare carte simt un mare gol în suflet. Încă nu am scris cartea aceea care să mă determine să mă las de

scris, de acest viciu vechi de când lumea. M-aş lăsa de scris când aş reuşi să scot o carte deosebită sau una foarte proas-

tă. Deocamdată, mă mulţumesc cu ceea ce sunt. Un scriitor român de nivel mediu. Pentru mine e destul, e onorant. Am

fost foarte lăudat de unii şi foarte contestat de alţii. Mi-am cunoscut întotdeauna lungul pixului. Uneori m-am amuzat

ascultând laudele unor pretinşi prieteni. Erau doar nişte linguşeli.

8. Gh.P.: În încheierea dialogului nostru, vă rog să spuneţi ceva ce n-aţi mai spus până acum într-un interviu, fie

că n-aţi fost întrebat, fie că nu aţi vrut.

M. I. : Dacă aş putea să o iau de la capăt, nu aş mai scrie versuri şi nimic altceva. Nici măcar un jurnal. Şi nici nu aş mai

citi decât bancnote. Mi-am irosit viaţa printre cuvinte. Uneori, m-am oferit cuvintelor mai mult decât celor dragi. Îmi

pare rău. Vorba lui Gheorghe Ene: „Îmi pare rău că nu-mi pare bine‖! Cam aşa stau lucrurile…

ÎNTREZĂRIRI 6

INTERVIU

„BRAŞOVUL ARE O FORŢĂ CULTURALĂ CE PROVINE DINTR-O ISTORIE APARTE”

Gheorghe POSTELNICU: Mai sunt păduri frumoase în Ţara de Sus? Dar în Ţara Bârsei? Mai poate fi

codrul frate cu românul?

Adrian LESENCIUC: Drumurile mele spre Țara de Sus trec prin Covasna și Harghita. Ele trec, invariabil, pe lângă coastele dezgolite ale Munților Harghitei, Gurghiului și Călimanilor. Și în Obcini a început sa se întindă sterpăciunea. Fostele coaste falnice ale Obcinilor au devenit corhane. Mi-a rămas întipărită în minte o imagine de la Pietrele Doamnei, înspre sud, înspre Chiril: o mare împietrită, verde închis, de culoarea molidului. O mare cu valuri, dar fără spume. Căutați acest loc pentru liniștea sufletului bântuit de sunetul sacadat al securii. Oricum, m-ați prins cu în-trebarea. Lucrez la un roman, nu m-am gândit încă ce nume îi voi da, posibil Limbile vântului, în care apare un dialog între un medic bucureștean ajuns la o stână din Obcini și baci. Nu despre tăierea pădurii e vorba, ci despre un altfel de dispariție, a unei culturi a codrului, cu văzutele și nevăzutele lui. Și în limbajul său simplu, baciul îi explică medicului cum ireversibilul val al civilizației se-aude bătând mai straniu decât însăși securea. Despre o civilizație a fricilor adânc ascunse în suflete ar trebui să vorbim, așadar, nu despre una a cutezanței și libertății haiducești și despre frăția cu co-drul.

Gh. P.: Obârşie. În şcoală de la 7 ani până în prezent. Studii militare. Camarazi şi colegi de muncă. Me-

diu social. Cui datoraţi mai mult formării dumneavoastră intelectuale şi artistice?

A. L.: Sunt născut într-o familie modestă din Breaza, un sat întins între Obcina Mestecănișului și Obcina Fere-deului. Huțul după tată, Vasile Lesenciuc, dintr-o familie strămutată de pe valea Putilei la începutul stăpânirii habsbur-gice. După mamă, Viorica Lazăr, cu rădăcini în Maramureș (bunicul Lazăr) și în Obcini – am crezut o bună bucată de vreme – (bunica Nichiforean). Mult mai târziu am aflat că în casa strămoșilor mei după mamă, locuită acum de Felicia Nichiforean, au locuit Porumbeștii, din care probabil ne tragem. S-a găsit o inscripție în slavonă pe grinda-meșter a ca-sei, mai exact „Această casă a fost construită de harnicii gospodari Ioan și Maria Golembiowschi, soția lui, în anul 1841 luna august”. Grinda a fost cumpărată și donată Muzeului „Ciprian Porumbescu” din Stupca, deoarece Ioan Golmbiowschi nu este nimeni altcineva decât unchiul lui Iraclie Golembiowschi, tatăl lui Ciprian, devenit mai târziu Po-rumbescu. Mai mult, casa este descrisă în Amintirile lui Iraclie Porumbescu, în povestirea Încă însurat nu fusesem, într-un episod din septembrie 1843: „Pe când soarele-şi arăta încă existenţa sa prin lungi raze viorii, răsfirate maiestuos de frumoasa boltă a ceriului, ajunserăm pe colnic, de pe care, pe malul râului Moldova, se vedea întins satul Breaza, cu încă necunoscuta mea… mireasă. – Vezi, colo – zise tatăl meu către mine –, vezi, acolo, peste apă, casa cea albă, cu şură lungă, acolo şede un-chiul tău, Ioan. Uită-te, apoi, acolo-n stânga, casa cea care cu cerdac, cu ogradă largă şi cu multe heiuri împrejurul ei, acolo şede vornicul Mihalachi.”

Să revenim: de la șase ani și aproape o lună la școala din sat, de la 14 ani la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, apoi, după patru ani, la Brașov, la institutul de artilerie antiaeriană. Reperele pașilor mei în formare sunt învățătoarea Victoria Țabrea, care nu s-a îndoit niciodată de mine, diriginta mea, profesoara de română și franceză Maria Cernăuțeanu și apoi, în liceu, dirigintele primilor doi ani, profesorul de filozofie Laurențiu Mureșan. Urmele lor au rămas vizibile. Plecat de la 14 ani de acasă, dintr-un loc în care nu ajunsese colectivizarea, în care comu-nismul pătrunsese mai mult prin povești decât prin fapte, m-am izbit dintr-o dată, în 1989, primul meu an de liceu, de îngrădirile normei cazone și de impunerile comunismului. Comunismul a mai durat trei luni, mentalitățile pe care le-a modelat încă bântuie. Deși scriam pe ascuns, târziu, la Brașov, l-am întâlnit pe filosoful Aurel Ion Brumaru, maramure-șean de obârșie, care m-a debutat în Astra, iar apoi, într-una dintre vacanțele la Breaza, pe consăteanul meu, poetul Vasile Ursache. De aici a început totul…

Gh. P.: Reconstituim drumul editorial de la „Antifilosofia” (1998) la „Cartea de apă” (2016) şi ne între-

băm de unde vin fluxurile directoare ale operei dumneavoastră?

A. L.: Am luat repartiție la Cluj, la o brigadă de artilerie antiaeriană. Am bătut, încurajat de A.I. Brumaru, la porțile Tribunei, am ajuns apoi și la Steaua, și la editura Mesagerul Transilvan, sub îndrumarea lui Ionel Andrașoni, Ion Cristofor și Constantin Cubleșan… Am debutat la 23 de ani în volum și am fost inclus la câteva luni distanță în antologia poeților clujeni a lui Petru Poantă. La 25 de ani, întors la Brașov și căsătorit între timp cu Simona Darie, intram deja în Uniunea Scriitorilor. Au urmat ani de creștere, am început o rodnică muncă la Gazeta de Transilvania, la Foaie pentru minte, inimă și literatură, am publicat mai mult în primii ani, pentru ca între 2008 și 2014 să nu îmi apară nicio carte. Am crezut și cred că dacă ești scriitor adevărat nu trebuie să cauți edituri să te publice contra cost, te caută ele pe tine sau îți publică manuscrisele în urma unor concursuri. Mi-am făcut speranțe cu volumul de versuri Liam, imediat a apă-

ÎNTREZĂRIRI 7

rut Postmodernitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric, premiată mai întâi de Societatea Scriito-rilor Militari și apoi de filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Apoi a venit debutul în proză, cu Moartea noas-tră cea de toate zilele, volum apărut la Minerva, și el premiat… Din nou ani de acumulări, ulterior au apărut versuri, volumele Coliba de sânge și Joc terț. Încercare de axiomatică (preluat de suplimentul de poezie al Convorbirilor literare în numărul din august al acestui an), un roman și un studiu la Editura Academiei Române. Și apoi Cartea de apă, la Edi-tura Cartea Românească, după selecția făcută de un juriu format din Nicolae Malonescu, Mircea Mihăeș și Silviu Lu-pescu. Din fericire, o carte nominalizată la Marele Premiu al Festivalului de Literatură FestLit Cluj-Napoca 2016, cu tira-jul aproape epuizat, cu lansări în Brașov, Sfântu Gheorghe, Sinaia, Galați, Brăila..., cu cronici apărute sau în curs de apariție în Steaua, Vatra, Hyperion, Ramuri, Metaliteratura, Apostrof, Mișcarea literară, Luceafărul, Antares, Ziarul de duminică etc.

Gh. P.: Braşovul are o forţă culturală la care alte reşedinţe de judeţ nu visează. Cine vă stă alături în lă-

udabila acţiune de revitalizare a activităţii Filialei?

A. L.: Ooo! Brașovul are o forță culturală ce provine dintr-o istorie aparte. Brașovul are un rol fundamental în întemeierea literaturii române, mai exact în așezarea limbii literare în albia sa. E fără îndoială oraș al operei prima. De aceea nu ezit să subliniez, cât și când pot, reperele întemeierii limbii literare și literaturii române, care au avut legă-tură, cumva, cu Brașovul: jumătate din numărul tipografilor români menționați pe incunabulele europene (1445-1500) erau brașoveni, printre aceștia numărându-se și Martin Bârsanul din Codlea la Brno/Brünn, viitorul călugăr Macarie, tipograful Liturghierului din 1508, prima carte scoasă de sub tipar în Țările Române; primul text conținând cuvinte ro-mânești a fost adresat brașovenilor de boierul muntean Dragomir Udriște (cca 1482-1492), mult mai târziu și primul text în limba română fiind adresat judelui Brașovului, J. Benkner, de boierul Neacșu din Câmpulung (1521); prima școa-lă românească este atestată în Șcheii Brașovului (1495); în socotelile Sibiului de la 30 septembrie 1495 se menționează despre textul românesc copiat de popa Bratu din Șcheii Brașovului; tipografia lui Honterus se înființează la Brașov, ur-mând numirea lui în calitate de rector al gimnaziului reformat de pe lângă Biserica Neagră și mai ales tipărirea primului regulament școlar, Constitutio Scholae Coronensis (1542) și înființarea primei biblioteci școlare din Țările Române (1547); prima fabrică de hârtie a lui Johannes Fuchs se înființează tot la Brașov, cu sprijinul aceluiași jude luminat, Jo-hannes Benkner (moara de hârtie de pe Ghimbășel, 1546); tipografia coresiană se înființează pe lângă prima școală românească și pe lângă Biserica „Sf. Nicolae” din Prund, urmând tipărirea primului evangheliar românesc cu note ale editorului (1560-1561); primul calendar românesc este tipărit de popa Petcu Șoanul de la Biserica din Prund (1733); prima gramatică românească, cea a lui Dimitrie Eustatievieci, cuprinzând și patru capitole despre prozodie, stih, ritm și „tehnologhia” versificării, așadar și apariția primului tratat românesc de versificație (1755-1757), apare tot la Brașov; terminologia gramaticală românească este întemeiată de către șcheianul Radu Tempea prin a sa Gramatică româneas-că publicată la Sibiu (1797); prima încercare de înființare a unei gazete pentru țăranii români a fost cea a aceluiași Ra-du Tempea și a altor iluminiști români, reprezentanți ai Școlii Ardelene: Ioan Piuariu Molnar, Aron Budai și Gheorghe Abramovici (1783); prima asociație scriitoricească din România, Societatea literară a boierilor munteni Nicolae Văcă-rescu, Grigore Bălăceanu, Constantin Câmpineanu, Ion Câmpineanu, Iordache Golescu și Dinicu Golescu (1821), se înfi-ințează tot la Brașov; prima publicație culturală din România, Foaia literară, și prima publicație politică, numită Gazeta de Transilvania, ambele datorate lui Gheorghe Barițiu (1838), apar la Brașov; prima librărie apare datorită săceleanului Ioan V. Socec (1856) ș.a. Cât despre așa cum o numiți, „activitatea de revitalizare” a filialei, comitetul acesteia reprezintă de fapt o echipă excelentă: Aurel Ion Brumaru, Mihaela Malea Stroe, Mircea Brenciu și Ionel Simota. Să mai spunem că sunt numeroase acțiuni, individuale sau colective, ale unor oameni care doresc să revitalizeze viața filialei, și nu pot să îi omit din această enumerare pe Laurențiu-Ciprian Tudor, Cristian Muntean, Nicolae Oprișan, sau pe Gabriela Daraban, mereu aproape de aceste activități. Mai mult, există dialog cu toate instituțiile de cultură din Brașov, din punctul meu de vedere cel mai important argument al unei întemeieri statornice. Există, de asemenea, un dialog special cu cel mai important actor brașovean pe piața de cultură scrisă, Asociația Culturală Libris, cea care organizează de 13 ediții, Târ-gul de Carte și Muzică și de 5 ediții Festivalul de Carte și Muzică din Piața Sfatului.

Gh. P.: Cum se împacă oşteanul cu scriitorul? Materialul cu spiritualul? Cum îşi împart timpul?

A. L.: N-au fost niciodată în confruntare oșteanul cu scriitorul. Mai mult, oșteanul organizează timpul scriito-rului. Când armele tac...

Gh. P.: Sunteţi cadru universitar în învăţământul militar. Vă aflaţi în contact permanent cu tinerii. Le-

nea cititului are remediu? Ca poet, prozator şi eseist puteţi imagina un scenariu în care cărţile şi bibliotecile de-

vin inutile?

A. L.: În Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, unde predau, tinerii cu care lucrez nu sunt leneși la citit. Avem chiar un club al lecturii, tocmai am dezbătut săptămâna trecută pe marginea Generalului armatei moarte al lui

ÎNTREZĂRIRI 8

Ismail Kadare și zburăm din Albania spre Norvegia, la Jostein Gaarder, cu a sa Fată cu portocale, spre a avea o ultimă întâlnire din acest an pe tema Hoțului de cărți a australianului Makus Zusak. Studenții mei citesc din Mann, Hesse, Bul-gakov, Tournier, Mo Yan, Dai Sijie, Makine, Llosa, Borges, Marquez, Sabato etc. fără a avea cursuri de literatură prin curriculum. Nici întâlnirile cu oameni importanți nu lipsesc acestor tineri. Ne-au vizitat în ultimii ani academicienii So-lomon Marcus și Alexandru Surdu, scriitorii Daniel Drăgan și Ion Topolog, inventatorul Iustin Capră, astronauții Dumi-tru Prunariu, Leonid Popov, Bertalan Farkas și Aleksandr Aleksandrov etc.

Nu găsesc prin preajmă probleme pe care lenea cititului ar putea-o crea, dar îmi imaginez, ca scriitor, aștepta-rea din Purgatoriu ca într-un duty-free fără cărți...

Gh. P.: Unde să căutăm emoţia în post-literatura de astăzi care e produsul mai multor discipline (vizual,

electronică, muzică, IT, filozofie), al tehnicii şi al computerului?

A. L.: Orice schimbare majoră în ceea ce privește mijloacele dominante ale comunicării de masă a condus la redefinirea interesului pentru anumite produse culturale. Produsele care inundă piața culturală după intrarea în amor-țire a culturii scrise nu mă pot speria. Rosturile literaturii sunt clare. Produsele culturale vizuale, la modul general, fil-mele, în particular, nu au cum să ofere hrană creativității, nu au cum să ne mențină mințile treze. Doar satisfac, similar cu produsele fast-food, nevoia de a înghiți ceva, rapid, în lipsa timpului la dispoziție. Pentru că de fapt despre lipsa timpului vorbim…

Din fericire am intrat în contact cu numeroși creatori de literatură vizuală, în special din America Latină, și am publicat nume de prim rang la nivel mondial în acest domeniu, prin intermediul profesorului universitar Jorge Luiz An-tonio, din Brazilia: Ana Maria Uribe, John M. Bennett, E.M. de Melo e Castro, David Daniels, Avelino de Araujo, Wlademir Dias-Pino, Hugo Pontes, Edgar Antonio Vigo etc. Am publicat în 2006 singurul studiu românesc despre litera-tura vizuală (intitulat Poezia vizuală, apărut la Editura Antet) și, încă de atunci, lăudând capacitatea umană de a depăși asocierile pur grafemice, prin situarea voită în creația verbo-iconică, am intuit limite ale unei asemenea produceri: „Odată ce iniţiatorii diferitelor noi convenţii verbo-iconice de abordare a poeziei şi-au epuizat demersul programatic (într-o deschidere făcută prin intermediul limbajului natural, şi nu printr-o înşiruire verbo-iconică incapabilă să răspun-dă idealului de coerenţă, dată fiind dimensiunea sa dinamică, incapabilă de a fi simplă şi percepută corect, pentru a putea fi încărcată de inserţiile ideologice), cei care au preluat ideologia, exprimată într-un limbaj natural, şi au operat cu poezia vizuală, într-o convenţie artificială, au acceptat o „formă” – un raport cu limba, în înţelesul pe care l-au dat limbii teoreticienii, iniţiatorii avangardelor, fără să sesizeze dinamica ei – şi nu au încercat desemnarea unui sens. De multe ori, acest sens s-a autoinstituit, dar a devenit „sens giratoriu” fără posibilitatea unei ieşiri.”

Gh. P.: Va fi expresionismul arhetipal arta viitorului, salvarea omenirii?

A. L.: Nu cred în ideologii. Tot ceea ce transformă creația individuală, ideile, în „leviere sociale”, atârnate de substantive prin sufixele „-ism” sau „-ist” mă sperie. Mă sperie în egală măsură orice „-ism” al unei mișcări politice to-talitare și al unui curent literar, artistic, științific etc., pentru că mai devreme sau mai târziu, cele două „-isme” se vor unifica. Să nu uităm, de pildă, cum nazismul s-a lipit de indo-germanism, câtă vreme lingvistica indo-europeană nu pu-tea produce daune ideologice. De aceea mă feresc de ideologii și afirmații categorice. Cred, în schimb, în fundamenta-rea operei prin raportarea la un sistem autohton de valori, de unde își poate trage seva. Opera nu se poate desprinde de cultură, nu se poate înfăptui în afara ei. Și nu poate ocoli arhetipurile. Îmi place să repet că literatura se scrie „cu urechea aplecată pe mit”.

Gh. P.: Vă invit să faceţi un istoric al proiectului Aisberg (jurnal de cultură, revistă murală, revistă de

avangardă) expus la obiectivele turistice din centrul istoric al Braşovului.

A. L.: Revista “Aisberg” s-a născut la Cluj-Napoca în 1990, la inițiativa lui Horia Muntenuș și a lui Ioan Viorel Bădică. După o perioadă de stagnare, proiectul a fost reluat în 2005, sub coordonarea aceluiași Horia Muntenuș, împreună cu mine și cu Alexa Gavril Bâle. A apărut până în 2008, ca revistă transilvăneană de avangardă (Brașov – Cluj-Napoca – Baia Mare), promițând să mențină direcția de acțiune proiectată încă de la început: întoarcerea prin avangardă la tradiție, la sistemele autohtone de valori. Dar și de această dată revista nu s-a putut menține pe piață, chiar dacă printre numele celor care au semnat în paginile sale s-au numărat Luigi V. Bambulea, Mariana Bojan, Hanna Bota, Aurel Ion Brumaru, Virgil Bulat, Adrian Mihai Bumb, Viorel Cernica, Theodor Codreanu, Ion Constantinescu, Lucia Dărămuş, Daniel Drăgan, Sorin Grecu, Mona Mamulea, Ion Mureşan, Marcel Mureşeanu, Mircea Popa, Teofil Răchiţeanu, Flavia Teoc, Teodor Vidam, Constantin Zărnescu etc. În 2012, cu sprijinul Centrului Cultural „Reduta”, am găsit potrivită ieșirea în spațiul public în manieră neconvențională, printr-o serie murală, cu pagini format A2, afișate pe principalele monumente istorice ale Brașovului, propunând un traseu de lectură suprapus unui itinerariu turistic. În primul număr din noua serie notam: „Proiectul RMΛ (n.a.: Revista Murală Aisberg) se bazează pe reînvierea unei tradiţii avangardiste a „revistei murale”, pus în aplicare pentru prima dată în noaptea de 25 noiembrie 1921 de tânărul Jorge Luis Borges, proaspăt întors în Buenos Aires. Ideea înfiinţării unei „reviste murale” în Buenos Aires,

ÎNTREZĂRIRI 9

intitulată Prisma, a constituit o modalitate creativă de promovare a mişcării avangardiste într-un spaţiu cultural dominat de decadentism, constituind calea prin care principiile mişcării ultraiste spaniole au pătruns în Argentina.” Revista-afiș Aisberg a fost publicată în tiraj de un exemplar și expusă la intrările în monumentele istorice ale Brașovului, în cele 16 pagini, pe itinerariul: Centrul Cultural Reduta (1) – Casa Sfatului (2) – Muzeul Casa Mureşenilor (3) – Poarta Ecaterina (4) – Poarta Şchei (5) – Bastionul Ţesătorilor (6) - Bastionul Postăvarilor (7) – Turnul Lemnarului (8) – Turnul Vânătorilor (9) – Apeductul Christian Kertsch (10) – Turnul Funarilor (11) – Turnul Artelor (12) – Turnul Negru (13) – Turnul Alb (14) – Bastionul Graft (15) – Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” (16). Cele 12 numere murale, publicate până în 2015, au erodat, din păcate, tocmai spiritul avangardei care le-a născut...

Aisberg-ul rămâne un reper în ceea ce privește neconvenționalul din literatura română, dar, așa cum precizam în articolul de fond (așa-zisul manifest al noii serii, din 2005, intitulat Re(e)voluția): „Dacă singura cale de întoarcere la tradiție, la cultură, la mit și metaforă este printr-o avangardă, atunci mișcarea de re(e)voluție este o mișcare avangar-distă. Dacă, însă, avangarda presupune suport ideologic, atunci mișcarea de re(e)voluție se dezice de această cale. *…+ Mișcarea de re(e)voluție rămâne o mișcare de reconfigurare a reliefului axiologic, nu prin opoziție, ci prin includere” Prin această poziționare anti-ideologică, de la care nu m-am îndepărtat de atunci, răspund în egală măsură și la aceas-tă întrebare, și la precedenta.

Gh. P.: Care e părerea dumneavoastră despre specia jurnalistică numită interviu? A îmbătrânit sau a

rămas tânără?

A. L.: Nu prea cred în ea și nu caut în biblioteci sau librării cărți de interviuri decât atunci când lucrez la anu-mite studii în care e importantă și perspectiva autorului.

În rest, nu prea cred în autor, ci în operă.

poetul Adrian LESENCIUC

poetul, cu tăișul hârtiei pe gâtul poemului, îl obligă să-i scrie cronica

poemul respiră aerul apăsător al creației și așază versuri-versuri despre nemai-pomenitele întâmplări ale măriei sale (ce bine că poetul nu înțelege ce-nsăilează poemul, să scrie măria sa cu majuscule) - nu-l chinui, măria ta, strigă nebunul curții, lector întâmplător și vrând-nevrând asistând la scena cu amenințarea

- după ce îi tai lui capul ți-l retez și ție, țipă poetul, istoria nu poate fi spusă mai bine decât de mine

în regate imaginare, nebunii vorbesc despre sfârșitul stirpei dinastice cum vor-besc în dodii și cei ce invocă sfârșitul istoriei poemul, respirând tot mai greu, scrie cu soarta lui miron costin zugrăvită în ochi, letopisețul pe care vakulovski l-a stâlcit în rostire

CÂNTEC Victoria MILESCU

Bolnavă iar de dor, de frumuseţe

iar leacurile mă îmbolnăvesc mai mult

bolnavă iar de tine, de tristeţe

şi nu vreau să mă vindec, nici să mor

bolnavă de un secol, de-un mileniu

spre tine vin, cu greu înaintez

prin pulberea de oameni şi de stele

sorbind durerea din pocal regesc

bolnavă dar zâmbind nepăsătoare

merg prin furtună către Ursa Mare…

ÎNTREZĂRIRI 10

V O R B E Ş I T Â L C U R I

ANGLICISME DE SUCCES I. NEDELEA

În contextul

„invaziei‖ în spațiul

limbii române a unor

elemente lexicale (ba

chiar și a unor structuri

sintactice) din limba

engleză, o reacție

adecvată este, proba-

bil, cea care recu-

noaște ca firească doar

acceptarea împrumutu-

rilor de termeni acope-

rind realități (mai ales

din domeniul științei

și tehnologiei) pentru care nu există variante autohtone.

O anumită moderație și motivare rațională, deopotrivă în

respingere, ca și în deschiderea către înnoire și îmbogă-

țire, ar putea fi soluția în acest caz de nouă și masivă

„migrație‖ de cuvinte dinspre Apus.

Propunem, în continuare, două sintagme de origine

anglo-americană în măsură să ilustreze cele două catego-

rii de atitudine în fața modei lingvistice. Ambele ar pu-

tea fi considerate anglicisme de succes, dată fiind utiliza-

rea lor frecventă în mediile intelectuale, existând însă

niște motive rezonabile pentru o tratare diferențiată a

lor.

