INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNEDIN DECEMBRIE 1989

1989An IV, nr. 1(7)/2008

Bucureşti 2008

Clio

ColegiulştiinţificalpublicaţiilorI.R.R.D.Academician DanBERINDEIAcademician DinuC.GIURESCUProfesor univ. dr. IoanSCURTUProfesor univ. dr. DumitruMAZILULect. univ. dr. AlexandruOŞCA

ColegiulderedacţieProfesor univ. dr. IonCALAFETEANULect. univ. dr. IonBUCUR,Lect. univ. dr. AlexandruOŞCADanielaOSIACConf. univ. dr. MihaiANDREESCU, responsabildenumăr

Redactor:CarmenRĂDULESCUTehnoredactare:AlinaSTANAbstractulînlimbaenglezăşifranceză:DanielaOSIACşiCristinaSCHOLTZ

Redacţia revistei « Clio 1989 » nu intervine pe textele autorilor. Studiile nepublicate nu se returnează autorilor.

Apărutăîn2008

ISSN1841-6950

I.STUDII

5

EVOLUŢIAEVENIMENTELORDINBUCUREŞTI

ÎNPERIOADA17-21DECEMBRIE1989

IonBUCUR

Revoluţia din Decembrie 1989 a fost, fără nici un fel de îndoială, unul dintre momentele cruciale ale istoriei României postbelice. Revoluţia Română nu a fost, însă, un fenomen singular, ci ea s-a înscris într-un ciclu mult mai complex, care a cuprins întreaga zonă a fostelor state comuniste din Europa Central-Răsăriteană. Diferenţa majoră dintre Revoluţia Română- parte a revoluţiei europene- şi celelelalte revoluţii din Europa Central Răsăriteană a constat în modul violent în care ea s-a manifestat. Dacă celelalte ţări din zonă, foste satelite ale Moscovei, au reuşit să parcurgă acest proces într-o formă oarecum discretă şi prin aşa numitele ,,revoluţii de catifea”, nu acelaşi lucru avea să se întâmple şi în România, unde procesul de transfer al puterii de la o parte a vechii elite spre noua elită s-a realizat prin acţiuni violente.

Forma de comunism totalitar-opresiv, neostalinist, îmbrăţişată de fostul secretar general al partidului comunist, Nicolae Ceauşescu, cultul personalităţii, lipsa voinţei oficiale de a lua cele mai mici măsuri de democratizare a sistemului politic, lipsa dialogului dintre putere şi societate, precum şi nemulţumirea populară profundă, acumulată în timp, înrăutăţirea situaţiei economice din ţară, a nivelului scăzut de trai, lipsa hranei de bază şi a bunurilor de consum, au constituit câteva dintre cauzele de bază ale formei sângeroase prin care s-a manifestat Revoluţia Română1. Nemulţumirile şi starea de tensiune crescuseră şi ca urmare a realegerii lui Nicolae Ceauşescu, în cadrul celui de-al XIV-lea congres al partidului, în funcţia de secretar general şi, implicit, conducător suprem al statului român.

A pune, însă, accentul doar pe factorul intern în explicarea violentă a Revoluţiei Române ar putea fi incomplet. Cu obligativitate trebuie să avem în vedere şi noua natură

1 Pentru mai multe detalii vezi, printre altele, Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Edit. Enciclopedică. Edit. I.R.R.D. din Decembrie 1989, 2006; Adrian Pop, Tentaţia Tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Bucureşti, Edit. Corint, 2002; Peter Siani-Davies, Revoluţia Română din Decembrie, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006; Jean-Marie Le Breton, Sfârşitul lui Ceauşescu, Bucureşti, Edit. Cavallioti, 1997; Dennis Deletant, Ceauşescu şi securitatea. Constrângere şi dizidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1998; Gabanyi Anneli Ute, The Caeausescu Cult, Bucharest, The Romanian Cultural Fundation Publishing House, 2000; etc.

6

a relaţiilor internaţionale survenită începând cu mijlocul anilor `70 – pornind chiar de la semnarea Acordurilor de la Helsinki, din 1975, în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, în care capitolul respectării drepturilor omului avea să aibă un important impact – dar, mai ales, la schimbările structurale survenite în cadrul blocului comunist din deceniul nouă al secolului trecut.

Noile raporturi internaţionale impulsionate de proaspătul secretar general al Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, venit la conducerea partidului în martie 1985, au complicat şi mai mult situaţia ţărilor subordonate Moscovei. Politica de restructurare/reformare/reorganizare a sistemului – ,,perestroika şi glasnosti” – pe care noul leader de la Kremlin o iniţiază în Uniunea Sovietică, nu putea să nu se răsfrângă şi asupra statelor din blocul comunist. Scopul declarat al lui Gorbaciov era acela de a reforma socialismul, în întregul său, prin revenirea la valorile leniniste primare ale bolşevismului*.

Astfel, în cursul anului 1989 procesul reformator atinge şi ţările comuniste ale Europei Central Răsăritene. Rând pe rând, vechile conduceri ale partidelor comuniste sunt înlocuite cu unele noi ce păreau a aduce schimbarea mult dorită. Ceauşescu refuză, însă, cu încrâncenare să urmeze acest curs al înnoirilor. Orice fel de politică novatoare se loveşte de un refuz categoric din partea retrogradului secretar general. Stăpân absolut al întregii puteri, el a promovat în ierarhia superioară a partidului şi statului rude sau persoane care-i datorau aproape în totalitate poziţia privilegiată. Aşa încât în interiorul structurilor de putere din România curentul reformator iniţiat de Gorbaciov a avut un ecou redus, legăturile de rudenie şi clientelare nepermiţând constituirea unei elite reformatoare, care să preia puterea. Dacă la acestea adăugăm şi teama pe care regimul ceauşist o reprezenta, precum şi lipsa unei rezistenţe civice puternice, putem avea un tablou mai apropiat de realităţile societăţii româneşti şi de traiectoria Revoluţiei Române.

Totuşi, exista o stare de nemulţumire generală şi nu era nevoie decât de un moment prielnic, nu neapărat de mare amplitudine, pentru ca valul nemulţumirilor mocnite să se reverse în stradă. În contextul favorabil extern,2 bine ştiut, dublat de nemulţumirea cvasitotală a populaţiei ţării (în decembrie 1989 cca. 95% din populaţie îşi dorea înlăturarea lui Ceauşescu), începeau, în a doua jumătate a lunii decembrie 1989, proteste anticeauşiste şi, în ultimă instanţă, antitotalitare.

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (17-22 DECEMBRIE )

*Prin urmare, programul reformist experimentat de Gorbaciov a fost organic legat de realităţile şi tradiţiile comuniste. 2 În privinţa contextului internaţional vezi Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul Dominoului. Prăbuşirea Regimurilor Comuniste Europene. Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000; Constantin Sava, Constantin Monac, Adevăr despre Decembrie 1989. Conspiraţie-Diversiune-Revoluţie..., Bucureşti, edit. Forum, 1999, pp.9-40. Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din Decembrie 1989 percepută prin documentele vremii. Mărturii incendiare din arhivele militare, Bucureşti, Editura Axioma Edit, 2000.

7

O primă tentativă, eşuată însă, a fost făcută la Iaşi în 14 decembrie 1989. Curând, aveau să izbucnească alte proteste, mult mai puternice, şi, care- aproape peste noapte, în ciuda aparenţei de soliditate-, au dus la răsturnarea regimului.

Revolta se reaprinde, de astă dată cu o mult mai mare intensitate, în cealaltă parte a ţării, la graniţa de vest, în oraşul Timişoara, acolo unde, după mai multe zile de rezistenţă eroică, 16-20 decembrie 1989, Timişoara devine, la 20 decembrie, primul oraş liber al României, vechile autorităţi comuniste pierzând practic puterea decizională. Între timp, nemulţumirile creşteau în intesitate, astfel încât şi alte oraşe din judeţ se alătură protestatarilor, aşa cum s-a întâmplat la Lugoj, Jimbolia, Sînicolau Mare, Deta, Caransebeş, Reşiţa, care contestă la rândul lor vechea ordine politică.

Aproape concomitent şi alte oraşe din zona de vest a ţării se revoltă. În 21 decembrie, muncitorii de la principalele întreprinderi din Arad ies în stradă, solidarizându-se cu locuitorii Timişoarei, protestând faţă de dictatura ceauşistă şi cerând libertăţi democratice. Treptat, tulburările cuprind toate oraşele transilvănene: Târgu Mureş, Bistriţa, Miercurea Ciuc, Turda, Alba Iulia, Sibiu, Braşov.

O situaţie tensionată şi confuză se simţea şi la Bucureşti, un sentiment de îngrijorare crescândă devenea tot mai persistent, generat de incertitudine şi lipsa de informaţii, atmosferă întreţinută de zvonurile privind evenimentele de la Timişoara, dar şi de posturile de radio străine, mai ales, Europa Liberă, Vocea Americii, BBC*.

Ceauşescu, nerealizând adevărata amploarea a evenimentelor, sau, poate mult prea sigur pe capacitatea de a stăpâni situaţia, a hotărât să-şi respecte agenda politică, urmând să dea curs invitaţiei de a face o vizită oficială în Iran3 între 18 şi 20 decembrie 1989. Înainte, însă, de a părăsi ţara, el convoca pe 17 decembrie 1989, şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.. La şedinţă au participat: Elena Ceauşescu, Constantin Dăscălescu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Oprea, Lina Ciobanu, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Ana Mureşan, Ştefan Andrei, Silviu Curticeanu, Ludovic Fazekaş, Vasile Milea, Ioan Totu, Iosif Szasz, Constantin Olteanu, Ion Stoian, Ion Radu, Constantin Radu, Vasile Bărbulescu, iar, ca invitat special, Iulian Vlad4.

ION BUCUR

3Şi în timpul mişcărilor protestatare din noiembrie 1987 de la Braşov, Ceauşescu a întreprins o scurtă vizită în Egipt. Şi atunci, ca şi acum, voia să demonstreze trăinicia regimului pe care-l gestiona. *Transmiterea la posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii a unei înregistrări în care se auzeau focuri de armă şi o voce disperată care strigă: ,,Nu trageţi măi! Suntem români, români!”, a avut menirea de a irita şi mai mult populaţia Bucureştiului, în mod special. 4Arhivele Naţionale Istorice Centrale - în continuare A.N.I.C.- Fond CC al PCR – Cancelarie, Dosar.338/1989, fila 9. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, din ziua de 17 decembrie 1989, ff. 9-16. Text reconstituit din memorie în ziua de 04. 01 1990.

8

Subiectul central al şedinţei, cum era şi firesc, l-a constituit situaţia din Timişoara. Ceauşescu considera, cu acel prilej- de altfel această credinţă transformată în cele din urmă în obsesie, a avut-o până în ultimele clipe ale vieţii, că tulburările de la Timişoara au fost ,,organizate şi declanşate de cercurile revanşarde şi revizioniste şi de agenţi atât din răsărit cât şi din apus”. Scopul acestor manifestări, ţinea el să sublinieze, era lichidarea ,,independenţei şi integrităţii teritoriale a României”5.

În continuarea şedinţei, Ceauşescu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de modul în care au ripostat forţele de ordine la evenimentele de la Timişoara, de faptul că Armata şi trupele Ministerului de Interne nu au folosit armamentul de război. Pentru vina de a nu fi reprimat cu promptitudine şi cu maxim de eficienţă manifestările ostile de la Timişoara, Nicolae Ceauşescu nu ezită să acuze, atât Ministerul Apărării Naţionale, cât şi Ministerul de Interne, de ,,atitudine capitulardă, defetistă”6. ,,...Trebuia să trageţi! – le imputa secretarul general al partidului – Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau trebuia să trageţi în ei. În primul rând trebuia să trageţi la picioare”7. Aceeaşi poziţie intransigentă o adoptă şi Elena Ceauşescu, dar şi Silviu Curticeanu, şeful cancelariei Comitetului Central. ,,Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo”8, ţinea să întărească şi Elena Ceauşescu ordinele celui ce îi era soţ şi tovarăş.

La imputările aduse, fiecare dintre cei doi conducători ai forţelor militare au răspuns diferit. În timp ce Vasile Milea, ministrul forţelor armate îşi justifica poziţia prin faptul de a nu fi găsit în nici unul din regulamentele militare acoperirea juridică privind folosirea armatei în reprimarea propriului popor, Tudor Postelnicu îl asigura pe Ceauşescu de cea mai deplină loialitate, servilismul său luând forme groteşti. ,,Aveţi dreptate, tovarăşe secretar general. Eu am fost un activist devotat partidului şi indiferent ce va fi cu mine, chiar dacă n-am să mai fiu în această funcţie, voi rămâne acelaşi activist credincios şi voi duce la îndeplinire sarcinile pe care mi le veţi da”9.

În consecinţă, Ceauşescu a solicitat destituirea generalilor Vasile Milea, Iulian Vlad şi Tudor Postelnicu. A urmat apoi scena ,,demisiei”, aparent determinată de rugămintea unora dintre membrii Comitetului Politic Executiv (Gheorghe Rădulescu, Constantin Dăscălescu şi Manea Mănescu) ca măsura demiterii celor trei generali să fie amânată pentru a vedea cum vor evolua lucrurile, dar pe care Ceauşescu a perceput-o ca pe un afront. Vizibil iritat de acestă ,,opoziţie” sau, poate doar din calcul politic, dar, în mod sigur, nesincer, Nicolae Ceauşescu le cere celor prezenţi să-şi aleagă un alt secretar general şi mimează părăsirea încăperii şi abandonării conducerii partidului şi, implicit,

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (17-22 DECEMBRIE )

5 Ibidem, f. 10. 6Ibidem, f. 11. 7Ibidem. 8Ibidem, p.12. 9Ibidem, ff.12-13.

9

a conducerii statului. Speriaţi de întorsătura luată, simţindu-se abandonaţi, neajutoraţi şi în acelaşi timp incapabili de a reacţiona şi a gestiona criza, toţi cei prezenţi, cel puţin nu avem nici un fel de mărturie care să contrazică acestă afirmaţie, se vor năpusti pur şi simplu să-l oprescă din drum. Iată cum este relatată acestă scenă, din memorie, de stenografa de şedinţă: ,,...Curticeanu îl urmează ajungându-l, spunându-i: Nu aşa, tovarăşe secretar general. Eu niciodată n-am să vă părăsesc, voi rămâne totdeauna lângă dumneavoastră. În acest moment se ridică de pe scaun Constantin Dăscălescu care spune: Nu se poate, tovarăşe secretar general, noi nu asta am vrut. Nu se poate! În acest moment se ridică de pe scaun aproape întreg Comitetul Politic Executiv, creându-se un moment de derută. Ana Mureşan plângea. Elena Ceauşescu s-a dus spre el, convingându-l să revină pe scaunul său”10.

Am prezentat acest episod, întrucât el avea mari şanse de a împiedica vărsarea de sânge ce a urmat, dacă, în cadrul Comitetului Politic Executiv, Ceauşescu ar fi primit o ripostă hotărâtă, ce însemna de fapt debarcarea lui de la conducerea partidului şi a ţării. În schimb, prin această nouă dovadă de sprijin necondiţionat, el obţinea puteri depline pentru a folosi absolut toate mijloacele în vederea reprimării oricărei revolte.

În jurul orei 17.00, în aceeaşi zi, Nicolae Ceauşescu ţinea o teleconferinţă cu prim-secretarii Comitetelor Judeţene de Partid, comandanţi ai garnizoanelor reşedinţă de judeţ, la care participă membri şi membri supleanţi ai Comitetului Politic Executiv, Secretari ai C.C. al P.C.R.11.

Aşa cum s-a întâmplat şi la şedinţa desfăşurată cu câteva ore mai devreme, Ceauşescu punea tulburările de la Timişoara pe seama ,,agenţilor din străinătate” şi a ,,cercurilor antisocialiste şi din Est şi din Vest”12, a ,,...cercurilor reacţionare ... care s-au pus în serviciul diferitelor servicii străine, care acţionează pentru un dolar sau pentru o rublă împotriva propriului popor, împotriva independenţei ţării!” şi al căror principal scop era acele de a submina ,,socialismul în România, independenţa şi integritatea ţării”. ,,...Tot ceea ce se întâmplă în ţările socialiste în ultimul timp – completa Ceauşescu – este de fapt o acţiune de destabilizare, care are drept scop distrugerea socialismului! Este adevărată lovitură de stat, aşa-zisă paşnică! Antisocialistă! Şi aşa trebuie privită ca atare!”13.

Nicolae Ceauşescu rememoreză în cadrul teleconferinţei unul dintre momentele cruciale ale începuturilor conducerii sale – anul 1968, invazia Cehoslovaciei – cu siguranţă momentul de vârf al activităţii lui politice: ,,...acum, spunea el, situaţia este şi mai gravă şi trebuie să spunem clar întregului popor, întregului partid, şi să luăm toate

ION BUCUR

10 Ibidem, ff.14-15. 11 ANIC, Fond CC al PCR – Cancelarie, Dosar. 338/1989, ff. 17-21. 12 Ibidem, f.. 17(v). 13 Ibidem, f. 20(v).

10

măsurile pentru a putea răspunde oricărei încercări de amestec străin* în România, de destabilizare, de a abate poporul de pe calea dezvoltării socialiste!”14. De această dată, însă, apelul lui Ceauşescu nu a avut rezultatul scontat. Trecuse vremea când era considerat drept un reformator, un lider comunist naţional şi, care, în calitate de membru al Tratatului de la Varşovia, refuzase să participe la reprimarea ,,Primăverii de la Praga”.

La momentul 1989 el se găsea într-o poziţie de totală izolare în plan internaţional şi lipsit de sprijin intern. De această dată, Ceauşescu nu mai era decât cel mai reprezentativ leader al neostalinismului, cel care – după ce în urmă cu douăzeci de ani reprezentase spiritul independent al comunismului naţional-, acum reprezenta partea sa cea mai întunecată. Astfel, apelurile lui la sentimentele patriotice ale naţiuni, chemarea la unitate naţională, rememorarea momentului Primăverii de la Praga au rămas fără ecou. Ceea ce este mult mai grav, însă, este faptul că Nicolae Ceauşescu, ca toţi dictatorii, în paranoia lui, în lipsa totală de discernământ politic şi în identificarea sa cu regimul, era pe cale de a expune România unei situaţii cu urmării grave, ce putea degenera într-un război civil interetnic, într-o intervenţie din exterior, sau în orice alt scenariu extrem de păgubitor pentru România, doar pentru a-şi conserva puterea politică.

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (17-22 DECEMBRIE )

*La momentul actual al cercetării există informaţii plauzibile privind pregătirea unei agresiuni împotriva României ce avea ca principal scop o eventuală dezmembrare a României. Aplicaţii şi exerciţii militare se desfăşurau în jurul graniţelor ţării încă de la începutul lunii decembrie, serviciile secrete ale altor state în România îşi intensificaseră acţiunile, intrarea pe teritoriul ţării, sub diferite acoperiri, a unui număr mai mare de cetăţeni străini decât până atunci, etc. Începând cu a doua jumătate a anului 1989, asistăm la o acţiune concertată atât din Est, cât şi din Vest, ce viza îndepărtarea lui Ceauşescu şi a regimului său. Prezentăm, în mod aleatoriu şi două dintre documentele ce pot susţine acest punct de vedere: La 10. 10. 1989, preşedintele Franţei, François Mitterand, după încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strasbourg declara în mod public: ,,... problema unor provincii cum ar fi Silezia, Moravia, Prusia Orientală etc, trebuie să rămână intangibilă. În schimb nu trebuie să se omită problema divergenţelor între Ungaria şi România în problema Transilvaniei, sau problema Basarabiei... Franţa şi URSS, trebuie să-şi reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, aşa cum au făcut-o de secole”. Apud. Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din Decembrie 1989......... pp. 9-10. Într-un alt document, o notă din 8 decembrie 1989 transmisă de ataşatul militar român la Belgrad, în urma informaţiilor primite de la şeful Direcţiei Informaţii al armatei iugoslve, se consemna, printre altele, următoarele: ,,... conducerea ungară mai acţionează pentru internaţionalizarea problemei Transilvaniei, precum şi pentru izolarea politică şi economică...; simultan cu provocarea unor demonstraţii ale populaţiei de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţa cu ţara noastră, care să degenereze în conflict militar între cele două ţări, după care, apoi să ceară intervenţia unor ţări ale Tratului de la Varşovia, îndeosebi din partea URSS, cu scopul pentru aşa-zisa împăcare a părţilor;...scopul final urmărit de Ungaria este revendicarea Transilvaniei...”. Apud. Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din Decembrie 1989 ... pp. 19-20. Vezi şi Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989 - Studiu documentar, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Edit. Militară, Bucureşti, 1998, pp. 26-31. 14Ibidem, f. 20-21.

11

După ce în dimineaţa zilei de 18 decembrie i se raporta personal că situaţia intrase în normalitate la Timişoara15, Ceauşescu, respectându-şi programul, pleacă într-o vizită de trei zile în Iran*, lăsându-i la conducerea ţării pe Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu. Faptul că el a decis să efectueze vizita în Iran, într-o astfel situaţie, a dat naştere la tot felul de speculaţii. Printre altele, conform unor zvonuri, Ceauşescu ar fi luat cu el în Iran o mare cantitate de aur, pe care intenţiona să o folosească în scop personal, în cazul în care era obligat să părăsească ţara**, ori pentru a plăti o intervenţie militară teroristă arabă, sau iraniană. Indiferent care au fost raţiunile acestei vizite, ea poate fi considerată o mare greşeală politică. Absenţa sa din ţară într-un moment de o asemenea intensitate nu a făcut decât să slăbească regimul, să reducă forţa organelor de represiune şi, în acelaşi timp, să alimenteze speranţa unei eventuale abandonări a puterii. Revenirea în ţară, după aceste speranţe deşarte, a sporit dezămăgirea şi, în acelaşi timp, disperarea şi deznădejdea16. Referitor la acest episod, Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, avea să declare mai târziu: ,,...Nici un om, şef de stat normal, în asemenea situaţii cu toate asigurările date nu ar fi plecat din ţară...”17.

Probabil, însă, el dorea să arate că în ţară nu exista o stare explozivă, că avea control asupra situţiei şi, totodată, nu dorea să-şi piardă prestigiul internaţional şi aşa destul de serios şifonat. O întoarcere, nu cu mult în timp, la noiembrie 1987, ne face să credem că un astfel de scenariu pare plauzibil. Şi atunci, la mai puţin de o săptămână de la revolta muncitorilor din Braşov, Ceauşescu a efectuat o vizită în Egipt. Totuşi, pentru mai multă siguranţă, Nicolae Ceauşescu nu a mai fost însoţit, în vizita pe care urma să o efectueze, de către Elena Ceauşescu, încălcând astfel, practica de până atunci.

ION BUCUR

15 În noaptea de 17 spre 18 decembrie forţele represive au intervenit în forţă la Timişoara, provocând morţi şi răniţi din rândul protestatarilor. Sergiu Nicolascu, Lupta pentru putere: Decembrie 1989, Bucureşti, Edit. BIC ALL, 2005, pp. 113-114. *Se pare că vizita lui Ceauşescu în Iran avea în vedere încheierea unui acord extrem de favorabil în domeniul armamentului. Partea română urma să vândă Iranului 155 de tancuri T55 şi, posibil, un avion de luptă IAR 93, pentru suma de aproximativ 10 milioane de dolari bucata.Totodată, existau zvonuri care dădeau aproape ca sigură încheierea unui contract în baza căruia România ar fi urmat să repare şi să modernizeze tot echipamentul militar pe care Iranul îl achiziţionase prin Pactul de la Varşovia în timpul războiului iraniano-irakian din 1980-1988. De asemenea, România urma să construiască o bază navală şi să transforme o uzină de tractoare în una de construcţie a vehiculelor militare. În schimb, România urma să primească, anual, 130 000 de tone de petrol şi un miliard de metri cubi de gaze naturale. În total, se vorbea că Ceauşescu a semnat la Teheran contracte în valoare de două miliarde de dolari - Conform Peter Siani-Davies, Revoluţia Română din Decembrie 1989, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006. Pe lângă scopul pur economic, Ceauşescu ar fi dorit, conform unor informaţii nedovedite, obţinerea unui sprijin militar calificat pentru protecţia sa. ** La începutul anilor 90, probabil alimentate de astfel de zvonuri, au circulat informaţii de genul cărora cuplul Ceauşescu ar fi în viaţă, iar execuţia lor a fost o înscenare pentru a linişti acţiunile teroriste. 16 Peter Siani-Davies, op. cit., pp.105-106. 17 Citat din Declaraţia lui Iulian Vlad dată în faţa Comisiei Senatoriale, p. 34, în Raportul Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, p. 153.

12

Singura acţiune concretă întreprinsă a fost transmiterea indicativului ,,ABC-ANA”, ce avea în vedere luarea unor măsuri de rutină, care ar fi trebuit aplicate în perioada când şeful statului se afla în afara graniţelor ţării, printre care şi întărirea pazei şi apărării obiectivelor militare.

Unele măsuri de siguranţă încep, totuşi, să fie puse în practică. Astfel, în ziua de 17. 12. 1989, la orele 15.25, ministrul M.Ap.N. a ordonat alarma de luptă parţială pentru toate unităţile militare din Capitală, iar la ora 18.00 pentru toate unităţile din ţară, conform indicativului ,,Radu cel Frumos”, pentru ca, în dimineţa zilei următoare toate unităţile din garnizoana Bucureşti să fie atenţionate de a lua măsuri pentru intensificarea pregătirii de luptă. Trupele de securitate sunt şi ele puse în stare de alarmă, începând cu orele 19.30, în timp ce forţele organelor de Miliţie şi-au intensificat la rândul lor activitatea. În schimb, despre activitatea personalului Direcţiei Securităţii Statului (D.S.S.) se cunosc puţine date. Gărzile Patriotice sunt puse, de asemenea, în alertă.

La Timişoara, departe de a se fi liniştit tulburările, în urma intervenţiei trupelor de represiune, situaţia începe să se tensioneze din nou în cursul zilei de 18 decembrie 1989.

Evenimentele de la Timişoara continuau să-şi pună amprenta şi asupra Bucureştiului, acolo unde atmosfera se păsta încordată, apăsătoare şi confuză. Tensiunea era alimentată, totodată, şi de protestele oficiale venite din exterior, în totalitate ostile, de manifestările opiniei publice internaţionale, de rezervele reprezentanţilor puterilor străine la Bucureşti sau de corespondenţii străini acreditaţi în capitala României, toţi urmărind cu mare atenţie derularea Revoluţiei de la Timişoara, în special, şi din România, în general. Evenimentele din Timişoara şi situaţia din România încep să ocupe din ce în ce mai mult spaţiu şi în cadrul ştirilor, sau informaţiilor agenţiilor de presă şi posturilor de radio şi televiziune străine. În urma schimbărilor survenite în celelalte ţări din Europa Central- Răsăriteană, regimul politic de la Bucureşti rămâne total izolat şi, în acelaşi timp, blamat18.

În după amiaza zilei de 18 decembrie, la ora 15.00, la Ambasada Statelor Unite din Bucureşti, se întrunesc ambasadorii statelor membre ale N.A.T.O., care discută situaţia de la Timişoara. Pe acest fond de criză Ceauşescu, întors în după amiaza zilei de 20 decembrie din vizita efectuată în Iran, la ora 15.00, cu trei ore mai devreme decât era programat, instituie, în seara aceleiaşi zile, prin decret prezidenţial, starea de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş. După ce convoacă o nouă teleconferinţă cu conducerea de partid, rosteşte în seara aceleiaşi zile, un discurs sfidător, transmis la posturile de radio şi televiziune, în legătură cu evenimentele de la Timişoara19. Era pentru prima oară când se vorbea în mod oficial, în România, despre tulburările din acest oraş.