Political correctness (respectiv, politically correct)

este un concept ideologic important, cu efecte majore nu

doar în planul disputelor teoretice de natură morală, ci și

în practica social-politică. Despre el am mai amintit (ge-

nealogie, consecințe concrete, poziționări față de princi-

piile sale considerate, adesea cu argumente valabile,

drept dogme abuzive) în nr.11 din septembrie 2015 al

Întrezăririlor. Îi corespunde sintagma românească corec-

titudine politică (respectiv, corect din punct de vedere

politic), care se pare că are toate șansele să câștige teren

(utilizatori) în defavoarea celei cu răspândire internațio-

nală. Socotind că sunt cunoscute obiectivele militanților

corectitudinii politice (chiar și demersurile care au de-

terminat schimbări în vocabular pentru „alungarea‖ unor

vorbe cu tentă discriminatoare, sexistă și înlocuirea lor

cu altele...neutre), ar rămâne de scos în evidență reveni-

rea în actualitate, cu sporit potențial polemic, a acestei

problematici odată cu fenomenul – de anvergură conti-

nentală și istorică – al migrației (refugiaților). Simplifi-

când, s-ar putea afirma că s-a conturat, pe de o parte,

consecvența în așa-numita corectitudine (un fel de în-

cremenire în proiect) a celor care susțin (aproape) fără

condiționări deschiderea granițelor și a bugetelor pentru

migranți și, pe de altă parte, punerea sub semnul îndoie-

lii a toleranței nelimitate. Au apărut, astfel, întrebări le-

gitime: se aplică rigorile corectitudinii politice numai

asupra refugiaților și drepturilor acestora, ca persoane,

nu și asupra unora dintre tradițiile lor care presupun un

comportament sexist, femeia, cu un statut inferior, fiind

tratată ca o posesiune și negându-i-se drepturi esențiale?

Pot fi ignorate riscurile de amplificare a acțiunilor tero-

riste, în condițiile în care în șirurile nesfârșite de refugi-

ați nu apăreau decât bărbați ascunzându-și fața sub bărbi

și femei îmbrobodite? Este normal ca, în timp ce crești-

nilor li se cere să nu-i ofenseze pe musulmani

susținându-și explicit credința, acestora din urmă să li se

permită orice pentru a nu se simți persecutați? Corecti-

tudine înseamnă cumva tăcere, acceptare fără discernă-

mânt? Etc., etc.

S-a afirmat, pe bună dreptate, că „sub presiunea colo-

sală a corectitudinii politice, oameni de stat, intelectuali,

jurnaliști, activiști civici se mint pe ei înșiși cu o senină-

tate dezarmantă‖, ajungându-se, ar fi de adăugat, ca pro-

priile dorințe ale unor decidenți sau formatori de opinie

să fie luate drept realitate. Și cu această ultimă observa-

ție ne apropiem de cea de a doua expresie englezească la

care ne vom opri.

Înainte de aceasta, ne vom întoarce însă la problema-

tica lingvistică, specifică rubricii, pentru a pleda în fa-

voarea folosirii preferențiale a variantei românești a

conceptului, sintagma corectitudine politică fiind perfect

adecvată (inclusiv în privința flexiunii) și, totodată, eli-

berată de tendințele unei mode care poate friza snobis-

mul. Eliberată, de asemenea, în scris, și de riscul unor

erori grafice. Acestea pot fi frecvent întâlnite, fiind ex-

plicabile prin neglijență ori prin necunoașterea ori prin

stăpânirea insuficientă a limbii engleze: „recuperarea

stângii radicale ca political corectness” (revista22.ro, 21

iunie 2016; corect, cu dublu r); „Eminescu ba nu ar fi

fost suficient de creștin ortodox......, ba nu era politicaly

corect (curentul.info, 14 ianuarie 2015; corect, cu dublu l

și dublu r); „Chiar dacă nu e political correct‖

(observatorcultural.ro, 2 iulie 2016; corect, politically,

fiind vorba de un adverb pe lângă adjectiv). Exemple

mult mai numeroase de abatere de natură ortografică

stau oricui la îndemână în presa ultimilor ani.

Wishful thinking este sintagma pe care, fără a o

numi, o anticipam mai sus. Riscând, poate, să

contrazicem anumite aşteptări şi să-i dezamăgim pe

adversarii anglicismelor, considerăm că ea poate fi

promovată ca atare în vorbire și scriere. E greu de crezut

că aceia care au întâlnit-o şi au reţinut-o (o căutare pe

Google îi atestă circa 200 de prezenţe în texte româneşti

cu existenţă virtuală din ultimul an) n-au fost

sensibilizaţi (dacă nu fascinaţi) de complexitatea

ÎNTREZĂRIRI 11

înţelesului ei. Nu pledăm aici pentru folosirea sa cu orice

preţ. Deşi, aşa cum anumite expresii latineşti ori

împrumutate din franceză sunt unanim acceptate,

caracterizând limbajul unor persoane cultivate, şi din

engleză putem prelua (cu firescul discernământ şi

necesara cumpătare) nu doar termeni tehnici, ci și

expresii capabile să definească, în toată complexitatea

lor, un fenomen, o stare, o idee etc. Pe de altă parte, dată

fiind frecvenţa relativ mare a apariţiei în texte, este bine

să-i cunoaştem sensul. Pe care, mai întâi, vă propunem

să-l deduceţi (dacă nu-l ştiţi deja) din citatele următoare.

„Ceea ce face ca orice predicţie să fie o formă de

wishful thinking (s.n.) ori de propagandă‖

(„Evenimentul zilei‖, 11 octombrie 2007, p.6); „....că

Rusia, oricum am lua-o, e un stat civilizat, parte a

moştenirii tradiţiei europene şi care tinde, măcar, spre

democraţie....e un exemplu tipic de wishful thinking.

Realitatea e mai ternă şi mai tristă.‖ („Evenimentul

zilei‖, 4 aprilie 2008); „Spun, purtat de wishful thinking,

că Europa e a inteligenţelor cu farmec‖ („Dilema veche‖

nr.138); „…pe baza modelului economic care se poate

numi pe scurt wishful thinking: noi avansăm cât ceilalți stau pe loc‖ (romanialibera.co, 29 iunie 2016); „ în

absența respectivei prioritizări, ele nu constituie decât o

listă de dorințe pioase, de tipul wishful thinking‖ (zf.ro, 7

iulie 2016).

Cunoscătorii limbii engleze decodează uşor sintagma

(care s-ar traduce – cuvânt cu cuvânt, în ordine inversată

– „gândire plină de dorinţă‖). Dicţionarele vin cu

precizări. De pildă, „Encarta Concise English

Dictionary‖ oferă explicaţia următoare:

‖credinţa/convingerea nerealistă că ceea ce se doreşte

există cu adevărat sau se va realiza‖; iar „Webster

Dictionary‖, menţionând că expresia ar fi intrat în uz

prin 1932, o „traduce‖ astfel: „atribuirea calităţii de real

unui fapt dorit a fi adevărat ori justificare precară a ceea

ce o persoană vrea să creadă‖. Bănuim că n-ar fi departe

de înţelesurile subtile ale celor două cuvinte englezeşti

nici formula „închipuiri deşarte‖, nici zicătoarea

românească „Vrabia mălai visează...‖. Oricum, exemple

de wishful thinking pot fi găsite în cuvântările unor

politicieni de bună-credinţă (depistaţi cumva aici o

contradicţie în termeni?), dar naivi, care-şi iau propriile

convingeri optimiste drept realităţi.

În final, ar fi de amintit că, și în cazul acestei expresii

(pentru primul cuvânt, o transcriere fără pretenții ar fi

uișful; pentru al doilea, pronunția este destul de

apropiată de scriere), posibilitatea unor greșeli de ordin

ortografic este ilustrată de textele de pe internet, cea mai

frecventă fiind dublarea consoanei finale din primul

cuvânt: „Propunerile candidaților în acest domeniu sunt

la nivel de wishfull thinking‖ (digi24.ro, 2 iunie 2016).

Explicația abaterii este legată de faptul că cei care o

comit, cunoscători, într-o anumită măsură, ai limbii

engleze, analizează cuvântul, socotind că cea de a doua

parte a lui ar fi adjectivul full („plin‖), și nu un sufix,

ceea ce este de fapt (ca în useful – „folositor‖, successful

– „de succes‖ etc).

Am iertat… Azi întreb soarele… (tatălui meu)

Acum mă gândesc la tine, dragă tată, Am întrebat duzii din faţa casei, într-o zi.

Cum stăteai sub vişin aşteptând să apar Şi-au plecat crengile, s-au frământat, m-au atins.

Făcut ghem tu dârdâiai, mă priveai: Iată! – Ce anume, ce altceva mai puteţi a-mi ursi…

Ce veseli mai eram. Deşi se-ntâmpla rar. Turmele stelelor nu în coroane v-am prins?

Te întrebam: roua nu cade pe tine, Am întrebat odată vântu-n zăvoi mult iscat,

Gheaţa stelelor nu ţi se cuibără-n pat? El era calul alb, cu potcoave de aur.

„Aici: ploi, viscole, zăpezi... Peste mine, – Am stârnit păsări şi vise... Şi la toate le-am dat

Poate au dat. Însă nu m-am plâns. Am iertat‖. Strălucire în cântec, cu mână de faur.

Şi-ai trimis răsunet peste necuprins, Doamne? Toate astea chiar s-au făcut pentru mine?

Peste munţi, oceane ori dealuri sau şes. Când eram băieţandru, nu mi-aţi spus ce şi cum!

Cârma dindărăt la nave... fir întins! Luna se uită la mine. Pesemne-i convine

Cum spuneai tu, mamei, zâmbind cu-nţeles. Că nu mai am praştii, nici nu întârzii pe drum.

Şi-ai mai spus că cerul e o dulce floare Hei? Azi întreb soarele! „Peşti de argint poţi să-mi dai?‖

Cu fuior de basme pe-un tărâm de zmeu. Râde şi el. Cu gura de raze solare:

Astăzi ca lui Van Gogh, lan de floarea-soare, – Dragul meu! Rază şi tu deasupra frunţii-o să ai

Îmi răsare-n minte când văd chipul tău. La ţărmul ursit când te vei stinge în mare.

ÎNTREZĂRIRI 12

AI CARTE, AI PARTE SAU DESPRE VECHIMEA PÂRSCOVULUI Ilie MÂNDRICEL

Istoricii şi geografii au evidenţiat legătura indisolubilă dintre comunităţile umane şi teritoriul lor, factorul antropic adaptându-se reliefului, folosindu-l şi modificându-l. Cele mai vechi sate din judeţul nostru au apărut acolo unde se întruneau condiţiile cele mai avantajoase pentru un trai lesnicios, în armonie cu mediul ambiant: existenţa apei, a sării, pietrei şi lemnului, la adăpostul dealurilor şi muntelui. Asemenea condiţii s-au găsit în amonte, pe firul văilor de ape. O axă a vechii vieţi rurale a obştilor săteşti a fost şi Valea

Bălănesei (în vechime, a Sărăţelului Bălăneştilor). Aici se găsesc sate care „vin spre noi” de dinainte de începuturile statale ale Ţării Româneşti sau imediat de după acestea.

Toţi pârscovenii ştiu şi o afirmă cu mândrie că satul lor este atestat documentar încă din 1515, o dată cu Târcovul, prin hri-sovul emis de Neagoe Basarab la 13 aprilie, din Olteniţa1. Dar puţini ştiu că despre satul lor se poate vorbi şi înainte de această dată, iar acest lucru îl fac alte documente referitoare la Pârscov şi ulterioare datei atestării. Puternică moşnenie a zonei subcarpatice a Buzăului, republică de oameni liberi devotaţi domniei, aşezarea de la vărsarea Bălănesei în Buzău2 este cu mult mai veche. În general, specialiştii apreciază că un sat a fost întemeiat, s-a constituit ca aşezare umană colectivă, cel puţin cu 100-200 de ani înainte de atestarea lui documentară, din acest punct de vedere secolele al XIII-lea – al XIV-lea „au reprezentat etapa de formare a structurii reţelei rurale medievale a Ţării Româneşti”3. Faptul este perfect valabil şi în cazul Pârscovului, dacă ne vom referi la întărirea dată de către Vladislav III satului Cislău la 23 septembrie 1523, după judecata bărbaţilor jupâniţelor Neacşa şi Neaga cu Aldea, Tatul şi ceata lor de moşneni din Pârscov, când se prezentase la Divan „cartea lui Vlad voievod cel Bătrân, care a fost înain-tea străbunicului domniei mele (Vladis)lav (rupt) voievod”4. Apelând la cronologie5, vedem că Vladislav III, domnul care judecase speţa (prima domnie în 1523), a avut ca străbunic pe Vladislav II (1447-1456), iar Vlad voievod cel Bătrân, a cărui „carte” a servit drept temei în instanţa domnească, fusese Vlad I, care a domnit în 1396. Dacă moşnenimea din Pârscov, care se judeca pentru pământ în 1523 cu cea din Cislău, obţinuse la 1396 hrisovul lui Vlad I, înseamnă că cele două sate existau de ceva vreme, aseme-nea obşti de ţărani liberi fiind atunci omniprezente în zona subcarpatică a Buzăului (Colţi, Scăeni, Brăeşti, Bălăneşti, Moşeşti sau Pietraru de azi, Trestia, Posobeşti, Negoşina). Cu toate acestea, pârscovenii, „ei singuri au mărturisit în faţa domniei mele că nu au ţinut (moşia Cislău, n. n.) din acea vreme până în zilele domniei mele”, după cum arată actul din care am citat.

Vechimea apreciabilă a Pârscovului este susţinută şi de alte hrisoave, cum ar fi cel emis de Mihnea Turcitul la 8 ianuarie 1582 pentru a întări lui Dumitru mare spătar şi lui Ştefan logofăt ocini la Pârscov, Blestematele şi un vad de moară la Urlători, după o judecată tot cu moşnenii din Pârscov. Obiectul litigiului îl constituise mai întâi o „ocină la Blăstămatele, din partea lui Ţigulea, a treia parte, care a fost de moştenire a lui Ţigulea, dar a închinat-o însuşi Ţigulea de a lui bunăvoie jupanului Dragomir spătar, bunicul jupâneselor Caplea şi Chera, încă din zilele răposatului Vlad voievod”. Acest Ţigulea pârcălab a fost unul dintre marii moşneni ai Pârscovului, care în câteva documente apare şi sub numele Pârscovul Ţigulii6. În litigiu se găsea şi o altă „ocină la Pârscov, partea lui Tetiu şi a lui Bucşa, toate părţile lor, oricât se va alege de peste tot hotarul”, părţi pe care „le-au închinat însuşi Tetiu şi Bucşe lui Dragomir spătar, de a lor bunăvoie, încă din zilele lui Vlad voievod”. În sfârşit, ultimul obiect al litigiului fusese „un vad de moară la Urlători”, pe care „l-a închinat însuşi Urlatul acel vad lui Dragomir spătar, încă din zilele lui Vlad voievod”. Deoarece urmaşilor lui Dragomir spătar „li s-a întâmplat pribegie în ţări străine”, Ţigulea vânduse ocina din Blestematele altora, iar urmaşii lui, ai lui Tetiu, Bucşe şi Urlatul susţineau că strămoşii lor n-au închinat nimic lui Dragomir spătar. În toate cele trei cazuri „domnia mea am cercetat şi judecat după dreptate şi lege, cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele şi am văzut şi am citit domnia mea cartea lui Vlad voievod”, astfel că hotărârea a fost defavorabilă contestatarilor7.

Concluzia fiind cea din primul paragraf, încheiem cu câteva date despre ultimul sat care a fost parte în litigiul de mai sus. Urlători se găseşte în comuna Berca (azi, oraş), fiind atestat documentar în 18328. De la 1 ianuarie 1965 satului (atunci în comuna Pleşcoi) i s-a dat numele Valea Nucului9. După Legea comunală din 1865 era cătun, pendinte de comuna Pleşcoi10. Prin Legea rurală din 1864 fuseseră împroprietăriţi în moşia Urlători, fostă a mănăstirii Berca, 15 clăcaşi (1 fruntaş, 10 mijlocaşi şi 4 toporaşi) cu 104 pogoane, iar biserica Sf. Voievozi (din 1846-1849) cu 17 pogoane11. În 1892 dobândise statutul oficial de sat şi avea, împreună cu cătunul subordonat Pietrişu, 106 case şi 500 de locuitori12.

1 „Documenta RomaniaeHistorica (D.R.H.). B. Ţara Românească‖, Buc., Ed. Acad., vol. II, 1972, pp. 270-271 2O bună prezentare documentară a moşiei Pârscov (1515-1754) face g-ral Năsturel, P. V. în „Neamul boierilor Pârşcoveni‖, din „ Literatură şi artă română‖, 1904

(VIII), pp. 619-632 3Acad. Rom. „Istoria Românilor‖, Buc., Ed. Enciclopedică, vol. III, 2010, pp. 573-574 4„D.R.H. B. Ţara Românească‖, op. cit., p. 419 5„Enciclopedia de istorie a României‖, Buc., Ed. Meronia, 2001, pp. 92-93 6Cum îl întâlnim la 6 nov. 1581, 19 nov. 1590 etc. Ţigulea a fost frate cu Miclea şi tatăl lui Barbu, Cârstian, Daleca, Manea, Moş, Neagu, Ţigulea şi Vlad. Este cazul

să amintim, spre a se evita eventualele confuzii, că a existat şi un sat Pârşcoveni (Pârşcoveni-Cucuteni, Pârţcoveni, Pârţcov), numit şi Balta Plopului, fost în comuna

Merei şi dispărut prin înglobare în satul actual Lipia. 7B.A.R., Fond Doc. istorice, CCCXCVII/22, orig. sl. trad. în „D.R.H. B. Ţara Românească‖, ed. cit., vol. IX, sub dată 8„D.R.H. B. Ţara Românească‖, ed. cit., Buc., vol. III, 1975, p. 284 9„Bul. oficial‖ al M.A.N. a R.P.R., nr. 20/18 dec. 1964 (XIII), p. 224 10„Indicele comunelor României după noua organisare a Legei comunale‖, Buc., Imprim. Statului, 1865, p. 4 b 11„Împroprietărirea clăcaşilor din anul 1864 şi a însurăţeilor din anul 1873‖, Buc., „Minerva‖, 1906, p. 8-9 12Iorgulescu, B. „Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău‖, Buc., Socec, 1892, sub nume.

ÎNTREZĂRIRI 13

C O M U N E D I S P Ă R U T E D I N F O S T U L P L A I P Â R S C O V

COMUNA BĂLĂNEŞTI Constantin COSTEA

La cumpăna veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, comuna Bălănești era una dintre cele mai cunoscute unități administrativ-

teritoriale din fostul plai Pârscov și din județul Buzău. La acea vreme comuna făcea parte din plaiul Pârscov, ea fiind situată în

partea centrală a acestuia și poziționată pe ambele maluri ale Sărățelului-Bălănesei, așa cum era numită atunci Bălăneasa. Se afla

la 43 km. distanță de orașul Buzău, reședința județului Buzău. Suprafața comunei era de 2900 ha. iar populația de 2050 de

locuitori. Limitele comunei erau următoarele: la nord, hotarul cu comuna Bozioru începea de la Blidări și urca până la Crucea lui

Chitiță, cobora în gura Ulmetului, urca pe malul Lazului până în vârful Boșoveiului și ajungea în vârful Juncului. In partea de vest,

hotarul cu comunele Sibiciu și Pănătău, începea din vârful Tisei, urma vârfurile Predealului, Cosmei, Vârful cu Argele și ajungea

până în vârful Pănătăului. Hotarul din partea de sud, cu comuna Trestia începea din vârful Pănătăului, urma hotarul moșiei Moșești

din cătunul Pietraru până la Murătoarea Posobeștilor. Hotarul dinspre est începea de la apa Murătoarei, urca pe malul Zăpodiei până

la Blidări. In această parte se învecina tot cu comuna Trestia. Din totalul de 2900 ha. cât cuprindea suprafața comunei, 386 ha. erau

teren arabil, 976 ha. pădure, 381 ha. fâneață, 398 ha.izlaz, 186 ha. livezi, 5 ha. vii și 568 ha. teren degradat, inutilizabil. In vremea

aceea, pe raza comunei Bălănești existau mai multe proprietăți, dintre care: Bălănești, Mărculeasca, Moșeasca și Tihulești-Cozieni,

parte ale statului, parte în devălmășie ale cetelor de moșneni de aici: Moșești, Mărculești, descendenți din Popa Neagu și Bălănești,

descendenți din moșii lor: Drăgușin, Tintea și, mai recent, Gr. Coloescu și G. Mărculescu care dețineau suprafețe importante din

proprietatea moșnenească. Având în vedere configurația fizico-geografică a comunei, faptul că predomina un relief alcătuit, în gene-

ral, din culmi deluroase, ramura de bază a economiei, dar și ocupația predominantă a locuitorilor era agricultura care este, însă, o

îndeletnicire de subzistență. Se practică cultura porumbului și creșterea animalelor, cu precădere cea a bovinelor și a ovinelor. De

industrie nici nu poate fi vorba. S-au dezvoltat câteva componente ale economiei casnice, cum ar fi țesutul, confecționarea unor

obiecte din lemn, rotăria, fabricarea țuicii. Pe apa Sărățelului- Bălănesei se aflau șase mori dintre care două aparțineau statului. In

ceea ce privește rețeaua de comunicații aceasta este deficitară. Se circula, mai ales, prin albia râului Sărățel, dar iarna și atunci

când timpul este ploios orice legătură de transport devine foarte dificilă. Comuna avea, la vremea aceea, mai multe sate și cătune, după cum urmează:

1.Bălănești este satul de reședință al comunei, cu o populație de 350 locuitori și 94 de gospodării. Are ca subdiviziune Tihuleștii. Ocupă partea centrală a comunei.

2. Bercești, cătun al comunei Bălănești, cu 180 de locuitori și 40 de case.

3. Bodromirești, cătun al comunei, cu 90 de locuitori și 20 de case.

4. Cocârceni (Urăchești), cătun al comunei, străbătut de pârâul Cocârceni care își are izvorul în Poiana Largului și se varsă în

Sărățelul- Bălănești; avea 160 de locuitori și 40 de case.

5. Cozieni (Moșești), cel mai mare sat al comunei Bălănești, situat pe malul stâng al Sărățelului, cu o populație de 380 locuitori și 88

de case. Avea două subdiviziuni: Cozienii de Jos și Cozienii de Sus. Aici a existat un schit foarte vechi, metoh al Episcopiei Buzăului. A fost renovat de episcopul Chesarie al Buzăului la anul 1834, în timpul domnitorului Alexandru Dimitrie Sturdza. La

vremea respectivă era biserică de mir așa cum este și astăzi.

6. Fața lui Nan, cătun al comunei, cu 100 de locuitori și 27 de case.

7. Mărculești (Brăgoi), cătun al comunei Bălănești numărând 200 de locuitori și 50 de case.

8. Turburea, cătun al comunei, străbătut de izvorul Turburea care are apa aproape neagră datorită concentrației mari de fier pe care

o conține. Are 290 de locuitori și 72 de gospodării.

9. Valea Iepei, cătun al comunei Bălănești, străbătut de izvorul Valea Iepei, cu 180 de locuitori și 50 de case.

10. Valea Banului, cătun al comunei, cu o populație de 120 de locuitori și 20 de case.

Bugetul comunei era, la vremea respectivă, de 3060,46 lei la care participă 384 de contribuabili dintr care 27 comercianți și 10

stabilimente. Invățământul este reprezentat de o unitate școlară în satul Cozieni, frecventată de 55 de elevi și 3 eleve. Din totalul

locuitorilor comunei știau carte doar 209 locuitori, ceea ce demonstrează gradul ridicat al analfabetismului, lucru obișnuit, la vremea

aceea, în lumea rurală. La sfârșitul veacului al XIX-lea, în comuna Bălănești existau patru lăcașuri de cult: Vechiul schit și metoh al Episcopiei Buzăului, de la Cozienii de Jos, cu hramul Sfânta Treime, biserica din Cozienii de Sus cu hramul Adormirea Maicii

Domnului, lăcașul din Bălănești cu hramul Sfinții Voievozi și biserica din Cocârceni cu hramul Sfântul Teodor și Buna Vestire.

Lăcașurile de cult despre care am amintit erau deservite de 5 preoți, 4 cântăreți și 4 paracliseri. In comuna Bălănești funcționau 4

cârciumi. Astăzi, satul Bălănești, împreună cu satele amintite mai sus aparțin comunei Cozieni. Bibliografie:

1. Basil Iorgulescu, Dicționar geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzău, Stabilimentul grafic I.V. Socecu, București, 1892.

2. George Ioan Lahovary, Marele dicționar geografic al României, vol. I, București, 1894.

3. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, București, 1981.

4. Constantin Stan, Buzăul pe calea modernizării, Buzău, 2007.

ÎNTREZĂRIRI 14

C Ă R Ţ I Ş I R E V I S T E P R I M I T E L A R E D A C Ţ I E

Prosaeculum Nr. 5-6 (113-114) revistă de cultură, literatură şi artă editată de Centrul

Cultural Vrancea. Este una din publicaţiile de forţă care apar la Focşani, strângând şi cu

acest număr personalităţi ce sporesc patrimoniul literaturii şi artei române contempora-

ne. O forţă centripetă a coeziunii cordiale, generată de directorul executiv (Nina Deşliu)

şi de redactorul şef (Rodica Lăzărescu) se dovedeşte a fi secretul valorii înalte a presti-

gioasei publicaţii trimestriale (260 de pagini). Interviurile şi dialogurile acestui număr

se constituie într-un adevărat tezaur.

Continuu Nr. 2 (2016) „revistă a scriitorilor de pe Valea Buzăului‖, finanţată cu spriji-

nul Consiliilor locale din Pătârlagele, Nehoiu, Cislău, Siriu şi Pănătău, director – Mari-

us Râpeanu, redactor şef – Nicolae Gâlmeanu. Artistul plastic Dan Drăghiciu asigură

concepţia grafică a acestui număr bogat, interesant, echilibrat, ilustrându-l, totodată, cu

lucrări din apreciata sa creaţie. Foarte bine este reprezentată poezia, prin N. Gâlmeanu,

V. Vosganian, Şt. Iordache, D. Pană, M. Râpeanu, Horia Băescu, Gh. Onea.

Cartelul metaforelor Nr. 27-29, publicaţie lunară, apărută sub egida Casei de Cultură

a Sindicatelor Buzău. Colectivul de redacţie (M. Ifrim, S. Grigore, Dana-Georgiana Biţeanu, E. Ifrim, N. Tănăsescu) a

impus-o în mod fericit în ambianţa culturală a municipiului, sprijinindu-se pe propriile forţe, ca şi pe o bază selectă de

colaboratori (Magda Ursache, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Manole, Gh. Dobre, Georgică Manole). Cititorul rămâne cap-

tiv până la ultima pagină. Numele revistei are în el ceva norocos şi îmbietor. O prezenţă arătoasă în revuistica buzoiană!