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (17-22 DECEMBRIE )

18 Pentru mai multe informaţii vezi, în special, E un început în tot sfârşitul, Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17-25 decembrie 1989. Societatea română de Radiodifuziune, Departamentul Secretariat General, Direcţia Patrimoniu, Secţia de Istorie Orală, Bucureşti, 1998. 19 ANIC, Fond. CC al PCR – Cancelarie, Dosar. 338/1989, f. 22-26. Vezi şi Scânteia, Anul LIX., Nr. 14 725, joi 21 decembrie 1989, p 1.

13

Şi din parcurgerea acestor documente reiese faptul că Ceauşescu pare, în continuare, total lipsit de simţul realităţii. În primul rând, el se confundă total cu partidul şi cu sistemul, are o percepţie totalmente eronată asupra realităţilor concrete, considerând că se bucură de susţinerea necondiţionată a imensei majorităţi a populaţiei ţării, iar nemulţumirile cvasigenerale sunt văzute ca acte izolate, huliganice şi iresponsabile. Principalii vinovaţi rămân aceleaşi ,,cercuri imperialiste, revanşarde şi iredentiste, precum şi serviciile secrete din străinătate”20. În altă ordine de idei, face apel la sentimenele patriotice ale cetăţenilor ţării, invocând pericolul extern ce viza destrămarea statului şi pierderea suveranităţii naţionale. Se invoca anul 1968, momentul său de apogeu, invazia Cehoslovaciei, şi pericolul în care se aflase România de a avea aceeaşi soartă, atunci când- sublinia fostul secretar general -, întreaga naţiune a făcut front comun pentru apărarea independenţei României în faţa unei eventuale invazii sovietice. În mod cert, unul dintre motivele ce l-au determinat să convoace pentru a doua zi, 21 decembrie, un mare mitig popular l-a constituit şi amintirea acelui moment istoric, moment de vârf al puterii sale politice.

Pentru a contracara situaţia, Nicolae Ceauşescu dispune ţinerea de adunări în toate instituţiile şi întreprinderile din ţară, în care să fie condamnate acţiunile de la Timişoara şi a se reafirma sprijinul faţă de regim.

Adunarea din 21 decembrie se dorea a fi, în acelaşi timp, o manifestare în sprijinul partidului, a lui Nicolae Ceauşescu personal. Totodată, se miza pe o reacţie internaţională favorabilă, datorită acuzaţiilor publice ce urmau a fi aduse Uniunii Sovietice şi altor state considerate răspunzătoare pentru situaţia de criză existentă. Considerat, mai apoi, unul dintre momentele de referinţă ale Revoluţiei Române, mitingul din Bucureşti a suscitat numeroase discuţii. Cu toate că organizarea unei manifestării de o asemenea amploare s-a dovedit a fi fost fatală pentru Ceauşescu şi pentru regimul său, conform Raportului Senatorial (Comisia Sergiu Nicolaescu-Secţiunea IV), ideea, în esenţă, a aparţinut însuşi dictatorului21. Elena Ceauşescu, după aceeaşi sursă, a îmbrăţişat ideea, la fel şi generalii Milea şi Vlad. De altfel, atunci când Ceauşescu a manifestat unele rezerve faţă de utilitatea unei astfel de manifestări, cei doi generali i-au dat asigurări liniştitoare22. În favoarea mitingului s-au pronunţat şi Ion Dincă, Manea Mănescu, Emil Bobu. Însă, prin consecinţele pe care le-a declanşat convocarea mitingului poate fi apreciată drept una dintre marile greşeli săvârşite de Ceauşescu în acele momente*.

Cu toate că fuseseră difuzate şi în Capitală înscrisuri şi manifeste cu un conţinut anticeauşist, dictatorul şi cei din jurul lui mai credeau, încă, că se bucură de popularitate

ION BUCUR

20 Ibidem. 21 Raportul Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989. Bucureşti-Secţiunea IV, pp.160-162. 22 Idem, pp. 161-162. * Există suspiciuni conform cărora convocarea mitingului ar fi fost una dintre piesele de bază ale planului diversionist în incitarea şi manipularea mulţimii.

14

şi autoritate nelimitată. Chiar cu o zi înainte de miting, pe 20 decembrie 1989, Emil Bobu, în numele Comitetului Municipal Bucureşti al P.C.R., transmitea o notă prin care se relata că în seara zilei de 19 decembrie 1989, orele 21.20, în staţia de tramvai Bd. Mărăşeşti, sect. 4, fuseseră depistate un număr de manifeste, având ,,un caracter duşmănos”. Prin aceeaşi notă se mai semnala că, tot în aceeşi seară, în jurul ori 21.00, lucrători ai Intreprinderii de Transport Bucureşti (I.T.B.), atenţionaseră, la rândul lor, despre existenţa într-un vagon de tramvai a unor manifeste cu ,,caracter ostil”23. În ambele situaţii, se menţiona în notă, manifestele au fost predate organelor de stat.

Aşadar, pe 21 decembrie, conform obiceiului, în Piaţa Palatului au fost aduşi un mare număr de ,,oameni ai muncii”, a căror mobilizare se făcuse în pripă, dar al căror principal rol era acela de a-şi exprima întrega lor ,,adeziune” la politica partidului şi, bine-înţeles, dragostea ,,neţărmurită faţă de iubitul conducător”. Şi, tot ca deobicei, participanţii purtau portretele Elenei şi ale lui Nicolae Ceauşescu, precum şi lozincile adecvate momentului, gen: ,,Condamnăm cu fermitate trădătorii şi vânzătorii de ţară!”; ,,Să înceteze manifestările şoviniste ale cercurilor străine!”; ,,România a ales/ Socialism, pace, progres!”; ,,Trăiască unitatea de nezdruncinat a întregului nostru popor în jurul partidului, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”; ,,Stima noastră şi mândria, Ceauşescu-România!”24. Adunarea a fost organizată de primarul general de atunci, Barbu Petrescu, care îndeplinea şi funcţia de prim-secretar al Capitalei.

În vederea asigurării bunei desfăşurări a mitingului, în dimineaţa de 21 decembrie au fost concentrate în perimetrul Pieţei 147 cadre de Miliţie echipate, în majoritate în militari, dar şi în civil, 300 ofiţeri de la Şcoala de Perfecţionare a Cadrelor de Miliţie din Bucureşti, aceştia toţi în civil. Comanda acestor forţe era asigurată de către gen. Geanu Bucurescu, locţiitor şef Direcţia Securităţi Statului, comandantul acţiunii, şi de către col. Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capitalei. Aceste efective au fost organizate în zece baraje şi o rezervă. Dispozitivul trupelor de securitate a fost constituit din opt plutoane a 24 de militari în termen, fiecare îmbarcaţi în autobuze şi dispuşi ca rezerve în opt puncte din jurul Pieţii Palatului.

În acelaşi timp, s-au format 4 rezerve de intervenţii, având valoarea unei companii de securitate (Securitate /Miliţie) dispuse astfel. Două în cazarma Băneasa, una în cazarma Roşu şi una în cazarma Măgurele. Căile de acces adiacente spre Piaţă au fost blocate de forţele de ordine, pentru a interzice pătrunderea unor eventuali intruşi, sau, părăsirea locului de adunare de către unii dintre manifestanţi. Au fost dispuse mijloace de transport de mare tonaj pentru blocarea anumitor străzi25.

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (17-22 DECEMBRIE )

23 ANIC, Fond CC al PCR - Secţia organizatorică, Dosar 58/1989, f.8. 24 Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989, în Context Internaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică; Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, p. 216. 25 Sergiu Nicolaescu, op. cit., pp. 118-119.

15

Mitingul a început la orele 12.00. Cu câteva ore mai devreme a avut loc o şedinţă operativă în sala mică din CC, prilej cu care Ceauşescu a informat că va anunţa acordarea unor indemnizaţii băneşti şi va denunţa acţiunile ,,huliganice” de la Timişoara şi amestecul străin. Tot atunci s-a realizat şi scenariul mitingului, respectiv, desemnarea celor cinci reprezentanţi ai muncitorilor ce urmau a lua cuvântul, după care urma discursul secretarului general.

În discursurile lor, cei cinci antevorbitori au acuzat elementele ,,huliganice” de la Timişoara (a fost una dintre obsesiile regimului de a nu da o conotaţie politică acţiunilor de protest şi de a le asimila celor de vandalizare de duzină) şi, în acelaşi timp, îşi anunţă sprijinul necondiţionat faţă de conducătorul ,,prea iubit” şi partid, hotărârea de a apăra independenţa şi suveranitatea României socialiste, de a îndeplini sarcinile hotărâte la Congresul al XIV-lea. Automatismele par să funcţioneze fără greş, întărindu-i lui Ceauşescu credinţa că stăpâneşte pe deplin situaţia.

La 12.30 a luat cuvântul Nicolae Ceauşescu, care, la rândul lui, acuza acţiunile de la Timişoara şi pe cele ale cercurilor revizioniste străine. Între timp, conform unor declaraţii, la barajele realizate de miliţie au apărut grupuri de persoane care solicitau să li se permită accesul în perimetrul mitingului, motivând că s-au pierdut de tovarăşii lor de muncă, iar la barajul de la hotelul Bucureşti se adunase un grup de circa 50 de persoane, care au început să cânte ,,Deşteaptă-te române”26.

În acestă atmosferă încordată, Ceauşescu este întrerupt, după doar 6 minute*, într-o atmosferă de uimire generală, de un zgomot, ce părea a fi ca de petardă, urmat de un hârâit asurzitor, provenit după câte se pare de la instalaţia de sonorizare. La scurt timp s-a creat o stare de confuzie şi de teamă generală, iar ordinea nu a mai putut fi restabilită în totalitate, chiar dacă Ceauşescu, după câteva minute de întrerupere, şi-a putut relua cuvântarea. Imaginea, însă, cu un Ceauşescu, extrem de uimit şi derutat, îmbătrânit dar, în aceleşi timp neajutorat, rămâne pe retina milioanelor de români, prezenţi în Piaţă sau în faţa televizoarelor, nemaipunând la socoteală faptul că imaginile au fost preluate şi transmise în afara ţării.

Indiferent care ar fi fost cauza, zgomotul a produs panică în mulţimea deja tensionată de zvonuri şi incertitudini.

Deşi Ceauşescu a reuşit, după câteva minute de întrerupere, şă-şi reia discursul, promiţând creşteri salariale, pensii mărite, majorarea alocaţiei pentru copii, sporirea ajutoarelor sociale, îmbunătăţirea condiţiilor de trai, nimeni nu l-a mai auzit sau urmărit.

La încheierea mitingului, Nicolae Ceauşescu nu a mai aşteptat obişnuitele urale şi ovaţii. A părăsit în cel mai scurt timp balconul, iar Piaţa Palatului a fost evacuată cu mare repeziciune. Impactul asupra lui Ceauşescu a fost extrem de puternic. Pentru el,

ION BUCUR

26 Raportul Comisiei Senatoriale.....p. 164. * La cel de-al XIV-lea Congres al partidului ţinuse un discurs de cinci ore şi jumătate, întrerupt de 128 de ori datorită aplauzelor, scandărilor, uralelor, ovaţiilor, etc.

16

acel Balcon şi acea Piaţă constituiseră ani de-a rândul un simbol al puterii sale absolute, de necontestat. Gestul unora dintre manifestanţi de a-l huidui, pur şi simplu l-a paralizat şi l-a pus în situaţia de a nu mai avea, practic, nici un fel de reacţie.

Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu nu a reuşit nici acum, în al noulea ceas, să descifreze adevăratul sens al tulburărilor ce începeau să cuprindă întrega ţară, că era un vot de blam dat de întrega societate românească şi, nu era doar rodul unui complot din exterior şi a unor elemente marginale din interior.

Spargerea mitingului din Piaţa Palatului avea să fie intens mediatizată în plan internaţional. Din acest moment, Ceauşescu nu a mai părăsit Comitetul Central al Partidului Comunist deci, implicit, perimetrul Pieţii Palatului, până la fuga sa cu elicopterul de a doua zi.

În privinţa sursei tulburărilor, aceasta nu a fost stabilită nici până acum cu precizie. Nu se cunoaşte dacă zgomotul de petardă, extrem de puternic, ar fi fost cauzat accidental, sau dacă a fost produs printr-un act deliberat. Unii au susţinut că totul a pornit de la o petardă din piaţă, dar la fel de bine putea fi şi o sursă întâmplătoare. În privinţa hârâitului asurzitor au existat, de asemenea, mai multe supoziţii - scurtcircuitarea megafoanelor, bruiaj amplificat la maximum prin difuzoare, lansarea unor mesaje subliminale27. De asemenea, nu se cunoaşte autorul sau autorii acestei sau acestor diversiunii. Suspiciunile planează atât asupra Securităţii sau a altor elemente interne, cât şi asupra unor elemente subversive venite din exterior.

Simultan, sau poate imediat, s-au auzit şi proteste ale unor persoane sau grupuri de persoane, captate cu claritate de către microfoane. Şi despre provenienţa acestor informaţii există mai multe versiuni. Unii analişti vorbesc de câteva grupuri de tineri muncitori de la Turbomecanica, care au început să scandeze: ,,Timişoara” şi ,,Jos Ceauşescu”, huiduindu-l în acelaşi timp pe dictator şi provocând spaima celorlalţi participanţi la miting care, temându-se de intervenţia forţelor de represiune, au fugit, producând învălmăşeală şi dezordine28. Altă interpretare consideră că a fost vorba de câţiva oameni disparaţi care au început, individual, să-l huiduie pe Ceauşescu, protestul lor spontan fiind propagat de megafoanele aflate în apropiere.

Alţi analişti consideră că cei care au generat dezordinile şi ar fi provocat autodizolvarea mitingului ar fi fost înşişi securiştii, îmbrăcaţi în civil sau deghizaţi în muncitori cu steaguri, doar aşa se explică de ce protestatarii respectivi nu au fost arestaţi, ci au reuşit să fugă, producând învălmăşeală şi spargerea mitingului. Există voci care pun incidentele pe seama studenţilor, infiltraţi printre manifestanţi, pentru a boicota mitingul, sau grupurilor de revoluţionari veniţi de la Timişoara. Zgomotul de nesuportat, echivalent cu cel produs de formaţii de avioane, elicoptere sau tancuri, a fost produs de o sursă de bruiaj amplificată la maximum29. Dar, după afirmaţiile unor participanţi la

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (17-22 DECEMBRIE )

27 Vezi în acest sens Raportul Comisiei Senatoriale...; Peter Siani-Davies, Revoluţia Română din Decembrie 1989, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006. 28 Peter Siani-Davies, Op. cit, p. 126. 29 Sergiu Nicolaescu, op. cit. p.123.

17

manifestaţie, panica produsă nu s-a datorat atât zgomotului, ci existenţei unei senzaţii fizice de spaimă, atât de puternică, încât lăsa impresia unei treceri în inconştient, în timp ce în urechi răsuna un uruit insuportabil. Unii specialişti au conchis că astfel de senzaţii se datorează emiterii la intensitate crescută a unor unde de joasă frecvenţă30. Indiferent cine ar fi provocat spargerea mitingului, fie că au fost forţe interne sau externe, ori şi una şi cealaltă, scopul a fost atins – discreditarea lui Ceauşescu, demitizarea personalităţii lui, crearea imaginii omului înspăimântat. Faptul că mitingul a fost transmis la televizor şi că era urmărit de o ţară întreagă, le-a demonstrat românilor că poziţia politică a lui Ceauşescu devenise vulnerabilă şi că, în sfârşit, a sosit momentul unei revolte la nivelul întregii ţări.

Ca o concluzie, mitingul de la Bucureşti, din 21 decembrie 1989, a fost important pentru că a adunat laolaltă o mare masă de oameni care, altfel, nu ar fi avut prilejul să se afle în acelaşi loc şi nu ar fi avut prilejul şi nici curajul să protesteze.

Aşadar, transformarea revoluţiei provinciale în revoluţie naţională a început în Piaţa Palatului din Bucureşti, viitoare Piaţă a Revoluţiei, sub forma unei ,,bătălii acustice”31.

În continuare, primele reacţii ale protestatarilor au fost moderate. Ei nu s-au manifestat violent asupra instituţiei reprezentate de clădirea Comitetului Central, a forţelor de ordine sau a altor instituţii ale puterii, ceea ce îi face pe unii analişti ai fenomenului să conchidă că, în acestă fază a revoltei, impulsul vindicativ al masei nu era îndreptat împotriva partidului, ci împotriva şefului său, asupra celui care concentrase în mâinile sale puterea în mod discreţionar32.

Ceauşescu, contestat de această dată în mod direct, refuză în continuare şi cu încăpăţânare să acepte realitatea. Totul îi pare ireal şi fără logică, el, ,,cel mai iubit fiu al poporului” şi mult adulatul, să aibă cea mai mică contestare. Vinovaţii, desigur, nu puteau fi decât din exterior, care au drept scop destabilizarea regimului politic din România, distrugerea socialismului a integrităţii şi independenţei statului român. Este adevărat, nu pot fi scoase din ecuaţie, în totalitate, şi astfel de intenţii din partea unor puteri străine. Există anumite dovezi în acest sens şi anumite date care conduc spre astfel de supoziţii. Asupra acestor aspecte, de altfel, vom reveni. Nu a înţeles, însă, că principala contestare venea din interior, din partea muncitorilor, a intelectualilor, a tinerilor, bătrânilor, femeilor, în ultimă instanţă a membrilor de partid pe care el îi considera trup şi suflet ataşaţi idealurilor socialismului şi comunismului. Probabil că în aceasta a constat drama lui şi aduce o explicţie în plus desfăşurării violente a Revoluţiei Române, credinţa oarbă, mesianică, fără margini, că este urmat de întregul popor, că doar el poate să-i aducă fericirea. Rupt total de realitate, identificându-se în totalitate cu sistemul şi, cu mintea încremenită în proiectul său stalinist, este dispus la orice risc, inclusiv un război total împotriva oricui, sau la un război civil. În teleconferinţa33 ce a

ION BUCUR

30 Raportul Comisiei Senatoriale..., p.168. Vezi şi Sergiu Nicolaescu, op. cit. p.124. 31 Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Iaşi, Edit. Polirom, p. 294. 32 Ibidem, p. 295. 33 Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit., pp. 71-76.

18

urmat evenimentelor din Piaţa Palatului, desfăşurată la orele 18.00, Nicolae Ceauşescu insistă asupra acestor aspecte. La teleconferinţă au participat: Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Silviu Curticeanu, Vasile Bărbulescu, Ion Radu, Vasile Milea, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad şi alţii34.

Vinovaţi, aşa cum spuneam, nu puteau fi decât ,,agenturile străine”, cum el însuşi le numea, care manevrează prin intermediul ,,agenturii” şi a elementelor reacţionare din interior. Antitodotul, pe care el îl vedea, nu putea fi decât lichidarea acestor acţiuni conjugate, ,,în cel mai scurt timp” printr-o ripostă hotărâtă, energică, a membrilor de partid, a tuturor şi, în special, a muncitorilor.

Din parcurgerea stenogramei teleconferinţei reiese că nici la acel moment nu realiza gravitatea situaţiei. Cerea, nici mai mult nici mai puţin, decât o mobilizare toatală a membrilor de partid, constituirea grupelor patriotice sau detaşamentelor de luptă şi de apărare, cum le numea în altă parte – din nou amintirea anului 1968 îl obseda – în toate întreprinderile, instituţiile. ,,…Nu trebuie să existe secţie sau întreprindere în care să nu se fi constituit aceste grupe”35. Nu bănuia că cei care vor ieşi în număr mare în dimineaţa următoare în stradă şi aveau să-l răstoarne de la putere urmau să fie tocmai muncitorii.

Cu referire la membrii de partid, Ceauşescu ţinea să sublinieze; ,,…Acum se verifică calitatea de membru de partid. Cei care nu vor acţiona în apărarea socialismului, a independenţei şi suveranităţii nu pot să mai rămână membri ai partidului. Trebuie să discutăm cu toată hotărârea problema aceasta. Partidul este un partid de luptă, revoluţionar şi acum toţi trebuie să ne apărăm ţara, să apărăm socialismul. Aceasta este chemarea pentru toţi comuniştii, pentru toţi oamenii muncii”36

Singura cale întervăzută în această situţie nu putea fi, evident, după a lui părere, decât lupta. Lupta trebuie să fie hotărâtă, iar, dacă era nevoie, urmau să fie utilizate ,,toate mijloacele”. Dar, mai întâi, sublinia el în mod special, era nevoie, să se discute ,,foarte larg şi deschis” cu acei ,,oameni ai muncii”, care pentru ,,un pumn de dolari sau de altă valută, pentru promisiuni şi câteodată pentru o ţuică”, au intrat sub influenţa nefastă a elementelor reacţionare, ,,agenţi ai ţărilor străine”37. Prin urmare, Ceauşescu cerea să se acţioneze cu mare atenţie pentru a se asigura ordinea, ,,trebuie să nimicim această conspiraţie, să asigurăm liniştea şi ordinea, dezvoltarea socialismului, independenţa şi integritatea României. Nu avem dreptul să facem nimic care ar putea să pună în pericol integritatea şi construcţia socialistă a ţării noastre. Trebuie să spunem clar şi să chemăm întregul popor la acestă luptă”. Din acel moment, mai ţinea el să atenţioneze, întreaga ţară se află într-o situaţie ,,mai mult decât starea de necesitate”38.

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (17-22 DECEMBRIE )

34 Ibidem, p.71. 35 Ibidem, p. 72. 36 Ibidem, p. 73 37 Ibidem, p. 74. 38 Ibidem.

19

După cum se observă, o altă obsesie a lui Nicolae Ceauşescu era aceea legată de legătura indisolubilă dintre menţinerea independenţei, integrităţii statului şi supravieţuirea socialismului, sigur şi persoana sa.

La sfârşitul teleconferinţei a urmat o discuţie cu cei menţionaţi în stenogramă, în care Ceauşescu a imputat responsabililor din armată, interne, securitate, pompieri că nu-şi sincronizează acţiunile, iar urmările sunt grave. ,,…Este inadmisibil – spune el – ca de 4 sau 5 ore să nu fi fost lichidat grupul acesta de aici, de la Universitate, care trebuia de mult lichidat”. În consecinţă, îşi anunţă colaboratorii că se instituia comanda unică, pe care o prelua în mod nemijlocit39.

Poate că, dacă Bucureştiului nu s-ar fi revoltat, soarta Timişoarei şi a României ar fi fost alta. Aceasta, în cazul în care puterile din exterior nu ar fi hotărât, totuşi, să-l răstoarne pe Ceauşescu dar, în acest caz imprevizibilul, sau calculul politic, ar fi hotărât soarta ţării.

Dacă, iniţial, forţele de protecţie ale mitingului au fost relativ reduse, după incidentele produse, numărul lor a crescut considerabil.

Forţele de represiune ce au acţionat în Bucureşti au fost alcătuite dintr-un amalgam de trupe ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Trupelor de Securitate, elevi ai Şcolii Militare de Ofiţeri Băneasa, scutieri USLA40.

Într-o primă fază, la scurt timp după incidentele petrecute, forţe ale Ministerului de Interne şi ale Securităţii primesc ordin să blocheze Piaţa Palatului, principalul obiectiv prin însăşi prezenţa secretarului general al partidului şi, în acelaşi timp, şef al statului şi comandat suprem al Armatei Române, să nu permită pătrunderea către sediul CC al PCR. Ulterior, în clădirea Comitetului Central fusese depozitată o mare cantitate de armament. Conform aprecierii generalului Iulian Vlad ,,… În data de 21-22.12 acest sediu avea în el atâta armament şi muniţie încât cred că o lună ar fi putut să reziste…tot perimetrul acesteia era înconjurat de o brigadă a trupelor de securitate şi ştiţi ce valoare are o brigadă cu armament cu tot. Erau sute de ofiţeri şi subofiţeri cu armament inclusiv luptători USLA…”41. Aceste trupe erau dispuse între fostul Hotel Negoiu, intrarea 13 Decembrie, intrarea Bd. Bălcescu, intr. Str. Oneşti, Ateneul Român, str. Ştirbey Vodă, pe lângă magazinul Adam. După ora 14.00, în Piaţa Palatului şi în alte zone din centrul Capitalei se instalează şi trupe aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, inclusiv tancuri şi T.A.B.-uri. La nivel de comandă se constituie un comandament al Capitalei, format din ministrul Apărării Naţionale, ministrul de interne, şeful D.S.S., şeful Securităţii municipiului Bucureşti, şeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice. Comandantul acţiunii din Piaţa Palatului era gen. Geanu Bucurescu.

ION BUCUR

39 Ibidem, p. 76. 40 Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere...., p. 125. 41 Din declaraţia lui Iulian Vlad în Raportul Comisiei Senatoriale... p.169.

20

După ce adunarea s-a transformat într-un protest, participanţii la miting se regrupează în trei grupuri importante ce au ocupat zona Pieţii Universităţii – CCA, parcul Cişmigiu, Piaţa Romană, Piaţa Unirii. Iniţial, delimitarea dintre aceste zone nu era foarte strictă. În acest perimetru, precum şi pe căile de acces spre C.C. al P.C.R., au acţionat grupuri de manifestanţi ce au blocat circulaţia, au strigat lozinci anticeauşiste şi chemau locuitorii Capitalei la acţiune. Numărul manifestanţilor în intervalul imediat următor disoluţiei mitingului a variat între 100 şi 70042. Marea majoritate a celor care s-au aflat în acele ore de început în zona Pieţii Universităţii erau tineri bărbaţi până în 40 de ani, puţine femei, foarte puţini bătrâni. Printre manifestanţi se găseau şi copii43.

Până spre orele 17.00-18.00 între protestatari şi forţele de represiune s-a purtat mai mult un război psihologic de hărţuire reciprocă. În continuare, însă, odată cu lăsarea serii şi, la adăpostul întunericului, între forţele de represiune şi contestari s-au produs incidente violente. Conform datelor oficiale (Procuratura Militară Bucureşti), în urma violenţelor din 21 decembrie 1989 s-au înregistrat 49 decese, 463 persoane rănite, 698 persoane au fost reţinute44, iar până în dimineaţa zilei de 22 decembrie au fost arestate de către organele de represiune 1.245 de persoane din care 670 au fost conduse direct la penitenciarul Jilava. Au mai fost reţinute şi alte persoane, fără însă a fi luate în evidenţă45. Măsurile de reprimare a manifestanţilor din Piaţa Universităţii, locul cel mai fierbinte al acţiunilor revoluţionare, au fost conduse de către Ion Dincă, cel care, în calitatea lui de trimis special al lui Ceauşescu şi secretar al C.C., coordona represaliile, de generalii Milea, Postelnicu şi Vlad46.

Unul dintre cele mai importante momente ale luptei revoluţionare a fost momentul baricadei de la hotelul Intercontinental. Conform lui Dan Iosif, una dintre figurile emblematice ale Revoluţiei Române şi unul dintre conducătorii grupului de rezistenţă de la baricada ridicată în seara de 21 decembrie 1989, baricada a început să se ridice începând cu ora 17.0047, alte surse indică orele 18.00 – 19.00, folosindu-se scaune şi mese de la restaurantele din apropiere, (Pescarul şi Dunărea), coşuri şi pubele de gunoi, containere dar, şi câteva camioane de mare tonaj. În cele din urmă s-a reuşit ridicarea unei baricade de cca. 3 metri înălţime considerată destul de solidă48. Baricada

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (17-22 DECEMBRIE )

42 Interviu acordat de Pantelimon Sorin, participant activ la Revoluţie, lui Mitran Răducu Gabriel, masterand la Facultatea de Istorie la data de 21. 06. 2006, p. 4. 43 Ibidem. 44 Raportul Comisiei Senatoriale.....p. 173. Cifra celor morţi prin împuşcare şi, deci, susceptibile de a fi victime ale revoluţiei, la Inter – Piaţa Universităţii a fost de 39 de persoane, alte 9 persoane au decedat ca urmare a unor accidente. 45 Ibidem, p. 180. 46Din stenograma audierii generalului Ion Hortopan, fostul comandant al trupelor de uscat din acel timp, dată la 18 octombrie 1993 în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, f. 18. 47 Alex Mihai Stoenescu, Interviuri despre revoluţie, Bucureşti, Edit. RAO, pp.184-190.

21

în sine nu a reprezentat un obstacol serios pentru forţele de ordine. De altfel, ea avea să fie pur şi simplu spulberată de intervenţia în forţă a două tancuri. Mult mai importantă a fost crearea în rândul manifestanţilor a unui sentiment de solidaritate, de coeziune, de apartenenţă la aceeaşi cauză.

În intervalul de timp situat undeva între orele 13.00 şi miezul nopţii de 21 spre 22 decembrie 1989, se afirmă în spaţiul Universităţii şi primii lideri ai revoltei de la Bucureşti. Pe lângă Dan Iosif, menţionat deja, este vorba de Dumitru Dincă, Romeo Raicu, etc.

Represiunea insurgenţilor s-a făcut odată cu lăsarea întunericului, iar în jurul orelor 23.30, în urma intervenţii blindatelor a fost spulberată şi baricada de la Intercontinental. A fost timpul în care s-au făcut cele mai multe victime şi s-au produs cele mai multe arestări. În aceeaşi noapte au fost acţiuni de împrăştiere şi a altor grupuri de manifestanţi din centrul capitalei. Către ora 01.00 acţiunile de împrăştiere a manifestanţilor din Bucureşti se consideră a fi fost încheiate49.

Noaptea de 21 spre 22 decembrie a fost considerată un succes pentru forţele de ordine, manifestaţia fiind, în general, împrăştiată.

Numai că în zorii zilei de 22 decembrie pe platformele industriale ale capitalei se constituiau coloane de muncitori, care au pornit spre centrul oraşului. Obiectivul final trebuia să fie Piaţa Palatului. Principalele grupuri aparţineau platformelor industriale 23 August, Militari, Griviţa, Berceni şi Pipera.

Intrările în Piaţa Palatului erau păzite, începând cu zorii zilei de militari în uniformă de război. Totuşi, mulţimea s-a deplasat spre Piaţa Palatului, fără a întâmpina rezistenţa forţelor de ordine, care încep să se retragă, pregătindu-se să ia cu asalt clădirea Comitetului Central. Sperând încă în redresarea situaţiei, Nicolae Ceauşescu a ieşit din nou în balcon, în jurul orelor 11.30, cu o portavoce, încercând să se adreseze mulţimii (circa 70.000- 80.000 persoane) din Piaţă. Nu a reuşit să vorbească, întrucât a fost întâmpinat cu huiduieli, fluierături, iar mulţi au aruncat în el cu diferite obiecte.

În jurul orei 12.00 o parte dintre manifestanţii aflaţi în Piaţa Palatului (între timp începuseră să ocupe şi să controleze şi o parte a instituţiilor publice) pătrund în sediul Comitetului Central.

Complet derutat, abandonat de structurile instituţionalizate ale statului comunist, fostul dictator părăseşte, într-un elicopter, Comitetul Central, simbolul totalitarismului comunist, la ora 12.06 minute.

Zecile de mii de oameni, aflaţi în Piaţa Palatului, au privit cu o enormă bucurie elicopterul ce şi-a luat zborul de pe clădirea Comitetului Central şi care, la acel moment, transporta cuplul dictatorial spre o destinaţie încă necunoscută.

ION BUCUR

48 Ibidem. 49 Sergiu Nicolaescu, Cartea revoluţiei. Decembrie 89. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Edit. Ion Cristoiu, 2000, p. 128.

22

EVENIMENTELEDIN22-26DECEMBRIE1989ÎNBUCUREŞTI

(SUCCESULREVOLUŢIEIROMÂNE)

MihailM.ANDREESCU

Revoluţia Română din decembrie 1989 – care s-a desfăşurat în mod violent, producând un număr mare de victime1 -, a fost percepută ulterior de participanţii şi exegeţii

SERGIU NICOLAESCU, Un senator acuză, Editura PRO, Bucureşti, 1996, pp. 198-204, prezintă o amplă radiografie a morţilor şi răniţilor în revoluţie, în ţară şi la Bucureşti, până la 22 decembrie şi după 22 decembrie 1989. Astfel, numai în Bucureşti s-au înregistrat 543 de morţi şi 1879 de răniţi. Dintre aceştia, 50 de morţi s-au înregistrat până la 22 decembrie şi 493 după aceea; 604 răniţi- până în 22 decembrie şi 1275 după aceea. La nivel de ţară s-au înregistrat 1104 morţi, din care 162 până la 22 decembrie şi 942 după aceea. Din cei 3352 de răniţi, 1107 au fost până la 22 decembrie şi 2245 ulterior; CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2000, pp. 218-226; Idem, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2001, pp. 460-467, menţionează cifrele de 1104 morţi şi 3321 răniţi. Dintre aceştia 224 morţi şi 633 răniţi au fost din rândurile armatei române, numai în Bucureşti înregistrându-se 114 morţi, dar nu se precizează câţi dintre ei au murit înainte de 22 decembrie şi câţi după aceea; DAN VOINEA, Sinteza parchetelor militare despre revoluţie şi dosarele revoluţiei în lucru, pp. 118-119, în “Întrebări cu şi fără răspuns. Decembrie 1989”, volum îngrijit de Iosif Costinaş, Memorialul Revoluţiei, Bucureşti, 2001, pp. 118-126, scrie următoarele: “Vă rog să-mi permiteţi să vă prezint o situaţie statistică a ceea ce vă spun. Deci, dacă la numărul morţilor avem total persoane decedate, înregistrate până în prezent – 18-19 decembrie 1999, când s-a ţinut Simpozionul la Timişoara (n.n., Mihail M. Andreescu) -, 1104, din acestea, până la 22 decembrie au fost ucise 162 persoane, dar după această dată 942, deci, de opt ori mai mult. Pentru Bucureşti, de exemplu, avem 543 de persoane ucise, din care 48 până la 22 decembrie 1989 şi 447 de omoruri după această dată. Numărul răniţilor a fost în tottal de 3352, cei înregistraţi, pentru că numărul lor se pare că este mult mai mare, foarte multe persoane rănite nu au mai mers la spitale din teamă că vor fi ucise şi mulţi nu au mai fost înregistraţi oficial la spital. Numărul răniţilor, oficial, este de 3352. Până în 22 decembrie au fost rănite 1107, iar după această dată 2245 de persoane”; VALERIAN STAN, Armata română în revoluţia din decembrie 1989 – nevoia de adevăr, pp. 195-196, în “O enigmă care împlineşte şapte ani. Timişoara 1989-1996”, (Comunicări prezentate la simpozionul cu acelaşi titlu, 18-19 decembrie 1996), vol. îngrijit de Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 193-199, oferă următoarele date: “În Revoluţia din decembrie 1989 au murit, potrivit documentului Parchetului Militar, 1104 persoane, din care 162 până la 22 decembrie (la momentul părăsirii de către soţii Ceauşescu a sediului Comitetului Central al partidului) şi 942 după această dată. Din

23

acesteia în diverse feluri2. Sergiu Nicolaescu, de pildă, lansează într-o carte ideea unei “revoluţii personale”3, pentru ca în altă parte să analizeze câteva din aprecierile unor analişti în legătură cu revoluţia: “Revoluţie sau lovitură de stat. Revoluţie furată sau confiscată”4. Istoricul german Annely Ute Gabannyi a introdus termenul de “lovitură de stat revoluţionară”, având două componente: “o răscoală populară şi o lovitură de stat”5. Câţiva ani mai târziu acelaşi storic scria: “... se poate spune că ceea ce a demarat în România în decembrie 1989 a fost o lovitură de stat revoluţionară precedată de o revoltă a populaţiei din diferite oraşe ale ţării pe care arhitecţii loviturii de stat o provocaseră pentru ca, mai apoi, să o folosească pentru promovarea obiectivelor lor specifice”, concluzionând că revoluţia nu se terminase în România6. Un alt istoric străin, Dennis Deletant, constata în urmă cu peste un deceniu: “În perioada Crăciunului 1989, mass media din România şi din Vest interpretau înlăturarea lui Ceauşescu ca pe “o revoluţie a poporului”, lăudând pe bună dreptate rolul predominant al tinerilor. Cu o lună mai târziu, mulţi români deveniseră deja deziluzionaţi, plângându-se amar că revoluţia “a fost furată”7. Reiterând teza confiscării revoluţiei, acelaşi autor va afirma ulterior că “imboldul principal al revoluţiei din 1989 a fost explozia populară care a avut loc întâi la Timişoara, apoi la Bucureşti şi s-a extins în toată ţara. Trenul revoluţiei a pornit din Timişoara şi, când a ajuns la Bucureşti, alţii care se aflau în gară s-au urcat repede în tren şi l-au deturnat”8.

MIHAIL M. ANDREESCU

cei 942 de morţi de după 22 decembrie, 260 s-au înregistrat în rândurile personalului armatei. În aceleaşi evenimente au fost rănite 3352 de persoane: 1107 până la 22 decembrie, iar 2245(dintre care 545 aparţinând armatei) după 22 decembrie. Conform datelor de anchetă, s-a stabilit că un număr de 333 de morţi şi 648 răniţi sunt urmarea acţiunilor personalului armatei, personalul Ministerului de Interne provocând 63 de decese şi 46 de răniri”. Apar unele neconcordanţe între datele oferite de Sergiu Nicolaescu, Dan Voinea şi Valerian Stan, de o parte şi Constantin Sava şi Constantin Monac pe de alta. Ultimii dau cifre mai mici pentru pierderile armatei şi nu arată victimele făcute efectiv de către armată în rândurile ei şi ale civililor. De partea lui Constantin Sava şi Constantin Monac se află şi lucrarea colectivă: Armata română în revoluţia din decembrie 1989. Studiu documentar, ed. a 2-a revăzută şi completată, coordonator general(r) Costache Codrescu, Editura militară, Bucureşti, 1998, pp. 462-474, probabil din dorinţa de a disculpa acţiunile armatei în revoluţie. 2 ROMULUS CRISTEA, Revoluţia 1989, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2006, p. 5. 3 SERGIU NICOLAESCU, Revoluţia. Începutul adevărului. Un raport personal, Editura Topaz, Bucureşti, 1995, p. 9. 4 Idem, Un senator acuză, pp. 104-106. 5 ANNELY UTE GABANNYI, Revoluţiile europene ale anului 1989. Încercare de analiză tipologică, p. 47, în “O enigmă care împlineşte şapte ani”, pp. 45-51. 6 Idem, Revoluţia română – o revoluţie neterminată ?, p. 40, în “Întrebări cu şi fără răspuns”, pp. 34-41. 7 DENNIS DELETANT, Câteva consideraţii despre neelucidarea revoluţiei din decembrie 1989, pp. 37-38, în “O enigmă care împlineşte şapte ani”, pp. 37-44. 8 Idem, Fragmente ale unui adevăr. Televiziunea, BBC şi Revoluţia Română, pp. 42-43, în “Întrebări cu şi fără răspuns”, pp. 42-51

24

Teza “lovituriidestat” a fost susţinută cu obstinenţă de unul dintre exegeţii Revoluţiei române. Într-un , volum de peste 800 de pagini autorul în cauză încearcă să fundamenteze teza “loviturii de stat”, analizând şi interpretând principalele momente din decembrie 1989, precum şi anumite gesturi şi afirmaţii ale participanţilor de frunte9. În susţinerea aceleeaşi teze, autorul în cauză a realizat şi un volum de mărturii-interviu, aşa cum recunoaşte el însuşi10. Despre “revoluţia furată” sau deturnarea sensului acesteia, s-a pronunţat imediat după 1989 unul dintre fruntaşii revoluţiei, care va ajunge să scrie: “Dar curând, poate prea curând, românii, europenii, toţi acei oameni care au trăit cele mai înălţătoare clipe de solidaritate umană, aveau să cunoască o cruntă dezamăgire, o mare decepţie... Toţi şi-au dat seama că au fost înşelaţi de nişte oameni setoşi de putere, care au confiscat Revoluţia Română, deturnându-i sensurile şi orientările ...”11. Un alt revoluţionar de marcă, într-o lucrare cu caracter memorialistic şi de analiză, afirma: “Revoluţia română a fost efectiv o erupţie socială cu un puternic caracter popular şi naţional. Ea a atins rapid o fază explozivă, în câteva zile la Timişoara şi în câteva ore la Bucureşti, extinzându-se în aproape toate centrele importante ale ţării. Noi n-am avut privilegiul unei ‘revoluţii de catifea’. Datorită regimului ceauşist rigid şi inflexibil, care blocase, în ultimii ani orice tendinţă şi intenţie reformatoare în plan politic şi social, noi n-am putut ieşi din chingile dictaturii pe o cale lipsită de violenţă. La noi istoria a trebuit să-şi facă drum printr-o revoluţie dramatică, ce a făcut ca alături de semnul biruinţei să stea şi semnul de doliu pentru martirii ce au făcut posibilă această izbândă”12. Aşadar, Revoluţia Română a fost “oerupţiesocială”, cu un puternic caracter social şi naţional. Acelaşi autor, analizând cauzele şi caracterul Revoluţiei Române, scria: “Revoluţia Română nu a fost punctul culminant al unor acumulări treptate în direcţia schimbării, ci punctul critic în care ne-a adus tocmai absenţa schimbărilor, imobilismul unui sistem opresiv”13. Au existat şi unii autori care, scriind despre revoluţie şi cauzele ei, din dorinţa de a “produce noutăţi” în materie, au incriminat şi diabolizat la maximum regimul ceauşist, preluând teze şi idei ale unor autori străini, cum ar fi aceea că regimul Ceauşescu a avut un caracter “neo-sultanistic”, adică “o formă extremă a regimului patrimonialist”, comparându-l cu regimurile: Duvalier (Haiti), Marcos (Filipine), Trujillo (Republica Dominicană), Bokassa (Republica Africa Centrală) şi Kim Il-Sung (Coreea de Nord). Alţii, sub lozinca “pluralismului de idei”, după ce pun în acelaşi plan o multitudine de teze politizate şi politizante, se declară partizanii uneia sau ai alteia, adoptând punctele de vedere ale unor analişti străini, necunoscători ai situaţiei din România, care politizează

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE)

9 ALEX MIHAI STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România. IV/2. “Revoluţia din decembrie 1989” - o tragedie românească, Editura RAO, Bucureşti, 2005. 10 Idem, Interviuri despre revoluţie, Editura RAO, Bucureşti, 2006, pp 7-8. 11 DUMITRU MAZILU, De la totalitarism la libertate. Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara mea, I, Editura Cozia & Co. Iordache & Armbruster, Bucureşti, 1991, p. 5. 12 ION ILIESCU, Revoluţia Română, Editura Presa Naţională, Bucureşti, 2001, pp. 19-20. 13 Ibidem, p. 21.

25

problema Revoluţiei Române14. Asemenea atitudini dovedesc ori o necunoaştere şi neînţelegere a situaţiei politice din România înainte şi după 1989, ca să nu mai vorbim de neînţelegerea problemelor social-economice şi culturale, fie rea voinţă şi servilism politic. Ceea ce surprinde în discuţiile despre revoluţie este faptul că analizând situaţia dinainte de 1989 şi din cursul acestui an, România în ansamblu şi regimul de la Bucureşti au cunoscut o campanie intensă de denigrare şi diabolizare15, campanie care, sub diverse forme, a continuat după Revoluţie. Oameni care au luptat de aceeaşi parte a baricadei, care au fost “înfrăţiţi în focul luptelor”, după cum ei înşişi recunoşteau la un moment dat, au ajuns ulterior să susţină puncte de vedere şi teze contrarii în raport cu proprii camarazi de revoluţie, unii negând chiar ideea de revoluţie16. Încercând o sistematizare a problemelor legate de Revoluţia Română şi caracterul ei, un participant la Revoluţie, analist şi specialist juridic, opina pe bună dreptate: “Mişcarea populară din decembrie 1989, consacrată în conştiinţa publică prin denumirea de Revoluţia Română din 1989, a primit din partea unor istorici sau specialişti în alte domenii ale ştiinţelor socio-umane trei tipuri de calificare şi anume: Revoluţie; lovitură de stat; lovitură de stat însoţită de un proces revoluţionar. Această controversă este deschisă iar dezbaterea şi clarificările continuă”17. Apare, aşadar, o nouă denumire a Revoluţiei, aceea de “mişcare populară”.Cu ocazia unei discuţii purtate la o “Masă rotundă”, organizată de Institutul Revoluţiei la Parlamentul României, în 27 martie 2007, vorbeam de “orizonturideaşteptare” ale populaţiei, apărute încă de la începutul anilor ‘80, care s-au năruit odată cu Congresul al XIV-lea şi “au făcut ca revoluţia din decembrie să izbucnească într-un mod violent18.

MIHAIL M. ANDREESCU

14 ADRIAN POP, Căderea regimurilor dictatoriale: cazul românesc, p. 35, în “O enigmă care împlineşte şapte ani”, pp. 31-36; BOGDAN MURGESCU, Alternative istoriografice cu privire la Revoluţia Română din Decembrie 1989, în “Caietele Revoluţiei”, nr. 1(3)/2006, pp. 49-53. 15 IOAN SCURTU, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Editura enciclopedică şi Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006, pp. 80-84. 16 ROMULUS CRISTEA, Revoluţia 1989, passim; SERGIU NICOLAESCU, Un senator acuză, p. 105, care scrie următoarele despre un anume revoluţionar: “Câtă rea intenţie sau prostie trebuie să zacă într-o persoană care pretinde că el a avut o altă revoluţie decât a altora. Ca şi când o revoluţie poate fi făcută şi poate aparţine unui singur individ. Acelaşi om care susţine că el a avut o revoluţie şi noi alta, a fost până în mai 1990 mâna dreaptă a preşedintelui, pentru ca mai apoi, forţat de un grup de studenţi să strige: “Jos Iliescu!”. A încercat în continuare să devină mentorul ţiganilor şi nereuşind, şi-a găsit vocaţia în monarhism ..., după revoluţie a fost vicepreşedinte al CPUN, numit de Ion Iliescu, director şi regizor de teatru, regizor la Operă, Teatru de păpuşi, prevăd că îşi va face o revenire în politică, singura care poate da satisfacţie unui carierist căruia ambiţia îi depăşeşte capacitatea. Din incultură unii se mai plâng de “revoluţia furată” sau “revoluţia confiscată” ...”. 17 MARIAN ENACHE, Răspunderi juridice şi legalitate în Revoluţia Română din Decembrie 1989, p. 176, în “Clio 1989”, an II (2006), nr. 1-2, pp. 176-183. 18 Revoluţia din Decembrie 1989 şi Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România. Masă rotundă, pp. 12-13, în “Caietele Revoluţiei”, nr. 2(9)/2007, pp. 7-48.

26

Faţă de punctele de vedere extrem de diverse privind Revoluţia Română din Decembrie 1989 şi din dorinţa de a lămuri unele aspecte ale acesteia, ne propunem în studiul de faţă să analizăm evenimentele din 22-26 decembrie 1989 în Bucureşti şi semnificaţia unor acţiuni şi momente din timpul Revoluţiei, pe etape, astfel: 22decembrie–oziplinădeincertitudinişineprevăzut De la “Proclamaţia” Forumului Cetăţenesc la “Declaraţia” ConsiliuluiFrontuluiSalvăriiNaţionale; 22-25decembrie-“Războiulciudat”? ProcesulşiexecuţiaCeauşeştilorauavutefectulscontat? Revenireala“normalitate”-26-31decembrie-,sauînlocdeconcluzii

1.22decembrie1989–oziplinădeincertitudinişineprevăzut–

Evenimentele din 22 decembrie, de la Bucureşti, reprezintă urmarea firească a celor din 21 iar acestea au fost generate de cele petrecute la Timişoara, începând din 16 decembrie. În cursul acestor evenimente un element surprinzător şi nefiresc, prin ipostază şi consecinţe, îl reprezintă Armata care, până la fuga cuplului Ceauşescu din sediul fostului Comitet Central, a fost împotriva manifestanţilor din Bucureşti şi din ţară. Dacă prezenţa forţelor de ordine şi represiune – trupe de miliţie şi securitate în uniformă şi civil - era normală în acele momente19, chiar dacă Securitatease delimitase ori începuse să se delimiteze deja de regimul Ceauşescu20, surprinde prezenţa, ca forţe de

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE)

19CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989, percepută prin documente, p. 271. Potrivit mărturiei generalului Iulian Vlad, după încheierea mitingului din 21 decembrie în Piaţa Palatului şi în jurul Comitetului Central existau trupe de securitate de valoarea unei brigăzi, dispuse astfel: “între hotel Negoiu, intrarea în str. 13 Decembrie, intrarea în Bd. Bălcescu, intrarea în str. Oneşti, Ateneul Român, str. Ştirbei Vodă, pe lângă magazinul Adam. Acestea erau forţe în afara celor aduse de ministrul Apărării Naţionale, care erau considerabil mai mari. Mai erau miliţia şi securitatea Capitalei, care aveau responsabilităţile lor, iar direcţia de securitate şi gardă asigura perimetrul apropiat, adică sediul CC, intrările în sediu şi zona clădirii”. 20 SERGIU NICOLAESCU, Începutul adevărului, pp. 40-41, unde afirmă: “Avem unele declaraţii potrivit cărora cei din conducerea Securităţii ar fi ţinut în luna noiembrie 1989 o şedinţă, cu toţi şefii Securităţii din judeţe, în care li s-a atras atenţia asupra faptului că Securitatea nu trebuie să se implice direct în acţiuni de stradă, mulţumindu-se doar cu munca de informaţii. Este evident că unii şefi din D.S.S. erau convinşi că eliminarea lui Ceauşescu era eminentă, dar nu au avut curajul să se implice”. CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989 percepută prin documente, pp. 248-249. În depoziţia sa generalul Iulian Vlad susţine că încă din 17 decembrie a dat ordin ca trupele de securitate să nu tragă şi să nu se implice decât în activităţi informative.

27

represiune, a “gărzilorpatriotice” şi a unităţilor militare înarmate, atât la Timişoara21, cât mai ales la Bucureşti22. Numărul militarilor trimişi împotriva demonstranţilor, în perioada 16-22 decembrie orele 10.45, a fost apreciat la câteva mii în toată ţara23. Este la fel de surprinzător faptul că într-o lucrare menită să lămurească rolul armatei în revoluţie, cu privire la evenimentele din perioada 21.12 orele 12.00 – 22.12 orele 7.00 în Bucureşti, nu se arată clar ce operaţiuni a întreprins armata şi în baza căror ordine, ci se spune că ea a executat doar o serie de manevre cu tehnica de luptă fără a provoca victime, acestea fiind puse pe seama altor factori24. Potrivit afirmaţiilor oficiale ale reprezentanţilor Armatei, aceasta s-ar fi aflat pe străzile Capitalei “silită” şi cam la “întâmplare”, acelaşi lucru petrecându-se şi la Timişoara, ori în alte părţi. Vinovaţi de toate relele nu au fost decât Nicolae Ceauşescu şi unii membri ai Comitetului Politic Executiv, care au dat nişte ordine scelerate pe care comandanţii militari au fost siliţi să le execute25. Ce s-a întâmplat la Bucureşti, începând din 21.12 la prânz şi până pe 22.12 în jurul orelor 10.00, seamănă, din multe privinţe, cu un teatru tragi-comic al absurdului şi, dacă nu ar fi fost numărul morţilor şi al răniţilor, tirurile de arme automate şi mitraliere, zgomotul maşinilor de luptă, strigătele manifestanţilor, afluirea coloanelor de muncitori - conduse de artişti, regizori, gazetari, scriitori etc. - către sediul C.C. al P.C.R. în dimineaţa zilei de 22, unităţile militare înarmate până în dinţi, dar total dezorientate, alte unităţi militare aflate în derută şi lipsite de armament, haosul general de pe străzi şi în instituţii, miliţieni şi securişti abandonându-şi armamentul şi uniformele, urmele de sânge de la Piaţa Universităţii şi de la metrou, ai fi fost tentat să crezi – ca martor ocular la evenimente – că asişti la turnarea unui film bazat pe un scenariu absurd. Toate aceste

MIHAIL M. ANDREESCU

21VALERIAN STAN, Armata română în revoluţia din decembrie 1989, p. 197, acuză comandanţii de implicarea Armatei în evenimente: “Comandanţii armatei, cei mai importanţi comandanţi militari – generalii Milea, Guşe, Ceauşescu, Stănculescu şi ceilalţi – ştiau însă că alarma pe care o dădea Comandantul Suprem era falsă [...]. Generalii au consimţit, aşadar, să-şi dezinformeze trupele şi să le implice în represiuni”. 22CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, pp. 146-150. În centrul Capitalei, din 21.12 orele 12.00 şi până în 22.12. orele 07.00 au acţionat 2500 militari, 8 autocamioane, 55 T.A.B.-uri şi 14 tancuri. 23REMUS MACOVEI, Represiunea armată în decembrie 1989, pp. 33-34, în “Caietele Revoluţiei”, nr. 3 (10)/2007, pp. 33-37, scrie:”Mii de militari, uzitând de armament uşor de infanterie, dar şi de mitraliere de pe “tancuri şi TAB-uri – împreună cu forţele aparţinând trupelor de securitate, grăniceri, miliţie şi gărzilor patriotice – vor desfăşura acţiuni de apărare a unor obiective politico-administrative, de interzicere a accesului demonstranţilor spre aceste obiective, dar şi acţiuni ofensive pentru împrăştierea grupurilor de manifestanţi sau pentru recuperarea tehnicii de luptă capturate de grupurile violente. În urma confruntărilor s-au înregistrat 162 de morţi şi 1101 răniţi. Participarea armatei la represiune va înceta la 22 decembrie ora 10.45, când militarii din garnizoana Bucureşti primesc ordin de la generalul Victor Athanasie Stănculescu să se desprindă din mulţime şi să se retragă în cazărmi. Se încheie astfel una din paginile cele mai ruşinoase din istoria armatei române”. 24Armata română în revoluţia din decembrie 1989, pp. 112, 115-119. 25 Ibidem, pp. 55-78.