O surpriză frumoasă: poemele lui Dumitru Dănăilă.

Caietele de la Ţinteşti Nr. 5 (2016), trimestrial de literatură, istorie şi artă.

Frumoasa publicaţie apărută prin grija Fundaţiei Constantin Toma, îl are ca

director pe venerabilul Stelian Grigore. Coperta 1 a acestui număr reproduce

Monumentul Eroilor din Ţinteşti, ridicat în 1938 şi recondiţionat în 2016, iar

coperta 4, portretul eroului Dumitru L. Ioniţă, teolog din Ţinteşti, comandant

de pluton, căzut la datorie în 1941. Sunt prezente pagini emoţionante de evo-

cări istorice şi patriotice, versuri de Ion Gheorghe, N. Cabel, N. Tănăsescu,

Gh. Iova, Claudiu Komartin, Rodian Drăgoi, Girel Barbu, M. Ifrim, N. Pogo-

naru, Teo Cabel şi Stelian Grigore, interviuri.

Străjer în calea furtunilor, magazin al Fundaţiei „Mareşal Alexandru Ave-

rescu‖, anul IX, nr. 19, are ca generic Centenarul Războiului întregirii naţiona-

le. Publicaţia a ajuns la noi prin grija poetului Emil Niculescu, redactorul şef adjunct. Articolul „Duhovnici militari bu-

zoieni în campania pentru întruparea României Mari‖, autori Emil Niculescu şi colonel Liviu Corciu, face referire şi la

activitatea de pe front a preotului Constantin Stătescu, din Pârscov, arondat la Ambulanţa Diviziei a 13-a. Acest cadru

militar buzoian are în sumar Jurnalul de front al sublocotenentului N. Pietraru, redactat de scriitorul Gh. Postelnicu.

Tudor CICU: „Fata cu smochine”, 2016. Un roman de buzunar, cu o tulburătoare poveste de dragoste petrecută în

decorul inedit al oraşului Constanţa. Scris modern, cu o tehnică impecabilă a detaliului psihologic, geografic şi istoric,

se citeşte pe nerăsuflate. De subliniat şi bogăţia artistică a frazei, ritmul şi măsura care dau

cărţii atributul unei balade rock. Deznodământul ne-a pus pe gânduri. Ne-am amintit şi de

„Fata cu portocale‖ (Jostein Gaarder).

Victoria MILESCU: „Deriva sentimentelor”, 2016. Mereu surprinzătoarea poetă din Bu-

cureşti întăreşte gama cunoscută de teme şi sentimente prin imagini explicite şi fluente care

susţin ideea abandonului şi a alienării într-o lume străină şi ostilă. Lirică elegiacă, scrisă cu

eleganţă.

Paul NEGOIŢĂ: „Fascinaţia rostirii”, 2016. „Lucrarea cuprinde gânduri şi însemnări.

Tematica este variată. Ea denotă preocupările pe care le-am avut în decursul anilor. Slavă

Domnului că am avut timp să le dau curs şi oameni care m-au inspirat‖. Cărticica are trei sec-

ţiuni: „In durată eternă‖, „Miracolul lecturii‖ şi „Despre semeni cu bucurie‖. Sunt gândurile

unul condei bine temperat, ale unui „pescar de oameni‖, consumator şi producător de cultură

teologică şi laică, un spirit înalt al Buzăului de astăzi.

Sabin BÂLDEA: „Am fost aici dintotdeauna”, 2014. Lucrarea medicului buzoian este „un curs de dacoromânistică

pe înţelesul omului de rând‖, „o pledoarie pentru întoarcerea la rădăcinile neamului, din dorinţa ca generaţia de astăzi,

aflată sub presiunea aşa-numitului globalism, să cunoască istoria reală a vetrei Daciei getice, îndelung agresată prin pa-

na scribilor puşi în slujba unor stăpâni hrăpăreţi şi persuasivi‖. Volumul are 7 părţi:Scurtă incursiune în memoria recen-

tă, Continuitate şi conştiinţă de neam, Dincolo de legende şi mit, Origini uitate, Adevăruri ascunse, Conspiraţia, Taina.

ÎNTREZĂRIRI 15

C R O N I C Ă L I T E R A R Ă

PAUL NEGOIŢĂ , O CARTE PENTRU ZILE MARI: “MARCHITANII ROŞII”! Marin IFRIM

„Marchitanii roşii” este, după părerea mea, cel puţin în literatura buzoiană, a ultimului deceniu, cea mai bună şi mai bine structurată carte de publicistică. Nu am mai citit asemenea eseuri cu tematică socio-politică de pe vremea când, la Buzău, în domeniul respectiv activau cu fervoare gazetărească intensă, profesionistă, doi dintre cei mai buni publicişti literari pe care i-a avut vreodată acest oraş: Corneliu Ştefan şi Dumitru Ion Dincă.

Avantajul autorului „Marchitanii roşii”, Paul Negoiţă, este acela că, spre deosebire de cei mai sus amintiţi, libertatea cuvântului de ieri nu se poate compara cu libertatea cuvântului de azi. Drept pentru care Paul Negoiţă, unul dintre puţinii intelectuali de marcă ai urbei, şi-a dat drumul la angrenajul epic, reuşind, în ciuda „frânei de motor”, adică a unui fel de autocenzură de bun simţ, chestiune de educaţie, nu numai de estetică, să ne înfăţişeze o lume reală, o altfel de lume, care, pentru omul de rând, cum se spune, aceasta este invizibilă.

Într-o scurtă <notă asupra ediţiei>, autorul mărturiseşte, cu o sinceritate dezarmantă, tăioasă: “<Marchitanii roşii> cuprinde o expunere despre fenomenul politic al României ultimilor ani. În fapt, cartea este o colecţie de editoriale şi eseuri politico-sociale. Le-am grupat cu destulă dificultate într-un singur volum deoarece tematica abordată este diversă. Din aceleaşi motive a fost greoaie şi alegerea titlului. Am optat pentru <Marchitanii roşii> deoarece, România în general şi Buzăul în special,au avut neşansa unor experimente de leadership eşuate. Moştenirea comunistă sedimentată în rândurile mai tuturor partidelor, prin intermediul unor personaje sinistre, a înroşit ţara. România şi mai ales Buzăul nu a avut conducători, ci doar nişte marchitani care au vândut totul pe nimic. Oamenii de bună credinţă i-au aşezat administratori ai bunurilor comune, iar ei s-au dovedit a fi <furi şi tâlhari>. E drept că mulţi dintre ei sunt pitiţi sub culoarea roşie, dar nici cei proveniţi din comunism şi aşezaţi sub albastru sau portocaliu, nu strălucesc prin virtuţi. Deci <Marchitanii roşii> sunt toţi aceia care au tribalizat comunităţile şi nu s-au ridicat la înălţimea rolului hărăzit de istorie”.

Această carte, apărută la Editura „Omega”, a primit Premiul Naţional, la secţiunea publicistică, la Concursul Naţional „V. Voiculescu” (octombrie 2016), organizat sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, preşedintele juriului fiind nimeni altul decât foarte cunoscutul şi exigentul scriitor Aurel Maria Baros, preşedinte al Filialei Proză Bucureşti a USR. Autorul îşi caracterizează textele, toate scurte şi percutante, drept „Expuneri despre fenomenul politic din România ultimilor ani”. De fapt, e vorba despre nişte eseuri scrise cu o luciditate rece, încadrabile la categoria „tabletă”, mai ales că, printre cuvinte, nu de puţine ori se simte ascuţişul condeiului unui pamfletar redutabil. Se spun lucruri dureroase: „Neamul nostru a intrat în disoluţie constantă omorându-şi zilnic viitorul”(…) Vinovat este fiecare dintre noi, acceptând mut orice şi uitând mult prea repede totul(…) Până când instituţiile noastre vor fi pe mâna lipitorilor de afişe, doritori de demnităţi publice, deşi singura calitate care-i recomandă pe unii dintre aceştia este capacitatea de producţie a glandelor salivare?(…) Unul dintre cele mai incisive texte ale cărţii se intitulează „Şi totuşi a fost un clovn trist” şi este dedicat fostului primar al Buzăului, timp de 20 de ani. Nu insist, e un text care trebuie citit separat de cele-lalte. Şase pagini, în care, spre sfârşitul acestora, autorul conchide: „Şi, să nu uităm buzoieni, a lăsat şi viruşi: un grup de indivizi nărăviţi, gata oricând să-i repete isprăvile”. Sunt total de acord că oraşul Buzău e în cădere liberă, e cumva sluţit în toate aspectele sale de municipiu reşedinţă de judeţ. Paul Negoiţă e mult mai tranşant: „În speţă, la Buzău spre exemplu, impozitele au devenit taxă de protecţie, sau practici obligatorii pentru cei care nu fac parte din încrengătura mafiotă. Primăria a devenit o instituţie <privată>, siluită după poftele unui grup care se legitimează ca reprezentant al majorităţii. În fapt, este o instituţie furată de un grup redus de persoane, direct interesate de serviciul public, care colectează de la mulţi şi împart la foarte puţini”. Din 1989 şi până în prezent, nu am mai văzut o atitudine atât de fermă faţă de situaţia socio-politică a Buzăului, lucru demn de preţuit, cu atât mai mult cu cât Paul Negoiţă este, fără niciun dubiu, un intelectual de anvergură naţională, unul cu studii alese, elitist sadea, numai că, spre deosebire de elitiştii autointitulaţi, acesta poartă cu el, tot timpul, şi cei şapte ani de acasă, fiind, în viaţa de zi cu zi, inclusiv profesional (preot şi profesor) un om de o discreţie care onorează întreaga comunitate şi nu numai. Autorul priveşte totul prin prisma unui critic calificat îndreptăţit, ca cetăţean, să arate cu degetul către toate neregulile unei urbe aflată de ani buni în agonie: ”Deşi organigrama Primăriei a fost amplificată în ultimii 20 de ani, în cadrul instituţiei nu s-a găsit utilă funcţionarea unui birou de turism sau măcar angajarea unei persoane care să se ocupe de promovarea reală a Buzăului. Buzăul nu are nici măcar indicatoare spre monumentele istorice, sediile marilor companii sau spre instituţiile publice, deşi este ticsit până la refuz de panouri publicitare”. Categoric, Paul Negoiţă îşi iubeşte oraşul natal. Altfel nu se explică, nu se motivează, seriozitatea şi onestitatea cu care acesta tratează orice tematică referitoare la existenţa imediată a acestuia, într-un limbaj decent, echilibrat şi convingător. Pe ultima copertă a cărţii, Paul Negoiţă ne surprinde plăcut încă o dată, dublând motivaţia acestei cărţi de referinţă pentru virtualii cititori buzoieni de acum şi de peste decenii: „În <Marchitanii roşii> sunt adunate editoriale politice care la vremea lor au încins spirite şi au creat reacţii puternice. Sunt texte pe care nu mi-aş fi dorit să fiu nevoit să le scriu. Lucrarea intitulată <Marchitanii roşii> este cartea pe care unii nu o vor primi cu plăcere. Tematica îi pune în dificultate. Au avut totdeauna ură faţă de adevăr şi teama să privească în oglinda publică. Aş fi vrut, ca la aproape patru ani de când au fost scrise unele editoriale,lucrurile să aibă altă aşezare. Normal era ca ceea ce am scris atunci să fie astăzi zăpada zilei de ieri. Din păcate nu este aşa, de aceea, reluarea temelor nu este doar oportună, ci obligatorie”. Inutil să mai adaug că autorul acestei cărţi fost candidat la funcţia de primar al Buzăului, a avut parte, pe nedrept, de un adevărat linşaj mediatic. Păcat! Cu câţiva oameni de calibrul tânărului intelectual Paul Negoiţă, Buzăul îşi poate reveni rapid din „somnul cel de moarte”. Eu unul, dintr-un instinct istoric, verificat în timp, pariez pe viitorul Buzăului din sufletul şi mintea concretă a lui Paul Negoiţă!

****************************************************************************************

Această publicaţie apare în format electronic (scoalapirscov.ro) şi tipărit.

ÎNTREZĂRIRI 16

„LUCRARE A IUBIRII”. SPRE CUNOAŞTERE ŞI NEUITARE I. NEDELEA

Pentru obștea arealului pârscovean a apărut, de curând, un nou și remarcabil

motiv de mândrie și bucurie. El vine din orizontul său spiritual și se extinde, prin

consecințe, mult departe de vatra rurală respectivă până la cei care, deși risipiți prin lume, se mai consideră fii ai satului. Motivul cu pricina se „întrupează‖ într-o

carte dăruită comunității de doi cărturari ai săi: Gheorghe POSTELNICU și

Dumitru SCOROȘANU, care au avut curajul să se angajeze într-un demers că-

ruia numai adăugând temerității perseverență, tenacitate, strădanie neprecupețită

și pricepere intelectuală și scriitoricească i-au dat șansa ducerii la bun sfârșit.

„Vechi familii pârscovene‖ (Editura SFERA, Bârlad, 2016), cu cele 222 de pa-

gini ale sale și cu un volum de informații copleșitor la lectură (cum va fi fost să le

aduni și să le orânduiești?!), este un dar oferit oamenilor așezării, între care cei

doi autori trăiesc și pe care i-au slujit ca dascăli prestigioși printr-un apostolat de

multe decenii.

Fără a nega interesul pe care cartea l-ar putea genera în afara spațiului de refe-

rință și, de asemenea, calitatea acesteia de model pentru cercetători aparținând

altor comunități, este de subliniat cu prioritate că ea atestă implicarea, cu mintea și inima, a realizatorilor în viața așeză-

rii și în efortul său de a-și contura și defini profilul specific. Ni se propune, astfel, spre cuprindere mentală și afectivă,

materializarea unui efort și a unor căutări asidue cărora, ca și în cazul „Dicționarului dascălilor pârscoveni‖, nu notorie-

tatea personală le-a fost obiectiv, combustibilul care a asigurat energia întreprinderii provenind din atașamentul semna-

tarilor față de cei cu care se află într-o profundă comuniune prin multe temeiuri. O dovedește cartea în întregul său, dar

o mărturisesc și autorii în Cuvântul înainte, de unde aflăm că avem de-a face cu o „lucrare a iubirii‖ menită să reconsti-

tuie, „pagină cu pagină,....înfățișarea sufletească a strămoșilor‖ și să aducă „bucurie generațiilor tinere și celor viitoa-

re‖, îndemnându-le către cunoaștere, cercetare și neuitare a valorilor care au particularizat și evidențiat pârscoveanul.

Ce este, de fapt, această carte? Un răspuns neezitant nu este posibil, pentru că ea reprezintă, așa cum se remarcă pe o

copertă interioară, „un act de cultură inedit‖. Se apropie de atributele unei lucrări monografice (ca o componentă dez-

voltată a unei monografii a satului) și nu e prea departe nici de cele ale unui dicționar. În acest din urmă sens pledează

însăși succesiunea alfabetică a celor 46 de „capitole‖, ca și îndrumarea în a le aborda care s-ar putea deduce din invita-

ția de „a răsfoi‖ paginile volumului, un dicționar nefiind compatibil cu o lectură de la un capăt la altul, ci cu o consulta-

re în căutarea unei/unor anumite „intrări‖. Aici, după ce vei găsi paginile de interes prioritar (cele dedicate acelora cu

care împarți un nume de familie), vei trece la cele ale vecinilor, cunoscuților, persoanelor cu un renume de orice fel,

până ce, în cele din urmă, vei acoperi tot cuprinsul lucrării. Dar găsirea unei etichete potrivite pentru specia științifică

ori literară reprezentată nu are relevanță, în condițiile în care generoasa ofertă editorială te trece prin variate trăiri: uimi-

re, curiozitate, surprindere, satisfacție, mândrie, bucuria iluminării unor amintiri care păliseră, dorul de cei pe care i-ai

cunoscut și nu mai sunt în viață etc., etc. Toate stârnite de curgerea informațiilor acumulate cu grijă pentru corectitudine

și bogăția lor cât mai mare cu putință, cu respect pentru fiecare „personaj‖, dar și pentru adevăr, precum și cu dorința

cuprinderii multilaterale a existenței umane – îndeletniciri, experiențe semnificative, talente, aptitudini speciale, aspecte

caracterologice, morale, gospodărești, împrejurări ale venirii în și plecării din această lume ș.a.m.d. Riscurile care pla-

nau asupra unei asemenea întreprinderi, cu repercusiuni de natură a diminua valoarea și atractivitatea rezultatului ei,

țineau de rămânerea la o înșiruire seacă de date (nume, ani, urmași, înrudiri etc.), foarte utilă, dar greu de urmărit de

cititor. Cum sunt evitate astfel de pericole? Prin mijloace și strategii diverse care, stăpânite și utilizate inspirat, își con-

jugă efectele până la a face textul agreabil și chiar seducător. Să amintim câteva care i se dezvăluie oricui îl parcurge,

subliniind, dintru început, că însuși stilul întregii scriituri este favorabil în sensul pe care-l urmărim.

Ceea ce aflăm din „Vechi familii pârscovene‖, în care a fost inclus și rodul materializat publicistic al unor cercetări

anterioare, are trei surse principale: relatările celor intervievați ca reprezentanți în viață ai familiilor; documente din

arhive oficiale și particulare; cunoștințele „cronicarilor‖ ca locuitori ai așezării și observatori prezenți în cotidian. Acest

fond informațional a fost însă exploatat fără neglijarea unor detalii în măsură să trezească sentimente (cu deosebire, nos-

talgii) sau să aducă accente „literare‖ în context. Despre Gh. Avrigeanu, de pildă, ni se spune că practica olăritul folo-

sind „pământ de la școala de sub dealul pe care era gospodăria lui Gheorghe Știrbu‖ (p.7). Este de așteptat ca acelora

care au trecut prin școala evocată să le revină în memorie terenul „accidentat‖ respectiv, odată cu amintirea bucuriilor

acelei vârste trăite în curtea instituției. Sau despre dispariția unei gospodării oarecare se menționează că „Prin 1960 nu

ÎNTREZĂRIRI 17

mai era nicio urmă. Rămăseseră doi meri dulci sub care roiau băieții care mergeau la Gârlă‖ (p.14). Comentariul ar fi

inutil. O contribuție de aceeași factură poate fi atribuită consemnării unor evenimente sau întâmplări dramatice, de isto-

rie adevărată sau de fapt divers, unele demne de a fi dezvoltate epic (experiențe de front sau de lagăr, revolta din 1900 a

țuicarilor, devenită, de altfel, subiect pentru pagini memorabile din romanul „Vâsla de sare‖ al lui Gh. Postelnicu, epi-

sodul straniu din viața unui tânăr ajuns peste ani primar destoinic, episod care i-a provocat o căruntețe „precoce‖, cel al

soldatului moldovean care-și găsește fericirea în Pârscov în împrejurări comentate în text prin observația că „de multe

ori viața bate filmul‖...). Astfel de întâmplări, unele de-a dreptul spectaculoase, se acumulează în folosul lecturii atracti-

ve, fără a pune însă în umbră destine cu adevărat dramatice, cum sunt cele ale unor eroi pârscoveni ai luptei anticomu-

niste precum Ticu Minea sau Eftimie Ene.

Aceleiași strategii, pe care am putea-o numi a evitării monotoniei, i se subsumează, de asemenea, extinderea referin-

țelor de la oameni spre instituții locale și sediile lor, includerea în text a unor secvențe mai puțin legate de genealogii și

istorii familiale (o baladă inedită din folclorul zonei, o prezentare a morilor de apă și amenajărilor aferente de pe cursul

râului Bălăneasa și a morăritului, în general, un studiu temeinic despre originea transilvană a multor pârscoveni, o resti-

tuire privind activitatea unui folclorist...), alcătuirea unor microportrete (Doru Popescu) și (fără a epuiza argumentele în

același sens) fragmentele de reflecție existențială presărate în numeroase pagini. Pornind de la adevăruri consacrate sau

ajungând la ziceri proprii demne de a se consacra, autorul/autorii ne aduc în lumea gândirii profunde prin observații și

cugetări prilejuite de evoluții individuale sau ale colectivității aflate în câmpul cercetării. Înclinația spre meditație apa-

re, în Cuvânt înainte, ca aparținând etosului local, dat fiind că „pârscoveanul s-a contopit cu râul, cu dealul, cu pădurea,

cu biserica și cimitirul‖, este „legat de eternitate‖, „mai religios‖ și aspirant la „o spiritualitate înaltă‖. În context ar fi de

menționat și grija ca, ori de câte ori se ivește prilejul, să fie adus un elogiu cald vârstei înțelepciunii.

Dacă dificultățile și dimensiunile eforturilor pe care le-a presupus documentarea – culegerea datelor, identificarea

persoanelor apte să ofere informații, înregistrarea și prelucrarea acestora... – sunt pentru oricine evidente, este de bănuit

că o provocare și o problemă greu de rezolvat a fost aceea a organizării materialului. În cele din urmă, se pare ca a avut

câștig de cauză un criteriu complex, cel al grupării și succesiunii nu doar în funcție de numele de familie de la A la Z

(de la Avrigeanu la Zamfirescu; cu ascendenți și descendenți), ci și de alte elemente comune unor localnici, cum ar fi

profesiile practicate („Lăutari, cărămidari, fierari‖, „Maftei – Blăjanu – Manta – Lazăr‖) sau satele unde au locu-

it/locuiesc („Târcov - Trestieni – Oleșești‖). Apoi, prin relaționări sugerate de viața celor introduși în pagini ca ramuri

puternice și bogat reprezentate sau prin subtile digresiuni, celor vreo 64 de nume înscrise la finalul cărții în Cuprins și

care înseamnă, de fapt, sute de familii de odinioară și de azi, li se adaugă alte sute de persoane pomenite în trecere ori

prin mai multe rânduri tipografice (personal, printre alte surprize, am avut bucuria de a afla niște amănunte biografice,

de care, ca elev, n-am avut habar, despre profesorul de fizică din anii 60 de la Școala Pedagogică din Buzău, Filip Cara).

Un alt unghi de privire asupra cărții care nu ne depărtează îndeajuns de nivelul presupunerilor este cel referitor la

împărțirea misiunilor și teritoriului între cei doi autori. Este tentant să credem că partea de Sus a așezării a revenit lui

Gh. P., iar cea de Jos, lui D. S., cu posibile „nesocotiri‖ ale despărțirii și repartizării geografice. Cât privește contribuția

propriu-zisă a fiecăruia, constând în textele redactate, remarcând caracterul unitar al lucrării asigurat prin tratarea cu

abilități de cercetător a subiectelor și prin acuratețea scriiturii, realizatorii lasă să se întrevadă „semnăturile‖ pe secven-

țele gospodărite; scriitorul, ispitit de resursele expresive ale cuvintelor, se afirmă, și prin temperament, ca un cronicar

însuflețit, gata să exalte calități fără a fi zgârcit cu epitetele și superlativele în ordine pozitivă, dar și să sesizeze umbre

(treceri prin închisoare nu din motive politice, un retard, un comportament de „diliu‖, un renume de băutori fruntași);

istoricul, mai reținut, preferă sintezele, consemnarea fidelă, fără multe aprecieri personale și fără să apeleze prea des la

paranteze etice. Așadar, o combinație fericită, cu efecte benefice în plan valoric, în măsură să facă superfluă descoperi-

rea amprentelor stilistice.

În final, pentru a scurta comentariul, câteva observații disparate și succinte la această carte pentru care „secolul

XX....poate fi considerat personajul principal‖(p.5) și care ar putea purta ca motto fraza finală de la una dintre intrările

de nume: „Nu vom cunoaște niciodată tot trecutul, dar se cade să încercăm‖ (p.47). Gruparea unor nume în asociații binare ori în triade este determinată de rațiuni felurite, printre care mai evidente sunt înrudirile, îndeletnicirile comune,

implicarea în aceleași evenimente; dimensiunile textelor rezervate diferă, cum este ușor de înțeles, în funcție de bogăția

documentelor și „locvacitatea‖ subiecților intervievați; se bucură de atenție, deopotrivă, simpli gospodari vrednici ori

meseriași cu bună reputație, inclusiv urmași ai foștilor robi țigani, ca și fii de seamă ai satului, cum este, de exemplu,

cazul unei personalități de anvergura profesorului, membru corespondent al Academiei, Constantin M. Drăgan; se con-

turează în paginile lucrării convingerea că, în înfruntarea cu vicisitudinile istoriei, o seamă de pârscoveni au putut ră-

mâne în conștiința consătenilor ca destine de excepție (vezi, pe lângă nume amintite anterior, și cazul lui Mihai Mihal-

cea, despre a cărui viață autorii afirmă că ‖a depășit orice scenariu cinematografic sau roman de aventuri‖ – p.123);

pentru un eventual viitor dicționar onomastic sau al numelor de familie al vreunei instituții academice, cartea ar putea fi

o sursă de neocolit (în ce privește onomastica să reținem măcar câteva, poate nu nemaiîntâlnite, dar nici obișnuite în

ÎNTREZĂRIRI 18

alte zone și, oricum, plăcute auzului: Ilina, Polina, Lisăndrina, Leanca, Zinca, Voica, Venica; apoi, Eftene, Vergu sau,

ca derivate – Livică, Onache, Vigică); imagini reproduse după vechi fotografii și un indice de nume n-ar fi dăunat, cre-

dem, volumului, dar, în situația în care, așa cum se poate înțelege din datele de pe coperta interioară, autoritățile locale

n-au încurajat/sponsorizat apariția cărții, în ciuda conținutului ei, cheltuielile de editare ar fi crescut substanțial, deve-

nind, probabil, greu de acoperit. Poate pentru o nouă ediție, cu un tiraj care să facă posibilă intrarea câte unui exemplar

în (aproape) fiecare casă, lucrurile se vor schimba.

CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CUI TE-A SCRIS

Preot Enache NECULA

Am în faţă do-

uă cărţi apărute în ul-

timul timp: „Dicţiona-

rul dascălilor

pârscoveni‖ al profeso-

rului Gheorghe Postel-

nicu şi „Vechi familii

pârscovene‖ de autorii

Gheorghe Postelnicu şi

Dumitru Scoroşanu.

Cuprinsul lor este foar-

te interesant: în cea dintâi sunt prezentate personalităţi

locale, în ordine alfabetică de la A la Z, din perioada

anilor 1830-2010 (educatoare, învăţători, profesori şi

preoţi) ce au desfăşurat o activitate deosebită pe aceste

meleaguri, în a doua lucrare autorii ne reamintesc de

renumite familii pârscovene ce îşi au obârşia pe aceste

meleaguri.

Pârscovul, aşa cum este menţionat în paginile

celor două cărţi este o vatră de sat cu adevăraţi creştini,

percepuţi ca exemple vii şi demni de amintit. Cu justeţe

s-a menţionat că preotul şi învăţătorul au rămas uniţi cu

familia creştină, confruntându-se împreună cu proble-

mele sociale şi politice ale timpurilor. De-a lungul vre-

mii ne-am preocupat prea puţin de reînvierea trecutului

acestei localităţi. Învăţătorul s-a ocupat mai mult de a

învăţa scrisul şi cititul, iar preotul, de a oficia parasta-

sul. Din acest motiv ne este greu acum să cunoaştem

trecutul, neavând cărţi, jurnale, albume, documente pe

care să ne bazăm. Cu toate acestea, trebuie să menţio-

năm că omul este trecător, pe când numele lui, chipul

său nu pot fi uitate niciodată. Mulţi dintre ei au fost

străini de invidie şi de slava deşartă, fiind binecuvântaţi

de Dumnezeu cu multe virtuţi, dar mai ales de curăţenia

sufletească şi de smerenie. Pârscovenii au trăit în diferi-

te timpuri şi locuri din sat, au fost tineri, au fost părinţi,

dascăli şi preoţi cu binecuvântare de la Dumnezeu, au

fost fiii acestui neam nemuritor şi ai bisericii strămo-

şeşti.

În lumea de astăzi, o lume complexă şi diferită

de trecut, trebuie mai multă preocupare privind

problemele moralei şi ale spiritului. Familia şi disoluţia

ei, copiii, tineretul, şcoala, educaţia religioasă şi civică

sunt lucruri importante pentru neamul românesc şi

pentru biserică. Pârscovenii au sărbătorit şi alte

evenimente istorice locale: 500 de ani de la prima

atestare documentară a localităţii, 170 de ani de la

sfinţirea bisericii parohiale Pârscovul de Sus. Lansarea

cărţii „Vechi familii pârscovene‖ a avut loc la bibli-

oteca comunală, în prezenţa unui public numeros, într-o

atmosferă de interes şi de bucurie. Din păcate, autorită-

ţile locale nu au onorat acest eveniment cultural.

În anii slujirii mele la dumnezeiescul Altar sau

în diferite misiuni încredinţate, am avut bucuria să cu-

nosc multe persoane importante din Pârscov, oameni cu

o activitate apreciată, unii fiind meseriaşi, meşteşugari,

crescători de vite şi agricultori. Despre unii s-a scris în

această istorie a familiilor pârscovene, alţii sunt sortiţi

uitării, rămânând anonimi pentru totdeauna. Lucrarea

„Vechi familii pârscovene‖ a profesorilor Gh. Postelni-

cu şi D. Scoroşanu oglindeşte munca de cercetare şi

căutare a răspunsurilor adevărate, muncă desfăşurată în

sat şi acasă, la masa de scris. Menţionăm contribuţia

adusă şi de această dată de doamna profesoară Elisabeta

Postelnicu, care asigură de vreo 15 ani tehnoredactarea

şi partea tehnică a cărţilor, cum se vede şi din minunata

revistă ÎNTREZĂRIRI, cartea de vizită a Pârscovului,

dincolo de graniţele sale, ofrandă a sufletului şi a dra-

gostei celor care o editează.

Cinste vouă editorilor, cinste vouă cititorilor!

Nota redacţiei: Părintele Enache Necula, colaboratorul şi sprijinitorul permanent al proiectului cultu-

ral ÎNTREZĂRIRI, a împlinit pe 7 decembrie 2016, 45 de ani de activitate ecumenică, din care 32 de

ani, numai în parohia Pârscovul de Sus. Binecuvântarea Sfintei Treimi să fie cu domnia sa!

ÎNTREZĂRIRI 19

VECHI FAMILII PÂRSCOVENE (1) Serghei COLOŞENCO

ORIZONTAL (POSTELNICU-TUNSOIU): 1) Satul aflat pe malul stâng al râului Buzău, ce poartă numele întemeie-

torului, boierul Bădilicea, înainte de 1500, moştenit, în timp, de pârcălabul Nan, care a ridicat în partea de apus a aşeză-

rii un schit de maici, cu biserică. Se presupune că unul dintre proprietarii moşiei să fi fost un postelnic, ce a lăsat numele

unor urmaşi destoinici să-l ducă mai departe până în zilele noastre – Cele patru urmaşe ale lui Ion Fănică Postelnicu:

Elena, Filica, Ecaterina şi Maria. 2) Vârste – Fiul Mariei şi al lui Fănică Postelnicu, născut în 1885, căsătorit cu Neaga,

la 15.01.1910, fiica lui I.M. Stanomir, administratorul de păduri, fâneţe şi livezi la Pălici, Ursoaia şi Bădila – Pământ

galben. 3) Casa boierească de la Plop, între Afumaţi şi Bădila, a arendaşului grec Epaminonda Valveris, la care a slujit

Nicolae Postelnicu – Fiica cea mare a soţilor Fănică şi Maria Postelnicu, măritată Dicu. 4) Soţia lui Spirache Tunsoiu,

cuplu stabilit în satul Afumaţi – Institutul de Geologie şi Seismologie (siglă). 5) Suprafaţa de pământ cumpărată, în

timp, de Ion Fănică Postelnicu, pentru familia sa, era de 20 de pogoane, fiind lucrate de toţi, în stil spartan. 6) Pusă la

mijloc! – Lipsit de vedere, cum a fost bătrânul Ion Fănică Postelnicu în ultimii 6 ani de viaţă ai săi – Persoane. 7) Locul

de muncă al lui Neculai Postelnicu, după ce a venit acasă de pe front: pontator la balastieră; fiul său Petre, la fel, la în-

treţinere (siglă) – Birlic – Chelner de odinioară. 8) Ansamblu muzical – Munţii care despart Europa de Asia, locul de

umilinţă al lui Neculai Postelnicu, trimis pe frontul de Răsărit şi căzut prizonier la Stalingrad; a revenit acasă cu amintiri

de coşmar. 9) Ieşirea din satul Bădila! – Urmaşii din toate generaţiile Postelnicu sau Tunsoiu – Cotă medie! 10) A lectu-

ra – Frumoasa fiică a Ilenei şi a lui Ionică Burlacu din Pârscovul de Sus, croitoreasă de meserie (n. 1920), căsătorită cu

Neculai Postelnicu în anul 1937, mama lui Petre (n. 1938), a Mariei (n. 1946) şi a lui Gheorghe (n. 1947). 11) Unul din

domeniile abordate de cei doi autori ai volumului „Vechi familii pârscovene‖, Gheorghe Postelnicu şi Dumitru

Scoroşanu, apărut la Editura „Sfera‖, din Bârlad, în 2016.

VERTICAL (MAFTEI-BLĂJANU-MANTA-LAZĂR): 1) Vecinii familiei Maftei, cu gospodăria lângă moara Basi-

lescu – Unul din gemenii lui Constantin şi ai Radei Lazăr. 2) Localitate în Spania – Instituţiile de învăţământ pe care le-

a frecventat Florica, fiica Elenei Stanciu şi a ofiţerului german, Fritz Adolf, printre care o universitate muncitorească,

devenind judecătoare la un tribunal pentru minori din Capitală. 3) Familia Dionisie şi Florica din satul Bozioru, părinţii

Olguţei, căsătorită cu Nicolae Blăjanu din Pâcle – Legătura de sânge a lui Victor, Gheorghe, Marian, Nicolae şi Vasile,

copiii soţilor Constantin şi Rada Lazăr. 4) Soţia lui Olimpiu Maftei, născută Dragomir, mama Cristinei şi a lui Mihai –

Caise! 5) Marmeladă de prune (reg.) – Curele inversate! 6) Alfa şi Omega – Cunoscută formaţie muzicală suedeză –

„Universidad Pablo de Olavide‖, Spania (siglă). 7) Ene de la Nehoiu! – Meseria pe care a practicat-o Nicolae Blăjanu la

FUM. 8) Vasile cel alintat – Aurelia dezmierdată. 9) Fel de a se îmbrăca al frizerului Costel Maftei din Pârscov, stârnind

admiraţia fetelor, talentat artist fotograf şi membru al orchestrei de mandoline, viitorul soţ al Anei Stegaru – Cămaşă

rustică. 10) Acest meşteşug frizerul Constantin Lazăr (Lăzărică) l-a învăţat de unul singur, ca şi pe cel al bărbieritului,

amândouă perfecţionate în timpul stagiului militar… - … şi practicate atât de el, cât şi de Manta, Iordache, Maftei în

această încăpere din casa lui Ştefan Minea. 11) Literă din alfabetul grecesc – Domeniul în care s-a afirmat Dănuţ, fiul

lui Viorel şi al Silviei Maftei.

DICŢIONAR: ANON, ABBA, ETA.

NOTĂ: Definiţiile de mai sus au fost luate, iar unele prelucrate, din volumul „Vechi familii pârscovene‖.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

ÎNTREZĂRIRI 20

P O E Ţ I P Â R S C O V E N I

CRUCE DE ZĂPADĂ SCRISOARE PENTRU MOŞ CRĂCIUN TOAMNĂ

Elena STROE OTAVĂ Aida Oana DRUGĂU IJI Veghea nopţilor cu lună albastră, Moş Crăciun, dac-ai veni Cad frunzele din anii mei,

Nopţi somnambule şi reci… Aş cam vrea şi jucării... Fără speranţă să se-ntoarcă;

Aşteptări îndoite, îndurerate, Aş cam vrea hăinuţe dragi Suflul mi-e plin de promoroacă,

Poteci neumblate, întunecate, Şi-o pereche de bocanci… Iar cerul, care-i plin de zei,

Tresăriri însângerate!... Aş cam vrea şi o rochiţă, Mă uită parcă.

Acolo, în pădurea adâncă, Chiar şi flori, poate-n cosiţă,

Înserări gri mă cheamă. Poate cărţi şi acuarele, E toamnă, merele s-au dus;

Te caut, unde eşti, mamă? Ciocolată şi mărgele… Mai sunt prin sân la vreo fătucă,

Lumina albastră fulgeră, Pentru buna, ochelari, Dar în curând or să se ducă,

Tufişul boltit de frunze despică… Pentru bunul, un ziar, Sub vreun palton din blăni de urs -

Acolo dormi, mamă? Pentru mama, cojocel, Şi-s cât o nucă.

Bucuria regăsirii sparge inima… Pentru tata, clopoţel.

Vino, mamă, acasă! Să se facă ordine Natura tremură şi ea;

Îmi răspunzi cu glas şoptit: La copii în camere, Pe câmpuri totul se usucă,

„Aici e casa mea, Căci mereu e gălăgie, Tot ce cânta e pus pe ducă,

De când pe drum fără întoarcere am pornit!‖ Dar şi mare veselie! Doar într-un cuib, o rândunea

„Dar cum trăieşti singură, în pădure? „La mulţi ani!‖ Nu mai apucă…

Şi unde dormi?

Sunt animale sălbatice, Şi, dinspre munţi, un vânt haihui

Lupii te pot sfâşia!‖ E IARNĂ GREA… Coboară-n salturi şi rafale,

„Nu sunt singură, mai sunt câţiva pe-aici, Să-i sperie pe cei din vale,

Iar lupii albi sunt prietenoşi. E iarnă grea şi-mi pare Cu frigul şi puterea lui

Ei se adună, seara, lângă mine, C-atunci când ai plecat Demolatoare.

Şi-mi mângâie tâmpla obosită În urma ta lăsat-ai

De toate grijile vieţii. Un dor imens, oftat… Trist, mă gândesc de mai apuc

Îmi pregătesc, din muşchi verde, O caldă zi de primăvară,

Culcuş de mătase, Şi-s sigură acum că fiecare clipă O viaţă ca odinioară,

Şi-mi spun poveşti nemuritoare. Devine mai frumoasă Când mă suiam - copil - în nuc,

Iar florile albastre, din poieniţă, Când doina are casă… C-o surioară…

Nu se ofilesc niciodată!‖ Şi dorul are pas.

Vino acasă, mamă!

Acolo, au înflorit salcâmii, E doina sufletului,

Şi trandafirii de dulceaţă, E dorul fără glas,

Şi lămâiţa!... E zborul fulgului,

Clopoţeii parfumaţi ai mărgăritarului Zăpadă şi răgaz.

Cântă cu privighetorile, seara,

Iar muşcatele te aşteaptă la fereastră Poveştile mai vechi

Şi-ţi plâng, cu lacrimi roşii, absenţa! Din zile-ndepărtate,

Şi, dacă eşti obosită, Căldura unei ierni

Te port pe umăr, Şi vântul care bate…

Ca pe-o cruce de zăpadă scânteietoare!

Vino acasă, mamă!...

ÎNTREZĂRIRI 21

P O E Ţ I C O N T E M P O R A N I

PANTUMURI Ion ROŞIORU 219

Din fostul iaz al morii demolate, 228

Să susure un fir a mai rămas. Prea grabnic se scutură teii

Când pentru mine clopotul va bate De şarmul parfumului lor.

În pulsul sevei mă voi fi retras! Că nu-s nemuritor ca zeii

Voi suferi până-o să mor!

220

Taurul lovit de streche înfăşoară pe pripon 230

Sfoara ce destul de lungă i-a părut de dimineaţă. Cu copăi, cu blide şi cu linguri

Alergatul nu înseamnă-ntotdeauna maraton, Nu mai trec defel rudari prin sat.

Ci rotire-n cerc cu centrul secătuitor de viaţă! Ne găseşte hramul tot mai singuri

Şi mai surzi când clopotele bat!

221

Trenul cu recruţi mai trece doar 231

Printr-un cântec vechi de cătănie. Preotul trebăluieşte-n lanul propriu de tutun

Mă visez adesea militar Şi c-un retevei aruncă în croncănitoarea cioară.

Despărţit de tine pe vecie! Mulţi consideră că răul e un bine oportun

Şi-i sfidează pe cei care apă nu le dau la moară!

222

Puse la pământ de pompieri, 232

S-au uscat urzicile-n ogradă. Liniştea crispată-i întreruptă

Anii mei prosperi până mai ieri De un chiţăit de şobolan.

Nu mai vor în cale să mă vadă! Mi se pare mai puţin abruptă

Starea de pustiu oftat avan!

223

Moise-a turnat un şarpe din aramă 233

Să-i vindece pe oameni de venin. Clopotaru-şi paşte vaca-n cimitir

Dacă privindu-te mă bagi puţin în seamă Şi-şi vinde brânza doar în alte sate.

De bucurie uit să mai suspin! Instantanee greaţă mă-ncearcă abitir

Când văd pe raft produsele lactate!

224

După ce livada e culeasă, 234

Proptelele-s puse pe foc. Albinele, simţind o iarnă grea,

Voi înceta-ntr-o zi geroasă Îşi meşteresc oblon la urdiniş.

Un rol în viaţa ta să joc! Ademenită-n existenţa mea,

Să te păstrez în taină ţin morţiş!

225

Urmate de-ntunericul compact,

Maşinile-şi împing lumina-n faţă.

Cu Cel-de-Sus voi fi-ncheiat un pact

Să-i proslăvesc eterna dimineaţă!

226

Cu Ziua Crucii şerpii se duc la hibernat

Şi merii gem sub ramuri tot mai grele.

Aşteaptă Eva-n pragul întâiului păcat,

Departe de hăţişul atâtor căi rebele!

227

Să nu fie-mbăiat şi-a doua oară,

Iepuraşul se preface mort.

Trăgându-mi zilele pe sfoară,

Învăţ calvarul să-l suport!

ÎNTÂMPLARE VECHE PE MALUL DUNĂRII

Constantin PREDA cele mai frumoase volute le creează aerul la întâlnirea cu tremurul sălbatic al sânilor tăi cele mai frumoase sculpturi, cele mai frumoase hieroglife le creează aerul când faldurile rochiei îţi dezvelesc genunchii cea mai frumoasă ceremonie o creează aerul, ca un rabin, când eu, deasupra ta,

te cercetez ca pe un cer cu stele

ÎNTREZĂRIRI 22

D O C U M E N T E L E P Â R S C O V U L U I

4. Ilie MÂNDRICEL

1581 ( 7090) noiembrie 6, Bucureşti Domnul întăreşte mai multora din Pârscov pământuri cumpărate, parte dintr-o moară şi o înfrăţire cu danie de ogoare şi

locuri în Pârscov, Lunca Frumoasă, în Valea Purcarului şi pe Viişoara.

Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului, răposatului Alixandru voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Stanciul şi cu fiii lui, câţi îi va da Dumnezeu, ca să-i fie ocină în Pârscovul lui Ţigulea, însă partea lui Andrei toată, oricât se va alege, din câmp şi din pădure şi din apă şi de pretutindeni şi de peste tot hotarul, pentru că a cumpărat Stanciul această parte de ocină de la Andrei, pentru 1800 aspri de argint, însă din ocina din partea Drăfescăi a treia parte. Şi iarăşi a cumpărat Stanciul două ogoare de la Paşadia, pentru un cal: unul este în Tureasca, iar ce-lălalt ogor este în Muşcelul de Jos. Şi iar a cumpărat Stanciul un ogor la mlaştină, de la Fâstoacă, pentru 120 aspri de argint. Şi ia-răşi a cumpărat Stanciul un ogor în Lunca Frumoasă, de la Şerban, pentru 100 aspri de argint. Şi iarăşi a cumpărat Stanciul şi Dragomir şi Drăgan ocină în Pârscov, însă toată partea lui Mareş, de pretutindeni, însă din ocina Drăfească, de la Mareş, pentru 1100 aspri de argint. Însă să stăpânească Stanciul singur o parte, iar Dragomir şi Drăgan să stăpânească amândoi o parte din ocina lui Mariş. Şi iar a cumpărat Stanciul loc de casă în sat la Pârscov, însă 50 stânjeni împreu-naţi, de la Baldovin, pentru 300 aspri de argint. Şi iar a cumpărat Stanciul loc de casă în sat, însă 30 stânjeni împreunaţi, de la Brătae, de 200 aspri de argint. Şi iarăşi să fie lui Grindeş ocină în Pârscov, însă toată partea lui Toader, oricât se va alege, pentru că l-a plătit de bir de 300 aspri de argint. Şi iarăşi s-a înfrăţit de cruce Grindeş cu Vladu Tătuiul şi a dăruit Vladu pe Grindeş cu un loc de stupină în Valea Purcarului şi un ogor la fântână, iar Grindeş el a dăruit pe fratele său Vladu cu 130 aspri de argint. Şi iarăşi au cununat Stan şi Voică pe Grindeş şi au dat Stan şi Voică la nunta lui Grindeş un ogor pe Viişoară. Şi iarăşi a cumpărat Grindeş 9 ogoare de la Oană Mârmoe şi dintr-o moară a treia parte, pentru 500 aspri de argint; însă două ogoare dintr-un (câmp şi celelalte) în alt câmp. Şi iar a cumpărat Grindeş un ogor în Fruntea Cornetului, de la Crăciun (Bâtnea), pentru 120 aspri de argint. Şi iar a cumpărat Grindeş un ogor pe Breazea lui Cojan, de la Crăciun Bâtnea, pentru 80 aspri de argint. Şi iar a cumpărat Grindeş ocină în Pârscovul Tatului, însă toată partea lui Neagul al lui Lupşan, de pretutindeni, pentru 600 aspri de argint. Şi au vândut aceşti mai sus-zişi oameni aceste mai sus-zise ocine şi părţile de moară de a lor bunăvoie şi cu ştirea tuturor megiaşilor, din sus şi din jos şi dinaintea domniei mele. Şi pentru aceasta, am dat şi domnia mea lui Stanciul şi lui Grendeş şi lui Nan ca să le fie aceste mai sus-zise ocine de dedină şi ohabă, lor şi fiilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele. Iată şi martori punem domnia mea: jupan Ivaşco mare vornic şi jupan Ivan mare logofăt şi Dumitru spătar şi Costandin visti-er şi Radul comis şi Harvat stolnic şi Gonţea paharnic şi jupan Danciul mare postelnic. Şi ispravnic, Ivan mare logofăt. Şi eu, Stanciul, am scris în cetatea de scaun Bucureşti, luna noiembrie 6 zile şi de la Adam până acum, anii curgători, în anul 7090 (1581). Io Mihnea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.

A.N.I.C. Buc., S. I. 1188. Orig. sl. perg., pecete timbrată, deteriorată. Ediţii: trad. D.I.R. B., XVI/V, 37-38;

sl. şi trad. D.R.H. B., vol. IX

1582 (7090) ianuarie 8, Bucureşti Domnul întăreşte lui Dumitru mare spătar, soţiei, cumnatei sale şi lui Ştefan logofăt cu soţia şi fiii ocini la Blestematele şi

la Pârscov şi un vad de moară la Urlătoi, în urma unor judecăţi.

Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Alexandru voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului dregător al domniei mele jupan Dumitru mare spătar şi jupaniţei lui, Ca-lea şi surorii jupaniţei Calea, anume Caplea şi lui Ştefan logofăt şi jupaniţei lui, Chera şi cu fiii lor, câţi le va lăsa Dumnezeu, ca să le fie ocină la Blăstămatele din partea lui Ţigulea, a treia parte, din câmp şi din pădure şi din apă şi de peste tot, oricât se va alege de peste tot hotarul, pentru că această mai sus-zisă ocină a fost de moştenire a lui Ţigulea, dar a închinat-o însuşi Ţigulea de a lui bu-năvoie jupanului Dragomir spătar, bunicul jupaniţelor Caplea şi Chera, încă din zilele răposatului Vlad voievod. Iar după aceia, fiilor lui Dragomir spătar, li s-a întâmplat pribegie în ţări străine. Iar la aceasta, Ţigulea a vândut această mai sus-zisă ocină altor oameni, anume Stănilă şi cu ceata lui. Iar când a fost acum, în zilele domniei mele, iar cinstitul dregător al domniei mele jupan Dumitru mare spătar şi Ştefan logo-făt, ei au avut pâră înaintea domniei mele cu nepoţii lui Ţigulea, anume Dragomir şi cu ceata lui şi cu cumpărătorii, anume Stănilă şi cu ceata lui. Şi astfel au pârât ei înaintea domniei mele că Ţigulea n-a închinat această a treia parte de ocină lui Dragomir spătar nicicum. Iar întru aceasta, domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele

ÎNTREZĂRIRI 23

şi am văzut şi am citit domnia mea cartea de închinare a răposatului Vlad voievod, că a închinat însuşi Ţigulea această a treia parte de ocină mai sus-zisă. Şi au rămas nepoţii lui Ţigulea şi Stănilă şi cu ceata lor de lege dinaintea domniei mele. Şi iarăşi să-i fie cinstitului dregător al domniei mele jupan Dumitru mare spătar şi jupaniţei lui, Calea şi surorii ei, Caplea şi lui Ştefan logofăt şi jupaniţei lui, Chera, ocină la Pârscov, partea lui Tetiu şi a lui Bucşa, toate părţile lor, oricât se va alege de peste tot hotarul pentru că le-a închinat însuşi Tetiu şi Bucşe lui Dragomir spătar, de a lor bunăvoie, încă din zilele lui Vlad voievod. Iară după aceea, cinstitul dregător al domniei mele, jupan Dumitru mare spătar şi Ştefan logofăt au avut pâră înaintea domniei mele cu fiii lui Tetiu şi ai lui Bucşe, anume Mareş şi Dragomir şi Socolan. Şi astfel au pârât ei înaintea domniei mele că n-au închinat Tetiul şi Bucşe ocinile lor mai sus-zise. Iar după aceasta, domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele şi am văzut şi am citit domnia mea cartea de închinare a răposatului Vlad voievod, că au închinat Tetiu şi Bucşe ocinile lor mai sus-zise lui Dragomir spătar. Şi au rămas fiii lui Tetiu şi ai lui Bucşe de lege dinaintea domniei mele. Şi iar să fie jupanului Dumitru marele spătar şi lui Ştefan logofăt un vad de moară la Urlătoi, pentru că l-a închinat însuşi Urlatul acel vad lui Dragomir spătar, încă din zilele lui Vlad voievod. Iar după aceea, jupan Dumitru spătar şi Ştefan logofăt au avut pâră înaintea domniei mele cu Ilca, fiul lui Urlatul. Şi astfel a pârât Ilca înaintea domniei mele că n-a închinat părintele său, Urlatul, acel vad de moară lui Dragomir spătar. Iar domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregă-tori ai domniei mele şi am văzut şi am citit domnia mea cartea lui Vlad voievod, că a închinat însuşi Urlatul acel vad lui Dragomir spă-tar. Şi a rămas Ilca, fiul lui Urlatul, de lege dinaintea domniei mele. De aceea, am dat şi domnia mea cinstitului dregător al domniei mele jupan Dumitru mare spătar şi lui Ştefan logofăt, ca să le fie ocină de ohabă, lor şi fiilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor lor şi de nimeni neclintit, după spusa domniei mele. Iată şi martori am pus domnia mea: jupan Ivaşco mare vornic şi jupan Ivan mare logofăt şi Costantin vistier şi Radul comis şi Harvat stolnic şi Gonţea paharnic şi Danciul postelnic. Ispravnic, Ivaşco mare vornic. Şi eu care am scris-o, Dara gramatic, în cetatea Bucureşti, luna ianuarie 8 zile şi curgători ani de la Adam, în anul 7090 (1582). Io Mihnea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.