28

scene, multe de groază şi oroare, capătă cu totul alt sens când este vorba de victime şi în faţa mărturiilor acuzatoare venite chiar din partea militarilor26. Evenimentele care au loc în Bucureşti în dimineaţa zilei de 22 decembrie par şi ele lipsite de logică. După ce demonstranţii fuseseră alungaţi din Piaţa Universităţii şi armata se regrupase, ei reveniseră în Piaţă. În timp ce coloanele de manifestanţi de pe platformele industriale se apropiau de centrul Capitalei, Ceauşescu cerea imperativ generalului Milea să dea ordin de deschidere a focului şi de împrăştiere a manifestanţilor27. Dar generalul Milea, marcat de cele petrecute în timpul nopţii, când dăduse dovadă de inconsecvenţă28, temându-se de Ceauşescu şi de faptul că va fi înlocuit cu generalul Stănculescu29, s-a sinucis, fiind declarat trădător de către Ceauşescu30. La orele 9.45 a avut loc ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv, prilej cu care s-a observat că

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

26REMUS MACOVEI, Represiunea armată, pp. 35-36, face incriminări nominale ale unor generali. “Următorii generali au primit, emis şi transmis ordine privind executarea represiunii şi au aprobat marilor unităţi şi unităţi- lor din subordine să participe efectiv la astfel de acţiuni: gen. Guşă Ştefan, şef al Marelui Stat Major; gen. Victor Athanasie Stănculescu, prim-adjunct al Ministrului Apărării Naţionale; gen. Mihai Chiţac, comandant al Coman damentului Trupelor Chimice; gen. Iosif Rus, comandant al Comandamentului Aviaţiei Militare; gen. Mocanu Mircea, comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului; gen. Ion Hortopan, comandant al Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor; contraamiral Constantin Iordache, înlocuitorul comandantului Co- mandamentului Marinei Militare; viceamiral Ştefan Dinu, şeful Direcţiei Informaţii a Armatei; gen. Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I; gen. Ion Dândăreanu, comandantul Armatei a 2-a; gen. Dumitru Roşu, coman- dantul Armatei a 3-a; gen. Iulian Topliceanu, comandantul Armatei a 4-a; gen. Gheorghe Logofătu, comandantul Academiei Militare. Unii generali s-au implicat personal în executarea acţiunilor represive: gen. Mihai Chiţac la Catedrala din Timişoara, în ziua de 18 decembrie; gen. Vasile Milea şi gen. Ion Hortopan, la distrugerea “baricadei” de la Intercontinental, în ziua de 21 decembrie 1989; gen. Gheorghe Logofătu a instalat un grup de ofiţeri-elevi din Academia Militară la intersecţia străzii Răzoare pentru a împiedica deplasarea demonstranţilor spre centrul Capitalei, în ziua de 22 decembrie”. Acuzaţiile sunt cu atât mai grave cu cât vin din partea unui ofiţer activ în acele momente, comandantul unui regiment mecanizat. 27 ALESANDRU DUŢU, Revoluţia din decembrie 1989. Cronologie, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006, pp. 183-184 28 CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, pp. 156-157. 29SERGIU NICOLAESCU, Începutul adevărului, pp. 41-42. Citându-l pe Ioan Coman, autorul scrie: “În ziua de 21 dimineaţa, întregul aparat de opresiune se afla în stradă. Armata era în stare de alarmă. Telefonic, Ceauşescu anunţă la Timişoara ca Victor Stănculescu să se prezinte la Bucureşti, pentru a-l înlocui pe generalul Milea. (Declaraţia lui Ion Coman)”. În lucrarea: Un senator acuză, pp. 81-82, Sergiu Nicolaescu revine asupra acestui mo- ment: “După-amiază – este vorba de 21 decembrie (n.n.,M.A.) -, Victor Stănculescu cere generalului Milea să-i permită să vină la Bucureşti. Acesta îi răspunde “... rămâi acolo...”. În seara zilei de 21.12, Ceauşescu, în convor-birea telefonică cu Ion Coman, era nemulţumit de activitatea ministrului Milea şi îi comunică lui Ion Coman că vrea să-l pună ministru pe Victor Stănculescu. Ion Coman îl înştiinţează de acest lucru pe Victor Stănculescu, care, în jurul orelor 02.00 (22.12.1989), va pleca spre Bucureşti. Totuşi V. Stănculescu mai are o convorbire şi cu gen. Milea care îi aprobă venirea la Bucureşti. Ştia generalul Milea că va fi schimbat cu V. Stănculescu?”. Este singurul autor care oferă asemenea informaţii privind înlocuirea lui Milea încă din ziua de 21 decembrie. 30 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 185; Armata română în revoluţia din decembrie 1989, pp. 128-129

29

“Ceauşescu nu mai era stăpân pe situaţie”31. Între timp, trupele care controlau Piaţa Palatului şi păzeau sediul Comitetului Central nu au mai opus rezistenţă şi coloanele de manifestanţi au pătruns în piaţă32. În disperare de cauză, Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon încercând să obţină sprijinul maselor, dar apariţia sa a provocat furia manifestanţilor, dictatorul retrăgându-se speriat şi dezorientat33. La orele 10.45 generalul Victor Stănculescu a ordonat unităţilor militare din Bucureşti, ca şi celor venite din provincie, să se retragă în cazărmi34 dar, în timp ce coloanele de autocamioane militare, transportoare blindate şi tancuri se îndreptau spre cazărmi, demonstranţii au cerut militarilor să vină cu ei la televiziune spunându-le: “Dacă nu veniţi cu noi, tot ce am realizat noi până acum poate fi pierdut”35. Este vorba despre aceiaşi demonstranţi şi aceiaşi soldaţi care, cu numai câteva ore mai devreme, se înfruntaseră în Piaţa Universităţii şi în împrejurimile C.C.-ului şi care acum se aflau de aceeaşi parte a baricadei. În disperare de cauză, Nicolae Ceauşescu a emis un decret de instituire a stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării, preluând comanda tuturor structurilor militare. În intervalul 11.02-11.41 decretul va fi prezentat la televiziune de trei ori, cu unele mici modificări36. Accesul manifestanţilor în Piaţa Palatului,

MIHAIL M. ANDREESCU

31 IOAN SCURTU, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, pp. 228-229. 32 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 185. 33 CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Adevăr despre decembrie 1989. Conspiraţie. Diversiune. Revoluţie..., Editura Forum, Bucureşti, 1999, p. 103, scriu despre faptul că Ceauşescu a fost huiduit de mulţime. 34 Ibidem. Autorii afirmă că la acea oră Victor Stănculescu nu se întorsese de la Timişoara, afirmaţie eronată, infirmată chiar de general. 35 Ziarul Armata poporului, din 17.01.1990. 36 XXX, Revoluţia română în direct, I, vol. Îngrijit de Mihai Tatulici, Televiziunea Română, Bucureşti, 1990, p. 11 şi 19-20. Este prezentat programul zilei de 22 şi textul Decretului, cu următorul conţinut: “Decret prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării. Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi distrugere a unor bunuri obşteşti, în temeiul art. 75, pct. 14 din Cons- tituţia Republicii Socialiste România, preşedintele Republicii Socialiste România decretează: Art. 1. Se instituie starea de necesitate pe întreg teritoriul ţării. Toate unităţile armatei, ministerul de interne şi formaţiunile gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă. Art. 2. Pe timpul stării de necesitate se interzic orice întruniri publice precum şi circulaţia în grupuri mai mari de 5 persoane. Se interzice circulaţia pe timpul nopţii începând cu ora 23.00, cu excepţia persoanelor care lucrează în schimburi de noapte. Art. 3. Toate unităţile socialiste sunt obligate să ia măsuri imediate de desfăşurare normală a proceselor de producţie pentru paza bunurilor obşteşti şi pentru respectarea strictă a ordinii, disciplinei şi a programelor de lucru. Art. 4. Consiliile populare municipale, orăşeneşti şi comunale sunt obligate să asigure respectarea strictă a ordinii publice, paza bunurilor şi proprietatea socialistă de stat şi cooperatistă, aprovizionarea în condiţii bune a populaţiei, desfăşurarea normală a trans- porturilor, organizarea şi desfăşurarea în bune condiţii a întregii activităţi economice şi sociale. Art. 5. Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale. Decretul este semnat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România. În Bucureşti şi în întreaga ţară muncitorii să apere tot ceea ce s-a realizat, suveranitatea şi independenţa ţării. Informăm că ministrul forţelor armate a acţionat ca trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi dându-şi seama că este descoperit s-a sinucis. Facem apel către toţi care-şi iubesc ţara şi poporul să acţioneze cu cea mai mare fermitate împotriva oricărui trădător. Toate zvonurile şi minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii de ţară şi cu cercurile imperialiste de

30

apoi şi în sediul Comitetului Central devenise liber în jurul orelor 12.00. Trupele de securitate au abandonat armamentul şi s-au retras, clădirea fiind invadată de mulţime37. La sugestia lui Victor Stănculescu şi cu sprijinul acestuia, Nicolae şi Elena Ceauşescu hotărăsc să părăsească sediul C.C. cu elicopterul, de pe terasa clădirii. La orele 12.06 cuplul Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu vor scăpa de furia mulţimii fugind cu elicopterul38. Acest moment a marcat prăbuşirea regimului socialist-totalitar39. Din momentul fugii soţilor Ceauşescu, toate structurile “legal-constituite” până atunci se destramă, inclusiv la comanda Armatei. Fiecare dintre adjuncţii ministrului Apărării Naţionale – generalii Victor Stănculescu, Ilie Ceauşescu şi Ştefan Guşă – procedează diferit, fără o coordonare a acţiunilor sau a ordinelor emise. Generalul Ilie Ceauşescu, aflat la comanda Ministerului Apărării Naţionale în ziua de 22.12. va solicita la orele 10.30 o întâlnire cu ataşaţii militari sovietic şi chinez, la sediul M.Ap.N., pentru orele 12.00 respectiv 13.00. Până la primirea delegaţiilor, generalul Ilie Ceauşescu a redactat un ordin privind retragerea militarilor în cazărmi şi a primit două telefoane importante40. S-a produs doar întâlnirea cu ataşatul militar sovietic G. A. Mihailov, întreruptă de mai multe ori din cauza chemării la telefon a lui Ilie Ceauşescu. Deşi era la curent cu fuga fratelui său, nu va comunica ştirea ataşatului militar sovietic şi nu va lua nici o măsură privind armata ori siguranţa proprie41. Pe la orele 13.00-13.10 generalul Victor Stănculescu a sosit la sediul M.Ap.N. Aici a ordonat reţinerea generalului Ilie Ceauşescu şi a emis celebrele note telefonice nr.38 şi 39, la orele 13.30, prin care ordona tuturor militarilor să se retragă în cazărmi şi comandanţii să se pună în slujba conducătorilor locali ai revoluţiei42. Generalul Ştefan Guşă, după ce aflase de moartea ministrului

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

trădătorul Milea, care a organizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat fals în legătură cu situaţia din ţară. Apelăm la clasa muncitoare, ţărănime şi intelectualitate, la întregul popor, de a acţiona cu înaltă răspundere pentru a întări ordinea şi liniştea. Să facem totul pentru a apăra suveranitatea, independenţa şi integritatea României socialiste”. 37 CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, pp. 160-161. 38 Armata română în revoluţia din decembrie 1989, pp. 113-114. Despre fuga lui Ceauşescu şi despre rolul jucat de Victor Stănculescu vezi pe larg interviul acordat de acesta în ziarul Ziua, din 3 şi 5 iulie 1997. 39 IOAN SCURTU, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, p. 234. 40 Viceamiral(r) ŞTEFAN DINU, Direcţia Informaţii Militare în Revoluţia din Decembrie 1989, p. 34-35, în “Caietele Revoluţiei”, nr. 1(8)/2007, pp. 29-35. 41 CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, p. 161. Ibidem. Iată cuprinsul celor două note telefonice transmise la orele 13.39 de Victor Stănculescu. Nota telefonică nr. 38. “Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comitetelor jude ţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”. Nota telefonică nr. 39. “Se vor executa numai ordinele primite de la Ministrul Apărării Naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderolă tricoloră”. A doua notă telefonică pare să anticipeze cele ce vor urma peste câteva ore, adică deschiderea focului de persoane neidentificate, cu tot ce a însemnat aceasta.

31

Milea, a plecat cu un avion spre Capitală pentru a prelua conducerea ministerului şi a Armatei43. Deruta în rândurile fostului regim este evidentă, ca şi confuzia creată în rândurile opozanţilor. Membrii Comitetului Politic Executiv, care nu plecaseră cu Ceauşescu, părăsesc sediul Comitetului Central şi se pun la adăpost, iar alţi activişti se pun în slujba Revoluţiei, pactizând cu revoluţionarii şi oferindu-şi serviciile, inclusiv în alcătuirea noilor structuri de putere. Majoritatea unităţilor militare sunt în cazărmi sau în curs de retragere. Până la plecarea lui Ceauşescu pierderile fuseseră de 126 de morţi şi 1107 răniţi44. După orele 12.00 în Capitală se afirmă tot mai mult “revoluţionarii” care sunt prezenţi în şi în jurul unor instituţii. Pe la 12.30, din balconul fostului sediu al Comitetului Central, Petre Roman se adresa mulţimii cu apelativul “Compatrioţi!”, care amintea de Revoluţia Franceză45. Împreună cu Mihai Montanu şi cu generalul Voinea el va încerca să alcătuiască un guvern şi va redacta şi oproclamaţie care va fi citită mai târziu la televiziune46. Pe la orele 13.00 este anunţată întregii ţări fuga lui Ceauşescu prin intermediul actorului Ion Caramitru şi a poetului Mircea Dinescu47. După această oră emisiunea va continua fără întrerupere şi pe ecran se vor perinda sumedenie de personaje şi personalităţi, implicate în revoluţie sau căutând să profite de ea. Până pe la 18.30, când în Piaţa Palatului se va deschide focul, se crease “unviddeputere” care se încerca să fie umplut pe diferite căi48. În ce priveşte revoluţionarii, după cum s-a spus deja, înconjuraseră principalele clădiri şi instituţii ale ţării şi Capitalei şi, de la balconul fostului sediu al Comitetului Central şi de la Televiziune aveau posibilitatea de a-şi prezenta propunerile şi doleanţele49.

MIHAIL M. ANDREESCU

43 SERGIU NICOLAESCU, Un senator acuză, p. 84, consideră că generalul Stănculescu era îndreptăţit să preia funcţia de ministru al apărării. 44 Idem, Începutul adevărului, p. 48. 45 ALEX MIHAI STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, p. 397. 46 Ibidem, pp. 430-431, care dă şi textul “Declaraţiei”, ca fiind din partea organizaţiei numită “Frontul Unităţii Poporului”. Declaraţia poporului. “Compatrioţi, fraţilor! Astăzi, 22 decembrie 1989, prin unitatea poporului şi cu sprijinul direct al armatei noastre naţionale, dictatorul Ceauşescu a fost înlăturat. În acest moment, poporul, alături de armată, cere ca puterea politică să fie preluată de instituţii democratice alese de poporul liber. În numele populaţiei Bucureştiului, care în aceste clipe manifestează în Piaţa Palatului şi deţine controlul asupra clădirii Comitetului Central, facem apel întregului popor să menţină calmul şi ordinea publică pentru a permite organizarea vieţii libere şi democratice”. 47 CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, p. 87, pun anunţul fugii lui Ceauşescu la ora 12.59; ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 194, plasează momentul între orele 12.55-13.25; Revoluţia română în direct, I, pp. 20-21, îl fixează între orele 13.00-14.00. 48 SERGIU NICOLAESCU, Începutul adevărului, pp. 48-49. 49 Revoluţia română în direct, I, pp. 20-130. Sunt prezentate, fără a se specifica ora, toate persoanele, personajele şi personalităţile care au apărut la televiziune în ziua de 22.12, în intervalul 12.30-24.00; ALESANDRU DUŢU, Cronologia, pp. 194-228, face şi el o prezentare generală a evenimentelor din Bucureşti şi din ţară din după-amiaza zilei de 22.12.1989, cu enumerarea cronologică a celor care s-au aflat în sediul Comitetului Central.

32

Evenimentele petrecute între orele 10.00-16.00, în care au fost implicaţi mai mulţi comandanţi militari importanţi, l-au determinat pe un exeget al Revoluţiei să afirme că în acest interval armata a procedat la o lovitură de stat împotriva lui Ceauşescu50. Afirmaţia nu se susţine, după părerea noastră, fie şi pentru faptul că în Capitală se creaseră mai multe centre de comandă ale armatei, cu consecinţe dintre cele mai tragice, dovedite ulterior. Astfel, generalul Stănculescu se afla la Ministerul Apărării Naţionale, generalii Ştefan Guşă şi Iulian Vlad la sediul Comitetului Central51 iar alţi generali şi ofiţeri la televiziune, dând ordine în direct52. În tot acest timp, după cum relatează Sergiu Nicolaescu, numeroşi activişti şi foşti nomenclaturişti ai Comitetului Central au venit la fostul sediu al acestuia pentru a-şi oferi serviciile şi “să-şi împartă noile funcţii în stat, după ce toată noaptea şi în dimineaţa zilei de 22.12. stătuseră ascunşi la domicilii”53. În ce-l priveşte pe Sergiu Nicolaescu, în jurul orelor 12.30-13.00, fiind prezent la televiziune, face apel la încetarea lucrului, cheamă locuitorii Capitalei la Televiziune şi cere armatei să nu mai tragă în conaţionali, pentru ca ulterior să afirme: “Dintr-un ordin foarte înţelept... armata s-a retras... Ministerul de Interne s-a retras... nu se mai trage în mulţime”54. În schimb, apelul generalului Militaru către comandanţii armatei, miliţiei şi securităţii sugera că încă se mai desfăşurau lupte cu demonstranţii şi încă mai erau victime55, ceea ce ne face să ne întrebăm în ce măsură acest apel presupune o necunoaştere

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

50 ALEX MIHAI STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, pp. 381-424, face o prezentare confuză a evenimentelor, omiţând unele în favoarea altora şi nerespectând cronologia lor şi nu introduce în ecuaţie rolul ofiţerilor reactivaţi, gen Nicolae Militaru şi alţii. 51 SERGIU NICOLAESCU, Începutul adevărului, p. 49. 52 Revoluţia română în direct, I, pp. 80-130. Sunt cuprinase aici, pe lângă alte evenimente şi relatări, fragmente de ordine şi ordine transmise în direct, vizând acţiuni împotriva “teroriştilor” şi ale aşa-ziselor operaţiuni ale securiştilor. 53 SERGIU NICOLAESCU, Începutul adevărului, pp. 49-50. 54 Revoluţia română în direct, I, p. 26. 55Ibidem, pp. 38-39. Redăm integral apelul către armată, interne şi securitate. “Nu puteam să stau deoparte, în asemenea momente şi după această crimă, care s-a săvârşit în Republica Socialistă România. Îmi pare rău, nespus de rău, că în această crimă a fost atrasă şi armata română. Dacă se adevereşte faptul că armata română a tras în popor, înseamnă că ... va fi rău. Şi pentru armată. În ansamblul ei, şi pentru fiecare comandant de subunitate şi militar în termen care a executat un asemenea ordin. După informaţiile pe care le avem, au murit copii, au murit oameni bătrâni, au murit femei, au murit fiinţe total nevinovate. În scurtul timp pe care-l am la dispoziţie, în faţa acestei camere de luat vederi, fac apel la tovarăşii generali care deţin funcţiile de răspundere în armata română. Tovarăşe general Guşe, tovarăşe general Eftimescu, tovarăşe general Topliceanu, tovarăşe general Voinea, tovarăşe general Roşu, tovarăşe general Tântăreanu şi toţi ceilalţi. Aş face apel, tot în acelaşi fel, tova răşului general Rusu. Opriţi măcelul! Daţi ordine, opriţi măcelul! Dacă s-a făcut crima până acum, opriţi-o! Nu ştiu ce va fi mai departe, îmi pare foarte rău, sigur că cei în drept vor cerceta împrejurările în care a murit prietenul meu, generalul Milea, ministrul Apărării Naţionale. Nu cunosc cât a fost de trădător, pe cine a trădat,... ce a minţit ... dar în mod categoric că cei care vor fi în măsură în viitor, vor face lumină şi din acest punct de vedere. Tovarăşe general Guşe, tovarăşe general Voinea, sunteţi rugaţi, amândoi, să veniţi urgent la Radioteleviziune. Da’ imediat. Înainte de a pleca de la locurile dumneavoastră de lucru, daţi ordin să oprească tot şi retrageţi armata

33

a lucrurilor ori anumite calcule anticipative privind desfăşurarea evenimentelor, dar în nici un caz nu vedem aici o lovitură de stat, ci, mai degrabă, o stare de confuzie generală şi lipsă de coordonare între participanţii la evenimente. Notele telefonice transmise de generalul Victor Stănculescu fie nu fuseseră transmise la toate unităţile, fie nu fuseseră luate în considerare de către toţi comandanţii de unităţi, deoarece, când generalul Ştefan Guşă s-a prezentat prima oară la televiziune – pe la orele 15.3056 – informaţiile privind lupte şi operaţiuni ale armatei, în ţară, veneau frecvent la televiziune57. Sergiu Nicolaescu cerea în direct să se precizeze cine conduce armata şi-i solicita generalului Victor Stănculescu să comunice situaţia de la Ministerul Apărării Naţionale58. Este posibil ca unii ofiţeri să se fi gândit la preluarea puterii de către armată, fie şi pentru o perioadă scurtă, dar un atare plan, sugerat în direct de căpitanul Mihai Lupoi, nu poate proba o lovitură de stat. Comunicatul transmis de Mihai Lupoi la orele 14.5059 este amplu şi în el sunt cuprinse şi informaţiile referitoare la armată şi la raporturile acesteia cu populaţia. Interesant este faptul că acestea se leagă de intervenţia generalului Militaru la televiziune, care avusese loc mai devreme. Să fie vorba de o încercare de manipulare a armatei premeditată de Militaru şi Lupoi? Este şi motivul care ne-a determinat să prezentăm pasajele în cauză din intervenţia amintitului căpitan. “Fac apel în primul rând la populaţie să înceteze actele de vandalism,[...],să nu spargă vitrinele,[...], să fie multă ordine, pentru că ţara ne priveşte şi de ordinele de care dăm noi dovadă vor da şi cei care ne privesc. Armata, pentru moment ... deci ca un interimat au hotărât ca să preia frâiele, să fie comandant al armatei până la alegerea unui comandant tovarăşul general-colonel Militaru ... De aceea, rog toate trupele să asculte ordinele acestui general-colonel ... [...] Păstraţi ordinea. Nu uitaţi că în aceste momente singura instituţie viabilă şi bine organizată este armata. Aveţi încredere în ea ...(...).Aveţi încredere în armată, ea vă apără şi daţi-i voie să organizeze noua ordine, pentru că indiferent cine va fi la putere, ordine şi disciplină trebuie în orice ţară, nu distrugeţi bunurile sunt ale noastre, le-am muncit cu sudoarea noastră şi trebuie să le folosim”60. Aceste planuri posibile şi plauzibile, de preluare a puterii de către armată, au fost repede abandonate, în urma intervenţiei precise şi energice a lui Ion Iliescu, la

MIHAIL M. ANDREESCU

în cazărmi. Tovarăşe Rusu, dă ordin... nimic să nu plece pe calea aerului din Republica Socialistă România! Sper că dumneata m-ai înţeles destul de bine. Fac apel la colegii şi prietenii, unii dintre ei, generali din Miniasterul de Interne, tovarăşe general Vlad, tovarăşe general Bucurescu şi ceilalţi, luaţi măsurile care se cuvin pe linia Ministerului de Interne! Opriţi măcelul! Indiferent, indiferent ce s-ar întâmpla, nu mai trageţi! Introduceţi trupele în cazărmi! Fac apel acum la întregul popor român: manifestaţi fraţilor, manifestaţi-vă bucuria, dar în pace, fără devastări de vitrine. Jucaţi ce vreţi dumneavoastră, bucuraţi-vă cu toţii, nu distrugeţi însă bunurile materiale. Nu daţi prilejul să fiţi atacaţi pentru asemenea lucruri. Dacă am fost înţeles eu aş ruga pe tovarăşii nominalizaţi să ia act de ce i-am rugat”. În ultima parte ameninţarea este clară şi directă. 56 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 207. 57 Revoluţia română în direct, I, pp. 44-47. 58 Ibidem, p. 41. 59 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 205 60 Revoluţia română în direct, I, p. 45.

34

orele 15.00-15.2561, prin care acesta cerea populaţiei şi instituţiilor de forţă să se abţină de la orice excese, sugerând voalat şi dorinţa de a menţine regimul socialist reformat62. Situaţia politică şi militară în Bucureşti, dar şi în ţară, era încă neclară. Politicienii nu reuşiseră să se pună de acord asupra unei noi formule de conducere şi de guvernare. Populaţia era şi ea divizată între diferiţi lideri mai cunoscuţi, sau între lideri de ocazie, revoluţionari, diverse personalităţi ale vremii ori ale momentului, ceea ce sporea starea de haos. Armata însăşi, după cum s-a văzut, era în derută, nu ştia cine o conduce şi de unde. Forţele Ministerului de Interne erau timorate şi palidele apeluri la calm şi ordine păreau mai mult scuze şi rugăminţi faţă de populaţie63, reducând la zero forţa de reacţie a miliţiei. Pe acest fond vine ştirea că la Sibiu se dau lupte grele între armată şi securitate, crainicii făcând apel ca unităţi militare să ocupe puncte strategice în Capitală: telefoanele, poşta, emiţătorul tv etc64. Până la orele 17.00 la televiziune îşi fac apariţia diverse persoane reprezentând întreaga paletă a grupărilor socio-economice, culturale şi politice din acel moment, unii dintre ei- este cazul lui Silviu Brucan, Florin Filipoiu şi Cazimir Ionescu, despre care vom vorbi mai departe- prezentând diverse programe sau schiţe de programe politice. Pe acest fond de confuzie generală, întreruptă din când în când de scurte ştiri privind locul unde se află cuplul Ceauşescu, înainte de a începe să se

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

61 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 205. 62 Revoluţia română în direct, I, pp. 46-47. “Stimaţi tovarăşi, concetăţeni, vreau să mai spun câteva cuvinte în completare la cele ce am spus înainte. Pericolul cel mare care ne paşte acum este ca să [se] declanşeze anarhie. Deja sunt semnalări că grupuri de cetăţeni dezordonaţi , dezorganizaţi, devastează magazine, sparg vitrine, ăsta nu-i un semn bun pentru schimbarea, pentru transformările care au loc astăzi în ţară, trebuie ca poporul să acţioneze ca o forţă ordonată şi organizată ... să se vadă că aici se face ordine. Cu contribuţia, cu participarea, cu prezenţa oamenilor muncii, cu participarea activă a poporului şi nu a unor conducători care s-au autointitulat conducători, s-au autointitulat aleşi ai poporului, s-au autointitulat comunişti, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia... comunismului ştiinţific... Au întinat numai numele partidului comu nist român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară. Dar noi trebuie să ne organizăm, trebuie să asigurăm desfăşurarea normală a lucrurilor. Deci, singurul apel pe care-l fac în momentul de faţă, până vom fi în măsură să prezentăm un program amplu de acţiuni, acţiuni care să vizeze măsuri imediate, care în câteva zile să facă ordine în ţară şi într-o perioadă imediată să asigure îmbună tăţirea vieţii oamenilor şi desfăşurarea normală, pe baze democratice, a vieţii sociale, ca şi un program de perspectivă care să ne asigure o dezvoltare aşa cum şi-o doreşte acest popor. Să intrăm în rândurile civiliza... naţiunilor civilizate ale Europei. Deci, primul apel pe care vreau să-l fac, şi rog pe cei care urmează este aici... reprezentantul Ministerului de Interne. Am discutat cu armata, vom mai discuta cu organele de ordine... dar în primul rând cetăţenii să se organizeze şi să asigure paza bunurilor publice, paza magazinelor, paza tuturor insti tuţiilor, deci tot ceea ce ţine de buna desfăşurare normală a activităţii noastre”. Se structurau deja ideile unui program politic în care conducerea nu revenea armatei ori instituţiilor de represiune ci politicienilor care oscilau între menţinerea vechiului regim comunist sau trecerea la unul nou, de o cu totul altă natură. 63 Ibidem, p. 47. Vezi, de pildă, intervenţia colonelului Ioan Ruşi, care a apărut la televizor cu epoleţii rupţi. 64 Ibidem, p. 48.