B.A.R., Doc. ist., CCCXCVII/22. Orig. sl., perg., pecete timbrată. Ediţii: trad. D.I.R. B. XVI/V, 43-45;

sl. şi trad. D.R.H. B., vol. IX

1582 (7090) iunie 4, Bucureşti Mihnea vodă întăreşte lui Ţigulea, cu fraţii, fiii şi nepoţii a treia parte din Pârscov, a treia parte din Muşcel, mănăstirea din

Valea Purcalei şi ocină cu vie şi loc la Lacuri, precizând de fiecare dată hotarele.

Din mila lui Dumnezeu, Io Mihnea voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Alexandru voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Ţigulea cu fraţii săi, anume Dalica, Manea şi cu fiii, câţi sunt ai lui şi cu nepoţii lor, Miclea şi Oana şi Ion şi cu fiii lor, câţi Dumnezeu le va da, ca să le fie ocină la Pârscov, dar a treia parte, pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi de moştenire. Şi iar să le fie ocină la Muşcel a treia parte.

Şi să li se ştie hotarul Pârscovului: din Buzău la târg până la piatră şi de la piatră la Piscul Diei şi de la Piscul Diei până la Piatra Corbului, la Vadul Caselor, până la şanţ, la Piatra Albă, la glod, pe Valea Micului, până la Vârful Cornei lui Toloe, pe Valea Ţiganului până la apa Buzăului; fiindcă le este veche şi dreaptă ocină şi dedină.

Şi iar să fie lui Ţigulea şi cu fiii săi şi cu fiicele sale mănăstirea din valea lui Purcalei. Şi alţi oameni din ceata lui amestec să nu aibă, ci să fie a lui Ţigulea cu fiii, anume Vladul şi Dalica şi Albul şi Cârstian şi Muşul şi Ţigulea şi Neagul şi Manea ocină la La-curi. Dar să li se ştie hotarele: de la Valea Ţiganului până la Valea Săcul şi până pe Valea Purcăreţilor, până la Vârful Cornişului, la culme şi până la Dinte, la glod, până la Sărăţel, în jos până la Piatra Albă şi iar glodul lui Micul şi pe Valea Micului la Vârful Cornetu-lui, pe toate hotarele; pentru că le-a căpătat cu slujbă dreaptă şi credincioasă de la Băsărab voievod, de asemenea şi de la domnia mea.

Dar din acele mai sus-zise ocine din Lacurile lui Ţigulea au vândut Tatul şi Radul şi Neagul şi Albul jumătate, pentru 1200 aspri şi un vad de moară la Buzău, fiilor lui Ţigulea, iar lui Ţigulea i-a rămas cealaltă jumătate din ocină.

Şi iar să fie lui Ţigulea şi fiilor săi a cincea parte de ocină, partea Săsanilor din toate, pentru că a cumpărat Ţigulea de la Bădilă, pentru 10350 aspri, dar şi via şi cu loc.

Pentru aceasta, am dat şi domnia mea lui Ţigulea şi cu fiii, ca să le fie ocină de ohabă şi fiilor şi nepoţilor şi strănetoţilor şi de nimeni neclintit, după spusa domniei mele.

Iată şi martori am pus domnia mea: jupan Ivaşco mare vornic şi jupan Ivan mare logofăt şi Dumitru spătar şi Costandin vis-tier şi Radul comis şi Danciul stolnic şi Gonţea paharnic. Ispravnic, Ivaşco mare vornic.

Şi am scris eu, Cazan, în cetatea de scaun Bucureşti, luna iunie 4 zile, în anul 7090 (1582). Io Mihnea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.

A.N.I.C. Buc., S. I., nr. 1197. Orig. sl., perg., pecete timbrată, trad. din 1851. Ediţii: trad. D.I.R. B., XVI/V,

58-59; sl. şi trad. D.R.H. B., vol. IX

ÎNTREZĂRIRI 24

INTERVIU CU PĂRINTELE PROFESOR DANIEL NECULA, PREOT PAROH LA PAROHIA SĂTUC-

BERCA, PREŞEDINTELE ASOCIAŢIEI ORTODOXE FILANTROPIA BERCA

Gheorghe POSTELNICU: Cum poate ajunge un copil la Centrul Rezidenţial pe care l-aţi deschis în urmă cu 12

ani? Care sunt procedurile?

Daniel NECULA: Toți copiii rezidenți în Centrul nostru sunt copii aflați în dificultate , din comuna Berca și comunele limitrofe, ei sunt primiti aici pe baza Hotărârii Comisiei pentru Protecția Copilului din cadrul DGASPC sau cu Hotărâre judecătorească. In general aici ajung copii abandonați sau neglijați de propriile familii, de care noi încercăm să ne ocu-păm la Standarde de calitate cerute de legislatie, dar și cu foarte multa căldură sufletească. Gh.P.: Ce fac copiii în afara programului de grădiniţă sau de şcoală? Cum se realizează educaţia lor?

D.N.: Aici în Centru , copiii trăiesc întocmai ca în propria familie, ei beneficiază de cazare, masă , educație, se pot juca, merg în excursii, drumeții, tabere, au prieteni, sunt vizitati, se joaca, ajută în gospodărie, au o viată normală. Avem un pedagog , care se ocupă de ei, fiind ajutați și supravegheați la efectuarea temelor, încercăm să le imprimăm o educație în spiritul valorilor creștine, al valorilor tradiționale. Încercăm să le arătăm adevarate modele de viețuire corectă și să le sădim în suflet dragostea de oameni, credința în Dumnezeu, valoarea faptelor bune și importanța muncii corecte . Avem și avantajul că Centrul este coordonat de domnișoara psiholog Andreea Manta, un om deosebit și cu marele avantaj de a fi tânără , pricepută și apropiată de acești copii, de asemenea doamna asistent social Alina Poroșnicu lu-crează și petrece foarte multe ore alături de acești copii, fiindu-le sprijin și model în multe privințe. Rezultatele muncii întregii echipe se văd și prin faptul că toți copiii crescuți de noi sunt cuminți și iată anul acesta avem și primii tineri care merg la facultate; doi dintre cei trei absolvenți ai clasei a XII –a au fost admiși în învăţământul superior. Gh.P.: Cum poate obţine o persoană vârstnică un loc la unul din căminele de bătrâni Filantropia?

D.N.: În Căminele de bătrâni sunt primiți beneficiari cu vârsta legală de pensie pe baza unei solicitări scrise sau verbale dupa ce i se face o evaluare inițială, pentru a vedea daca este sau nu de competența noastră să-i acordăm serviciile solicitate. Nu sunt primite persoanele violente/ agresive sau alcoolice. Gh.P.: Ce resurse financiare susţin aceste activităţi înălţătoare de misionariat creştin?

D.N.: Ca resurse financiare putem spune că provin din mai multe surse. La copii beneficiem de o subvenție din partea Primăriei Berca, sponsorizări, donații, dar și venituri proprii din Activități economice directe. Multe din venituri provin de la Cantina Filantropia cu activități de catering . Cât de curând generatoare de profit va fi şi noua Fabrică de dulcețuri și murături tradiționale pe care am deschis-o în cadrul Asociației, cu brandul „Berca Natur” și în care au fost angajați și tineri care au părăsit la vârsta de 18-19 ani Centrul rezidențial, astfel am rezolvat și problema locurilor de muncă. Această fabrică am facut-o cu un efort considerabil, cu fonduri proprii, dar și cu fonduri de la sociatatea OMV-PETROM, fiind câştigători ai proiectului de economie socială „ Fabricat în Țara lui Andrei”, beneficiind de un grand de 32000 euro nerambursabili. Fabrica este manageriată cu mare devotament și pricepere de doamna preoteasă Daniela Necula, economist si membru al echipei Filantropia. La căminele de bătrâni fondurile necesare desfășurării activităților provin în mare parte din contribuția beneficiarilor.

Am amintit de aceste persoane care coordonează câte un sector important din organizație și mai sunt și altele, pentru a se întelege ca ceea ce se întamplă la Filantropia nu este numai rodul muncii mele, ci al unei întregi echipe. Gh.P.: Cum pot fi combătute înjurăturile, glumele proaste, vorbele deşarte care împodobesc precum spinii, vo-

cabularul şi conduita unor tineri?

D.N.: Aici aduceţi în discuție o problemă des întâlnită astăzi, din nefericire toată societatea este oarecum afectată de o decădere totală, de o diminuare a valorilor morale, și de promovare a falselor valori, a păcatelor, a faptelor josnice. Mulţi nu mai știu de ceea ce atât de des se spunea înainte „frica de Dumnezeu”, de ruşine, de jenă. Acum păcatele sunt promovate ca „drepturi”. Și ceea ce este mai grav, toate acestea sunt promovate și incurajate prin multe mijloa-ce, presă, televiziune, internet. Instituții serioase ca şcoala , Biserica și mai ales familia au, din păcate, o influenţă din ce în ce mai mică în educarea tinerilor .

Desigur, nu trebuie generalizat, sunt și tineri deosebiţi, care știu să se comporte, sunt pricepuți și foarte anco-raţi în viața reală. De combătut toate aceste lucruri urâte se pot combate printr-o educație permanentă și prin acor-darea unei mai mari atenții școlii româneşti, dar trebuie să recunoaștem, că nici ea nu trece prin cele mai bune mo-mente. Gh.P.: Care credeţi că sunt pericolele ce pândesc familia modernă? Cum le combate biserica?

D.N.: Familia este afectată, poate că nu se află încă în pericol, prin desacralizarea ei, prin discreditarea ei. Cu toții ve-dem cum se atentează la temelia familiei, în primul rând prin promovarea și susţinerea homosexualității și astfel ceea ce până mai ieri era considerat o mare rușine , acum se promovează ca o normalitate, ca ceva modern și obligatoriu de promovat și chiar oficializat. De asemenea, a devenit la modă concubinajul. Tinerii nu mai acordă importanța cuve-

ÎNTREZĂRIRI 25

nită Sfintei Taine a Cununiei, aceasta înseamnă mult mai mult decât o ceremonie, ea este un act sfânt de coborâre a Harului Lui Dumnezeu și sfințirea legăturii dintre soți, unirea lor , ce este asemănată cu unirea dintre Hristos și Biserică. Biserica este o pastrătoare a valorilor tradiționale și morale, pe care le propovăduiește de peste 2000 de ani. Ea va lup-ta mereu pentru păstrarea moralității, pentru întărirea familiei tradiționale, pentru nașterea de prunci. „Armele” Bise-ricii sunt rugăciunea și Cuvântul, iar Harul Lui Dumnezeu, cu siguranță că ne va întări pe toți membrii ei, clerici și mi-reni, pentru ca împreună, ca niște adevărate mădulare ale Bisericii să luptăm pentru familie, neam și pentru toate va-lorile tradiționale.

DESPRE RUGĂCIUNEA SUFLETULUI ŞI A TRUPULUI

Preot Mădălin VLĂSCEANU

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că: „Rugăciunea,

după calitatea ei, este petrecerea si unirea mistică a omu-

lui cu Dumnezeu. Iar după lucrare, este hrana sufletului,

întărirea duhovnicească a inimii, împăcarea cu

Dumnezeu, maica si fiica lacrimilor duhovnicesti, podul

care ne trece peste ispite, focul care arde si alungă pe

diavoli, lucrarea îngerească, luminarea mintii, curătirea

inimii, alungarea întristării si a deznădejdii, îmblânzirea

mâniei, oglinda sporirii duhovnicesti, descoperirea

asezării sufletesti, prevestitoarea răsplătirii viitoare,

semnul slavei ceresti, vorbirea mintii cu Dumnezeu, rodul bucuriilor

duhovnicesti, urcusul mintii către Dumnezeu, întrebuintarea cea mai bună si

mai curată a mintii noastre, maica tuturor virtutilor crestinesti”.

Rugăciunea este calea profundă de comunicare cu Dumnezeu, în funcţie de profun-

zimea şi puritatea trăirii, sufletul se uneşte cu Creatorul într-o lume subtilă hrănitoa-

re şi înălţătoare. Protecţia şi împlinirea spirituală este maximă atunci când omul devine copilul blând smerit în faţa

Tatălui care-l protejează şi-l ia sub ―sânul‖său.

Trebuie ştiut faptul că şi trupul nostru trebuie să participe la

lucrarea rugăciunii. Pentru că şi trupul trebuie să primească har. El

trebuie să lupte. Ba mai mult, se ajunge la starea de a primi har, prin

nevoinţă, suferinţă şi muncă binecuvântată. La „Rugăciunea lui Iisus‖

nu este de ajuns ca să rosteşti rugăciunea cu mintea, pentru a primi har,

ci şi trupul trebuie să colaboreze. Căci omul are suflet şi trup, iar trupul

trebuie şi el să fie mântuit. Ascultând, deci, ceea ce spun Sfinţii Părinţi,

putem zice că cei care refuză mijloacele rugăciunii, refuză esenţa

rugăciunii însăşi.

Rugăciunea are felurite trepte. La început este numai o

rugăciune vorbită; dar împreună cu ea trebuie să meargă

rugăciunea minţii şi a inimii, care trebuie să ajungă să-şi câştige căldură şi să se sprijine pe cea citită. Numai

după aceasta, rugăciunea minţii dobândeşte o stare de neatârnare şi ni se descoperă, când lucrătoare, prin

încordarea propriilor puteri, când de sine trezitoare de mişcări duhovniceşti. În forma cea din urmă, ea se

savârşeşte odată cu ele şi sporeşte dintr-însele. Mai târziu, când starea în care se află sufletul, ajunge să fie

statornică, atunci rugăciunea făcută de minte şi de inimă, ajunge neîncetată în lucrarea ei. Şi încă mai mult,

atragerile vremelnice de mai înainte se schimbă în stări de contemplare, în timpul cărora şi din care se

descoperă şi rugăciunea contemplativă. Contemplarea este supunerea deplină a minţii şi a întregii vederi

lăuntrice unui subiect duhovnicesc cu atâta putere, încât tot ce se afla în afara lui este uitat, iese din conştiinţă;

mintea şi conştiinţa trec şi intră în subiectul contemplării în aşa chip, încât ele parcă nici n-ar fi în noi. În

rugăciune, Dumnezeu şi omul se întâlnesc la nivelul cel mai subtil şi cuprinzător, prin rugăciunea în credinţă

şi cu dragoste puternică ―se mută munţii‖ şi se fac ―minuni vindecătoare‖. Să ne dea Dumnezeu fiecăruia după

dorinţă din harul rugăciunii pentru a gusta din dulcele luminii spirituale care uneşte Cerul cu pământul ce

îmblânzeşte sufletele, dându-le bucuria şi dragostea de viaţă.

ÎNTREZĂRIRI 26

ROLUL DUHOVNICULUI ÎN VIAŢA BUNULUI CREŞTIN

Alina COJOCARU

În literatura teologică există multe cărţi scrise despre mari duhovnici ai lumii. Chiar din

Vechiul Testament aflăm că Dumnezeu a grăit poporului Israel prin profeţi. Duhovnicul are sau ar

trebui să aibă un rol deosebit de important în viaţa fiecărui creştin, mai ales astăzi, când trăim într-

o lume plină de tot felul de răutăţi, în care predomină ura, lăcomia şi invidia. Omul este tot mai

mult înconjurat de ispite, de probleme care-i pun ṣi viaṭa în pericol uneori, de greutăṭi de tot felul.

Din aceste motive omul are întotdeauna nevoie de un prieten adevărat care să-i fie alături ṣi la bine ṣi la rău. „Prietenia

este un dar de la Dumnezeu. […] Prietenia înseamnă dăruire totală, necondiţionată, sinceritate şi, mai presus de toate,

iubire sfântă, jertfelnică, care izvorăṣte numai din Dumnezeu. Esenṭa prieteniei o constituie iubirea ṣi respectul‖. Într-o

prietenie este nevoie însă de reciprocitate. Cel mai bun prieten este duhovnicul fiecăruia dintre noi, întrucât este

persoana care-l aduce pe bunul Dumnezeu în sufletul nostru. Este singura persoană care ne ajută fără a urmări un

interes, care ne îndrumă paṣii pe calea duhovnicească, care ne aduce o uṣurare sufletească în urma spovedaniei ṣi care

ne pomeneṣte în rugăciunile sale. De aceea suntem ṣi noi datori să-i acordăm duhovnicului nostru respect ṣi iubire

spirituală.

Preoţia reprezintă o mare taină, întrucât „preotul face legătura directă şi personală între Dumnezeu şi om‖; prin

el harul lui Dumnezeu trece ṣi coboară la oameni; tot prin preot primim binecuvântarea din partea lui Dumnezeu. Însă

pentru un preot cea mai grea misiune este cea de duhovnic, deoarece trebuie să se ocupe de sufletul omului pe care

trebuie să-l sfătuiască, să-l cureṭe de păcate, să-l îndrume pe calea mântuirii ṣi să-l aducă neprihănit în faṭa lui

Dumnezeu. Datoria duhovnicului este de a fi aproape de enoriaṣii săi, de a le cunoaṣte problemele chiar ṣi cele de

natură financiară ṣi să încerce să le vină în ajutor. Rolul său este de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu.Oamenii pot

merge cu încredere la Biserică pentru a se spovedi, deoarece preotul duhovnic are datoria de a păstra cu sfinṭenie

secretul spovedaniei; acesta prin hirotonie jură în faṭa lui Dumnezeu de a nu divulga secretul spovedaniei, indiferent

cine i-ar cere să facă acest lucru. La spovedanie este prezent însuṣi Mântuitorul Iisus Hristos; aceasta reiese chiar din

rugăciunea pe care părintele o spune la moliftă: „Iată, fiule,Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinṭă.

Vezi nu te ruṣina ṣi nici nu ascunde de mine nimic din cele ce ai făcut, ci toate spune-le ca să iei iertare de la

Mântuitorul Hristos. Iar de vei ascunde ceva, să ṣtii că îndoite le vei lua înapoi. Ia seama de vreme ce ai venit la doctor

să nu te întorci nevindecat sufleteṣte‖ (Sava Bogasiu – „Duhovnicul – un devotat prieten de suflet‖). Chiar ṣi în Impe-

riul Bizantin, preoṭii erau aspru pedepsiṭi dacă divulgau secretul spovedaniei; ṣi anume li se scotea limba.Şi în Codul

penal român se condamnă divulgarea secretului profesional.

Importanṭa duhovnicului în viaṭa fiecărui creṣtin nu poate fi înlocuită de nicio altă persoană; acesta ne sfătuieṣte

cum să iertăm persoanele care ne doresc răul ṣi cum să ne rugăm pentru aceṣtia; cum să ne păstrăm familia unită, cum

să trecem peste diversele probleme care apar inevitabil în viaṭa noastră fără a cădea în deznădejde. Toate acestea au,

însă, loc în urma unei spovedanii sincere ṣi dese. La spovedanie, unii oameni pot primi ṣi un canon pe care trebuie să-l

îndeplinească întocmai ṣi abia după aceea se pot împărtăṣi cu Sfintele Taine. Canonul nu trebuie interpretat ca o

pedeapsă, ci acesta ne ajută să ne apropiem mai mult de Dumnezeu ṣi să ne căim de păcatele săvârṣite. Este foarte

importantă căinṭa adevărată ṣi dorinṭa de a nu mai săvârṣi acele păcate ṣi atunci, cu siguranṭă, acestea vor fi iertate de

Dumnezeu. Nu toṭi oamenii primesc acelaṣi canon, ci acesta este în funcṭie de puterea fiecăruia. Drept canon se poate

da să se ṭină câteva zile de post; să se rostească anumite rugăciuni; să se citească câteva pagini din Biblie sau din

Psaltire, să se facă milostenii cu cei sărmani sau oprirea de la împărtăṣanie pe o anumită perioadă de timp.Dacă un om

consideră că nu poate îndeplini canonul dat de duhovnicul său, este bine de a merge din nou la preotul său să-i spună că

nu poate săvârṣi canonul dat, că i se pare a fi greu ṣi atunci acesta îi va da altceva ce poate realiza; în schimb, nu este

bine să se meargă la un alt duhovnic din simplul motiv că nu poate îndeplini canonul dat.

La rândul nostru, ṣi noi, creṣtinii, suntem datori să ne îngrijim mai mult de sufletele noastre, să ṭinem post în

zilele de miercuri ṣi vineri, să ne rugăm mai intens ṣi cu lacrimi în ochi, să participăm în fiecare duminică ṣi de

sărbători la Sfânta Liturghie, să ne mărturisim păcatele cu căinṭă adevărată ṣi să ne împărtăṣim cu Sfintele Taine; avem

obligaṭia de a-i îndemna pe copiii noṣtri să ducă o viaṭă curată ṣi să le călăuzim paṣii spre Biserică. Mulṭi tineri

săvârṣesc păcate ṣi nu merg să se spovedească, considerând că vor avea timp să se „pocăiască‖ la bătrâneṭe. Din păcate,

aceṣtia uită că nu toṭi oamenii apucă bătrâneṭea. Prin urmare, cei în vârstă trebuie să fie un model pentru cei tineri ṣi

fără experienṭă; vorbele nu sunt de ajuns, ci faptele primează.

Fără spovedanie nu există mântuire, drept urmare, creṣtinii au datoria de a merge la Biserică, de a participa cu

atenṭie ṣi credinṭă la Sfânta Liturghie, de a-ṣi mărturisi păcatele la duhovnic, de a urma sfaturile acestuia ṣi, astfel, de a

se îngriji mai mult de sufletele lor ṣi de a se mântui.

ÎNTREZĂRIRI 27

TRADIŢII, DATINI, OBICEIURI Constantin COSTEA

1. Legenda lui Moș Nicolae. Sosirea inevitabilă a iernii este vestită de o mare sărbătoare a

creștinătății: Sfântul Nicolae. In esență, Moș Nicolae reprezintă în tradiția populară românească o

personificare, la vârsta senectuții, a timpului îmbătrânit care a preluat din calendarul creștin numele

și data de celebrare ale Sfântului Nicolae (6 decembrie). Personajul celebrat de creștini la această

dată a existat în realitate. S-a născut, probabil, în anul 270 d. Hr. în cetatea Patras din ținutul Lichiei

(Asia Mică). S-a dovedit, de mic, a fi un ales al Domnului, uimindu-i pe contemporani prin minunile

pe care le făcea. După moartea părinților și-a împărțit averea săracilor și a ctitorit Mănăstirea Sionului de lângă Myra,

capitala Lichiei, călătorind, apoi, la Ierusalim, pentru a vedea Locurile Sfinte. A urcat pe scara eclesiastică ajungând

episcop de Myra. A fost un adversar declarat al arianismului și a militat pentru unitatea bisericii. A fost persecutat

pentru vederile sale în vremea împăratului Dioclițian. Participă la celebrul Sinod de la Niceea (325). Moare, probabil,

în anul 352 d. Hr. In ultimii ani ai vieții s-a retras la Mănăstirea Sionului, ctitoria sa, unde a fost înmormântat la 6

decembrie 352. In 1087 moaștele sale au fost aduse la Bari (Italia). Un deget de la mâna sa dreaptă a fost adus la

București, în secolul al XIX-lea, și depus la Biserica Sfântul Gheorghe – Nou. In tradiția românească, în schimb, are

atribuții străine de rangul său de sfânt. Imaginea lui Moș Nicolae, în viziunea populară, este aceea a unui bătrân cu

barba albă care apare călare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, în ziua de 6 decembrie.

Atunci, moșul își scutură barba, deci trebuie să ningă. In această zi, se spune că timpul începe să se tulbure. Tradiția

populară spune că Moș Nicolae este cel care păzește Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre ținuturile reci

și sumbre dinspre miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină și fără căldură. De asemenea, se spune în popor că Moș

Nicolae este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Diavol. Poporul îl percepe ca pe un personaj care ajută văduvele, pe săraci

și pe fetele sărmane să se mărite. Este considerat stăpânul apelor și cel care îi salvează pe corăbieri de la înec, îi apără

pe soldați în vreme de război, etc. Se mai spune că în noaptea marii sărbători (5/6 decembrie), când se deschid cerurile

pentru o clipă, el apare la Masa Impărătească, șezând la dreapta Tatălui. Moș Nicolae, asemenea lui Moș Crăciun,

împarte daruri copiilor. Spre deosebire de Moș Crăciun, el nu poate fi văzut niciodată de copii. Se spune că, în fiecare

an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, Moș Nicolae vine pe neașteptate la geam și îi mângâie cu privirea pe copiii care

dorm și sunt cuminți, lăsându-le în ghetuțe dulciuri și alte daruri. Copiilor care sunt leneși și neascultători le aduce câte

un snop de nuielușe, ca semn al pedepsei simbolice la care sunt supuși de către sfânt. Nu întâmplător, părintele Ioan din

„Amintiri din copilărie‖ botezase celebrul instrument de pedepsit elevii, Sfântul Nicolae. Ca sfânt, el este mai darnic cu

recompensele decât cu pedepsele. In vechea tradiție creștină el îi pedepsea pe cei care se abăteau de la dreapta credință,

lovindu-i cu nuiaua peste mâini. Selectăm câteva dintre minunile săvârșite de Sfântul Nicolae în tinerețe, atunci când s-

a hotărât să călătorească spre Ierusalim pentru a se închina la Locurile Sfinte. Călătoria a fost lungă și plină de

întâmplări neprevăzute.