35

tragă în Capitală, căpitanul Mihai Lupoi va face un anunţ cel puţin ciudat, transmiţând ordinul ca mai multe unităţi militare să ocupe poziţii de apărare la Radioteleviziune, sediul fostului C. C., Palatul Republicii şi Telefoane. Acest anunţ, care a şi fost pus în aplicare, pare să fi constituit un posibil şi probabil semnal pentru ceea ce a urmat, adică schimbul neîntrerupt de focuri din Bucureşti şi din ţară, acum realizându-se cele mai multe victime65. Să fi constituit acest anunţ, ca şi cele anterioare - făcute de generalul Militaru şi căpitanul Lupoi, despre care am discutata deja- preludiul unui scenariu extern privitor la Revoluţia Română?*. Greu de răspuns atâta vreme cât nu deţinem documente

MIHAIL M. ANDREESCU

65 Ibidem, pp. 63-64. Iată textul comunicatului, extrem de sugestiv şi edificator pentru ceea ce a urmat. “Un moment. Am o comunicare din partea Comitetului Apărării Naţionale. Din cauza situaţiei create – care situaţie? - s-au luat nişte măsuri speciale pentru a se putea controla şi apăra Radioteleviziunea, sediul Comitetului Central, sediul Palatului R.S.R. Şi Telefoanele. Trebuie să înţelegeţi că sunt sedii vitale funcţionării ţării. De acea armata va trimite transportoare blindate care sunt menite să apere aceste locali... aceste obiective. Scopul lor nu este agresiv. Vor purta drapele tricolore. Aşa le veţi putea recunoaşte. Vor purta drapele tricolore, nu trag în populaţie. Creaţi-le condiţii de a se aşeza în dispozitivul de apărare. De asemenea, într-un timp foarte scurt, trupele de paraşutişti vor asigura paza Comitetului Central şi Radioteleviziunii. Trebuie să ţineţi... să înţelegeţi, tre- buie să înţelegeţi foarte bine că acolo se găsesc documente de o inestimabilă valoare pentru demascarea acestei perioade negre din istoria României şi să ne ajutaţi să le păstrăm (Sic! În realitate schimburile de focuri care au urmat au dus la incendierea Bibliotecii Centrale Universitare unde se găseau, într-adevăr, valori dar de altă natură). Numai în acest fel, numai fiind alături de noi, vom putea să-i judecăm pe vinovaţi. Dacă veţi crea debandadă, dacă nu sunteţi alături de noi şi nu ne ajutaţi atunci veţi vedea că sângele a curs degeaba. (Sună clar a ameniţare această precizare). Nu uitaţi, v-aţi vărsat sângele pentru o cauză dreaptă. Ajutaţi-ne să mergem până la capăt. Să-i judecăm pe vinovaţi. Deci reţineţi încă odată apelul meu... din partea Comitetului Apărării Naţionale... blindatele care vor veni la obiectivele pe care le repet: Radioteleviziune, Comitetul Central, Paltul R.S.R. şi Palatul Telefoanelor, nu au nici un scop ofensiv. Ele sunt menite să apere documentele aflate în aceste obiective. Creaţi-le condiţii de aşezare în dispozitiv. Ele vor purta drapelul tricolor. Semn de recunoaştere că nu au nici o intenţie agresivă. De asemenea, am fost rugat de generalii care asigură acest Comitet – cine erau aceştia şi cine-i numise? - ca populaţia din întreaga ţară să creeze condiţii trupelor de blindate şi de tancuri, respectiv celor care se îndreaptă spre Piteşti şi Târgovişte, să intre în cazărmi. Aceste coloane de motorizate nu au nici un scop agresiv. Ele au primit ordin să reintre în cazărmi. Deci, creaţi-le condiţiile necesare. Nu staţi în calea lor, ele nu au nici o intenţie agresivă, nu au gloanţe, nu au intenţia să tragă. Pur şi simplu se retrag în cazărmi. Fiţi alături de ei. Vă mulţumesc”. Acest comunicat merită mai multă atenţie şi analiză, mai ales dacă este pus în concordanţă cu alte evenimente din acea perioadă. * Referitor la posibile scenarii şi intervenţii, cercetătorul slovac Peter Kopecky, fost ambasador al Cehoslovaciei şi apoi al Slovaciei la Bucureşti, participant la simpozionul internaţional „ 1989- an decisiv în istoria Europei” (Târgovişte, 10-14 octombrie 2007), a relatat în intervenţia sa că în 1989, pe când era ambasadorul Republicii Socialiste Cehoslovace la Bucureşti, din septembrie căpitanul Mihai Lupoi îl vizita de 2-3 ori pe săptămână pe secretarul I al Ambasadei URSS în România, inclusiv după schimbarea acestuia, aşa încât nu se poate vorbi de o relaţie prietenească între cei doi. Ambasadorul Copecky locuia într-un apartament situat sub cel al secretarului Ambasadei URSS, într-o clădire aflată pe strada I. C. Visarion, în apropierea Pieţei Romane. O atare afirmaţie, care va apărea prezentată amănunţit în comunicarea domnului Kopecky, susţine teza amestecului URSS în declanşarea Revoluţiei Române şi, pe cale de consecinţă, pe aceea a amestecului marilor puteri în problemele interne ale statelor socialiste din Europa, chiar cu acordul URSS. Aceste schimbări însă vor continua pe o altă linie politică decât aceea stabilită în comun de Moscova şi Washington, adică pe o linie democratică.

36

clare în acest sens şi totul ţine de speculaţii şi supoziţii. Cert este că după aceste anunţuri şi pregătiri au început schimburile de focuri. În paralel cu toate evenimentele prezentate, chiar după plecarea lui Ceauşescu, în sediul fostului Comitet Central ori la Televiziune au început discuţiile privind noile structuri ale puterii, probleme despre care vom discuta în continuare.

2.DelaProclamaţia“ForumuluiCetăţenesc”laDeclaraţia“FrontuluiSalvăriiNaţionale”

La 12.06 elicopterul în care se aflau soţii Ceauşescu decola de pe clădirea Comitetului Central, lăsând în urmă un vid de putere pe care unii participanţi la revoluţie se vor grăbi să-l umple. Am arătat deja că primele încercări în acest sens au venit din partea armatei, dar confuzia care domnea în rândurile militarilor, şi mai ales între comandanţi, au împiedicat-o să acţioneze ferm şi unitar aşa încât ea a sfârşit prin a se pune, mai mult sau mai puţin categoric şi onest, în slujba “civililor”, adică a politicienilor momentului. Este cazul să subliniem aici că, din cele arătate mai sus, excludemcategoric ideea lovituriidestat. În primul rând trebuie observat că nu a existat o unitate de comandă şi de acţiune în rândurile armatei. Oricât de prost ar fi fost pregătită sau nepregătită, o asemenea acţiune, ea ar fi trebuit să se desfăşoare altfel. Fie în momentele cheie ale acţiunilor din perioada 16-21 decembrie, fie în ziua de 22 decembrie, la nivelul conducerii armatei ar fi trebuit să se creeze un nucleu de comandă, care să anihileze pe diverse căi toţi comandanţii şi generalii care nu ar fi fost de partea acestui nucleu. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Cu excepţia sinuciderii generalului Milea şi arestarea (sau reţinerea) generalului Ilie Ceauşescu toţi ceilalţi comandanţi ai armatei au rămas la posturile lor, acţionând în funcţie de cerinţele momentului, sau după interesele proprii. Credem că existenţa mai multor centre de comandă ale armatei, apariţia la televiziune a numeroşi ofiţeri superiori şi generali, transmiterea unor ordine în direct etc. probează lipsa coordonării de care vorbeam, infirmând astfel şi teza loviturii de stat. În ce-i priveşte pe civili, de care ne vom ocupa pe larg mai departe, constatăm că nici aici nu exista o unitate de acţiune şi de vederi, ipostază care exclude existenţa unei acţiuni revoluţionare bine pregătite şi conduse şi, cu atât mai mult, teza unei lovituri de stat din partea acestora. Că au existat influenţe externe în declanşarea şi desfăşurarea Revoluţiei Române şi că fiecare reprezentant al acestor influenţe se considera îndreptăţit să preia puterea ni se pare dincolo de orice îndoială dar, la fel ca şi în cazul armatei, aceşti “conducători” apăruţi din neant, alături de cei bănuiţi că ar putea accede la putere, nu erau în legătură unii cu alţii, iar acţiunile lor nu erau coordonate, fapt care ne îndreptăţeşte să credem că nici susţinătorii lor din afară nu se puseseră de acord asupra acţiunilor revoluţionare. De aici, apariţia unor acţiuni singulare şi încercările de asumare a puterii din partea unor asemenea “conducători revoluţionari”. De aici , nevoia unor

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

37

politicieni lucizi şi experimentaţi de a-i uni pe aceşti pretendenţi la putere într-o singură formă de organizare revoluţionară şi mai ales post-revoluţionară, încercare eşuată şi care a dat naştere la diferite supoziţii privind revoluţia. Aşa credem că s-au născut tezele despre “lovitura de stat”, “complotul revoluţionar”, “revoluţia furată” etc. Puterile străine care nu au beneficiat de fuga lui Ceauşescu ori nu şi-au atins pe deplin scopurile şi-au clamat nemulţumirea şi eşecul acţiunilor lor, lansând tezele amintite. Preluate de nemulţumiţii Revoluţiei Române, adică de cei înlăturaţi de la putere sau nemulţumiţi de rolurile primite în noile structuri, aceste teze au fost amplificate şi argumentate, impunându-se în discuţia generală despre Revoluţie. Pentru a înţelege mai bine ce se întâmpla în după-amiaza zilei de 22 decembrie, până la crearea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, trebuie reluate şi prezentate toate aceste încercări de asumare a puterii, fără a ne hazarda să facem afirmaţii privind anumite influenţe pe care le bănuim, dar nu avem probe; acolo unde asemenea probe, fie ele şi indirecte, există, vom face precizările necesare. Ca şi în cazul armatei, şi la civili au existat două tribune de afirmare şi asumare a puterii: sediul Comitetului Central şi Televiziunea. La Comitetul Central, unde era prezentă o uriaşă mulţime de revoluţionari, se putea obţine sprijin local imediat, acesta transformându-se ulterior într-o susţinere generală. La Televiziune, eventualii conducători căpătau notorietate şi o susţinere largă la nivelul întregii ţări, precum şi putinţa de a-şi face cunoscute programele şi proiectele de reforme. Aşadar, în funcţie de inspiraţie şi spirit de organizare, aspiranţii la putere vor face drumul de la Comitetul Central la Televiziune sau invers, căutând să obţină atât susţinerea generală, cât şi pe cea locală. În final, cei mai iscusiţi vor prelua puterea spre dezamăgirea şi în dauna celorlalţi. Primul lider care va încerca să preia puterea şi se va adresa mulţimii din balconul Comitetului Central va fi Petre Roman, la orele 12.30. El va utiliza apelativul “Compatrioţi!”, care amintea de Revoluţia Franceză66. Aproape simultan actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu se adresau ţării de la TVR, lansând mesaje şi proclamaţii către popor67. Un apel milităros, dar fără substrat politic, va face şi Sergiu Nicolaescu, tot de la televiziune68. La sediul fostului Comitet Central se fac şi se desfac guverne în fruntea cărora ar fi trebuit să se afle Constantin Dăscălescu, Corneliu Mănescu sau Ilie Verdeţ69, dar fără vreo urmare concretă. Dându-şi seama că nu are audienţa necesară, Petre Roman - însoţit de revoluţionarii Voicu şi Montanu ca şi de generalii Voinea, Chiţac şi Tudor -, va apărea la televiziune unde, pe la orele 14.00-14.15, va da citire DeclaraţieiPoporului redactată în numele FrontuluiUnităţiiPoporului. Această declaraţie nu va fi receptată integral

MIHAIL M. ANDREESCU

66 ALEX MIHAI STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, p. 397. 67 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, pp. 199-200 68 Revoluţia română în direct, I, pp. 26-27. Face apel la muncitori să susţină revoluţia şi propune tratative cu reprezentanţii fostei puteri. 69 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 198

38

datorită problemelor de transmisie din televiziune şi a situaţiei existente în studiouri. “Declaraţia poporului. Compatrioţi, fraţilor! Astăzi 22 decembrie 1989 prin unitatea poporului şi cu sprijinul direct al armatei noastre naţionale, dictatorul Ceauşescu a fost înlăturat. În acest moment, poporul, alături de armată, cere ca puterea politică să fie preluată de instituţii democratice alese de poporul liber. [...]. În numele populaţiei Bucureştiului, care în aceste clipe manifestează în Piaţa Palatului şi deţine controlul asupra clădirii Comite tului Central, facem apel întregului popor, să menţină calmul şi ordinea publică pentru a permite organizarea vieţii libere şi democratice”70. Aşadar, Petre Roman transmitea mesajul că se bucură de sprijinul populaţiei Capitalei şi dorea să-l obţină pe cel al întregii ţări, încercând să atragă de partea sa armata, care i-ar fi consolidat ulterior puterea. La 14.30-14.45 apare la TVR Ion Iliescu. Într-o primă intervenţie, face un rechizitoriu al perioadei când România a fost condusă de Ceauşescu şi propune reorganizarea partidului şi a ţării pe baze democratice noi, adică adoptând modelul gorbaciovist: “Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate în aceste momente să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui în cursul acestei zile un comitet al salvării naţionale, care să înceapă să pună ordine...”. În a doua intervenţie televizată, la scurtă vreme după prima, Ion Iliescu face apel la ordine şi vorbeşte despre manifestările huliganice ale unora, dar sugerează doar reformarea partidului comunist, nu şi desfiinţarea lui71. S-a apreciat ulterior, în legătură cu aceste intervenţii, că “încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a comportat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării României pe baze democratice”72. Într-o scurtă intervenţie, plasată între cele două apariţii ale lui Ion Iliescu, Silviu Brucan – unul din autorii şi semnatarii “Scrisorii celor şase” - , va vorbi şi el de reformarea partidului şi a societăţii, propunând un program concret de măsuri politico-sociale73. Înainte de apariţia lui Ion Iliescu la televiziune, matematiciamul Boris Zingher va da citire unui interesant

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

70 Revoluţia română în direct, I, pp. 34-35. 71 Ibidem, pp. 42-43 şi 46-47 72 IOAN SCURTU, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, p. 244 73 Revoluţia română în direct, I, pp. 43-44. Iată esenţa intervenţiei sale: “Problema principală acum este de a asigura trecerea de la dictatură la democraţie... evitând dezordinea şi anarhia. Aceasta cere, după părerea mea, organizarea în fiecare oraş şi în fiecare sat a unor comitete cetăţeneşti formate din oameni cinstiţi cu autoritate, nepătaţi de anii dictaturii ceauşiste. Trebuie să demonstrăm că democraţia nu înseamnă dezordine şi anarhie. Fapt este că în prezent nu avem guvern, nu avem conducere. Trebuie deci să organizăm un guvern care să asigure conducerea şi administrarea ţării până la alegerile libere pe care le va hotărî poporul nostru... Trebuie să fie format... trebuie să formulăm de asemenea un program provizoriu în care accentul să cadă asupra acelor probleme vitale care... care au fost neglijate până în ultima vreme... aprovizionarea populaţiei, asigurarea căldurii în casele oamenilor... asigurarea luminii... şi aşa mai departe.”. Intervenţia lui Silviu Brucan trimite la promisiunile şi programele făcute în timpul revoluţiei bolşevice din Rusia, unde se urmăreau scopuri minimale şi maximale. Să nu uităm că Brucan fusese unul din ideologii şi teoreticienii partidului comunist.

39

“Apel al Mişcării democratice române”, o nouă formaţiune politică74. Existenţa acestor structuri politico-sociale dovedesc inexistenţa unui plan privind organizarea post-revoluţionară a României şi că influenţele externe erau disparate, fără legătură între ele. Trebuie observat aici că cei care se bucurau – şi s-au bucurat până la sfârşit de susţinere externă şi internă – de sprijinul populaţiei şi al armatei erau membri ai partidului comunist, foşti sau încă activişti, cunoscuţi şi respectaţi atât în rândurile partidului, cât şi în cele ale maselor. Către aceştia se focalizaseră şi interesele externe, atât din partea marilor puteri, cât şi a unor state mici precum Ungaria şi Iugoslavia. Ceilalţi, cei care nu fuseseră activişti, ori nu erau nici măcar membri de partid – pare să fi fost cazul lui Zingher şi al lui Filipoiu – nu se puteau bucura de un atare sprijin. Şi alţi revoluţionari cu merite deosebite – cum a fost, de exemplu, celebrul Dumitru Dincă (“Gogoşarul”) - nu s-au bucurat ulterior de o atare susţinere, ori nici nu au încercat să o obţină. Este, credem, aici dovada că singura şi posibila opoziţie prerevoluţionară în România nu s-a putut şi nu se putea constitui – atâta de firavă câtă a fost – decât în interiorul partidului, dintre activişti de la diverse nivele. Doar aceştia ajunseseră să aibă o oarecare notorietate în afară, să intre în contact cu anumite cercuri străine şi să se bucure ulterior de susţinerea acestora. Pe de altă parte, nemembrii de partid nu ocupau funcţii în structurile de conducere şi nu aveau experienţa necesară organizării, administrării şi guvernării. În vreme ce membrii de partid şi mai ales activiştii aveau o bogată experienţă în aceste domenii – fie chiar şi la nivel teoretic dacă nu şi practic – ceilalţi cetăţeni erau interesaţi de rezolvarea unor probleme de moment, social-economice, posibil şi politice, dar nu aveau idei şi planuri de lungă durată şi nici o gândire de perspectivă. Este cazul cu programul prezentat de Boris Zingher, dar mai ales cu cel al revoluţionarului Florin Filipoiu. Acesta, în intervenţia sa la televiziune, a prezentat programul organizaţiei intitulată “Dreptateasocială” care, potrivit afirmaţiilor sale, fusese constituită de cei care ridicaseră baricada de la Intercontinental în seara zilei de 21 decembrie. Cerinţele acestui program nu depăşesc formulările social-economice făcute chiar de unele organizaţii de partid. În ce

MIHAIL M. ANDREESCU

74Ibidem, pp. 36-37. Iată intervenţia lui Boris Zingher, aşa cum a fost ea reţinută de lucrătorii televiziunii: “Sunt doctor în matematică, lucrez la Centrul de statistică matematică. Vreau să citesc un apel pe care l-am compus împreună cu colegii mei. Apelul mişcării democratice române. Către poporul român. Nu întrerupeţi manifestaţiile până la căderea guvernului Ceauşescu! Cereţi formarea unui guvern provizoriu care să organizeze alegeri libere! Ocupaţi primăriile, redacţiile şi tipografiile, studiourile de radio şi TV şi folosiţi-le în interesul poporului! Fără violenţă! Grevă generală până la căderea guvernului Ceauşescu! Către armata şi securitatea română. Nu trageţi în poporul român! Rămâneţi în cazărmi şi interveniţi numai în apărarea poporului român! Fiţi gata să apăraţi poporul român împotriva bandelor de ucigaşi ai dictatorului Ceauşescu!Ucigaşii vor fi pedepsiţi. Către reprezentanţii Partidului Comunist Român! Desolidarizaţi-vă de conducerea criminală! Cereţi demisia guvernului! Eliberaţi deţinuţii politici! Daţi adevăr poporului! Mulţumesc”. Caracterul minimal al programului şi limbajul utilizat dovedesc limitele gândirii politice ale românilor în acele momente şi identificarea lor cu ideologia partidului comunist.

40

priveşte doleanţele politice, acestea rămâneau la acelaşi nivel, putând fi întâlnite chiar în unele documente de partid, evident, la nivel teoretic şi privite mai mult ca un ideal, neavând caracterul unor reforme de profunzime, viabile75. Aceşti “lideriad-hoc” nu s-au bucurat de audienţă şi nici de sprijin, atât în interior cât mai ales în afară, ei nefiind luaţi în consideraţie cu ocazia creării noilor structuri de putere, problemă care ar trebui analizată mai atent în viitor. Aceşti lideri “ad-hoc” nu vor fi menţionaţi ulterior decât în două lucrări: “Revoluţia română în direct” şi “Cronologia” revoluţiei76. Numele lor nu apare nici în

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

75 Ibidem, pp. 53-54. Florin Filipoiu va vorbi şi el în numele aceleeaşi organizaţii intitulată “Dreptatea socială”. Să fie vorba aici de o concurenţă politică între cei doi lideri? Iată programul prezentat de acesta. “Fac parte dintr-un grup care astă-noapte a ridicat baricada de la Inter. Atunci am format gruparea “Dreptatea socială” şi cei din prima linie şi-au pus pe hârtie cererile lor. Dacă vor fi cumva aprobate, nu se ştie, dar noi le vom prezenta: - apare aici îndoiala dictată de o anumită luciditate politică şi socială privind programul în cauză - : - abolirea pe viitor a oricărei forme de cult a personalităţii; - eliminarea deţinuţilor politici; - încetarea exporturilor de alimente şi virarea acestora pe piaţa internă; - desfiinţarea magazinelor nomenclaturii; - reducerea consumului electric al marilor consumatori industriali şi renunţarea la economii de curent pe spatele populaţiei; - încetarea spionării populaţiei de către securitate; - deplasarea liberă în interiorul şi exteriorul ţării; - independenţa Televiziunii, libertatea preesi, a cuvântului, desfiinţarea cenzurii, libertatea artelor; - permisiune de circulaţie a automobilelor în fiecare duminică; - renunţarea la raţionalizarea benzinei (aplauze); - crearea unui nou sistem de distribuţie a alimentelor către populaţie; - revenirea la orarele normale în serviciile publice; - acordarea de libertăţi economice micilor proprietari şi ţăranilor; - încetarea sistemului de condiţionări în aprovizionarea ţăranilor; - excluderea învăţământului politico-ideologic din şcoli şi facultăţi; - renunţarea la criminala politică demografică şi liberalizarea avorturilor; - încetarea demolării satelor; - dreptul la libera asociere; - comisii de anchetă care să investigheze abuzurile foştilor potentaţi; - crearea unor comisii de anchetă care să revizuiască istoria patriei; - denumirea ţării de Republica România; - crearea unei comisii de specialişti care să redacteze Constituţia ţării, care va garanta că niciodată vreo dictatură nu va mai conduce România; - numirea de specialişti la conducerea ministerului şi în final... ministerelor şi în final a... alegeri libere! Acestea au fost puse pe hârtie de gruparea “Dreptatea socială” şi de oamenii care azi-noapte au ridicat baricada de la Inter”. 76Ibidem, p. 36-37 şi 53-54; ALESANDRU DUŢU, Cronologia, pp. 200 şi 208-209. Aici, în loc de Boris Zingher apare Belu Zingher.

41

primele liste ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale77, nici în lucrările unora dintre participanţii la evenimentele de atunci, fiind menţionaţi doar foştii activişti de partid sau unii din cei aflaţi încă în structurile de conducere, precum şi comandanţii armatei şi securităţii aflaţi încă în funcţii78. O atare situaţie îl va determina pe Vladimir Tismăneanu

MIHAIL M. ANDREESCU

77 ALEX MIHAI STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, p. 567, dă următoarea componenţă a CFSN: “ Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lazslo Tokes, Dumitru Mazilu, Dan Deşliu, general Ştefan Guşă, general Victor Stănculescu, Aurel Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, căpitan Lupoiu Mihai, general Voinea, căpitan de rangul I Dumitrescu Emil, Necşa Vasile, Ciontu Cristina, Baciu Marian, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Negriţiu Paul, Manole Gheorghe, Cazimir Ionescu, Adrian Sârbu, Cârjan Constantin, Domokos Geza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Bucurescu Valeriu, Ion Iliescu”. IOAN SCURTU, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, p. 265, dă aceeaşi componenţă a CFSN, dar în facsimilul publicat la pp. 262-263, lista de 111 persoane are următoarea componenţă: “ Iliescu Ion, general Guşe Ştefan, general col. Militaru Nicolae, căpitan Lupoiu Mihai, colonel Pârcălăbescu Emil, ofiţer Celea Cristian, profesor Dumitru Mazilu, Petre Roman, Isac Constantin, Creţu Ioan, Nica Leon, Stănică Marin, Rădulescu Iordan, Besoiu Ion, Ardeleanu Gheorghe, Bliort Ioan, Alexandru Constantin, Bandol Valerian, Rădulescu Teodor, Găman Marian, Manole Gheorghe, Roman Carmen, Bucur Erold, Brucan Silviu, Istrate Rada, Baciu Marian, Alexa Visarion, Tudor Mărăscu, Neacşa Vasile, Popovici Nicolae, Ciontu Cristiana, Antonescu Ion, Mircea Diaconu, Diana Lupescu, Florea Constantin Mihai, Constantinescu Ilie, Ionescu Cazimir, Bogdan Teodoriu, Ionică Alexandru, Dan Pascaru, Rădulescu Constantin, Volintiru Mihai, Chirvăsuţă Vasile, Rece Traian, Matei Ioan, Bolboceanu Horia, Fulger Mihai, Dumitru S. Nicolae, Grigore Constantin, Stoica Mihai, Ionescu Stelian, Grigore Constantin, Stroica Mihai, Ionescu Stelian, Tănăsescu Simona, Minculescu Ion, Popa Ionel, Silaghi Radu, Babonea Ioan, Raicu Romeo, Birjac Cerasela, Mazilu Gheorghe, Lăzărescu Florea, Ganea Valerian, Avram Ioan, Fleghe Romulus, Ilie Verdeţ, Ciobanu Dan, Dincă Dumitru, general Vlad Iulian, Caramitru Florian, Constantinescu Răzvan, Dide Cristian Nicolae, Ionescu Cristian, Babonea Ivan, Grigorescu David, Cărbunaru Constantin, Mancuinschi Alexandru, Siperco Tania, Somăcescu Iulian, Irimia Titi, Gheorghiu Gheorghe, Gheorghe Cazan, Breuscan Alexandru, Gainescu Ovidiu, Albu Nicolae, Octavian Nae, Nemţeanu Georgică (elev), Terzi Petre, Comănescu Lazăr, Pintilie Răzvan, Reti Marius, Bogdan Popovici, Dumitrescu Vlad, Solomon Bogdan, Paveliu Mihail Radu, Tudor Vasile, Miskowski Eleonora, Vlad Iulian, Trandafir Nicolae, Roşca Virgil, Huttor Doru, Dimboiu Tiberiu, Timică Valentin, Domitian Baltei, Iosif Dan, Tararache Gheorghe, Frăţilă Gheorghe, Abagiu Radu, Iancu Marian, Magheruşan Virgil, Lepădatu Bogdan”. Documentul este semnat de general Ştefan Guşă. Este surprinzător faptul că majoritatea oamenilor de pe această listă, atâţia câţi mai sunt în viaţă, fac ori au făcut parte din guvern, din Parlamentul României ori sunt prosperi oameni de afaceri. 78 SILVIU BRUCAN, De la capitalism la socialism şi retur, pp. 216-218, nu-i aminteşte decât pe cei care vor face parte din CFSN; ION ILIESCU, Revoluţia română, pp. 37-42, oferă şi mai puţine nume. La fel va proceda şi DUMITRU MAZILU, Proclamaţia Revoluţiei române. 18 ani de la Speranţele din 1989, ed. a 3-a , Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2007, pp. 24-25. SERGIU NICOLAESCU, Începutul adevărului, pp. 48-51, prezintă evenimentele, cu referire la unii membri ai C.C. În lucrarea Un senator acuză, p. 167, face o prezentare sumară a celor care apăruseră la televiziune. “La Televiziunea invadată de revoluţionari fără violenţă (primii se pare c-au fost Voicu şi Holban care au plecat cu mine din Piaţa Romană) în jurul orei 12.00 apar trei personalităţi: Mircea Dinescu, on Caramitru şi eu, care m-am bucurat de mai multă autoritate, datorită popularităţii şi vârstei. Aici au apărut după fuga lui “Nero Carpatinul”, o serie de activişti care doreau să vorbească

42

să afirme într-o lucrare că “pe 22 decembrie 1989, revolta maselor din Bucureşti şi din alte oraşe importante a reuşit să înlăture cuplul Ceauşescu (...). Totuşi, succesorii lor nu erau nici democraţi civici anticomunişti, nici liberali pro-occidentali, ci exponenţi ai eşalonului secund ai birocraţiei de partid. Aceştia au format imediat un Front al Salvării Naţio nale, reprezentând noua conducere politică a ţării,...“79. Într-o anume măsură ne declarăm de acord cu afirmaţiile amintitului autor, mai ales că el provine dintr-o familie de vechi comunişti şi nomenclaturişti, desăvârşindu-şi educaţia în România şi cunoscându-i bine pe majoritatea nomenclaturiştilor şi activiştilor de atunci. Convingerea noastră că Revoluţia română, indiferent de sprijinul primit sau influenţele din afară, a fost condusă de activişti de partid, în funcţie sau pensionaţi, este întărită chiar de unul dintre cei mai de seamă membri ai revoluţiei şi conducător al noilor organisme de stat, Dumitru Mazilu, care afirma la scurtă vreme de la evenimente că “O echipă comunistă era înlocuită cu una neo-comunistă”. Nu suntem, însă, în acord cu autorul privind sintagma “Revoluţie furată”, deoarece, din ce se cunoaşte oficial şi din literatura de specialitate, comuniştiitrebuiausăînfăptuiascărevoluţiaşisăreformezepartidulcomunistşiRomânia. Că ulterior planurile s-au schimbat şi vechile înţelegeri au devenit caduce, mai ales că însăşi Uniunea Sovietică se afla în pragul colapsului, asta este o altă problemă. Putem fi însă de acord cu Dumitru Mazilu atunci când scrie: “Minciuna şi ipocrizia îşi reluau locul în guvernământul românesc. Adevărul, dreptatea şi justiţia au fost din nou sugrumate. Neîncrederea şi suspiciunea au revenit în relaţiile dintre oameni. Valuri de ură, de denigrări şi calomnii s-au revărsat în societatea românească; un grup etnic, religios ori profesional a fost montat împotriva altuia, guvernanţii neocomunişti recurgând din plin la vechea formulă “divide et impera” şi la cunoscuta viziune totalitară potrivit căreia “ e moral tot ce serveşte menţinerii şi consolidării puterii”. Pentru că, în optica lor “nu guvernanţii sunt în slujba poporului, ci poporul trebuie să fie la discreţia mai marilor zilei...”80. Acelaşi autor va explica ulterior, în altă lucrare, ce a vrut să spună prima dată şi de ce chiar din seara zilei de 22 decembrie s-a ajuns la o confruntare sângeroasă între

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

ţării prin intermediul Televiziunii. Printre ei Gogu Rădulescu, Dumitru Popescu şi alţii, dar pe care i-am trimis acasă. În jurul orei 15.00 şi-a făcut apariţia şi Ion Iliescu, acceptat imediat ca şef, de toţi cei care se aflau acolo şi care ne certam între noi. Vor mai apărea Silviu Brucan, Dan Deşliu, Gelu Voican, Petre Roman, Dumitru Mazilu, Mihai Montanu, Cazimir Ionescu, unii veniţi de la sediul C.C. Se fac primele apeluri către ţară, apeluri în care remarcăm dorinţa de liberalizare, democraţie şi pluripartitism, propuneri ce se deosebeau fundamental de mentalitatea comunistă a interpretării evenimentelor la politrucii strecuraţi în C.C. şi la o parte dintre revoluţionarii influenţaţi de aceştia. La TV continuă seria declaraţiilor şi pe post este transmisă prima imagine a grupului intitulat Frontul Salvării Naţionale. Lista cuprindea 36 de nume şi rămânea deschisă”. Aşadar, nici un cuvânt despre oamenii simpli, necunoscuţi publicului larg. 79 XXX, Revoluţiile din 1989 între trecut şi viitor, volum coordonat de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 19. 80 DUMITRU MAZILU, Revoluţia furată, p. 100.