In timp ce se afla la bordul unei corăbii, pe mare au început să sufle vânturi foarte puternice, însoțite de o

furtună cumplită. Călătorii și echipajul își pierduseră orice speranță și așteptau să se înece. Sfântul Nicolae, aflat pe

acea corabie, îngenunchiat, se ruga cu stăruință și pioșenie la Dumnezeu. Deodată vântul a încetat, furtuna s-a oprit și

marea s-a liniștit. Un marinar aflat la catarg a alunecat, a căzut pe punte și a murit. Lumea era îndurerată. După

rugăciunile fierbinți ale Sfântului Nicolae, omul a înviat. Se spune că într-o cetate trăia un nobil slăvit și bogat care,

mai pe urmă, s- a ruinat și a sărăcit. Omul avea trei fete foarte frumoase numai bune de măritat. Rămas însă, fără cele de

trebuință, s-a hotărât să dea fetele sale spre desfrâu, iar casa să o facă o casă necurată pentru a avea oarece foloase și

câștig. Aflând, Sfântul Nicolae, de lipsa în care se zbăteau omul și familia sa și mai ales de cugetarea sa cea rea, a luat o

legătură de galbeni și a mers la miezul nopții la casa omului și a aruncat legătura cu galbeni pe fereastra acelei case.

Nedumirit, omul a luat legătura și astfel a putut să-și mărite fata cea mare. La fel s-a întâmplat și cu fata mijlocie și cu

mezina. Nedumirit, omul nostru s-a hotărât să stea de veghe pentru a dezlega această taină și a dovedi pe străinul care l-

a ajutat. După ce Sfântul Nicolae a aruncat punga pentru mezină și a plecat, omul l-a ajuns din urmă și l-a întrebat de ce

îl ajută. Atunci Sfântul i-a explicat că a vrut să-l ajute pentru a nu cădea în păcat iar ceea ce au discutat să rămână

secret. Omul a jurat că nu va dezvălui această taină dar nu s-a ținut de cuvânt. De atunci Sfântul Nicolae a hotărât să nu

se mai arate nimănui și toate darurile pe care le va da copiilor și celor sărmani să le ofere în cea mai deplină taină. Deși

este un personaj misterios, enigmatic, care nu se arată oamenilor niciodată, Moș Nicolae este foarte iubit, mai ales de

copii, care îl percep ca pe un simbol al dărniciei, al abundenței și al faptelor bune.

2. Povestea lui Moș Crăciun. Bătrânul Crăciun este un personaj străvechi, considerat, la origine, un zeu solar în care

credeau popoarele indo-europene venite în Europa în mileniul III î.Hr. El este specific vechilor populații din sud-estul

european, mai ales tracilor, dar și ariei teritoriale locuite de geto-daci. Ar putea fi identificat cu zeul roman Saturn sau

cu zeul Mithra la care se închinau popoarele iraniene.Termenul de ―moș‖ care i se atribuie lui Crăciun indică vârsta zeu-

lui adorat care trebuie să moară și să renască odată cu anul calendaristic. Divinitatea se naște odată cu timpul, la 25 de-

ÎNTREZĂRIRI 28

cembrie, în fiecare an, trăiește 365 de zile, îmbătrânește și moare, pentru a renaște la începutul anului următor. Vom

observa că în cultura populară românească, Crăciun are particularități bivalente: este înzestrat cu puteri miraculuoase

caracteristice zeilor și eroilor din basmele noastre populare dar și cu o serie de calități specific oamenilor de rând. Ca

persoană profană este un moș respectabil, un păstor bătrân, vecin, în satul în care trăia, cu Moș Ajun, fratele său mai

mic. Legenda lui Moș Crăciun aduce elemente spectaculoase în ceea ce privește rolul și menirea acestui personaj foarte

iubit de creștini. Mitul său este legat de un eveniment crucial al lumii creștine: Nașterea Mântuitorului Iisus Christos.

Momentul nașterii acestuia ne introduce în peisajul etnografic al unui sat unde Moș Crăciun avea case mari, grajduri,

coșare și târle pentru vite. Se spune că atunci când i-a fost Mariei să nască a trebuit să meargă cu omul ei în satul în care

se născuse pentru că împăratul din vremea aceea dăduse ordin ca fiecare locuitor al imperiului să se înscrie în satul de

unde i se trăgea neamul. Este vorba de ceea ce numim noi, în timpurile moderne, recensământul populației. Au ajuns în

Nazaret pentru că așa se numea satul în care se născuse Iosif, omul Mariei. Neamul lor se stinsese și așa umblau din

casă în casă căutând găzduire la vreo locuință pe timpul nopții. Simțind că i-a venit sorocul să nască, Maria bate la

poarta casei lui Moș Ajun și cere găzduire. Acesta, motivând că este un om sărac o trimite la fratele său bogat, Crăciun.

Omul era cunoscut în satul acela ca un om foarte bogat dar zgârcit și aspru, cu inima de piatră. Pe femeia și pe fetele lui

le bătea și le chinuia în tot felul atunci când nu îi plăcea ceva ori nu-i făceau pe placul lui. Fecioara Maria și Iosif ajung

aici și cer găzduire explicându-i Crăciunesei că i-a venit sorocul să nască. Biata femeie le explică faptul că are un soț rău, violent și amarnic care teroriza nu numai familia dar și pe argații săi. Ca dovadă îi arată Mariei pe cele trei fete

maltratate și schilodite de tatăl lor: una era cu mâna ciuntită, alta schioapă și una oarbă. In plus îi arată femeii rănile de

pe trup și de pe mâini provocate de soțul necugetat și necruțător. La rugămințile Mariei, Crăciuneasa, femeie miloasă și

plină de bunătate o îndeamnă să-și facă culcuș în staul, în apropierea vitelor, gândind că bărbatul său, plecat la moară,

nu o va găsi. Când s-a născut pruncul sfânt, boii l-au aburit iar soția lui Crăciun a ajutat-o pe Maica Domnului să nască.

Atunci s-a arătat Lumii, pentru întâia oară, Luceafărul de seară călăuzind calea celor trei magi și vestind nașterea

Domnului. In acele clipe zbuciumate, Maica Domnului s-a arătat tare mulțumită că a dat de un suflet milos care a

ajutat-o. Drept recunoștință i-a făcut mâna la loc fetei ciunte, i-a făcut piciorul celei schioape și i-a dat vederea celei

oarbe. Când a venit Crăciun de la moară în toiul nopții și a văzut gospodăria scăldată în lumină și când mai văzu și

mâinile pline de sânge ale Crăciunesei avu un acces de furie, luă barda și îi tăie femeii mâinile din coate. Maica

Domnului îi lipi femeii mâinile spre uimirea soțului și a argaților. Când o văzu Crăciun pe femeie cu mâinile lipite și

mai frumoase ca înainte a rămas uimit și tare tulburat. Când Magii l-au vestit că în grajdul său s-a născut Iisus Christos,

Fiul Domnului și Stăpânul Lumii, Crăciun se căiește și, cu umilință, cere iertare lui Dumnezeu, devenind primul

creștin, Sfântul cel Bătrân, soțul femeii care a moșit-o pe Maria. In noaptea nașterii, se spune că bătrânul Crăciun,

mulțumit că Dumnezeu i-a iertat faptele necugetate, aprinde un foc mare din cioate de brad și încinge o horă mare cu

toate slugile lui. Se spune că după aceste clipe de exuberanță, Crăciun îi dăruiește Fecioarei Maria numeroase daruri

păstorești (lapte, caș, brânză, urdă, smântână), atât pentru ea cât și pentru prunc. De aici vine transfigurarea lui Moș

Crăciun într-un sfânt iubit de oameni, cel care aduce daruri tuturor copiilor, mai ales, de ziua nașterii lui Iisus Christos.

Exuberanța și cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun, Maicii Domnului, când au aflat vestea nașterii

Mântuitorului, s-au transformat în colindele care glorifică, în mitologia creștină, importantul eveniment. Iată o variantă

a colindului de Moș Ajun pe care, în copilărie, ars de ger și biciuit de vânt, o cântam, alături de tovarășii mei din sat, la

ferestrele gospodarilor, demult trecuți în lumea celor drepți: „ Bună dimineața la Moș Ajun/ Si mâine cu bine la Moș

Crăciun/ Moș Crăciun e un om bun/ Bagă la copii în sân,/ Mere, pere, nuci, covrigi/ Câte-un gologan de cinci/ Bună

dimineaţa la Moș Ajun,/ C-a venit într-un ceas bun/ Să ne-aducă porci grași și frumoși,/ Si gospodari sănătoși,/ Vacile

cu viței,/ Oile cu miei, /Caprele cu iezi,/ Poame prin livezi,/ Găini să se ouă,/ La vară să plouă/ La anul și la mulți ani!”

3. Tradiții și obiceiuri românești de Crăciun. Pentru a-și afla ursitul, fetele de măritat obișnuiau să pună în noaptea

de Crăciun, sub fereastră, tot felul de bucate alese. Se aștepta ca ursitul să vină și să guste din aceste bucate si fata

dornică de măritat îl va vedea. Bătrânii spuneau că în dimineața de Crăciun să ne spălăm cu apă neîncepută luată dintr-

un izvor sau dintr-o fântână. In apă se pune un ban de argint pentru ca tot anul să fim curați ca argintul, feriți de boli și

plini de bani. Tot din vechime se spune că, la miezul nopții, înspre Crăciun, apa se preface în vin, iar animalele vorbesc.

In ziua de Ajun nu este bine să scoatem gunoiul din casă și nici să împrumutăm pe cineva cu ceva. Crăciunul se

sărbătorește în ziua de 25 decembrie, aproape de Solstițiul de iarnă care era una dintre cele mai importante sărbători la

geto-daci. La aceeași dată, romanii sărbătoreau Saturnaliile, prilej cu care cei bogați împărțeau daruri celor săraci.

Tradiția spune că, în vechime, în preajma Crăciunului, din inima munților coborau bătrânii asceți, îmbrăcați în cojoace

de oaie, aducând în desagi rămurele de vâsc; vâscul era considerat leac universal atât pentru oameni cât și pentru

animale. Se spune că de la acești asceți vine numele de Moș Crăciun. Colindatul începe pe 24 decembrie, adică în

Ajunul Crăciunului. Colindatul se face pe grupuri de copii, în funcție de vârstă, grade de rudenie, afinități. Colindatul se

face în curtea celor care îi primeau pe colindători, în casă sau sub fereastră. Umblatul cu colindatul se face dimineața,

ÎNTREZĂRIRI 29

seara sau chiar noaptea. Se spune că urările colindătorilor aduc sănătate, bucurie și prosperitate. In schimb primesc

nuci, mere, turte, colaci, uneori chiar și bani. In general, Crăciunul, chiar dacă este o sărbătoare creștină, începe, la

români, odată cu practica magică a tăierii porcului. Tradiția arată că porcul se taie cu câteva zile înaintea Crăciunului,

mai precis în ziua de Ignat, pe 20 decembrie. In Ajun, gospodarii își adună de prin sat ceea ce au dat împrumut, astfel ca

sărbătoarea Crăciunului să-i găsească cu toate lucrurile acasă. Se mai spune că în noaptea Crăciunului se deschide cerul

și se arată Dumnezeu cu întreg soborul de sfinți. Imaginea nu poate fi văzută decât numai de cei buni și credincioși. In

ziua Crăciunului, păsărilor din curte li se dau boabe în ciur pentru a face ouă. In această zi se mătură casa, dar gunoiul

nu se scoate afară pentru ca gospodarii să nu aibă pagubă la vite și să nu iasă norocul din casă. Bibliografie:

1.Marcel Olinescu, Mitologia românească, Editura Saeculum vizual, București,2004.

2. Ion Ghinoiu, Mitologia română- Dicționar, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2013.

3.Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundației Culturale Române, București,1999.

4. Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei R.S.R. 1987.

5. Constantin Costea, Culegere de datini, tradiții și obiceiuri de pe Valea Bălănesei, colecție personală.

BUCURIA COLINDELOR DE CRĂCIUN

„Cete de copii vestesc peste munţi şi văi,/Că Mesia s-a născut în ieslea de oi./Plini de bucurie, cântă ne-ncetat/Că Ii-

sus din ceruri coboară spre sat./Zorile şoptesc că Fecioara Maria/A născut pe Mesia, rază luminată/Pentru lume dată cu mare bucurie/De folos să-i fie!//Spuneţi dar şi voi şi sunaţi din zurgălăi,/Că în ieslea oilor, în fânul florilor,/ Florilor dalbe, din cer picurate,/E Domnul pământului, Fiul Cerului/Venit pe pământ să ne mântuiască/Şi ca să ne crească oameni minunaţi/De păcat lăsaţi,plini de bucurie,/Cu suflete făclii cântând în prag/ Te-aşteptăm cu drag.” – Colind compus de învăţătoarea

Iulia Tăbăcaru

Preot Enache NECULA

Naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos este

înfăţişată în Sfânta Scriptură ca eveniment istoric şi ca o taină dum-nezeiască. Minunea s-a petrecut la „plinirea vremii”, aşa cum au spus proorocii. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca om din Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt şi s-a născut într-un staul sărăcăcios şi friguros de la marginea Betleemului. Păstorii au fost cei dintâi care au venit şi s-au închinat pruncului. Îngerii l-au preamărit în cântări, iar magii i-au adus daruri. Acesta este adevărul divin, aceasta este lucrarea plină de taină şi începutul mântuirii care ni se arată de fiecare dată credincioşilor la Crăciun. Poporul român, a cărui obâr-şie coboară până în vremea vestirii mesajului mântuirii neamului omenesc prin Iisus Hristos, a primit de la început această „Veste bună”, a îmbrăţişat-o şi a îmbrăcat-o în simţire şi cântări de bucurie şi de preamărire a lui Dumnezeu. Puţine popoare din lume au în-tâmpinat venirea Fiului lui Dumnezeu în lume cu o atât de caldă îmbrăţişare şi au exprimat-o printr-o atât de bogată comoară, cum sunt colindele noastre religioase. Ele exprimă sentimentul religios al credincioşilor în faţa evenimentului istoric al mântuirii şi în faţa tainei necuprinse şi neajunse de mintea şi de graiul omenesc. Bucuria Naşterii Domnului Iisus Hristos aleargă prin case şi-şi face sălaş în inimile bunilor creştini. Este atâta lumină în glasul colindătorilor şi atâta bucurie în ochii gazdelor! Şi aceste simţăminte au ţesut frumosul veşmânt ce se cheamă „Colinde”. Colindele reli-gioase au intrat de la început în tezaurul spiritual al românilor. Aşa s-a pomenit românul cu ele, de la Apostolul Andrei, cunoscut în Dobrogea, precum şi de la alţi misionari creştini în spaţiul carpato-dunărean. Împreună cu cântecele de vitejie, cu doinele şi baladele, ele fac parte din bogatul tezaur al culturii noastre. Colindele de Cră-ciun exprimă, învăluite în măiestrita haină a versului popular, eve-nimentele care au avut loc la Naşterea Mântuitorului Hristos. Creş-tinii participă cu negrăită bucurie la închinarea magilor şi învăluie cu

duioşie şi dragoste nesfârşită peripeţiile prin care trece Maica Dom-nului înainte şi după naşterea cea mai presus de fire. Este o bucurie care se revarsă exploziv din inimile lor şi care are la temelie senti-mentul că Noul Născut este Hristos Domnul care ne eliberează de povara păcatelor. Colindele se cântă în acelaşi grai, pe melodii asemănă-toare pe tot cuprinsul patriei. Din Ardeal şi până la Dunăre, din Mol-dova şi Banat, în toate oraşele şi satele, la munte şi la câmpie, în aceste zile de sărbătoare se aud glasuri îngereşti de copii, clinchet de clopoţei, care vestesc pretutindeni bucuria venirii Pruncului divin, care a mântuit pe tot omul de rău, de păcat şi de moarte. Dreptcredincioşii bisericii noastre au trăit veacuri de-a rândul în atmosfera înălţătoare a colindelor cu refrenul „Lerui Doamne Ler”, primind pe colindători cu toată dragostea şi mergând în sărbătoarea Naşterii Domnului la biserică spre a aduce laudă şi mulţumire Bunului Dumnezeu ca să ne binecuvânteze munca şi casa. Din vistieria colindelor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează se pot scoate multe învăţături folositoare sufletului creştinesc. Când un popor cântă, şi cântă atât de frumos, cântecul şi poezia îi dezvăluie fără îndoială elevaţia, universul spiritual, sensibilitatea la adevăr şi frumos, curăţenia inimii, echilibrul şi pacea lăuntrică, prospeţimea spiritului capabil să cuprindă în cuvânt, în ritm, în armonie bogăţia nesfârşită de sensuri ziditoare a credinţei sale. De aici îndemnul de sărbători: Să nu uităm aceste comori duhovniceşti interpretate de copii, de adulţi şi de artişti renumiţi. Să le păstrăm şi să le cultivăm cu sfinţenia cu care oamenii talentaţi le-au compus şi le-au transmis din generaţie în generaţie. Colindele ţin legătura cu trecutul în care stau înfipte rădăcinile fiinţei noastre. Ele adeveresc cu certitudine, credinţa ortodoxă strămoşească, dăinuirea noastră pe acest pă-mânt sfânt al Patriei Române.

ÎNTREZĂRIRI 30

COLIND...DINCOLO DE TIMP Aida DRUGĂU

“Din an în an sosesc mereu E sărbătoare şi e joc La geam cu Moş Ajun, În casa ta acum, E ger cumplit, e drumul greu, Dar nu uita când eşti voios, Da-i obicei străbun... Române, să fii bun!”

Un colind ce răzbate din ierni de altădată...parcă a fost ieri...parcă e aievea...Vremea copilăriei când, elevă fiind,

am învățat acest colind ce-mi este cel mai drag dintre toate.

Părintele Ionel Brebenel ni-l cânta la orele de religie în Şcoala generală (sat Lunca Frumoasă, începutul anilor

'90). Era posesorul unei voci calde de tenor, exersate, care se detaşa clar, într-un cor. Dacă se întâmpla ca în cadrul unei

slujbe, la biserică să se prezinte mai mulţi preoţi ce slujeau, enoriaşii prezenţi începeau a murmura: "E şi părintele

Brebenel, nu?!...E vocea dumnealui, cântă cel mai frumos!"...şi adevărat grăiau. Dânsul avea un obicei cel puţin "ieşit

din comun"... Îmi povestea mama mea, că în vremea copilăriei sale, părintele era tânăr, recent ajuns la parohia din satul

nostru, reprezentând cu mare cinste judeţul natal, Brăila, şi tagma tinerilor teologi. Era frumos, delicat si tare

blând...Când mergea prin sat "cu icoana" sau "cu botezul" purta mereu o cutiuţă de metal cu "drajeuri colorate" (foarte

rare pe atunci, mai ales pentru copiii de ţărani...) din care oferea fiecărui copilaş ce-i ieşea în cale cu mare bucurie.

Treizeci de ani mai târziu, în vremea propriei mele copilării, eu şi fratele meu am fost impresionaţi de alt gest al

părintelui, care se repeta tot mereu: când venea vremea de a sfinţi cu fiecare ocazie ce se cuvenea gospodăria parinţilor

noştri, noi ofeream părintelui, după obicei, 50 de lei (era înainte de 1989)...Însă dânsul, de fiecare dată, ne dăruia

100...Aşadar, noi, copiii, "câştigam" de fiecare dată 50 de lei. Ciudat...ar spune astăzi...oricine. Bunul Dumnezeu îl

înzestrase cu prisosinţă cu atâtea calităţi...avea un chip frumos, de o fineţe rar întâlnită, era ceea ce se cheamă o apariţie

care nu putea trece neobservată, mai ales că bunele maniere îi însoţeau până şi cel mai neînsemnat gest. Îmi amintesc

clar că purta mereu o bijuterie deosebită, un inel delicat de aur, cu piatră rubinie...Pare un amănunt banal, însă la

dumnealui totul era aparte...delicat, special, de bun gust...Lucru rar, chiar şi atunci, cu atât mai mult astăzi...Însă mai

presus de orice, părintele dădea dovadă de o temeinică şi vastă cultură. Spuneau acest lucru toţi cei care-l cunoscuseră

cu adevărat. Absolvise Facultatea de Teologie ca şef de promoţie (în perioada regimului comunist). Într-un anume con-

text mi-a fost dat să întâlnesc unul dintre vechii slujitori ai Bisericii Banu din Buzău, coleg al părintelui în perioada

studenţiei. Aflând că suntem din Lunca Frumoasă a fost tare încântat, mărturisindu-ne că părintele Brebenel a fost un

student eminent şi şef de promoţie. A mărturisit că toţi îl stimau, cei care-l cunoşteau cu adevărat, cu o condiţie: să nu

fie măcinaţi de invidie, aşa cum se mai întâmplă câteodată printre noi...muritorii...

Îmi amintesc că în casa dumnealui am văzut pentru prima oară o bibliotecă în adevăratul înţeles al cuvântu-

lui...o cameră căptuşită de cărţi, din perete în perete, de sus până jos, volume vechi sau mai noi, legate în piele. In mi-

jloc, biroul părintelui, din lemn masiv, m-a impresionat puternic...Eram copil, venisem cred, cu bunica mea (o femeie

bisericoasă), probabil pentru vreun sfat duhovnicesc, în casa părintelui, iar dumnealui ne invitase în bibliotecă. Am

aflat, peste un timp, că părintele considera această bibliotecă, cea mai mare comoară materială, deoarece întotdeauna,

din banii de bursă (ca student) îşi cumpara cărţi, renunţând poate la alte bunuri necesare. Cărţile acestea presupuneau,

aşadar, multe sacrificii, renunţări importante...

Ca şi cum ar fi azi, îmi amintesc : "Aida...te felicit...şi mie mi-a plăcut gramatica foarte mult...Dacă n-aş fi ur-

mat Teologia, aş fi intrat, poate, la Litere."...o încurajare de suflet pentru ceea ce avea să urmeze în perioada studenţiei

într-o facultate unde sensibilitatea şi frumosul erau aşezate la loc de cinste.

Cam prin perioada anilor 1998-2000, părintele Brebenel mi-a dăruit o cărticică de rugăciuni...cu un îndemn

aproape răscolitor "Pentru Aida-Oana / Succes la învăţătură şi noroc în viaţă / Aici, dacă nu ai şi un pic de noroc.../ Să ai

credință, nădejde în Dumnezeu!"...păstrez si astăzi aceste cuvinte pentru ca reprezintă o parte din ceea ce părintele

reprezintă pentru mine...model de sinceritate, valoare, modestie, frumuseţe, adevăr. Copil fiind, mergeam să mă

spovedesc, înainte de marile sărbători. Părintele mă cunoştea...ştia că-mi place învăţătura, că-mi ascult părinţii, aşa că

mă întreba "Aida, eşti cuminte? Inveţi bine?" Se pare că dumnealui ştia răspunsurile şi cauta numai să mă încurajeze în

a urma întotdeauna drumul cel drept, indiferent de "greutatea sa". Aşa se întâmpla de fiecare dată...

Astăzi, dacă ajungi în cimitirul satului Lunca Frumoasă, te întâmpină sub braţul protector al unei salcii veşnic

plângătoare, un mormânt modest acoperit cu flori...aici se odihneşte, pe veci, părintele. E luminat în permanenţă de cei

care păstrează în suflet frânturi de sfaturi şi vorbe frumoase ale domniei sale.

ÎNTREZĂRIRI 31

TEHNICI STRĂVECHI DE VÂNĂTOARE ŞI PESCUIT C. COSTEA

Incă din zorii umanității, vânătoarea și pescuitul au constituit două modalități remarcabile de asigurare a

existenței omului, aflat într-o postură inedită față de provocările din preajmă. De la omul culegător și vânător preistoric,

până astăzi, evoluția activității de vânătoare s-a împletit strâns cu dezvoltarea societății umane. Omul preistoric a plătit

scump, deopotrivă carnivorelor fioroase din acele vremuri dar și gerurilor cumplite din perioada glaciațiunilor, însă a

învățat esențialul: să se apere, să vâneze și să-și clădească adăposturi mai sigure. Practic, vânătoarea a reprezentat

miracolul care i-a asigurat supraviețuirea atunci când invazia glaciară i-a distrus hrana vegetală. Indeletnicirea aceasta

primordială a contribuit covârșitor la asigurarea existenței și la progresul omului rudimentar. Operațiunile pe care le

presupune actul de vânătoare l-au pus pe omul primitiv în fața unor provocări inedite. Pentru a vâna el a săvârșit, putem

spune un act intelectual, observând obiceiurile și modul de viață al animalelor sălbatice. Pe parcursul evoluției sale,

pentru sporirea eficienței actului de vânătoare, omul a imaginat arme eficace și inteligente, metode surprinzătoare de

apărare sau de prindere. In cea mai mare parte, animalele erau vânate pentru carnea lor, pentru blănuri și piei; unele

dintre ele erau stârpite ca dăunătoare. Mijloacele și metodele de a ucide sau captura animale sălbatice s-au perfecționat

permanent pe măsura evoluției societății umane. Vânătoarea a reprezentat un factor fundamental în dezvoltarea

comunicării de grup, contribuind la întemeierea și consolidarea comunităților umane stabile. Uneltele din piatră cioplită,

din os sau din corn, apoi descoperirea și stăpânirea focului au constituit trepte de evoluție parcurse de om în care actul

de vânătoare a fost un element important. In esență, pentru adevărații vânători, activitatea de vânătoare reprezintă o

chemare lăuntrică, străveche, care se practică, în general, din pasiune. Este o moștenire de la lumea străveche și veche

care s-a transmis prin vreme, dezvoltându-se și perfecționându-se continuu. Dacă vânătoarea era socotită o modalitate

cavalerească de petrecere a timpului liber, prilej de înfruntare între om și fiară, exercițiu de îndemânare, de atenție și

răbdare și era admisă între preocupările masculine, în schimb, existau oameni, chiar și instituții care condamnau acest

lucru, cum ar fi reprezentanții clerului care socoteau vânătoarea ca pe o activitate neserioasă care presupune o mare

doză de violență și de cruzime. La români, din timpurile cele mai vechi, vânătoarea, dar și pescuitul erau practici

obișnuite, moștenite de pe vremea traco-daco-geților și favorizate de condiții naturale dintre cele mai favorabile.