43

partizanii vechii şi noii puteri dar nu numai81, precizând apoi că “noi cei care am alcătuit noua echipă de Putere nu ne-am înţeles înainte. Ne-am constituit din mers, acţionând împreună pentru că gândeam la fel, pentru că urmăream aceleaşi obiective. Încrederea unul în altul s-a consolidat treptat, în cursul evenimentelor”82. Că lucrurile au stat aşa o dovedesc faptele. Declaraţia prezentată de Dumitru Mazilu va constitui baza DeclaraţieiConsiliuluiFrontuluiSalvăriiNaţionale, deşi unii protagonişti au căutat să o modifice în concordanţă cu posibilele şi probabilele scopuri şi ţinte stabilite anterior83. Pe la orele 16.00, în timp ce un grup de civili şi militari discutau la Ministerul Apărării Naţionale cum să se numească noua formă de organizare politică şi de guvernământ: “Partidul Poporului, Partidul Democrat, Partidul Revoluţiei, Frontul Renaşterii Naţionale, Acţiunea Democrată-România”84, la Comitetul Central Dumitru Mazilu, proaspăt eliberat din arestul securităţii85, prezenta mulţimii “ProclamaţiaForumuluiCivic”.Acest document elaborat de către Dumitru Mazilu înainte de a fi arestat şi salvat în mod miraculos86, a fost modificat de către Silviu Brucan87 şi prezentat ulterior în Comunicatul către ţară al CFSN. Socotim necesar că prezentarea integrală a celor două versiuni ne scuteşte de orice alte comentarii privind mersul revoluţiei în acele momente şi modul în care s-au constituit noile organisme democratice în România. Textul elaborat de Dumitru Mazilu are următorul cuprins: “Forumul Civic. Democraţie, Libertate, Demnitate – acum! Profund îngrijoraţi de catastrofa economică în care a fost aruncată ţara, de exploatarea barbară şi risipirea iresponsabilă a resurselor naţionale, de distrugerea agriculturii româneşti, Puternic şocaţi de nimicirea demenţială a satelor ţării, a unui întreg patrimoniu de cultură şi civilizaţie, a

MIHAIL M. ANDREESCU

81 Idem, Proclamaţia revoluţiei române, p. 24. “În deplină cunoştinţă de cauză, resping ca total neadecvate şi aberante susţinerile că “acele confruntări ar fi fost o punere în scenă” şi că “cineva ar fi urmărit să-şi legitimeze puterea pe o asemenea cale”. Este o calomnie grosolană pe care o condamn cu toată fermitatea. Principalii pro- tagonişti ai revoluţiei au fost sutele de mii, milioanele de români care au înfruntat dictatura, cerând libertate, democraţie, demnitate. Noi am fost acolo pentru că aceşti oameni ne-au acceptat, ne-au acordat încrederea lor, văzând în Proclamaţia Revoluţiei un program care le sintetiza voinţa, interesele, năzuinţele, prin instaurarea unui“ nou sistem politic şi social-economic”. 82 Ibidem, p. 25. 83 Idem, Revoluţia furată, pp. 49-54; SILVIU BRUCAN, De la capitalism la socialism şi retur, pp. 218-219, motivează de ce a modificat textul lui Mazilu şi în ce puncte. 84 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 214. 85 Dumitru Mazilu fusese arestat din ordinul lui Iulian Vlad. În depoziţia acestuia făcută în faţa Comisiei Senatoriale spune: “Un singur om a fost reţinut şi acela dintr-un exces de zel, a fost reţinerea lui Mazilu. Oare el era cel care trebuia?”. Depoziţia în: CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, p. 279. DUMITRU MAZILU, Revoluţia furată, pp. 32-47, unde povesteşte pe larg evenimentele de la arestare până la eliberare, susţine că trebuia să fie împuşcat. 86 Ibidem, p. 47. 87 Ibidem, pp. 49-54, relatează acest moment. SILVIU BRUCAN, De la capitalism la socialism şi retur, prezintă propria versiune de modificare a textului proclamaţiei.

44

monumentelor istorice şi religioase, Serios preocupaţi de gravele evoluţii din domeniile educaţiei, învăţământului şi culturii, Revoltaţi de suferinţele nemăsurate pe care le îndură de ani de zile locuitorii ţării, români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, lipsiţi de hrană, căldură şi medicamente, de cele mai elementare drepturi şi libertăţi, continuu şi sistematic oprimaţi fără milă de o tiranie care a adunat la un loc şi a îndreptat împotriva poporului cele mai represive şi odioase metode ale tuturor sistemelor totalitare anterioare, Am hotărât să ne constituim în acest Forum Cetăţenesc Naţional, care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare, în scopul restaurării Democraţiei, Libertăţii şi Demnităţii poporului român prin: 1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare; 2. Organizarea de alegeri libere în cel mai scurt timp posibil; 3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în Stat şi alegerea tuturor liderilor politici pentru unul sau cel mult două mandate, respectiv pentru 5 sau cel mult 10 ani. Nimeni nu poate pretinde puterea pe viaţă. Puterea nelimitată îmbracă forme patologice. 4. Estructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în toate sectoarele economice; 5. Restructurarea agriculturii prin trecerea pământului în mâinile celor ce-l muncesc, care sunt adevăraţii săi stăpâni; 6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane. Reaşezarea structurilor culturii româneşti pe baze democratice şi umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii şi imposturii şi statornicirea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate dome- niile de activitate. Trecerea presei, radioului şi Televiziunii din mâinile unei familii despotice, în mâinile poporului; 7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi; 8. Reorientarea întregului comerţ exterior al ţării, pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României.Interzicerea transferului resurselor economiei naţionale pentru obţinerea de valută forte cu orice preţ. Adoptarea măsurilor necesare pentru efectuarea unui comerţ exterior cu respectarea integrală a cerinţelor eficienţei economice; 9. Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume; 10. Promovarea unei politici interne şi externe subordonată nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului.

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

45

Constituindu-ne în acest Forum, suntem ferm hotărâţi să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura Societatea Civilă în România, garantând triumful Democraţiei, Libertăţii şi Demnităţii locuitorilor ţării. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”88. Spre deosebire de textul lui Dumitru Mazilu, textul Comunicatuluicătre ţară al ConsiliuluiFrontuluiSalvăriiNaţionale era următorul: “Cetăţeni şi cetăţene, Trăim un moment istoric, Clanul Ceauşescu, care a dus ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toţii ştim şi recunoaştem că victoria de care se bucură întreaga ţară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile şi, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu preţul sângelui, sentimentul demnităţii naţionale. Un merit deosebit îl au cei care, ani de zile, şi-au pus în pericol viaţa, protestând împotriva tiraniei. Se deschide o pagină nouă în viaţa politică şi economică a României. În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata română şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii tiraniei totalitare. Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român. Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură, îşi vor continua activitatea normală subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi sociale. În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale, ca organe ale puterii locale. Miliţia este chemată ca, împreună cu comitetele cetăţeneşti, să asigure ordinea publică. Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu căldură şi apă, pentru asigurarea transportului, a asistenţei medicale şi a întregii reţele comerciale. Ca program Frontul propune următoarele: 1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ. 2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie. 3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viaţă. Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara

MIHAIL M. ANDREESCU

88 DUMITRU MAZILU, Revoluţia furată, pp. 22-24

46

să se numească în viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să funcţioneze imediat. 4. Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice. 5. Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti. 6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane. Reaşezarea structurilor învăţământului pe baze democratice şi umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii şi a imposturii şi statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate. Aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale. Trecerea presei, radioului, televiziunii, “din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului. 7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor minoritîţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii. 8. Organizarea întregului comerţ al ţării pornind de la cerinţele satisfacerii, cu prioritate, a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agro-alimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldură şi lumină ale oamenilor. 9. Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia. 10. Promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă. Constituindu-ne în acest Front, suntem ferm hotărâţi să facem tot ce depinde de noi pentru a restaura societatea civilă în România, garantând triumful democraţiei, libertăţii şi demnităţii tuturor locuitorilor ţării.[...] . Acest Comunicat este o primă platformă-program a noului organism al puterii de stat din România. Am primit mandatul de a vi-l prezenta”89. În vreme ce în textul propus de Dumitru Mazilu schimbările democratice sunt profunde şi rostul partidului comunist este redus la minimum, ca să nu vorbim de dispariţia sa, în textul adoptat ulterior de C.F.S.N., transpare ideea menţinerii şi reformării partidului comunist; problema deţinerii puterii – pe cale democratică ori de către un singur partid sau în alianţă cu altele, - nu este lămurită. De aici credem că au apărut şi discuţiile, mai ales cele de după 22 şi, în special după 25 decembrie 1989.

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

89 ION ILIESCU, Revoluţia română, pp. 51-54

47

3.22-25decembrie-“Războiulciudat”? Aşa cum am mai afirmat înainte, paralel cu apariţiile televizate ale unui amalgam de revoluţionari, persoane, personaje şi personalităţi, armata română a fost solicitată să se implice iarăşi în evenimentele din Bucureşti, de această dată chiar de către revoluţionari. Mai mult, într-o lucrare privind rolul armatei în revoluţie se afirmă că în după-amiaza zilei de 22 decembrie “conducerea armatei iniţiază o srie de măsuri care vizează pentru Bucureşti, în principal: protejarea nucleului noii puteri politice care se instalase, după ora 14.00, în localul Ministerului Apărării Naţionale şi a revoluţionarilor care ocupaseră fostul sediu al C.C. al P.C.R.;”90. Aceste măsuri care constau în mişcări de trupe şi plasarea lor în jurul unor obiective strategice s-au desfăşurat între orele 13.00-17.00, conform afirmaţiilor unor cercetători militari91, ele prefaţând evenimentele care aveau să urmeze şi ridicând unele semne de întrebare privind rolul armatei în acele momente.

MIHAIL M. ANDREESCU

90 Armata română în revoluţia din decembrie 1989, p.215. 91 Ibidem, pp.215-216. Iată care a fost derularea evenimentelor din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 în viziunea autorilor lucrării menţionate, evenimente cu caracter militar, fireşte. “La ora 13.00, generalul-locotenent Nicolae Eftimescu, şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major, ordonă trecerea unei subunităţi din U.M. 01026 Bucureşti, pentru întărirea dispozitivului de pază şi apărarea localului M.Ap.N. (Avea oare ştiinţă generalul Eftimescu de pregătirea vreunui atac la adresa M.Ap.N. şi de cine ar fi fost pregătit acesta? - M.A.). La ora 13.10, generalul-locotenent Victor Stănculescu soseşte la sediul M. Ap.N. În jurul orei 14.15 ordonă trimiterea unor subunităţi de infanterie şi paraşutişti pentru întărirea pazei şi apărării Televiziunii Române.(Ne punem şi aici aceeaşi întrebare ca mai sus). Pentru această misiune sunt stabilite: U.M. 01210 Bucureşti, cu un detaşament format din 33 cadre şi 286 militari în termen, 2 tancuri şi 17 T.A.B.-uri, condus de comandantul unităţii, locotenent-colonelul Marin Oană, precum şi o subunitate de paraşutişti din U.M. 01842 Titu, cu 18 cadre şi 94 militari în termen, condusă de maiorul Ilie Croitoru. Dispozitivul este realizat integral la ora 17.00. Comandant unic este numit locotenent-colonelul Marin Oană.[...]. Între orele 14.15-16.00, importante efective şi tehnică militară sunt trimise cu misiunea de a asigura paza şi apărarea câtorva obiective importante din Capitală, printre care: Palatul Primăverii(două companii din U.M. 01026 Bucureşti şi un pluton din U.M. 01877 Bucureşti) Casa Scânteii(o companie din U.M. 01026 Bucureşti), Piaţa Palatului-sediul fostului C.C.(trei companii şi două T.A.B.-uri din U.M. 01026 Bucureşti, o companie din U.M. 01908 Bucureşti şi opt T.A.B.-uri din U.M. 01210 Bu cureşti), Banca Naţională(un detaşament din U.M. 01026 şi 01046 Bucureşti), Radiodifuziunea Română(două companii din U.M. 01908 Bucureşti, un tanc şi trei T.A.B.-uri din U.M. 01210 Bucureşti). U.M. 01829 constituie un detaşament de 100 de militari pentru a întări paza şi apărarea C.A.A.T. De asemenea, sunt instalate gărzi din U.M.01035 Bucureşti la Palatul Telefoanelor şi întreprinderile: Acumulatorul, Neferal, I.C.A.B., I.D.E.B.”

48

Declanşarea evenimentelor sângeroase şi interpretarea a ceea ce a urmat şi s-a prelungit până la 26 decembrie cu intensitate şi cu intermitenţe până la sfârşitul anului 1989 au fost relatate diferit de participanţi. Dumitru Mazilu va afirma la scurtă vreme de la evenimente că, “în urma prezentării Platformei-Program a Revoluţiei, prin care se proclama abolirea totalitarismului comunist, iar tinerii erau chemaţi să se organizeze pentru a lua sub control sediile Securităţii, mulţimea din Piaţa Palatului a devenit ţinta unui foc ucigaş. Se trăgea din Palatul Regal, din clădirile învecinate şi, îndeosebi, din clădirile “Generala”(cea în care se afla şi Romarta) şi din aceea în care se afla Corpul de pază al celor doi tirani...”92. În altă parte, acelaşi autor avea să scrie următoarele: “Când în jurul orelor 17.30 s-a aflat în Piaţa Revoluţiei că se urmăreşte “abandonarea sistemului partidului unic şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare”, s-a înţeles că schimbarea nu era cosmetică, ci una de fond, de sistem politic şi social-economic. Şi atunci a început confruntarea. O confruntare adevărată, pe viaţă şi pe moarte, care s-a intensificat în seara zilei de 22 şi în noaptea de 22 spre 23 decembrie, după prezentarea la Televiziune a Proclamaţiei Revoluţiei, document programatic care consacra că “vechile structuri de putere erau dizolvate” şi că “un nou sistem social-politic se construieşte în România”93. Chiar dacă nu o afirmă răspicat Dumitru Mazilu sugerează că cei care au deschis focul ori au fost în spatele celor care trăgeau erau perdanţii revoluţiei. Sergiu Nicolaescu, într-o primă relatare a evenimentelor avea să scrie următoarele, acuzând deschis foştii conducători comunişti: “Apariţia unor foşti conducători comunişti (Dăscălescu, Verdeţ) în balconul clădirii C.C., între orele 16.00-17.30, a provocat reacţia violentă a celor aflaţi în piaţă (circa 4-500.000 de manifestanţi). Se striga clar şi ferm “Jos comunismul!”, “Fără comunişti!”. Aceste mase de oameni prezenţi în piaţă hotărăsc ruperea de comunism. Este momentul istoric în care revolta anticeauşistă se transformă în revoluţie anticomunistă. Revoluţionarii îl forţează pe Dăscălescu să-şi dea demisia. La orele 18.30, atitudinea anticomunistă a maselor provoacă reacţie în rândurile fidelilor regimului comunist, care deschid focul în Piaţa Palatului. Este, de fapt, un act de diversiune, deoarece în acele momente nu au existat victime. Scopul diversiunii

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

92 DUMITRU MAZILU, Revoluţia furată, p. 56, relatează câteva scene din timpul acestor nefireşti şi neverosimile confruntări extrem de sângeroase, care au alimentat mitul teroriştilor. “Mai mulţi oameni au fost răniţi, iar câţiva şi-au pierdut viaţa...”Ăştia sunt terorişti,terorişti” - strigau tinerii care au reuşit să revină în sediul fostului Comitet Central. “Ei trag cu o ură cumplită împotriva noastră”. “Ei omoară poporul! Terorişti, terorişti, criminali, asasini” - nu mai conteneau aceşti tineri să-i califice pe ucigaşii de afară. “Unei fete de lângă mine i-au zdrobit faţa” - spunea unul din ei cu ochii plini de lacrimi, iar un altul povestea cum a căzut un muncitor care încerca să-i îmbărbăteze. “Nu cedaţi fraţilor!” - le spunea el. “Ăştia sunt asasini plătiţi de dictator...”.Dar n-a mai apucat să-şi termine gândul, când mai multe gloanţe i-au străpuns pieptul...”. Chiar dacă este cam patetică relatarea lui Dumitru Mazilu este credibilă şi reală. 93 Idem, Proclamaţia revoluţiei române, ed. a 3-a, p. 24.

49

era împrăştierea manifestanţilor pentru a permite nomenclaturiştilor din clădirea C.C.-ului să-şi refacă structurile şi să preia puterea. Ei urmăreau formarea unui guvern condus de Ilie Verdeţ, care trebuia să restabilească ordinea şi reînceperea activităţii productive(texte înregistrate). Se urmărea schimbarea lui Ceauşescu, dar menţinerea unui regim comunist, aşa cum Gorbaciov îi indicase probabil lui Brucan la Moscova. Planul nu reuşeşte. Nomenclaturiştii fug crezând că sunt victimele unei acţiuni de restaurare ceauşistă. Revoluţionarii rămân în sediu, iar peste câteva ore, asupra lor se va deschide foc”94. Într-o lucrare ulterioară Sergiu Nicolaescu, printr-o

MIHAIL M. ANDREESCU

94 SERGIU NICOLAESCU, Începutul adevărului, pp. 50-54, prezintă evenimentele în variantă proprie, amestecând influenţele externe cu organizaţii subversive interne, inclusiv ale securităţii, grupate în jurul unor vechi şi credincioşi activişti de partid care doreau cu orice preţ menţinerea vechiului regim cosmetizat. Lipsa de coordonare dintre diferitele grupări care au acţionat atunci, diversiunea şi dezinformarea au sporit confuzia şi numărul Victimelor. Autorul numeşte începutul acestor evenimente “etapa a IV-a, marcată prin deschiderea focului din clădirile aflate în imediata vecinătate a sediului C.C.-ului, la orele 18.30. La scurt interval de timp după acest moment, sunt atacate clădirea Televiziunii, a M.Ap.N.-ului, a Radio-ului şi alte instituţii de importanţă naţională din centrul Capitalei. Rezultă indubitabil existenţa pe poziţii a trăgătorilor care aşteptau transmiterea ordinului de deschidere a focului.[...]. Armata răspunde solicitărilor făcute de Revoluţia, în primele ore, cu o anumită rezervă- este surprinzătoare această afirmaţie care contrazice lucrarea privind rolul armatei în revoluţie, în care se spune că mişcările de trupe s-au executat din ordinul comandanţilor militari – şi trimite unele subunităţi pentru apărarea unor instituţii.[...]. După ora 20.00 în Bucureşti se declanşează acţiuni violente, soldate cu morţi şi răniţi. Armata, alături de revoluţionari, luptă împotriva unui inamic agil şi foarte bine pregătit(?!!). Trupele de Securitate şi de Miliţie sunt alături de Revoluţie. Unele cadre din D.S.S. Trec clar de partea Revoluţiei, alţii nu se implică, iar unii, vreo 100-150, din ordin sau din proprie iniţiativă, posibil să fi luptat împotriva Revoluţiei. Dintr-un studiu făcut de revoluţionari, colaboratori ai Comisiei, asupra locurilor de unde s-a deschis foc de arme împotriva unor instituţii sau unităţi militare, se poate emite o apreciere a numărului de combatanţi antirevoluţie. Concomitent, în seara zilei de 22.12.1989 s-a dezlănţuit un intens război psihologic şi radioelectronic, cu scopul vădit de a determina confuzie şi dezastru, de a genera un război fratricid, care să ducă în final, la slăbirea tuturor verigilor de putere ale statului. [...]. Aveam cunoştinţă de existenţa unor planuri emise de Tratatul de la Varşovia şi care cuprindeau strategia de invadare, la nevoie, a României. Planul “Polarka”. Se urmărea evident înlăturarea lui Ceauşescu, fiind considerat un paranoic, dar este posibil să se fi urmărit şi dezlănţuirea unui război civil, care să justifice necesitatea unei pacificări din partea “prietenilor vecini”, prilej cu care s-ar fi putut rezolva şi unele probleme etnice sau teritoriale(?!!). Era cât se poate de firesc ca evenimentele revoluţionare să nască astfel de speranţe (vezi declaraţiile preşedintelui interimar Suros la mitingul din 19.12, ţinut în capitala Ungariei şi alte declaraţii). O altă dovadă o constituie şi pregătirile militare de la graniţele ţării şi mai ales dezlănţuirea războiului psihologic şi radioelectronic, a cărui amloare exclude varianta atribuirii acestor acţiuni unei organizaţii autohtone, respectiv unui serviciu secret al Securităţii, sau cum mai pretind unii, chiar al Armatei(!?). Eu consider deschiderea focului diversionist de la orele 18.30 în Piaţa Palatului o acţiune a unei grupări interne în scopul permiterii preluării puterii de către alţi comunişti decât fidelii lui Ceauşescu. Şi cred că acest lucru a fost făcut de anumiţi securişti care se aflau sub comandă şi ocupau aceleaşi locuri ca şi cele din dimineaţa de 21.12. Dacă această acţiune era făcută de străini, se trăgea în plin, am fi avut morţi, răniţi şi bineînţeles o panică mult mai mare. Acţiunea făcută de autohtoni urmărea doar o panică ce trebuia să împrăştie mulţimea din piaţă, care începuse să se manifeste anticomunist şi să permită preluarea puterii şi restabilirea ordinii, având în rândul noului guvern şi câţiva “revoluţionari”. Nu era nevoie

50

serie de întrebări creionează un scenariu susţinut din afară95 iar într-un interviu acordat la 7 mai 2004 vorbeşte de existenţa teroriştilor veniţi din afară, dar şi de existenţa unor

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

să se tragă în plin şi maiales să nu se pună în pericol vieţile şefilor aflaţi în clădirea C.C.-ului. În acest moment exclud varianta care ar atribui deschiderea focului unor fideli ceauşişti. Probabil că cei care conduceau planul extern au crezut că deschiderea focului se datoreşte unei acţiuni a Securităţii în apărarea lui Ceauşescu. Or, este evidentă atitudinea mai mult decât rezervată, chiar “detaşată” a D.S.S.-ului faţă de dictatori(generalul Iulian Vlad, generalul Bucurescu Gianu, generalul Neagoe etc.). Ei erau convinşi de iminenţa prăbuşirii lui Ceauşescu şi căutau o cât mai mică implicare. Numai proştii şi carieriştii au căzut în cursă de “zel ceauşist”. Unii dintre ei s-ar putea să fi acţionat şi după 22.12., ora 12.00. În mintea noastră, a tuturor, în acele momente, a fost că lupta redeschisă era pentru Ceauşescu. De acest lucru profită planul extern, care declanşează războiul diversionist şi radioelectronic, în special asupra unităţilor militare de A.A., aviaţie şi comandamente de mari unităţi, în acelaşi timp cu atacuri terestre directe asupra acestor unităţi.Este imposibil de crezut că Securitatea ar fi putut avea un astfel de plan sau că Armata a ordonat un atac al propriilor forţe prin folosirea unităţilor de cercetare-diversiune. Acest plan,“ca anvergură şi intensitate, nu putea fi decât extern şi el s-a suprapus peste diversiunea din Piaţa Palatului. Nu este exclus ca asupra efectivelor Armatei şi a populaţiei să se fi acţionat cu practici de război psihotronic, utilizate după cum se afirmă în unele materiale şi în Afganistan şi ale căror efecte derutante produceau confuzie, dezechilibru fizic şi psihic, resimţite din plin în acea perioadă”. Aceste considerente se vor modifica ulterior. 95 Idem, Un senator acuză, pp. 124-125, unde autorul prezintă un scenariu bazat pe revenirea lui Ceauşescu, revenind apoi la data de 24 decembrie şi la hotărârea executării lui Nicolae Ceauşescu. “În această situaţie să ne întoarcem la Bucureşti pe 24 decembrie 1989 în sediul MapN. Acolo se puneau următoarele întrebări: cine trage împotriva armatei şi revoluţiei?; unde sunt cei 200 de terorişti internaţionali arabi care se antrenau pe teritoriul României? Cine conduce războiul radio-electronic? Există o alianţă între ruşi şi americani în legătură cu intervenţia în România? Este întreaga armată alături de noi? Este o parte a Securităţii sincer alături de noi? Vor interveni trupele Tratatului de la Varşovia în România? Va profita minoritatea maghiară pentru dezlănţuirea unui război civil? Vor renunţa comuniştii la putere? Există o loialitate a membrilor de partid? Vor avea revoluţionarii suficientă autoritate faţă de armată, muncitorime sau administraţie? Cât este amestec străin în mişcările din România şi cât autohton? Partea comunistă a armatei nu va da o lovitură de stat “confiscând” revoluţia? În faţa acestor întrebări şi a altora, fără ezitare am tras concluzia că Ceauşescu trebuie eliminat”. Interesantă întrebarea referitoare la “partea comunistă a armatei”, ea putând oferi un posibil răspuns cu privire la terorişti şi la situaţia din acele zile.