Pădurile, în vechime, ocupau suprafețe considerabile în regiunile deluroase și de șes, ca să nu mai vorbim de cele din

regiunile din munte. Se creșteau oi, boi, cai, porci și albine. Creșterea porcilor era legată de mulțimea pădurilor de fag

și de stejar. Aceste animale creșteau și se hrăneau în stare naturală cu jir și ghindă. O altă activitate cunoscută din

vechime era pescuitul, practicat, cu predilecție, și în ținuturile subcarpatice ale Buzăului. Ceea ce i-a impresionat pe

călătorii străini, mai ales în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, a fost bogăția de pește a Principatelor Române.

Antonio Del Chiaro, care a trăit la curtea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), era uimit de bogăția de pește din

Muntenia. El menționa că în apele de munte crește una dintre cele mai delicioase specii de pești, și anume păstrăvul, și

tot el scria că „ nu e așezare boierească la țară, care să nu-și aibă heleșteul, din care se scoate pește în zilele de post”.

Dionisie Fotino amintește că în râurile din Muntenia se întâlnea lostrița de care aminteșteși Vasile Voiculescu în

povestirea cu același nume. Fire inventivă, românul a descoperit o serie de practici și tehnici de vânătoare și pescuit, din

care amintim, în prezentul articol, doar câteva. Vânătoarea era una dintre ocupațiile secundare ale țăranilor din zona

Buzăului. Inventarul cinegetic era numeros și variat: iepuri, vulpi, lupi, în zonele de deal și șes, ursul brun și cel negru,

râsul, căprioara, cerbul, mistrețul, care coborau și în zonele de deal, cocoși de munte, găinușe, jderi. La câmpie se

vânau dihori, dropii, prepelițe, lișițe, gaițe, sitari, rațe și gâște sălbatice, vrăbii, porumbei sălbatici. La vânătoare, în

timpurile mai apropiate de noi, se folosea, cu precădere, arma de foc, dar și unele procedee de vânătoare străvechi,

arhaice, dintre care amintim doar câteva.

I. Tehnici de vânătoare. 1. Gropi cu momeală, mai ales pentru lupi. La prelucile pe unde treceau, de obicei, animalele sălbatice de pradă, se săpa

o groapă de formă rotundă, adâncă de 2 m. și lată tot de 2 m., mai lată la fund și mai strâmtă la gură. La mijlocul gropii

se înfigea o prăjină în care se înfigea un fel de cușcă cu un purcel de lapte, viu, în ea. Lupul, mai ales, era atras de miros

și zgomot și, sărind să prindă purcelul, cădea în groapa care se dovedea a fi prea înaltă pentru el ca să mai iasă.

2. Gropi mascate pentru vulpi și iepuri. Pe potecile pe care treceau, de obicei, aceste animale, se săpau gropi adânci de

cca. 2 m., de formă pătrată sau rotundă. Gura gropii se astupa cu crengi, frunze, iarbă și zăpadă pentru ca groapa să aibă

aspectul general al pădurii. Animalele cădeau în groapă și nu mai puteau ieși. In cazul vulpii, pentru a fi scoasă

nevătămată, deci ca să nu i se strice blana, aceasta era amețită, în prealabil, cu fum de ardei iute.

3. Capcane cu laț sau ochiuri, cum erau ele denumite de săteni. Cu ajutorul lor se prindeau de picior sau de cap, vulpi,

iepuri sau jderi. Lațul era alcătuit dintr-o bucată de sârmă rezistentă, de obicei din oțel, cu grosime variabilă, în funcție

de forța animalului. La capăt, sârma era prevăzută cu un ochi care se strângea în jurul piciorului sau capului animalului

atunci când se zbătea. Lațul era prins cu un capăt de un pom sau de un par din gard. Existau și capcane pentru prins

ÎNTREZĂRIRI 32

păsări, mai ales vrăbii, capcane cunoscute sub numele de zghilțuri, confecționate din păr de cal sau din ață de cânepă

foarte subțire. Un capăt al capcanei se găsea în mâna vânătorului, de obicei un copil sau un bătrân, iar la celălalt capăt

se alcătuia un laț în care erau prinse păsările prin smulgerea cu iuțeală a sforii și închiderea lațului. Asemenea capcane

se așezau în curte unde se aruncau grăunțe sau mămăligă pentru a atrage vânatul. De obicei, boabele sau mămăliga se

așezau în mijlocul lațului.

4. Capcană pentru prins animalul de picior reprezintă o piesă confecționată dintr-o ramă de oțel cu aspectul unui cerc, în

centrul căruia, erau prinse semicercuri. Ele puteau avea și colți, pentru eficiența vânatului. De arc era prinsă o limbă pe

care animalul călca întâmplător, declanșând închiderea semicercurilor și prinzându-l de picior. Adesea, în mijlocul aces-

tor curse se punea și momeală. Cursele erau montate pe poteci, în locurile de trecere ale animalelor și, evident, erau

mascate de frunze, crenguțe, iarbă, zăpadă. Se foloseau pentru iepuri, vulpi, urși, râși, pisici sălbatice.

5. Capcane pentru prinderea vânatului viu la care se punea sau nu momeală. Din lemn se confecționa un fel de ladă de

formă pătrată sau dreptunghiulară prevăzută în partea de sus cu un fel de pod pe care se monta momeala. La unul din

capete se monta o ușiță laterală cu o sârmă agățată de o creangă de copac sau de un lanț de gard. Tot acolo se află și o

scândură proptită în ușa deschisă. Animalul călca pe această scândură care mișca sârma iar ușa se închidea, animalul

rămânând captiv. In satele de munte, dar și în cele situate la limita dintre deal și munte pentru uciderea urșilor care

făceau pagube repetate la odăi, coșare sau târle se punea un hoit de care era legată o pușcă în poziție de tragere. Atunci

când ursul mișca hoitul arma se descărca și îl ucidea. Am amintit doar câteva dintre strategiile străvechi de vânătoare

care s-au transmis din generație în generație, până astăzi. Trebuie să menționăm că în satele străvechi de la munte sau

de la poalele acestuia, tehnicile menționate se mai folosesc și astăzi. Trebuie amintit și faptul că cetele de vânători se

întâlneau, cu precădere, în satele de moșneni, oameni liberi care posedau suprafețe întinse de păduri bogate în vânat.

II. Pescuitul era o ocupație secundară care se practica în zona Subcarpaților Buzăului, pe apa Buzăului și a

afluenților acestuia, fie în zona montană, de deal sau de șes. Se pescuiau pești care creșteau în apele de munte sau de

câmpie, de la mreană, clean, sorească, molan, la știucă, somotei, crap, caracudă. Procedeele și tehnicile de pescuit

variau, în funcție de regimul de scurgere al apelor dar și de speciile de pești. Cea mai simplă metodă era pescuitul cu

mâna. Se putea prinde pește cu mâna prin stuf, pe la maluri, pe la rădăcinile copacilor din luncă. Acest procedeu, fiind

unul dintre cele mai simple, era folosit, mai ales, de copii și de femei. Altă metodă, la fel de simplă, folosită tot de copii

și de femei o reprezenta prinderea peștelui prin baterea apei cu un băț pentru a-l speria și apoi îl culegeau cu plasa,

sacul sau ciurul de mălai. Atunci când la munte ploua foarte mult și apa curgea vijelios la vale, oamenii abăteau cursul

apei cu pietre, pământ sau crengi, îndreptându-l spre văile secate. Peștele purtat de curentul apei se putea prinde mai

ușor pe locurile mai puțin adânci. Tehnica pescuitului era susținută de utilizarea unor unelte și ustensile eficiente,

specifice acestei activități. Cea mai folosită, mai eficace și mai simplă unealtă a fost și rămâne undița, urmată de ostie,

sacul, coșul simplu sau orb. In cele mai multe cazuri se folosea coșul de curte, târna, folosită pentru căratul și

depozitarea produselor agricole. Ostia se folosea, mai ales în perioada împerecherii, atunci când peștele se dovedea

greoi și nu mai era atât de atent la pericol. Alte unelte folosite la pescuit au fost halăul, minciogul, prostovolul, vârșa din

plasă cu trei cercuri de nuiele și maliță, setcă fixă pe două prăjini și cu plută la suprafața apei, crâsnic și plasă de mână,

din cânepă toarsă în casă, prinsă la două capete cu două prăjini.

I N T E R V I U

„ÎN CULTURA BUZOIANĂ SE CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI ŞI PREA PUŢINE PUNŢI”

Gheorghe POSTELNICU: Asigură publicarea pe blog un număr mai mare de cititori? De aprecieri obiective?

Tudor CICU: Pentru a răspunde la întrebarea dvs. va trebui, mai întâi, să vă citez tot pe dvs: „focul e totdeauna mai mic decât car-

tea pe care o arde‖. Eu pot să spun că blogul a fost un atelier literar pentru mine, un fel de rug în care am ars puțin câte puțin, pre-

cum lumânarea ce arde până la capăt. Am început să postez pe blogul personal începând cu data de 7 oct., 2011, și i-am pus capăt pe

29 august, 2016, după aproape 870 de postări (adică 870 de zile de lucru în acest atelier). Mai exact, o activitate de cca. 6 ani. Dacă

ne amintim că prima postare se numea „Să crezi în basm‖, apoi cele peste 87000 de accesări mi-au confirmat că trebuia să cred în

scris și că rezultatul postărilor mele s-a materializat prin cele 20 de cărți care au ieșit de sub „mantaua‖ acestui blog. Dacă am cre-

zut în basmul postărilor pe acest blog și că asta îmi va aduce un așa număr mare de cititori? La început nu visam atât de departe.

Mai târziu, văzând un așa număr mare de accesări (unele depășeau cifra de 200 zilnic), mi-am zis că Dumnezeu o fi având ochiul

cât ușa și, pesemne, o fi având El socotelile lui! Dar experiența pe blog nu a fost numai una trăită pe roze, că mă întrebam, uneori,

precum Grișka din „Donul liniștit‖ a lui M. Șolohov: „- O fi vreo nădejde, maică?‖ ‖- Dinainte nu știe nimeni, drăguță!‖. Mi-au

ținut firul întins, la comentarii, scriitori de seamă precum: Marin Ifrim, Ioan Viștea, Ion Lazu, Nicolae Ciobanu, Liviu Ioan Stoiciu,

Florentina Loredana Dalian, Dumitru Augustin Doman, Dumitru Dănăilă, Elena Lupșan, Luminița Zaharia... etc. Au fost și înjură-

turi din partea unora, porniți cu limbă de viperă și un dinte scos în față să are ca rinocerul lui Ionesco, prin tarlaua lor cu barabule.

Dar așa e întotdeauna: lângă greier stă încolăcită și vipera.

ÎNTREZĂRIRI 33

Gh.P.: Buzăul nu are o revistă culturală de prestigiu. Nu are universitate. Mediul şcolar are autori de cărţi, dar nu şi scrii-

tori. Ce mai lipseşte culturii buzoiene pentru a se închega?

T.C.:Când am venit (prin 2005, de la Berca) în Buzău, am cunoscut o viață literară adevărată și o diversificată și nobilă scriere a

celor strânși în jurul revistei de atunci - „Renașterea culturală‖. Din păcate, revista s-a stins prin 2012-2013 din prea multele orgolii

personale. La „Casa Sindicatelor‖ scriitorul Marin Ifrim ținea flacăra unei vieți literare a acestei urbe buzoiene, prin acele faimoase

și minunate lansări de carte. Astăzi Buzăul nu mai are o revistă a lui, deși prin provincie ori prin diverse grupări au răsărit și astfel

de reviste (nota bene revistelor „Spații culturale‖ de la Rm-Sărat și „Întrezăriri‖ de la Pârscov); iar lansările de carte se țin „când și

când‖ la sala de la Casa Marghiloman ori la Biblioteca „Basil Iorgulescu‖. În ziua de azi, Buzăul parcă trăiește blestemul profeției

labișiene: „Nu mai aveți o țintă și mlaștina v-a supt‖, căci sub masca unor orgolii nejustificate, nu le mai ajungem, unora, cu prăjina

la nas. Unii au lăsat săbiile jos, a neputință, alții ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutățile și nenorocirile vremu-

rilor până în ziua când scriitorii din urbea buzoiană se vor trezi a urla, cu mâinile ridicate la cer, implorându-l pe Dumnezeu, ca sa-

movarele puse la focul sărăcei. Parcă trăim vremurile când Akaki Akakievici al lui Gogol, tocmai spunea: „Ia te uită, ce încurcătu-

ră!‖ Nu exagerz când spun că trăim ca în povestea aceluia cu „prostia omenească‖ încondeiat de Creangă. Ce ne lipsește? Istețimea

unuia ca Ulisse care să reconstruiască faimosul cal de lemn din fața căruia troienii au surpat zidurile și au lăsat porțile deschise tutu-

ror. Din păcate, aici la noi, se construiesc prea multe ziduri și prea puține punți.

Gh.P.: Aţi susţinut realizarea unei cărţi de valoare împreună cu scriitorul Ion Lazu şi cu N. Ciobanu-Roman, o lucrare ma-

sivă de teorie şi de comentariu („Prieteni prin cărţi”, 2015). Cu poeta Mihaela Boboc aţi avut o frumoasă experienţă literară

(„Tătăruşca”, 2015). Comentaţi o dată sau de mai multe ori pe săptămână, cărţile cunoscuţilor. Cultivaţi parodia, o specie

aproape pierdută. S-a uitat cam repede antologia „11 poeţi x 11 poeme”, 2010. Sunteţi prezent la întâlniri colegiale prin ţa-

ră. Ce anume determină şi susţine această diversificare proteică? Ce modalitate de exprimare vă reprezintă cel mai bine?

T.C.: Aveți dreptate. După încercarea nereușită de a uni pe poeții buzoieni într-o antologie („11 poeți x 11 poeme‖), am ales calea

de a scrie unele cărți ca și coautor. Mi-am zis că nu poți trezi lumea, prin cuvânt, de unul singur. Dar și aici, ca pe Ivan Turbincă,

cel care nu era decât un cerșetor de tăcere la un capăt de pod, nebunia asta m-a costat (în cazul unora), ori cum ar fi spus Lamartine:

„Crezi că lebăda care urcă spre soare, mai vede umbra aripilor sale pe valuri?‖. Noroc cu lecturile din tinerețe. Panait Istrati mă în-

vățase că pe coala de scris trebuie să-ți picure sufletul. Eu cred că sufletul mi-a rămas picurat în acele cărți scrise. Am scris poezie,

proză, critică literară și parodii. Din nefericire, deși am nepublicate în volum peste 300 comentarii critice despre cărțile dăruite sau

primite, nu le voi publica într-o nouă carte, și asta, pentru că tocmai cei despre cărțile cărora am scris, încurajându-i prin diverse

medalioane literare, m-au bălăcărit peste tot, cum le-a venit la gură, ca la ușa cortului. Iar dacă tot m-ați întrebat, despre cartea mea

de parodie, spuneam așa: „Prin cartea asta am avut curajul să-i înfrunt pe zeii de dinaintea mea. Poate va scrie și Istoria despre acest

eveniment în viața mea, ori măcar va spune, câte ceva. Dacă va spune!‖ Am început cu proză (debut literar cu povestirea „O felie de

pepene‖ în revista Tomis, nr. 4/1972) și am continuat cu poezie (debut în volum, 2005 –„Cu marea în suflet‖), însă, în prezent mă

voi axa pe roman.

Gh.P.: Aţi stors şi fagurele criticii, scriind mai mult decât cronică de întâmpinare, o lucrare surprinzătoare despre poezia lui

Ioan Liviu Stoiciu („Poezia şi subteranele ei”, 2011). Care este povestea ei? T.C.: Încă de la început, am convenit (împreună cu poetul LIS) că această carte reprezintă doar un experiment eseistic şi că ea tre-

buie citită ca o carte de poveşti de tot felul, în care, ce-a cunoscut „pietrarul‖ critic, a cioplit şi învederat. Adevărul extras şi rostit de

criticul Mircea Dinutz într-un comentariu, după lectura acestei cărţi, mă duce cu gândul la cumpăna acelei fântâni rurale, prin care

un principiu înoată în sus, alt principiu se-aruncă-n sus, iar Adevărul îşi duce în cele din urmă degetul la buzele arse şi triste, şi

murmură ca efebii Herei care întruchipau Soarele. În această carte am făcut legătura dintre trăirile din copilărie ale poetului, structu-

rate în atâtea versuri revenind obsesiv către cititor, asociate – prin corespondenţă – cu ale mele. Numai Poezia ridică lucrurile şi

întâmplările oarecare la simboluri şi fapte asemănătoare (ca-n vieţile paralele), prilej de a-mi trezi şi aduce cititorul la divina lucrare

a poetului. Măcar pentru acest gest (al spovedaniei din subteranele poeziei existențialist/suprarealiste), va trebui cititorul să se aşeze

cuminte la altarul bucuriei de a descoperi povestea Scriiturii în Poezie.

Gh.P.: Dumneavoastră, Tudor Cicu, sunteţi un singular printre scriitorii buzoieni de astăzi. Gândul vă poartă şi spre con-

fraţii din filiala dobrogeană a USR şi spre cei din Slobozia şi Urziceni. Cu ce preţ vă purtaţi acest destin?

T.C.: M-am simțit bine printre scriitorii buzoieni și cei din Slobozia, strânși uniți în jurul revistei lor „Helis‖, dar tot printre dobro-

geni îmi este locul. Ca în versetul biblic: „Trestia strivită nu va frânge și feștila fumegândă nu va stinge, până ce nu scoate, spre

biruință, judecata‖ (Matei, cap. 12,20). Nu se va ara marea cu boii, decât acasă la tine, printre ai tăi, căci ceilalți vor preface judeca-

ta în otravă și rodul biruinței în pelin. Întrebarea pe care mi-o puneți acum, pentru mine seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra ori-

cărei bucurii ale mele, pentru că deși mă simt un fel de exilat ca Ovidiu la Pontul Euxin, nu uit să fiu încurajat de epitaful poetului,

scris pe statuia din Piața Ovidiu, locul unde am trăit povestea de dragoste din romanul ce mi-a apărut recent: ‖Fata cu smochi-

ne‖/2016.

Gh.P.: Vă mai amintiţi „Jurnalul de Vrancea”? Câţiva ani a strâns în jurul său scriitori de mare valoare, adevărate conşti-

inţe civice. Era ca un cazan de locomotivă. Nu se poate uita. Cotidienele buzoiene nu au pagină culturală sau, dacă au, e ţi-

nută de veleitari, care cred că, citind pe internet, pot scrie 20-30 de rânduri despre orice autor român. Cum comentaţi acest

lucru?

ÎNTREZĂRIRI 34

T.C.: Și „Jurnalul de Vrancea‖ (ca și blogul lui LIS) a semănat cu un cazan de locomotivă pentru mine. Ne-am simțit (cu toții)

ocrotiți ca sub „mantaua lui Gogol‖ și ne-am hrănit spiritual prin scrierile unor „Greuceni ai literaturii‖ ca: Marin Ifrim, LIS, Paul

Spirescu, Mircea Dinutz, Rodica Lăzărescu, ș.a. Era ca și cum spunea Gabriel Garcia Marquez: „că nu ești de nici un loc atâta vre-

me cât nu ai nici un mort îngropat în opera ta‖. Și într-un caz și altul, acum, privind în urmă, mă simt ca dinaintea mormintelor alor

mei. Din fotografia de pe crucea părinților, mă privește liniștită mama și un pic contrariat tata. Fiindcă dintre cei amintiți, mai sus,

unii au plecat din lumea asta, ceilalți s-au lepădat ca Petru, după prima cântare a cocoșului. Și asemeni bătrânului neînvins de furia

unei mări potrivnice, omul hemingwayan din mine, își învinge, în continuare, de unul singur moartea, prin scris.

Gh.P.: La 26 de ani de la Revoluţie, oamenii de cultură manifestă din nou curajul de a tăcea, de a nu-şi spune părerea des-

pre încercările puterii de a îngrădi exprimarea liberă şi drepturile fundamentale ale omului. De ce?

T.C.: Nu știu ce-l făcea pe H.C.Andersen (autorul fetiței cu chibrituri) să susțină cu tărie că, din durerea cea mai aprigă pote țâșni

bucuria, dar eu am aruncat în urmă buzduganul amintirilor mele, și ce credeți? Mi-am reamintit despre acele vremuri când copilă-

ream în satul natal. Și, ce vremuri! Sunt atât de trist când mă gândesc... Ca Vanka a lui Cehov care îi scria bunelului: „Dragă bune-

lule, fă-ți pomană și ia-mă de aici!‖ Și, cu acest gând îmi scriu cărțile. Așa am scris „Azaplar‖, „Tătărușca‖, „Fata cu smochine‖ și

scriu acum la „Pierduți prin Siberia‖, „Copil din flori‖, „Arșița‖ ori „Enigmatica Ema‖, având în urechi vorbele mamei, rostite odi-

nioară: „Nu mai visa copile! Du-te și tu cu copii la joacă‖. Adică, să las cartea din mâini și să mă îndrept și eu ca toți ceilalți spre

cele pământești. De aceea las, câteodată, stiloul din mână și cartea să alunece din brațe, de mă întreb: „Ce-o fi zis, oare, mama?‖

Gh.P.: În literatura română contemporană, distingeţi vreo tendinţă bine conturată? Vreun curent artistic individualizat?

T.C.: Tendințe?... Eu cred în cei care, în scris, au cutezat să iasă către Ființă și să-i pătrundă în intimitate. Astăzi, unii scriu poezie

transmodernistă ori suprarealistă cu intenția de „a fixa amețeli‖ ale trăirilor lor, iar în proză se sondează și se caută adâncimea sufle-

tului omenesc cu „ceva‖ aplecare spre adevăr și ficțiune. Se vede prăpastia, dar niciodată puntea dintre ele. Cred că puntea de care

fac vorbire se construiește cu multă migală și stăruințe de mare vrăjitor. Dacă o poezie e rece și nu transmite nimic, ori proza tot ară

un ogor gol, e pentru că nu are nimic din emoția trăirilor existențialismului cultivat de înaintași. Prefer cuvântul care stârnește emo-

ția, nu fixația ori amețeala cuvintelor întoarse și secate ca păstăile ce nu vor da sămânța unui „vrej de fasole‖ ce l-a dus pe Jak până

la ceruri.

Gh.P.: Se crede că orice prozator are o mare pasiune pentru istorie. Mărturisită sau nu. Primul dumneavoastră roman a

fost, aş zice, istoric („Iarba de mare”, 2006). Ce epoci, ce figuri ale istoriei naţionale vă impresionează atât de mult, încât aţi

vrea să le daţi viaţă în proza dumneavoastră?

T.C.: Și „Iarba de mare‖, „Azaplar‖ ori ‖Fata cu smochine‖ (dintre romanele mele apărute), au fost scrise doar cu mâna pe umărul

îngerilor care mi-au însoțit trăirile din viață. „Iarba de mare‖ e povestea unei mari iubiri din adolescență, prinsă în context interbe-

lic. Dar toate romanele (scrise sau la care scriu) au câte ceva din trăirile mele. Cu acest gând scriu, acum, la celelalte, ca și cum aș

retrăi totul într-un nou vis. Iar visul acesta trebuie să curgă până la destrămare. Doar printre trăirile cu ai mei, în scris, mă simt ca

Gogol printre cazacii săi de pe Don.

Gh.P.: Ce înseamnă Negoşina pentru omul şi scriitorul Tudor Cicu?

T.C.: Am senzația, când mă aflu printre stupii mei de la Negoșina, că sunt tratat de toți cei din jur, precum era la Iasnaia Poliana în

pragul celor 82 de ani, marele scriitor rus Lev Nicolaevici Tolstoi. Uite, acolo la țară, la Negoșina, unde am prisaca, printre albinele

mele, simt că toate acele orgolii (de care am vorbit) nu au nici o noimă. Frumoase sunt zilele la Negoșina la începutul verii când

fâneața e plină de flori în toate nuanțele de culori! E tocmai perioada când albinele zbârnâie ca avionele, prin aer, într-un du-te-vino

amețitor prin toată prisaca. De aici de la țară lumea se vede altfel. Și tot de aici, din ograda socrilor mei, de la Negoșina, privesc

colinele și vârfurile pinilor de pe acestea, până la Penteleul din zare. Doamne, câtă semeție!... Dar despre toate astea, am scris deja

un prim volum aflat la tipografie: „Scrisori din prisaca de la Negoșina‖ (partea I-a: Libertatea de a citi).

Gh.P.: Care este explicaţia numelui dumneavoastră de familie?

T.C.: E o poveste încurcată. Am întâlnit, pe vremea când citeam „Victoria de la Oltina‖ (scrisă de Paul Anghel în 1961), un perso-

naj cu numele de Stoenciu Cicu. Scriitorul îl întâlnise prin docurile de la Oltina, ca refugiat bulgar. Bunicul, pe nume Stoenciu

Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta şi a avut șase copii: Ion Cicu (tata), Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava şi Ilie Stoenciu.

Enigma mi-a dezlegat-o bunicul. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe (al bunicului) era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria şi stabilit o

vreme prin portul dunărean, Oltina. Străbunicii mei veniseră în Tătaru (fost Azaplar, de-l ştiam de satul chinuiţilor), de la Dunăre,

din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Bunicul, înainte de cooperativizare, avea cai şi căruţă, făcea negoţ cu gaz şi sare, cherestea, etc.