51

structuri teroriste interne, sugerând o luptă între securitate, armată şi popor, alimentată prin dezinformare, care trebuia să ducă la un război civil sângeros96. Teoria “scenariului” apare şi în amintita lucrare privind rolul armatei în revoluţie, autorii acesteia afirmând că “în jurul orei 18.30, ca după un scenariu bine regizat, elemente diversioniste deschid focul în principalele puncte din Capitală, tragerile extinzându-se treptat şi asupra unităţilor militare”97. În continuare ei prezintă amănunţit operaţiunile, mişcările de trupe, operaţiunile unor unităţi şi subunităţi etc98. Silviu Brucan vorbeşte şi el de “terorişti”, afirmând că aceştia erau lucrători ai Ministerului de Interne şi ai Securităţii şi că acţionau potrivit unui ordin secret semnat de Tudor Postelnicu în 198899. Tot el prezintă facsimilul unui tabel din care reiese că numai în Bucureşti ar fi fost arestaţi de către armată, şi ulterior eliberaţi, un număr de 52 terorişti100. Unul dintre criticii Revoluţiei Române, adept al teoriei loviturii de stat, vorbeşte de un “ fenomen diversionist-terorist”, bazându-se pe o lucrare a Ruxandrei Cesereanu, în care se analizează tocmai chestiunea evenimentelor de după 22 decembrie 1989 şi

MIHAIL M. ANDREESCU

96 ALEX MIHAI STOENESCU, Interviuri despre revoluţie, pp. 148-149. Modificându-şi punctele de vedere înlegătură cu evenimentele de după 22 decembrie 1989 Sergiu Nicolaescu va afirma în interviul din 7 mai 2004: “După şase ani de cercetări, pentru mine nu este o enigmă cine au fost teroriştii. Pe unii i-am depistat şi după nume. Există trei chei ale revoluţiei, cel puţin a celei de la Bucureşti. Prima cheie: Cine a dat ordin Armatei să se retragă în dimineaţa lui 22 decembrie şi ce rol a avut Armata? A doua: Care au fost greşelile lui Ceauşescu şi cine l-a adus în situaţia să le facă; care a fost responsabilitatea lui şi care a altora? A treia: comportamentul Securităţii. [...]. Dacă vă gândiţi la o conducere unică, greşiţi. Lucrurile s-au petrecut cam în felul următor (mă gândesc doar la Bucureşti); prima acţiune teroristă este deschiderea focului în Piaţa Palatului (18-18.30,22 decembrie). În realitate a fost o acţiune diversionistă care trebuia să “spargă” mitingul şi să permită celor din clădirea CC-ului să formeze un guvern. Cei care au tras focuri de armă erau cei de la Securitate Bucureşti şi poate de la USLA. Au executat un ordin. N-au fost victime şi nu s-au dorit victime. Armata şi revoluţionarii răspunzând şi ei prin focuri de armă, a început o adevărată luptă. Situaţia a fost pierdută din mână.[...]. Acest început de luptă între Securitate şi Armată + poporul a declanşat diversiunea “război între aceştia”. 97 Armata română în revoluţia din decembrie 1989, p. 216. 98 Ibidem, pp. 216-259, inclusiv anexele privitoare la desfăşurarea operaţiunilor din acea perioadă. 99 SILVIU BRUCAN, De la capitalism la socialism şi retur. pp. 238-239. El susţine chiar că problema teroriştilor nu va fi lămurită niciodată. Pe de altă parte este cel puţin ciudat că acest personaj controversat al societăţii româneşti ante şi post revoluţionare, comunist notoriu şi nomenclaturist, a fost cel care a susţinut şi dispus arestarea unor comandanţi militari şi ai Securităţii, a susţinut distrugerea Securităţii ca instituţie şi a calificat drept terorişti grupul USLA al colonelului Trosca, cei ucişi în faţa M.Ap.N. 100 Ibidem, p. 260.

52

implicit fenomenul terorist101. Într-o lucrare dedicată exclusiv revoluţiei, descrierile unor participanţi direcţi la evenimente susţin ideea de haos general şi diversiune, care nu părea a fi gândită şi organizată de cineva anume, ci creată de împrejurări102. La rândul ei Armata, încercând să explice situaţia creată în perioada 22-26 decembrie 1989, atrage atenţia asupra rolului nefast jucat de mass media internaţională care a dezinformat şi isterizat populaţia. “În campania de dezinformare a opiniei publice din România, inclusiv a armatei, a participat, într-o măsură deloc minoră, şi mass-media internaţională. Reluând imediat după 22.12.1989 temele <<genocidului de la Timişoara>>, a <<ororilor>> săvârşite împotriva populaţiei de un dictator sângeros, într-un limbaj incitant, menit să înfricoşeze şi să isterizeze mulţimea, s-au difuzat emisiuni de radio şi televiziune, articole şi reportaje de presă, având ca subiect: <<copii de suflet>> ai lui Ceauşescu, <<batalioane negre>>, comandouri străine, <<cavaleri ai morţii>> care luptau în subteran, superoameni, aidoma celor ce apar în filme, tipi fanatici, superdotaţi, supraînarmaţi, capabili de orice crimă, au fost prezentate fapte apocaliptice săvârşite de securitatea română (“basculante cărând cadavre, victime torturate şi iradiate, mitraliere care au secerat mulţimea” etc.). Radio <<Europa Liberă>> difuza apeluri repetate în care cerea populaţiei să blocheze străzile, înştiinţându-şi ascultătorii că <<foştii agenţi ai securităţii refugiaţi în Occident dădeau informaţii care permiteau să fie localizate tunelurile subterane secrete>>. Radio <<Kossuth>> a afirmat că <<mercenari sirieni şi libieni, pregătiţi într-un centru de lângă Bucureşti, luptă alături de poliţia secretă>>”103.

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

101 ALEX MIHAI STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, pp. 584-585. După ce afirmă mai întâi că “Fenomenul terorist este aspectul cel mai straniu, complicat şi mai bine ascuns al revoluţiei”, utilizând cartea Ruxandrei Cereseanu, Decembrie ‘89. Deconstrucţia unei revoluţii, apărută în 2004, drept temei, prezintă 10 versiuni ale provenienţei fenomenului terorist, clasificate astfel: “1. securişti (reprezentanţi ai unor facţiuni naţionaliste) fideli lui Ceauşescu; 2. orfani români (deşi nu neapărat) crescuţi de Securitate şi instruiţi ca gardă personală a lui Ceauşescu; porecliţi “ienicerii”, respectivii ar fi fost formaţi şi antrenaţi cu mentalitate de kamikaze; 3. terorişti arabi(libieni, palestinieni, iranieni etc.); 4. agenţi străini (în principal sovietici şi maghiari); 5. militari sovietici racolaţi din rândul unor basarabeni(a căror limbă maternă era româna); 6. franctirori izolaţi (lunetişti), acţionând independent; 7. deţinuţi de drept comun din penitenciarele româneşti(utilizaţi fie de facţiuni fidele lui Ceauşescu, fie, dimpotrivă, de noua putere constituită din 22 decembrie 1989); 8. ofiţeri din Armată, MI, trupe USLA (inclusiv din Securitate, din facţiunile care au simpatizat revoluţia şi au sprijinit-o) acţionând la ordinele noii Puteri postceauşiste şi 10. teroriştii nu au existat în carne şi oase, psihoza legată de ei fiind întreţinută intenţionat, întrucât erau folosiţi ca presiune psihologică asupra populaţiei”. 102 ROMULUS CRISTEA, Revoluţia 1989, pp.32,34-37,98-103, cu relatări despre haosul ce domnea atunci. 103Armata română în revoluţia din decembrie 1989, pp. 169-170.

53

Pe de altă parte, chiar din relatările ei rezultă starea de confuzie şi derută existentă în rândurile armatei, de aici rezultând victime. Exemplificăm cu o relatare care ridică o serie de întrebări şi stârneşte mirare, mai ales că vine din partea unor militari.”Aproape concomitant (la ora 21.40), la Academia Militară elemente necunoscute trag atât din interior, de pe terasă şi din unele încăperi ale pavilionului A, de la ferestrele camerelor căminului din pavilionul B, cât şi din exterior, din părculeţele de pe str. Dr. Rainer şi Dr. Bagdasar, din direcţia căminului de studenţi străini din şos. Panduri nr. 90, dinspre staţia de betoane şi de pe clădirea cu etaj din incinta Uzinelor Chimice Române etc. Cad lovite de gloanţe primele victime”104. Putem fi de acord că Academia Militară, ca şi Ministerul Apărării Naţionale şi alte unităţi militare puteau fi atacate din afară, dar este greu de crezut că cineva putea intra în interiorul acestora ca să le atace, atâta vreme cât în instituţiile militare nu se intră la fel ca în cele civile. Credem că a fost vorba de lipsa de comunicare între unităţi şi comandamente, de derută şi, de ce nu, de unele acţiuni “interesate” ale unor comandanţi superiori ai armatei, posibili fideli ai fostului regim. Analizând ce s-a întâmplat în perioada 22-26 decembrie 1989, Ion Iliescu evidenţiază pe bună dreptate rolurile, deseori nefaste ale mass-media, în special al Televiziunii care transmitea informaţii neverificate şi care erau luate drept sigure. La ele s-au adăugat lipsa de decizie a unor comandanţi militari, depăşiţi de evenimente, lipsa de comunicare dintre unităţi şi comandamente, dintre instituţiile de forţă, dintre armată şi civili. Liderul de atunci al revoluţiei recunoaşte cu luciditate că noile structuri au comis erori regretabile care au dus la pierderi de vieţi omeneşti. “Multe dintre victimele acelor zile s-au datorat caracterului spontan al mişcării, circulaţiei anarhice a informaţiilor şi iniţiativelor de toate felurile, prost coordonate pe plan operaţional. Puterea, care ne revenise cam pe neaşteptate, nu ne oferea instrumentele necesare pentru a controla situaţia, nici mijloacele de a stăpâni exaltarea suspicioasă a unei părţi a populaţiei gata să se dedea la acte violente. Trebuia să improvizăm soluţii pe moment, adesea lipsiţi de posibilitatea de a coordona măsurile pe care le luam”105. Aceste erori regretabile, cărora li s-au putut adăuga şi alţi factori despre care am discutat mai înainte, au dus la pierderea de vieţi omeneşti, după fuga lui Ceauşescu. Unii analişti militari ai evenimentelor vor scrie ulterior: “În zona M.Ap.N. - considerată unul dintre cele mai active focare ale acţiunilor diversionist-teroriste din Capitală -, în perioada 23-31.12.1989, au căzut la datorie 68 militari(24 ucişi şi 44 răniţi). Cele mai

MIHAIL M. ANDREESCU

104 Ibidem, p. 218. 105 ION ILIESCU, Revoluţia română, pp. 58-59 şi următoarele, în care explică unele aspecte ale acestui “război ciudat”, după cum l-am numit noi şi care continuă să constituie una dintre cele mai importante şi mai dureroase enigme ale Revoluţiei române.

54

multe victime s-au produs în zilele de 22.12.1989 – 8 morţi şi 7 răniţi – şi 23.12.1989 – 11 morţi şi 20 răniţi”106. Acţiunile terorist-diversioniste au continuat pe 26 decembrie şi în zilele următoare, dar cu o intensitate mult scăzută faţă de perioada 22-25 decembrie 1989. În aceste condiţii, C.F.S.N. a emis în ziua de 26.12 un decret care avea următorul cuprins.” 1. În Capitală şi în toate judeţele ţării se instituie tribunale militare extraordinare care vor judeca toate cazurile de acte teroriste. 2. Judecarea va urma o procedură de urgenţă, iar executarea sentinţelor se va face imediat. 3. Elementele teroriste care până joi, 28 decembrie 1989, ora 17.00, nu vor preda armele şi muniţia aflate asupra lor, vor fi judecate şi condamnate de aceste tribunale extraordinare, conform procedurii de urgenţă”107. În pofida acestui decret violenţele, deşi mult scăzute în intensitate, au continuat în Bucureşti şi în ţară, potrivit unor aprecieri, “până la jumătatea lunii ianuarie 1990”. În intervalul 17 decembrie 1989 – jumătatea lunii ianuarie 1990, în Bucureşti şi în ţară au decedat 1060 de persoane, 2927 au fost rănite, rămânând invalide, iar 1787 au fost arestate, în urma protestelor de stradă108. Potrivit datelor statistice oferite de Comisia Senatorială care a investigat evenimentele din decembrie 1989, în perioada 21.12 – 31.12.1989 în Bucureşti au fost ucise 543 persoane, din care 50 până la 22.12. iar 493 după 22.12. 1989. În aceeaşi perioadă, în Bucureşti au fost rănite, în diverse stadii de gravitate, 1879 persoane, din care 604 până la 22.12. iar 1275 după 22.12.1989109. Aşadar, mult mai multe victime după victoria revoluţiei şi fuga lui Ceauşescu din sediul Comitetului Central, decât înainte de acest eveniment. În ce priveşte participanţii la acest ciudat “război civil”, într-o lucrare relativ recentă se susţine că aşa-zişii terorişti străini nu ar fi existat, ei provenind numai din ţară. “Un mit mai puţin despre revoluţie. Nici o dovadă despre teroriştii străini. În nici unul din dosarele instrumentate de procurorii militari în legătură cu evenimentele din decembrie 1989 nu există vreo declaraţie sau dovadă care să ateste faptul că în perioada revoluţiei au acţionat, pe teritoriul României, terorişti străini. Au fost audiaţi mii de martori, s-au adunat zeci de mii de pagini la dosarele revoluţiei, dar nu există nici un fir care să conducă la teoria ce ar confirma existenţa vreunei reţele teroriste care să fi desfăşurat acţiuni împotriva populaţiei, în perioada lui decembrie 1989. Nici

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

106 CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, p. 388. Acţiunile militare îndreptate împotriva M.Ap.N. au continuat cu intensităţi deosebite serile şi nopţile din datele de 23/24, 24/25 şi 25/26. “În după-amiaza zilei de 26.12.1989 s-au semnalat, din nou, acţiuni cu foc ale elementelor diversioniste, în special din direcţiile Complexul “Orizont”, str. Miron Constantinescu şi Cimitirul Ghencea. În ziua de 27.12.1989 şi în cele următoare n-au mai avut loc confruntări cu foc...”. 107 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 282. 108 ROMULUS CRISTEA, Revoluţia 1989, p. 171. 109 SERGIU NICOLAESCU, Un senator acuză, pp. 201 şi 204.

55

unul din cei peste 1 200 de morţi, nici unul dintre miile de răniţi sau reţinuţi nu a putut fi identificat ca terorist străin. Singurele persoane identificate de anchetatori ca acţionând împotriva populaţiei au fost angajaţi ai fostelor forţe de represiune din miliţie, armată, securitate, gărzi patriotice şi uneori informatori, toţi cetăţeni români. În prezent, în actualul stadiu al anchetelor desfăşurate de Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, confirmarea teoriei conform căreia ar fi putut exista, în decembrie 1989, “un pericol extern” din partea altor state sau a unor cetăţeni străini, ar mai putea veni doar din partea unor instituţii precum Armata, SRI, SIE şi DIA care nu au pus încă la dispoziţia anchetatorilor arhivele deţinute”110. Unii exegeţi ai Revoluţiei atrag atenţia asupra situaţiei bizare creată după 22 decembrie, insistând pe rolul mass-media şi pe eforturile unora de a identifica Securitatea cu teroriştii, acuzând-o de fidelitate faţă de Ceauşescu111. Fără alte comentarii, faţă de cele discutate mai înainte, apelând tot la statisticile Comisiei Senatoriale privind Revoluţia, constatăm că după 22 decembrie 1989 armata a suferit un număr relativ mare de pierderi: 260 de morţi şi 545 de răniţi, în timp ce Ministerul de Interne a avut 65 de morţi şi 73 de răniţi112. Pornind de la multele inadvertenţe care apar între diferitele documente şi situaţii relative la perioada 22-26 decembrie 1989, ca şi de la multitudinea părerior şi teoriilor legate de participanţii la revoluţie şi de la statisticile Comisiei Senatoriale şi a Procuraturilor Militare, considerăm că principalii vinovaţi pentru ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989 nu sunt “teroriştii” inventaţi de mass-media şi amplificaţi de zvonuri şi psihoza fricii, nici străini veniţi de nu se ştie unde, ci unii mari comandanţi ai armatei şi ai Ministerului de Interne, unii lucrători din mass media şi, de ce nu chiar unii

MIHAIL M. ANDREESCU

110 ROMULUS CRISTEA, Revoluţia 1989, p. 175. 111 IOAN SCURTU, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, pp. 266-267, unde scrie următoarele: “Din motive rămase obscure, după difuzarea Comunicatului F.S.N., situaţia din ţară a continuat să se deterioreze. S-a creat o adevărată psihoză, televiziunea acreditând ideea că teroriştii care au jurat credinţă lui Nicolae Ceauşescu nu vor să depună armele şi urmăresc înăbuşirea revoluţiei într-o baie de sânge şi readucerea la putere a fostului dictator. România se transformase într-un teatru de război, în care se confruntau armata şi populaţia, pe de o parte, cu teroriştii şi securiştii, de cealaltă parte. S-a afirmat că exista un scenariu, potrivit căruia Securitatea trebuia făcută vinovată de uciderea populaţiei civile şi ca urmare să fie dizolvată, astfel încât statul român să rămână fără un serviciu de informaţii, mai ales în acele împrejurări confuze. Generalul Vlad Iulian a dejucat acest plan, ordonând tuturor unităţilor şi militarilor din Securitate să depună armele şi să nu acţioneze în nici un fel. La 24 decembrie, prin hotărârea Consiliului F.S.N., unităţile Ministerului de Interne, inclusiv Securitatea, au fost integrate în Ministerul Apărării Naţionale. Totuşi, campania împotriva “securiştilor şi teroriştilor” - unelte oarbe ale regimului Ceauşescu – a continuat”. 112 SERGIU NICOLAESCU, Un senator acuză, pp. 202-203.

56

“revoluţionari” care au găsit prilejul de a plăti unele poliţe sau de a justifica planurile şi scenariile construite în afară. Deoarece în multe confruntări s-au aflat militari cu militari, pierderile armatei fiind însemnate, nu excludem posibilitatea ca unii generali din fruntea Ministerului Apărării Naţionale să fi fost depăşiţi de evenimente şi să fi acţionat confuz, sub imperiul fricii, ori chiar din dorinţa de a salva ce se mai putea salva din vechiul regim. De aici lipsa de coordonare şi de comunicare la nivel de comandamente şi mari unităţi, utilizarea tehnicii de luptă de toate tipurile, inclusiv cea mai modernă pe atunci, situaţie de natură să sporească nesiguranţa şi să amplifice psihoza terorismului. Unităţi militare trimise în diferite misiuni au fost identificate ulterior ca fiind teroriste – aşa a fost cazul detaşamentului distrus la Otopeni, ca şi atacurile susţinute, din interior, de la Academia Militară şi Ministerului Apărării – şi între acestea şi alte forţe armate şi civili au izbucnit confruntări armate din care au rezultat victime. Unii comandanţi de mari unităţi au refuzat colaborarea cu ofiţerii reactivaţi – gen generalul Nicolae Militaru – nepunând în aplicare ordinele acestora ori, emiţând alte ordine care au mărit starea de confuzie şi au produs victime. La toate acestea se poate adăuga teama militarilor în termen care, nemaifiind confruntaţi cu situaţii reale de luptă şi fiind, timoraţi de evenimente, au reacţionat fără discernământ, deschizând focul la întâmplare. De asemenea, aşa cum am mai spus, “scenariile” croite în alte capitale ale lumii, dar care vizau România, prevedeau un număr mare de victime – acuzaţia de genocid, lansată atunci, susţinea existenţa a 60.000 de victime -, motiv pentru care unii actori ai revoluţiei au amplificat zvonurile şi pericolele, sporind astfel confuzia şi favorizând schimburile de focuri. Mass media străină în special, aşa cum va recunoaşte un ziarist ulterior, va fi vinovată de instigare şi răspândirea de zvonuri false, de vehicularea unor cifre uriaşe de victime puse pe seama dictaturii lui Ceauşescu şi a Securităţii113. Pe aceeaşi linie de inducere a confuziei şi a dezinformării au fost şi faptele unor lideri de atunci ai revoluţiei – mai degrabă nişte “ideologi” sau sfetnici “dezinteresaţi” - aşa cum a fost Silviu Brucan. Într-o lucrare cu caracter autobiografic şi apologetic, Brucan relatează că el a fost cel care l-a îndepărtat de la conducerea armatei pe generalul Athanasie Stănculescu şi l-a impus pe Nicolae Militaru, el l-a susţinut pe Petre Roman în competiţia cu Ilie Verdeţ şi “l-a demascat” pe generalul Vlad Iulian care “făcea un joc dublu”, ca şi pe generalul Guşă, “vinovat” de ce se întâmplase la Timişoara114. Asemenea măsuri intempestive luate şi susţinute de unii conducători ai revoluţiei, lipsa de încredere manifestată faţă de oameni şi de unii generali credem că au putut determina reacţii imprevizibile din partea unor participanţi la evenimente. Dacă adăugăm aici faptul că mulţi civili au pus mâna pe armele abandonate de miliţie şi securitate şi că, pe acest fond de haos general, unii

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

113 CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia din 1989 percepută prin documentele vremii, pp. 227-233. 114 SILVIU BRUCAN, De la capitalism la socialism şi retur, pp. 229-234.

57

indivizi – poate chiar activişti de partid, nu doar militari, securişti şi miliţieni, sau chiar oameni simpli – au găsit prilejul nimerit “să-şiaducăocontribuţiesângeroasă” la victoria revoluţiei*, avem imaginea terorismului. Pentru a pune capăt acestui război fratricid liderii revoluţiei, care deja îi aveau în custodie pe soţii Ceauşescu, au hotărât că este mai bine să organizeze judecarea şi condamnarea lor în speranţa că evenimentele vor intra pe un făgaş normal şi se va putea restabili ordinea publică .

4.ProcesulşiexecuţiaCeauşeştilorauavutefectulscontat?

După ce crainicul George Marinescu anunţase că un inginer agronom semnalase prezenţa soţilor Ceauşescu în zona Titu, pe la 14.30 se ştia deja că cei doi fuseseră preluaţi de un echipaj al Miliţiei din Târgovişte şi duşi în Pădurea Răţoaia la Centrul de Protecţia Plantelor. Puţin mai târziu – între orele 16.00-17.00 – crainicul Teodor Brateş anunţă că cei doi au fost reţinuţi şi duşi la Târgovişte, fără alte detalii115. Între timp, cei doi fugari, preluaţi deja de reprezentanţi ai miliţiei, au fost purtaţi prin diverse locuri, “pentru a fi apăraţi”, fiind aduşi ulterior la sediul Inspectoratului judeţean Dâmboviţa al MI. Pe la orele 17.30- 17.45 Nicolae şi Elena Ceauşescu sosiseră la Inspectoratul Târgovişte iar la orele 18.30, potrivit afirmaţiilor generalului Andrei Kemenici, ei se aflau deja în custodia armatei la U.M. 01417 Târgovişte, rămânând aici până când au fost executaţi în data de 25.12.1989 orele 14.45116. Armata cunoştea, aşadar, foarte bine soarta soţilor Ceauşescu, cel puţin la nivelul conducerii garnizoanei din Târgovişte, dar la Bucureşti s-a raportat între orele 16.00-20.00 – ştire dată şi de Televiziune, dar transmisă şi generalului Vlad – că cei doi se află “la o unitate din judeţul Dâmboviţa, nu

MIHAIL M. ANDREESCU

* Au fost multiple situaţii la care am asistat ca martor ocular când, diverşi indivizi şi unii militari trăgeau la întâmplare, atât cu scopul de a produce victime, dar mai mult din dorinţa de a crea panică în rândurile populaţiei. Pe de altă parte, despre faptele unor revoluţionari activi, mai ales cei aflaţi în sediul fostului Comitet Central, s-a vorbit nu totdeauna elogios. Între cei vizaţi, care au avut un comportament cel puţin ciudat, s-a aflat şi Dan Iosif, de curând plecat dintre noi. Unele referiri la evenimentele din 22-28.12.1989 din sediul fostului Comitet Central, permit interpretarea unor momente în sensul unor abuzuri personale, generate, este drept, de situaţie. Vezi în acest sens Raport privind activitatea Grupei Operative din Marele Stat Major, în perioada 21-26 decembrie 1989, pp. 150-151 şi 154-155, în “Clio 1989”. an. II (2006), nr.1-2, pp. 148-156. 115 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, pp. 202-293, 209. 116 Asupra amănuntelor legate de reţinerea, arestarea, judecarea, condamnarea şi execuţia soţilor Ceauşescu vezi materialul Ceauşescu la Târgovişte. 22-25 decembrie 1989, în “Caietele Revoluţiei”, nr. 5(12)/2007, pp. 10-48 şi 48-54. Asupra momentului precis al execuţiei vezi: CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, p. 358.