Pleca prin Muntenia şi aducea de acolo alte produse. Nevrând a intra la CAP i s-a înscenat că deţinea armă în casă. Au venit „băieţii

– cu zel de la celula de partid‖, prin ’52 şi i-au băgat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. Apoi au descins la locuința

bunicului şi l-au arestat, dar în loc de judecată, l-au trimis la Canalul pe care îl construia DEJ. A stat aproape doi ani. Când s-a întors

de la Canal, familia i se destrămase. Cum atunci, tatăl bunicului era pe moarte. Moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunicul (fiul lui)

și ultima dorință a fost ca tata (primul copil), să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata (era déjà însurat cu mama care-i

purta numele de Stoenciu) și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte, tot Stoenciu. Drama familiei bu-

nicului, de mă va ţine Domnul, drept la masa de scris, şi mă va inspira bunicul, de acolo de sus, de unde îmi vegheză scrisul, o voi

scrie în romanul ARŞIŢA.

ÎNTREZĂRIRI 35

R E S T I T U I R I

REVOLUŢIA PÂRSCOVEANĂ DIN DECEMBRIE 1989 (fragment din romanul „Vâsla de sare‖, Editura eLiteratura, 2015)

Gh. POSTELNICU

Era adevărat: se înghesuise cu ei în biroul secretarului de partid al comunei, în singura cameră care avea un

televizor color. Apărau revoluţia. Un mare patriot, apoi un mare poet îi făcuseră atenţi că aceasta urma să fie confiscată.

Au stat laolaltă neîntrerupt din 22 decembrie până în ziua de Crăciun. A fost un film din care acum retrăieşte jenat

scenele importante, caută detalii, pătrunde în psihologia personajelor.

—Maiorul e un bărbat hotărât, îşi aminteşte că a spus primarul. Mă întreb dacă e chiar maior.

—Oare să nu fie? întrebase Jan Zigu. Toţi spun că da.

—Habar n-am. El aşa zice. E un om hotărât. Ne-a scos din încurcătură ieri seară.

—Oricum, e deştept. La armată au regulamente stricte şi din câte ştiu ordinul se execută, nu se discută.

—Îmi face impresia că se pricepe puţin şi la oameni. Aseară…

Ce se-ntâmplase cu o seară înainte? Secretarul de partid zâmbea încurcat. Un grup gălăgios a vociferat în uliţă

strigând „Jos tablourile de pe pereţi‖ şi „Balotă preşedinte‖. Erau conduşi de liderul jucătorilor de alba-neagra şi de Ioa-

na de la lumânări. Înainte de a se strânge în faţa primăriei, trăseseră clopotele celor două biserici. Primarul a ieşit la ei

numai zâmbet tot. A luat rapid două palme şi s-a retras strategic. Jan Zigu a cerut ajutoare de la judeţ.

Răsculaţii doreau să pună mâna pe putere. Să ocupe clădirea. Să vorbească şi ei la telefon. Să anunţe pentru a

doua zi o mare adunare populară fără comunişti. Atunci a sosit maiorul cu „Dacia‖ lui albastră. Înalt, subţire, cu o scurtă

verde îmblănită.

—Şi ce-i cu asta? Orice român vrea să facă ceva.

Cum capii revoltei cam obosiseră, maiorul a râs şi i-a poftit înăuntru. Membrii frontului, palizi şi înfricoşaţi,

arătând ca animalele de la circ, le-au făcut loc. Pe mese – resturi de mâncare, pahare pe jumătate pline.

—Vedeţi şi voi, aici nu facem politică. Ne distrăm, le-a explicat maiorul.

Printre necazurile zilei, primarul nu avea incluse cele două palme. Întotdeauna îi plăcuse să ştie ce se întâmplă

cu faţa lui roşie ca un măr copt. În copilărie mai luase şuturi în fund, linii la palmă, dar palme peste faţă, niciodată. Nu

avea de gând să îngăduie să i se mai întâmple aşa ceva. Doar dacă, cine ştie… 1989 fusese un an glorios pentru el.

Răsfăţatul instructorului de partid, adoratul secretarei cu propaganda. Avea premoniţii intense doar când prim-

vicepreşedinta judeţului organiza analiza realizării fondului de stat cu produsele agricole contractate de gospodăriile

populaţiei. Atunci se îmbrăca impecabil, cu cămaşă albă, butoni de chihlimbar, încercând să arate plin de inteligenţă şi

energie. „Biata nevastă-sa, toată ziua spală cămăşi‖, dădeau din cap a înţelegere angajaţii consiliului.

Fuseseră lăsaţi să intre patru rebeli. Au fost atraşi de bunătăţile aflate pe birouri. Au băut şi câte o cafea

naturală, arătând la sfârşit ca nişte ceasuri scoase din funcţiune. Planurile lor nu avuseseră sorţi de izbândă. Pereţii erau

goi. Valentin Balotă nu le-a dat nicio atenţie. Ceilalţi gândeau : „Nişte golani împuţiţi‖, şi „Vor să pară democraţi. Le

vom da cu democraţia-n cap, când vin soldaţii de la unitatea militară din Unguriu.‖ Tabacu stătea, mare cât uşa. Nu era

incult, cum îl credeau alţii. În anumite privinţe avea maniere. Spunea doamnelor „Sărut-mâna‖. Gura, frumos conturată,

nasul curbat, ochii pătrunzători exprimau hotărâre. Pe vremea când răsturna mesele în localurile buzoiene era cineva,

dar într-o bunăzi s-a ales cu un glonţ în coapsă. A stat şase luni în spital şi doi ani în puşcărie. Acolo s-a pus la punct cu

jocul de pocher şi cu chestia aia nostimă şi profitabilă numită alba-neagra. Îşi dădea prea bine seama că n-avea nicio

şansă să găsească o muncă de birou. Ba chiar îşi propusese în multe rânduri să refuze ofertele venite de la forţele de

muncă. Drept care îşi zicea: Las-o baltă! Îşi făcuse o gaşcă şi căuta fraieri pe Buzău-Nehoiaşu. Fraieri? Oricum, erau

mai mulţi decât miliţieni. Şi cu unii şi cu alţii o scoteau uşor la capăt. Fiecare trebuie să trăiască, gândea el. Nu bag

mâna-n buzunarul nimănui. Scot rondelele pe carton şi-i dau omului o şansă din trei.

Când au plecat din birou, ştiau că luaseră parte la ultima manifestare de bunăvoinţă. Parcă ieşiseră dintr-o cadă

cu apă caldă. Aveau nevoie de mai mult aer. Convorbirile telefonice şi planurile de apărare ale localităţii nu îi

relaxaseră. Nu era de ei. Tânjeau după legănatul personalului şi iluziile navetiştilor.

—Ei, cum vi se pare? i-a întrebat maiorul. Mai poftiţi pe la noi.

—Prea luaţi lucrurile în serios, dar întreaga făptură a lui Tabacu ar fi vrut să spună: nu scăpaţi de noi. Să ieşim

din iarnă şi mai vedem.

Maiorul se feri de tonul nepăsător, de faţa alungită brusc, de privirea sticloasă. Cei din uliţă nu mai mârâiau;

schencăiau ca nişte căţei părăsiţi. Cunoşteau caracterul aprins al şefului, dar nu şi slăbiciunile lui. O luară cu binişorul:

—Le-aţi cerut butelii?

—Au aprobat tabelul cu lemne?

—Ne dă căldură la blocuri?

Înainte de a răspunde, Tabacu îşi mişcă buzele în tăcere. După care vorbi cu înţelepciunea unui om trecut prin

viaţă:

—Politica nu-i pentru deştepţi.

ÎNTREZĂRIRI 36

—Să intrăm toţi să le dăm la cap.

—N-avem vreme de pierdut. Mi-e şi milă de prostia lor.

—Lasă-le femeile să-i compătimească !

Mitel Tabacu socotea că a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi pentru cei dinăuntru şi pentru cei de afară. Mai spuse:

—Importanţi sunt banii. Mâine se dau salariile la Fabrica de zahăr. Coborâm cu 1.

—Aşa te vrem.

Aruncară steagurile. Simţeau o nouă stare de emoţie. Dovadă că obţinuseră o victorie indiscutabilă era ochiul

învineţit al primarului şi bidonul de ţuică. Fără să fi învăţat economie politică, înţelegeau că dacă munceşti la stat, devii

rob. Statul zice: Munceşte, robule, dacă vrei să ai. Vino şi duminica la muncă voluntară. Angajaţii se spionează unii pe

alţii, se trădează, ştiind că fără mia de lei pe lună nu pot trăi. Aleargă până pică de oboseală. Dorm în tren ca valizele şi

noi le luăm portofelele.

—Păduchii stau şi pe lupi, şi pe urşi.

—Tot secretul acestui tip de acţiune, le spusese apoi maiorul, este să acţionezi repede. Să ajungi cu o clipă mai

devreme. Să-i pui arma în piept şi să-l întrebi de sănătate. Repede. Să-i prinzi mâinile la spate şi să-l duci la miliţie.

Acolo afli tot: de ce a vrut să otrăvească apa, unde trebuia să pună dinamita.

Desigur, maiorul se pricepea la planuri antiteroriste, altfel n-ar fi putut prezenta totul ca fiind atât de simplu. A

fost de părere să se dea carabine unor tineri din sat, membri ai gărzilor patriotice. Satul cu cele două poduri rutiere şi cu

podul feroviar trebuia bine păzite.

—Aici nu merge pe ghicite. Îl ţii pe burtă până îi controlezi maşina, bagajele, actele, era de părere maiorul, un

bărbat înalt, cu ochii visători şi buzele proeminente. Intri în casă peste el, dacă e cazul!

Ne plecăm prea mult urechea la maior, gândea secretarul de partid. Are putere de convingere. Pericolul trecuse

şi el nu se mai aştepta să intre iarăşi într-o pasă proastă. E drept că nu mai ocupa acelaşi scaun, dar de la judeţ i s-a spus

să nu părăsească biroul. Lucrurile se vor schimba, dar nu atât de mult. Cât ghinion! Tocmai când intrase pe sub pielea

şefului de cadre care îi dusese dosarul la „Ştefan Gheorghiu‖.

După ce s-au mai relaxat, maiorul a început să povestească sau să inventeze întâmplări din cariera militară:

—Colonelul era un mare mâncău. Dădea permisii în schimbul unor atenţii pe care soldaţii le aduceau la

întoarcere: păsări, miei, vin, ţuică, brânză. Nimeni nu-l învinuia pentru felul în care se lăsa ispitit de principiul vital.

Numai că s-au gândit să facă toţi la fel. Creierele au început să moară pentru armată şi să se învioreze când era vorba de

plocoane. Eu m-am ţinut tare. Compania mea primea cele mai puţine învoiri. M-au luat la ochi. Mi-au pus în cârcă nişte

chestii, m-au anchetat, m-au mutat la Dorohoi. Era prea mult şi, în cele din urmă, m-am pensionat pe caz de boală.

Capul meu rotunjit la Academia Militară îşi închipuia că armata trebuie să rămână …

—E greu să lucrezi între oameni ostili. E ca şi când ai ronţăi cenuşă, a fost de părere şeful de atelier.

—Comandantul purta masca blândeţii, dar era clar că le stăteam în cale.

Notarul a priceput:

—Colonelul te invidia.

Maiorul zise:

—Bineînţeles. Oamenii îi invidiază întotdeauna pe cei cinstiţi.

—Ce spunea el: E tânăr, poate să-mi ia locul. Ia să-l lucrez puţin. Când a început să-ţi facă mizerii?

—N-aş putea spune, zise maiorul. În orice caz, când nu a mai plecat nimeni din companie fără acordul meu.

Amintirea zilelor petrecute în unitatea de infanterie motorizată îl întrista. Se vedea intrând în dormitoare, se

vedea stând drept în faţa soldaţilor, vorbindu-le despre pregătirea politică şi militară. „Soldaţi, astăzi vă învăţ…‖ Ei îl

priveau în ochi, îl aprobau, dar gândul le era la fufele pe care le jumuleau alţii prin oraş…

—Vei cere să fii reangajat?

—Cred că da.

Al naibii, îşi zicea notarul. Inventează inamici pe care îi învinge în imaginaţie, încât seamănă cu un porc mistreţ.

Maior! Nu i-a văzut nimeni gradele. Nu-l cunoaşte nimeni. Ne-am scos pălăria în faţa lui, pentru că la început eram ca

nişte oi căpiate. Ne era frică de gloanţe, de barbugii, de deţinuţii scăpaţi din arest, de propriile umbre. Maior! Unui

maior nu-i tremură mâinile ca unui beţiv. Şi, Doamne, are un scris… Ce mai caută el aici? Am ieşit la mal. Acum vrea

să ne călărească, dar îi trag eu şaua de sub fund.

Maiorul, dacă era maior, semăna cu un călăreţ. Corpul drept, picioarele desfăcute. În ochi îi sclipeau amintirile,

aşa că a continuat cu poveştile.

—La Dorohoi ştiţi cu ce se ocupau cadrele din unitate? Ei bine, cu contrabanda de ţigări. Nici nu ascundeau

acest lucru.

—Nu-mi vine să cred.

—Şi mai ştiţi ceva?

Adevărat! E dat naibii, îşi spunea Jan Zigu. Cum poate să fie în acelaşi timp mincinos, lăudăros, dar şi sincer?

Eu încerc să rămân ce-am fost mereu : un fraier. De-asta îmi vâjâie capul. N-ar trebui să iau conducerea? Ceasul de pe-

ÎNTREZĂRIRI 37

rete bătea secundele şi, în timp ce secundarul parcurgea distanţele dintre linii, gândurile lui treceau, clipă de clipă, de la

ideile generale la problemele de moment. Cu cât lucrurile ar fi început să se limpezească în primărie, cu atât mai mult ar

fi trebuit să se gândească la viitorul lui. Era spre seară, drumeţii se despărţeau spre partea de sus şi partea de jos a

localităţii Bădila, unde îi aşteptau gurile deschise ale caselor călduroase, iar fulgii de zăpadă păreau puşi pe glume.

—Vântul ăsta păcătos. Parcă vrea să ne tăvălească pe toţi, a spus el, dar Valentin nu i-a răspuns.

Probabil că poveştile cu contrabanda şi învoirile sunt adevărate.

Bădilenii spuneau că în clădirea turtită ca un muşuroi de furnici se adunaseră toate cocoloaşele de hârtie, ca şi

când vântul ar fi adunat pungile de plastic şi cutiile de carton din sat şi le-ar fi scuturat aici. El însuşi se putea socoti un

pachet gol de „Snagov‖. Se întreba: Când îmi vine şi mie rândul? Trebuie să-mi vină rândul. Să trec de la „Mobra‖ la

„Dacia‖. Voia să încerce ceva mare, dar nu era pregătit pentru nimic. Se baza pe noroc şi pe inspiraţie. După un obicei

vechi, purta toată iarna o haină de piele şi un fular strâns la gât, dar vântul nu bătuse tare decât pe 22 şi 23, când adusese

resturile de hârtii în curtea primăriei. Parcă auzea vocea şefei: „Ţine-aproape, Ică!‖ Ce au alţii faţă de el?

Jan Zigu e profesor. Ce mare lucru să fii profesor? Cum poţi să suporţi să ştii atâtea? Oricum, istoria nu-l

schimbase. Un broscoi mototol. E adevărat că răutatea nu era hrana lui şi de câte ori îl ajungea oboseala, punea asta pe

seama răutăţii celorlalţi. Rareori, când îşi ieşea din fire, cum a fost cu răsculaţii conduşi de Tabacu, avea la îndemână

cuvinte dure: „Labagii! Căcăcioşi!‖, dar cu voce tare nu rostea decât „Stimaţi concetăţeni‖. Faţa lui dolofană era

preocupată să facă o impresie bună, însă Ică se îndoia de acest lucru.

De pe scaunul lui din gura sobei, în care îndesa bucăţi mari de fag, îi studiase pe toţi. Uite, primarul fusese gata

să facă o mare greşeală : să se dea cu capul de pereţi. Când a văzut că nu-l dă nimeni afară, nici măcar ai lui Tabacu,

mai mult, că beau toţi din vinul adus de el de la cramă, emoţiile i s-au încleiat în grăsime. Faţa îi arăta din nou ca un cur

de copil. Ce obraznic! Pe 22, în timpul petrecerii, îl atacase pe Jan Zigu :

—Ascultă, tovarăşu’ : ai lipsit de la plenară. Am impresia că ne cam sfidezi.

În fond de ce s-ar fi purtat altfel? A simţit că schimbările vor fi numai sus. Omul ştia că cei mici nu reacţionează

din laşitate, din frică, din … Dar lucrurile nu stăteau bine. De ce Jan Zigu nu i-a spus asta mărului copt, ca şi prostului

de notar care rânjea cu paharul în mână? Ce mult ar fi însemnat pentru el, proprietarul de „Mobra‖, ca profesorul să le

spună vreo două şi să-i aducă cu picioarele pe pământ. Pe un ton amabil însă acesta le-a explicat:

—S-a terminat. Asta-i.

—Ce s-a terminat? Abia acum vine vremea noastră.

—Ce vrei să facă el cu încurcăturile tale ? a întrebat Valentin Balotă, un lungan ochelarist pe care nu-l cunoştea

prea bine.

Secretarul de partid a căzut la pace:

—A, da? Hai, lasă, dai şi mata o damigeană de vin şi ne-mpăcăm.

Lui Ică nu-i era milă de un şef care îşi pierdea autoritatea. Notarul însă gândea: de ce nu poate şeful să-şi ţină

capul drept? O să ajungă de râsul lumii. Primarul avea – auzise el – spondiloză cervicală şi, după două-trei pahare, capul

se lăsa într-o parte, ca şi când îşi făcea loc să intre pe dedesubt. Notarul spunea, arătând mulţimea furioasă de la televi-

zor:

—Cred că a început sfârşitul. Nu-i aşa?

Primarul s-a mirat:

—Ce mai înseamnă şi asta? Al cui sfârşit? Dacă pot să beau şi să regulez e ca şi când nimic nu s-a-ntâmplat.

Dintre toţi, el stăpânea cel mai bine secretele vieţii.

—E o nenorocire pentru toţi, scârţâi notarul, însă se gândea : ce-am avut şi ce-am pierdut? Mă pensionez. Bani

la saltea, căcălău. Ce rost are să mă plâng?

În ciuda spondilozei, primarul era de părere că, atunci când se concentrează mai mult, poate să-şi ţină capul

drept. Pretindea, de asemenea, că merge foarte rar la toaletă în timpul unor petreceri nesfârşite. Chiar dacă la un moment

dat începea să respire zgomotos şi să-şi lărgească cureaua pantalonilor. De fapt, Ică ar fi dorit să-i spună: Te-ai simţit

stăpân peste ceilalţi. Ai vrea acum să ai şefi mai înţelegători, pe care să-i adormi cu un miel, cu o gagică, dar nu ştiu

dacă vei mai păcăli pe cineva. Omule!

Doctorul. Doctorul se purta cu cei din Front cum se purta cu pacienţii: era în stare să înţeleagă pe fiecare.

Credea că pe oameni îi schimbă numai evenimentele importante, altfel se comportă ca nişte copii la medic. Îmbrăcat

elegant, vorbind blând şi pomenind de Dumnezeu mai mult decât era nevoie, el se afla deasupra celorlalţi. Din acest

motiv l-au şi chemat şi ar fi făcut orice să-l ţină alături. A fost ideea lui Jan Zigu. Până ieri, la o adunare populară, când,

după discursul său patetic, presărat cu versete din Noul Testament, Nicu Ogaru i-a strigat, tocmai când liniştea era mai

adâncă:

—Să-mi beleşti ciortanul, doctore! şi doctorul a înţeles că ţinuta sa curată şi imaculată face o impresie mai bună

în salonul de boli interne. Poate că avea dreptate în privinţa asta, credea Ică.

ÎNTREZĂRIRI 38

PÂRSCOVENI PE URMELE VECHILOR MONAHI ROMÂNI

Preot Alexandru GUŢĂ

De mult timp nutream gândul de a organiza un pelerinaj către vechile vetre monahale ale înaintașilor noștri,

însă vârsta și curajul mi-au dat puțin de gândit. Hotărârea am luat-o în vara acestui an, când mi-a venit ideea, un pic

timidă, de a iniția un sondaj cu privire la un pelerinaj, ținta fiind mănăstirea Prislop și mormântul Părintelui Arsenie

Boca.

Am început prin a face o listă în biserică, anunțând durata, traseul și costurile acestui pelerinaj. Știind lungimea

traseului, nu am vrut ca mijlocul de transport să fie unul incomod, așa cum este un microbuz cu aproximativ 20 de

locuri, și am optat pentru varianta unui autocar mai mare, de 55 de locuri. Când am văzut că lista celor doritori a trecut

de 45 de persoane am luat legătura cu centrul de pelerinaje de pe lângă Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei și am făcut

rezervarea promptă. Pelerinajul urma să se desfășoare pe 1 și 2 septembrie, cu plecarea din Pârscov și întoarcerea tot

aici.

Astfel, iată-ne în zorii zilei de joi, 1 septembrie 2016, în fața Primăriei Pârscov, 55 de credincioși ai parohiei

noastre, dintre care vreo 4 ―infiați‖, pregătiți de îmbarcare și plecare. Aveam mici emoții cu privire la așezarea în

autocar, problemă care dă multe încercări ghizilor și organizatorilor de excursii. Spre marea mea surprindere, plăcută de

altfel, fiecare și-a găsit un loc fără să existe discuții sau neînțelegeri. Am plecat din Pârscov, spunând cu toții

rugăciunea Tatăl nostru și primind binecuvântarea de călătorie de la unul din pelerinii noștri, părintele Necula, cel care

ne-a însoțit în această călătorie alături de doamna sa preoteasă.

Drumul nostru a avut următoarea rută: Pârscov – Buzău – Ploiești – Târgoviște, unde am făcut o scurtă

staționare pentru a ne destinde puțin, apoi Pitești – Râmnicu Vâlcea. Prima noastră oprire a fost la Mănăstirea Dintr-un

lemn. Aici ne-a impresionat intrarea, cu o alee lungă, presărată cu canapele pentru popasuri, apoi măicuța ghid care era

din zona noastră și cunoștea foarte bine toate mănăstirile din zona Buzăului, stejarii seculari ce străjuiau mica bisericuță

de lemn și nu în ultimul rând, biserica în sine, care era pe cât de mică, pe atât de caldă și primitoare. Aici am servit

masa pe măsuțele de lemn de la intrare, fiecare gustând și din bucatele pregătite și oferite de vecinul de călătorie.

Am urmat apoi drumul către Târgu Jiu, vizitând în ordine mănăstirile Bistrița, Hurezi și Polovragi. Bistrița ne-a

captat atenția prin măreție, impozanță și frumoasele arcade de la intrare, și prin cariera de piatră din vecinătate. Hurezi

impresionează prin extraordinarul stil brâncovenesc, prezent și la Palatul Arhiepiscopal al Eparhiei noastre, și totodată

prin pictura celebră ce se află în pridvorul bisericii, anume Judecata de apoi. În această zona renumită ne-a plăcut

ceramica de Horezu, unde am făcut și un scurt popas, pentru ca pelerinii să își procure câte o amintire. Mănăstirea

Polovragi ne-a atras privirile încă de la intrare, prin porțile sculptate ce străjuiesc mănăstirea și prin stilul arhitectonic al

bisericii.

Un gând frumos ne-a făcut să vizităm și peștera Polovragi care se află în apropierea mănăstirii, unde la

explicațiile doamnei ghid am reușit să deslușim și istoria zonei. Traseul nostru a continuat prin orașul Târgu Jiu, unde

am văzut celebra Coloană a infinitului, a marelui sculptor român Constantin Brâncuși.

După aceea, am intrat pe Defileul Jiului, fiind atenți nu la drumul care era în lucru, ci la peisajul deosebit, ce ne

lăsa uneori fără suflare. Am poposit și la Mănăstirea Lainici, vatră de tradiție a zonei Gorjului, frumusețea ei fiind

completată de biserica cea nouă a mănăstirii și de noua clopotniță.

Am înnoptat la o pensiune lângă Petroșani, iar în zorii zilei de 2 Septembrie eram în poarta mănăstirii Prislop

așteptând deschiderea. Am vizitat prima dată mormântul Părintelui Arsenie Boca, după care am văzut Peștera Sfântului

Ioan de la Prislop, ulterior participând la Sfânta Liturghie și având onoarea de a fi chemat de părintele slujitor pentru a-l

ajuta la citirea pomelnicelor.

Pelerinajul nostru ia calea întoarcerii spre Pârscov, urmând ruta: Orăștie – Sebeș - Sibiu – Făgăraș, vizitând în

drumul nostru Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Aici, pe lângă cadrul deosebit, ne-a rămas în suflet urarea pe care am găsit-o

pe o pancartă la intrarea în mănăstire: ‖ Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă‖.

Urmând calea Brașovului, am coborât spre casă pe frumosul drum al Întorsurii Buzăului, unde am poposit preț de câte-

va minute la Barajul de la Siriu, o lucrare impresionantă a omului.

Am ajuns pe înserat acasă la Pârscov, de unde plecasem în zorii zilei precedente, cu impresii alese despre cele

ce am văzut în aceste două zile. Pe tot parcursul drumului au alternat intervenții la microfon ale mele și ale Părintelui

Enache cu privire la locurile pe care le vizitam, fapt ce a făcut ca pelerinajul să fie unul antrenant și interactive,

atingându-şi scopul într-un mod cât mai agreabil.

Credincioșii noștri au promis că ne vor mai însoți și în alte pelerinaje și ne-au rugat să nu zăbovim prea mult

până vom organiza un altul.

ÎNTREZĂRIRI 39

Imagini de la activităţile dedicate împlinirii a 100 de ani de la intrarea României în războişi a luptei de la Pârscov, din 29 noiembrie 1916.

ÎNTREZĂRIRIRevistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C. IRIMPEX S.R.L. Bârlad.

ISSN 2343 – 7324ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutularticolelor publicate aparţine autorilor.