58

din garnizoana Târgovişte”117. Dacă soţii Ceauşescu fuseseră luaţi deja sub “protecţia” armatei de ce nu au încetat confruntările de stradă sau de ce “protectorii” lor nu au procedat în funcţie de cele două alternative avute la dispoziţie: fie executarea lor, fie readucerea la putere, dar în ambele ipostaze cu încetarea focului şi restabilirea ordinii în ţară? Ce s-a dorit de fapt? Principalii actori ai evenimentelor de la Târgovişte, din după-amiaza zilei de 22.12 şi în continuare până la proces şi execuţie, au spus oare întregul adevăr, aşa cum afirmă în relatările lor? Aşteptau ei un anume prilej sau ordin ca să întreprindă anumite acţiuni în favoarea sau defavoarea celor doi? De ce generalul Stănculescu nu a fost informat cu precizie la ce unitate militară se aflau Ceauşeştii, ori el ştia deja acest amănunt la fel ca şi şeful DIA, sau generalul Guşă – aceştia au hotărât ca în noaptea de 24/25 decembrie să-i trimită plicul cu medicamente lui Ceauşescu, ori nu aveau cum să-l trimită, dacă nu ştiau unde se afla acesta -, dar a păstrat secretul? Întrebările pe care ni le punem în legătură cu ce s-a întâmplat la Târgovişte au fost puse, în diverse forme, de mulţi alţi participanţi la revoluţie sau exegeţi ai acesteia, fiecare încercând să dea răspunsurile cele mai potrivite, mai ales că procesul şi execuţia Ceauşeştilor nu constituie punctul forte al Revoluţiei Române. Asupra acestui aspect Silviu Brucan – unul dintre duşmanii declaraţi ai cuplului Ceauşescu şi susţinătorul fanatic al executării lor – va justifica hotărârea privind judecarea sumară şi executarea celor doi astfel: “Bineînţeles că ar fi fost de dorit să aibă loc un proces public, care să fie televizat direct şi în care să fie denunţate crimele, abuzurile şi consecinţele dezastruoase ale politicii lui Ceauşescu.[...]. Au existat şi argumente juridice în favoarea unui astfel de proces deschis, care citau Procesul de la Nurnberg. Pe de altă parte, au rămas cunoscute în istorie judecăţile sumare ale Revoluţiei Franceze şi chiar şi judecăţile sumare din ţările ocupate de hitlerişti, după înfrângerea acestora. Legalitatea nu a fost punctul cel mai tare al revoluţiilor. (Să reţinem cinismul exprimării, n.n., M.A.). Până la urmă, au prevalat considerentele militare. Însăşi soarta Revoluţiei era echivocă”118. Silviu Brucan a fost duşmanul de moarte al soţilor Ceauşescu, el fiind cel care a impus hotărârea de a fi executaţi, după cum o recunoaşte şi Sergiu Nicolaescu. “Propunerea lui Brucan de a scăpa de Ceauşescu, în scopul eliminării atacurilor teroriste, a fost primită cu realism. Părerile au fost diferite, de la metoda Mussolini

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

117 Mărturia maiorului Marian Apostol în Ceauşescu la Târgovişte, p. 33. Aici sunt prezentate şi unele inadvertenţe între relatările participanţilor la evenimente, fiecare susţinând, din motive obiective ori subiective, alte date care nu diferă prea mult între ele. Apar, totuşi, unele neconcordanţe în ce priveşte anunţarea reţinerii cuplului Ceauşescu şi prezentarea ştirii la Televiziune. 118 SILVIU BRUCAN, De la capitalism la socialism şi retur, p. 235. Autorul îşi arogă marile merite în desfăşu rarea evenimentelor revoluţionare, iar în ce priveşte judecarea Ceauşeştilor va afirma: “În zilele Revoluţiei cuvântul meu cântărea greu, deoarece toţi cunoşteau statele mele de serviciu în lupta împotriva dictaturii, ştiau că nu sunt repezit şi că dovedisem spirit de prevedere. Toţi au fost de acord ca a doua zi, pe 25 decembrie, să se organizeze procesul celor doi, iar sentinţa să fie executată imediat”.

59

până la proces. Cea din urmă, susţinută de Ion Iliescu. Au fost însărcinaţi Victor Stănculescu şi Gelu Voican cu organizarea procesului”119. Să reţinem că Ion Iliescu, în pofida a ceea ce s-a afirmat ulterior şi încă se mai afirmă de către unii, afostîmpotrivaexecutăriisoţilorCeauşescu,fiinddeacorddoarcujudecareaacestora.De altfel, unul dintre susţinătorii teoriei loviturii de stat – l-am numit pe Alex Mihai Stoenescu – va scrie despre cei care au hotărât execuţia Ceauşeştilor: “Un lider ezitant – Ion Iliescu- , prizonier al umanismului socialist şi al sistemului din care era nevoit să iasă pe teren necunoscut, nu avea capacitatea să pună ordine în stat (sic!). În imediata lui apropiere se agitau două categorii de asociaţi şi un tânăr idealist. Asociaţii: Silviu Brucan şi Nicolae Militaru, doi reprezentanţi ai subversiunii externe, ai Uniunii Sovietice, încărcaţi de ură şi urmăriţi de răzbunare personală, pe de o parte, Gelu Voican Voiculescu şi Sergiu Nicolaescu, pe de altă parte, doi oameni de acţiune dispuşi la orice sacrificiu pentru victorie, goniţi spre acte- limită de teama eşecului. Alături, un pro-occidental Petre Roman, care credea că, odată cu dispariţia lui Nicolae Ceauşescu, în România se poate instala democraţia”120. Ioan Scurtu scrie şi el că Ion Iliescu s-a opus iniţial executării lui Nicolae Ceauşescu. “Conducerea Consiliului Frontului Salvării Naţionale a ajuns la concluzia că luptele nu vor înceta atâta timp cât Ceauşescu era în viaţă. Se aprecia că existau persoane (securişti, terorişti), care depuseseră jurământ de credinţă faţă de conducătorul statului şi nu puteau fi dezlegaţi de această fidelitate, decât dacă aflau că fostul preşedinte nu mai există. Cel mai insistent în susţinerea acestui punct de vedere era Gelu Voican Voiculescu, în timp ce Ion Iliescu ezita”121. În mod cu totul surprinzător şi Dumitru Mazilu îl indică tot pe Gelu Voican Voiculescu răspunzător de execuţia lui Nicolae Ceauşescu şi nu pe Silviu Brucan, afirmând totodată că procesul a fost un simulacru juridic122, în vreme ce Dan Voinea susţine că dosarul procesului

119 SERGIU NICOLAESCU, Începutul adevărului, pp. 58-59. 120 ALEX MIHAI STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, pp. 683-684. 121 IOAN SCURTU, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, p. 279 122 DUMITRU MAZILU, Revoluţia furată, pp. 94-95. “În timp ce grupul tinerilor revoluţionari imagina tot felul de soluţii pentru prezentarea celor doi tirani populaţiei ţării prin Televiziune, un grup restrâns din liderii noii puteri, condus de Ion Iliescu pregătea “procesul” şi lichidarea lor. Un rol hotărâtor în această acţiune fulger l-a jucat Gelu Voican Voiculescu, personaj despre care nu se ştia aproape nimic înainte de Revoluţia din Decembrie..., au fost selectaţi cei mai indicaţi procurori, un complet de judecată, condus de generalul Gică Popa, precum şi avocaţii unui tipic proces stalinist. Aşa se face că în momentul începerii judecăţii lipsea până şi dosarul cauzei. Nu că ar fi lipsit piesele ce urmau să-l compună, ci pentru că n-a fost timp pentru a fi alcătuit. Ce s-ainclus după aceea în acest dosar confirmă graba cu care s-a “soluţionat” una din cele mai complexe problemeale revoluţiei române.[...]. Vreau doar să precizez că această versiune mi-a fost prezentată şi mie de dl. Petre Roman la 25 decembrie, către prânz, pe un hol al Ministerului Apărării Naţionale.Dânsul mi-a spus că “ne gândim să organizăm un proces rapid Ceauşeştilor, pentru că altfel ar fi pericolul unor noi vărsări de sânge”. Dar, în zadar am aşteptat să discutăm cum să organizăm acest proces, pe care eu îl consideram deosebit de complex. În aceeaşi zi, către seară am aflaat că “procesul” a şi avut loc iar cei doi au fost deja executaţi.”.

MIHAIL M. ANDREESCU

60

fusese pregătit mai înainte123. Mihai Stoenescu insistă pe varianta Brucan, afirmând că , “Ideea de a-l executa pe Nicolae Ceauşescu i-a aparţinut lui Silviu Brucan, fiind imediat preluată de Gelu Voican Voiculescu”124, pentru ca ulterior să spună că, faţă de obiecţiile lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Victor Stănculescu hotărâseră executarea lui Ceauşescu şi punerea CFSN în faţa faptului împlinit125. Suntem de părere că, dincolo de orice alte considerente, “procesul” şi execuţia Ceauşeştilor a reprezentat mai mult un act de răzbunare din partea adversarilor personali ai lui Nicolae Ceauşescu – Brucan şi Militaru - , precum şi zelul şi frica de consecinţe a lui Victor Stănculescu (procesul care a urmat nu l-a absolvit de învinovăţirile aduse ci, dimpotrivă , l-a încriminat şi mai mult), fanatismul revoluţionar de tip iacobin al lui Gelu Voican Voiculescu şi, în mai mică măsură, al lui Sergiu Nicolaescu. De aceea, încercarea lui Ion Iliescu de a-i scuza pe cei care au dorit moartea Ceauşeştilor, după ce el personal se opusese cu vehemenţă, întăreşte şi mai mult ideea că nu s-a dorit un proces corect al cuplului Ceauşescu. Or, tocmai acest aspect va încerca să-l atenueze Ion Iliescu, atunci când se va fi hotărât să vorbească despre acest moment atât de puţin nobil al revoluţiei şi

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

123 ROMULUS CRISTEA, Revoluţia 1989, p. 178. “Împreună cu Gică Popa am început alcătuirea rechizitoriului ca să vedem ce se va reţine în seama acestuia. Actele, rechizitoriul a fost făcut înainte de proces. Eu am cerut un număr de dosar de la Parchet, mi s-a dat acest număr. Se punea problema arestării, să dăm un mandat de arestare, o ordonanţă...Au existat toate documentele necesare pentru arestare şi audiere”. 124 ALEX MIHAI STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România ,IV/2, p. 693. 125 Ibidem, pp. 697-699. Iată relatarea şi comentariul asupra evenimentelor. “Dezbaterile au durat mai multe ore din ziua de 24 decembrie, din baia ministrului apărării trecându-se în alte birouri, unde s-au desfăşurat mai multe şedinţe, esenţa lor fiind lupta dată de toţi ceilalţi lideri ai CFSN pentru convingerea lui Ion Iliescu să accepte “suprimarea imediată. Iliescu i-a convins însă că este nevoie de un proces, chiar şi de unul foarte scurt. Petre Roman afirma că încă de atunci Ion Iliescu le atrăgea atenţia:”Revoluţiile se răzbună, îşi devorează copiii!”, intervenţie pe care a repetat-o şi în ianuarie 1990, odată cu apariţia fenomenelor contestatare ale presei şi Opoziţiei politice. În acest timp, aşa cum a rezultat din dialogurile purtate de autor cu Gelu Voican Voiculescu la 15 ani de la evenimente, acesta şi Victor Stănculescu au încercat să producă o suprimare imediată a lui Ceauşescu, trecând peste rezervele morale ale lui Ion Iliescu. Voican s-a înţeles cu Stănculescu să stabilească un contact telefonic cu comandantul unităţii de la Târgovişte, colonelul Kemenici, căruia, sub o formă parolată, i-au transmis ordinul de a fi pregătit în price clipă să-i execute pe soţii Ceauşescu.[...]. Iritaţi de ezitările lui Ion Iliescu, cei doi au hotărât să-i suprime pe soţii Ceauşescu, urmând a-l pune pe şeful CFSN în faţa faptului împlinit. Pentru asta Stănculescu l-a sunat pe Kemenici şi i-a dat de înţeles că trebuie să pregătească o modalitate de a-i omorî pe soţii Ceauşescu. Colonelul a fost derutat, nefiind pregătit nici sufleteşte nici tehnic pentru o astfel de execuţie. Atunci, Stănculescu i-a sugerat introducerea celor doi Ceauşeşti într-un tanc sau mai bine un TAB care să fie aruncat în aer”.

61

va scrie: “Decizia de a se organiza acest proces, luată de grupul operativ al CFSN în 24 decembrie, nu a fost o vendetă politică, ea nu a fost dictată de interese şi aranjamente oculte ori pentru că, aşa cum s-a insinuat, acest cuplu ar fi ştiut prea multe despre aşa-zişii “complotişti” şi “atentatori” şi, deci trebuia să dispară, ci o soluţie de forţă majoră a acelor momente şi împrejurări de excepţie”126.Calităţile morale ale lui Ion Iliescu, recunoscute atât de prieteni cât şi de adversari, ca şi de exegeţii revoluţiei, l-au împiedicat să “sespelepemâinideproblemaprocesului”,indicându-i pe adevăraţii “instigatori” ai condamnării şi executării Ceauşeştilor. De aceea, încercarea sa de a scuza într-un fel acest “omor”, ca şi simulacrul de proces care l-a precedat127, nu a avut efectul scontat, ajungându-se chiar să se afirme că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost “executaţidinordinulluiIliescu”128, ceea ce reprezintă, în opinia noastră o aberaţie rău voitoare. Este adevărat, însă, că după executarea lui Ceauşescu şi după prezentarea la Televiziune a filmului privind execuţia acestuia, violenţele s-au redus ca intensitate şi la începutul lunii ianuarie au încetat”129 şi nu imediat cum se crezuse iniţial. O atare situaţie pare să justifice, într-o oarecare măsură, ideea unor comploturi sau scenarii interne şi externe, care nu s-au mai finalizat, nu datorită uciderii lui Ceauşescu, ci datorită condamnării definitive a regimului din România şi trecerii la construcţa unei societăţi pluraliste şi democratice, cel puţin teoretic. Văzând că totul este pierdut, “apărătorii” vechiului regim au renunţat la orice rezistenţă şi s-au repliat adaptându-se noilor condiţii şi devenind “democraţi”, adică au profitat de noile împrejurări create de revoluţie.

MIHAIL M. ANDREESCU

126 ION ILIESCU, Revoluţia română, p. 122 127 Comentarii despre proces şi stenograma acestuia, ca şi despre execuţie vezi: Armata română în revoluţia din decembrie 1989, pp. 300-302, prezintă o sinteză a opraţiunilor legate de proces şi execuţie, precizând: “Aşa cum rezultă din această relatare, din însărcinarea C.F.S.N., de organizarea şi desfăşurarea procesului celor doi dictatori inclusiv de executarea sentinţei, s-a ocupat nemijlocit generalul-locotenent Victor Stănculescu”; CONSTANTIN SAVA, CONSTANTIN MONAC, Revoluţia din decembrie 1989 percepută prin documentele vremii, pp. 182-184, dau rechizitoriul şi sentinţa; Idem, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, pp. 341-358, cu rechizitoriul, stenograma procesului, sentinţa şi execuţia; IOAN SCURTU, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, pp. 280-283, face un comentariu al procesului şi execuţiei; ROMULUS CRISTEA, Revoluţia 1989, pp. 220-239 prezintă procesul şi execuţia în integralitatea lor; Ceauşescu la Târgovişte, pp. 41-48, cu relatările lui Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu privind desfăşurarea procesului şi execuţia. 128 ROMULUS CRISTEA, Revoluţia 1989, pp. 220 afirmă: “Pe 24 decembrie 1989 Ion Iliescu a redactat şi semnat un decret prin care înfiinţa un “Tribunal Militar Excepţional”. “Acest tribunal urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu”. 129 IOAN SCURTU, Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, p. 283.

62

5.Revenireala“normalitate”-26-31decembrie1989-,sauînlocdeconcluzii

După execuţia Ceauşeştilor şi mai ales după prezentarea la Televiziune a filmului privind procesul şi execuţia acestora – prezentarea acestui film a stârnit controverse şi comentarii130 -, chiar dacă violenţele şi schimburile de focuri au continuat, au scăzut în intensitate131. Cu toate că încă se mai trăgea în unele locuri viaţa politică şi social-economică începea să se îndrepte către un făgaş cât mai apropiat de normal, iar cei care mai crezuseră în vechiul sistem căutau să se “integreze” în noile structuri şi în noua societate. Ziua de 26 decembrie 1989 va fi una deosebit de importantă pentru politică. Printr-un decret special Departamentul Securităţii Statului şi Comandamentul Trupelor de Securitate treceau în componenţa Ministerului Apărării Naţionale132. Prin alte decrete

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

130 Despre execuţia lui Ceauşescu şi filmul procesului şi execuţiei, prezentat ulterior la televiziune, părerile au fost împărţite: SILVIU BRUCAN, De la capitalism la socialism şi retur, p. 237: “Justeţea deciziei noastre a fost pe deplin confirmată a doua zi, după ce filmul cu procesul a fost arătat la televizor, grosul teroriştilor s-a predat imediat unităţilor militare şi luptele de stradă au încetat aproape complet”(sic!); SERGIU NICOLAESCU, Începutuladevărului, p. 59, oscilează: “Nu-mi propun să analizez modul cum a decurs acest proces şi, mai ales, mediatizarea lui.[...]. Vânzarea casetei video a procesului şi execuţiei o consider un act de înaltă trădare şi care a adus o unanimă dezapreciere a străinătăţii faţă de revoluţie şi faţă de noi românii”.; ALEX MIHAI STOENESCU , Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, p. 732, evită să discute despre proces şi film, dar consideră justificată execuţia celor doi. 131 SERGIU NICOLAESCU, Începutul adevărului, p. 59: “După execuţia din 25.12 şi anunţarea ei la TV în noaptea de 25/26.12.1989, acţiunile teroriste au scăzut cu mare repeziciune(28.12), fapt ce vine să întărească justeţea hotărârii luate”.; ALESANDRU DUŢU, Cronologia, p. 282, prezintă evenimentele din ziua de 26 decembrie în care se constată o scădre considerabilă a acţiunilor militare. 132 SILVIU BRUCAN, De la capitalism la socialism şi retur, pp. 264-266, dă textul decretului, cu următrul cuprins: ROMÂNIA. CONSILIUL FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE. DECRET PRIVIND TRECEREA ÎN COMPETENŢA MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE A DEARTAMENTULUI SECURITĂŢII STATULUI ŞI A ALTOR ORGANE DIN SUBORDINEA MINISTERULUI DE INTERNE. CONSILIUL FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE decretază: Art. 1. Pe baza prezentului decret trec în componeneţa Ministerului Apărării Naţionale Departamentul Securităţii Statului, Comandamentul Trupelor de Securitate împreună cu unităţile din subordinea acestora. Sunt incluse în acestea, structura, bugetul, personalul, armamentul, muniţia, tehnica din dotare, fondurile fixe, precum şi activul şi pasivul din ţară şi din străinătate. Entru direcţiile, unităţile asimilate şi serviciilecomune, efectivele, tehnica, fondurile fixe, precum şi bugetul se defalcă proporţional cu atribuţiile ce le îndeplinesc. Preşedintele Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu. Bucureşti, 26 decembrie 1989. Nr. 4”.

63

au fost abrogate unele legi ale vechiului regim, între care cele privitoare la: acordarea de titluri şi ordine ale României către Nicolae şi Elena Ceauşescu, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Apărării, sistematizarea teritoriului şi a localităţilor, normele de adresare între cetăţeni, obligaţia activiştilor de partid şi din celelalte structuri ale statului de a locui acolo unde îşi desfăşoară activitatea, participarea salariaţilor cu părţi sociale la constituirea fondului de dezvoltare economică, programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei, reglementarea întreruperii sarcinii, schimbarea domiciliului din alte localităţi în oraşele mari, modificarea regimului maşinilor de scris şi multiplicat etc133. Tot pe 26 decembrie s-a pus problema constituirii unui guvern provizoriu; au fost vehiculate numele lui Virgil Măgureanu- susţinut de Ion Iliescu – şi al lui Petre Roman – susţinut de Silviu Brucan -, câştig de cauză având Petre Roman134. După şedinţa C.F.S.N., unde s-a hotărât numirea primului ministru, Ion Iliescu a ţinut o cuvântare la posturile de radio şi televiziune în care s-a referit la: caracterul şi particularităţile revoluţiei şi ale C.F.S.N.; acţiunile teroriste şi rolul securităţii statului în viitor; reluarea vieţii economice, constituirea structurilor de stat şi ale administraţiei de stat şi locale, organizarea şi structura C.F.S.N.; constituirea noului guvern şi sarcinile sale generale; modificarea Constituţiei; funcţia de şef al statului şi limitarea numărului de mandate ale acestuia135. Începând cu 27 decembrie evoluţia politică internă tinde către o anume normalizare. Discuţiile purtate în cadrul primei şedinţe plenare a C.F.S.N., referitoare la proiectul legii de organizare şi funcţionare a Consiliului Frontului de Salvare Naţională şi la viitorul guvern provizoriu, au scos la iveală unele divergenţe de opinii ale membrilor, atât cu privire la viitorul politic al ţării, cât şi în legătură cu relaţiile sociale. Deşi s-a vorbit de pluralism, nu s-a menţionat explicit nici dizolvarea P.C.R., nici pierderea poziţiei sale de forţă politică principală în România. S-a căzut de acord numai asupra faptului că “socialismul era doar o aspiraţie şi nu o realitate”. Asemenea precizări erau făcute în faţa unei majorităţi de membri de partid, dar şi a unui oarecare număr de nemembri ai partidului comunist, care vor alcătui ulterior “opoziţia”. Mentalitatea gândirii, aşa cum transpare din discuţiile purtate, rămâne una de esenţă naţionalist-totalitară de stânga. Membrii Consiliului sunt dispuşi la concesii în mod gradat, după o atentă verificare a oamenilor şi, dacă aceştia sunt cunoscuţi ori au idei comune cu ale lor, situaţie care trădează fie un oarecare sectarism de grup – acele “bisericuţe” atât de frecvente înainte de revoluţie în societatea românească - , fie anume ţeluri şi scopuri sprijinite din afară.

MIHAIL M. ANDREESCU

133 ALESANDRU DUŢU, Cronologia, pp. 282-283, unde se prezintă măsurile luate. Greşeşte când spune că acum au fost emise decretele de numire ale lui Petre Roman şi Nicolae Militaru; s-a căzut de acord doar asupra lor. 134 ALEX MIHAI STOENESCU, Istoria loviturilor de stat în România, IV/2, pp. 732-733 135 ION ILIESCU, Revoluţia română, pp. 61-68, prezintă integral conţinutul discursului său.

64

De aici apar acele forme de susţinere reciprocă: susţin pe cine cunosc mai bine şi acela mă susţine pe mine. Este cazul opoziţiei revoluţionarilor din cultură faţă de părerile şi propunerile foştilor activişti politici şi divergenţele dintre revoluţionari comunişti: muncitori şi ţărani şi ceilalţi, inclusiv armata. Spre deosebire de foştii activişti comunişti, mai deschişi la o reprezentare largă în Consiliu şi în guvern a tuturor categoriilor sociale, armata cedează cu greu ideii de a lucra alături de civili iar “intelectualii” se consideră îndreptăţiţi să-i înlocuiască pe toţi ceilalţi şi să reprezinte pe toată lumea, pe principiul că “intelectualii reprezintă cinstea”. Dar şi între intelectuali apar divergenţe născute din orgolii personale, suspiciuni faţă de ceilalţi şi mai ales faţă de foştii membri ai guvernului, chiar dacă aceştia erau buni specialişti şi nu se compromiseseră în nici un fel. Simplul fapt că aparţinuseră vechiului regim era suficient pentru a fi înlăturaţi din noile structuri de putere. Este surprinzător faptul că şi în privinţa vechilor activişti de partid – trecuţi chipurile în opoziţie faţă de Ceauşescu – care se dorea a fi recuperaţi părerile au fost împărţite. Dacă în privinţa lui Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu nu au existat obiecţii, în ce-i privea pe Mircea Maliţa şi Ion Gheorghe Maurer au existat împotriviri, în final preconizându-se ideea ca ei să nu mai facă parte din noile structuri. Şi totuşi vor rămâne în frunte şi în poziţii cheie oameni ca Silviu Brucan şi Nicolae Militaru, cunoscuţi că aveau legături cu URSS şi nu numai. Surprinzător este că intelectualii, probabil neobişnuiţi să se ocupe de problemele generale ale societăţii, s-au cantonat în timpul discuţiilor mai mult pe aspectele specifice muncii lor, apărând interesele de grup şi individuale136. Analizând atent stenograma acestor discuţii constatăm, pe de o parte, că mentalitatea oamenilor – indiferent de calitatea lor politică – rămâne una comunistă; pe de altă parte atitudinile individuale sau de clan precum şi orgoliile personale – destul de frecvente şi înainte de 1989 – se vor accentua ulterior şi, alături de partidele politice constituite din ianuarie 1990, vor contribui la atomizarea societăţii româneşti post-revoluţionare, cu tot ce a însemnat aceasta. Oricât am dori să negăm unele aspecte ale societăţii româneşti ante şi post-revoluţionare ele nu trebuie trecute cu vederea, dacă dorim să facem o analiză serioasă a faptelor. În decembrie 1989 România era la peste 50 de ani de regim naţionalist-totalitar şi mulţi oameni în vârstă, indiferent de convingerile lor politice şi religioase, îşi făcuseră educaţia în perioada interbelică sau la sfârşitul acesteia, trecâd apoi prin filtrul ideologic al regimurilor totalitare din perioadele 1938-1944 şi 1948-1989. Suntem convinşi că mentalităţile lor suferiseră numeroase modificări datorate regimului politic, familiei, mediului social, intereselor proprii etc., aşa încât nu credem că se poate susţine despre ei că erau înregimentaţi ideologic unei anumite forme politice sau unui ţel bine determinat, altul decât interesul propriu sau de grup, latura economică predominând adeseori. Prea puţini asemenea oameni în vârstă aveau convingeri politice nestrămutate: fie fanaticii comunişti din perioada interbelică, fie faniticii altor partide politice desfiinţate după 1947.

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

136 Ibidem, pp. 69-98, unde se dă in extenso stenograma discuţiilor de la şedinţa plenară a CFSN din 27 decembrie.

65

La această categorie, suficient de largă în 1989, se adăugau persoane mature – 50-60 ani – formate la sfârşitul perioadei “democratice” şi începutul “dictaturii proletariatului”, a căror mentalitate politico-ideologică pare să fi fost hibridă: nici democraţi convinşi nici comunişti devotaţi. Mai degrabă oportunişti din punct de vedere economic şi social, carierişti şi cameleoni politici, dispuşi să se adapteze oricărui regim politic şi să se declare partizanii oricărei ideologii. Atari ipostaze social-politice nu sunt noi în istoria românilor. O lume la fel de pestriţă politico-ideologic şi de oportunistă fusese şi după 1821 şi după 1848, 1864, 1881, 1918 etc. La categoriile amintite adăugăm celelalte categorii de vârstă, fiecare cu particularităţile lor. Astfel, cetăţenii cu vârste între 30-50 de ani, credem că erau în mare măsură divizaţi între susţinătorii regimului, indiferenţi şi opozanţii acestuia, dar toţi visau, cel puţin pe termen scurt, doar la o cosmetizare a regimului şi nu la dispariţia totală a acestuia, teama şi ura faţă de Uniunea Sovietică fiind la fel de mari. În ce priveşte “fanatismul” politic al unora dintre aceşti oameni pare să nu fi existat decât în foarte mică măsură, dovadă că s-au declarat rapid adepţii şi susţinătorii democraţiei şi ai pluralismului politic. Trebuie avut în vedere aici că unii dintre ei, în special din mediile culturale dar nu numai, avuseseră diferite contacte cu străinătatea – atât în Vest cât şi în lumea a treia ori chiar în alte state “socialiste” -, putând astfel să facă diverse comparaţii asupra regimului Ceauşescu şi a comunismului în general. Este posibil ca mulţi oameni simpli, fără posibilităţi de informare în afara celor oficiale, muncitori şi ţărani relativ săraci, să fi fost cei mai fideli susţinători ai regimului, după cum s-a şi dovedit ulterior. Ceilalţi însă, au renunţat la vechiul regim păstrând însă mentalităţile din vremea lui: individualismul, colectivismul, interesele de grup etc. Rămâne de analizat situaţia tineretului, adică a celor până la 30 de ani, care au şi ieşit masiv în stradă. Credem că situaţia lor este şi mai specială. Cu o educaţie precară, dar un sistem de informare mai larg şi mai sofisticat tocmai datorită împrejurărilor, tinerii apar într-o primă fază ca debusolaţi, rătăcind între celelalte categorii. Unii dintre ei vor accede spre vârfurile noii puteri, atât în plan central cât şi local, alţii – cei mai numeroşi – vor fi manipulaţi de speculanţii politici şi utilizaţi ulterior ca masă de manevră în confruntările politice viitoare. Preluând slogane ale noului regim, în realitate tot ale celui vechi, ei vor fi ulterior dezamăgiţi de rezultatele revoluţiei, tocmai ei care o şi făcuseră în bună măsură. Pentru moment însă toată acestă diversificare politico-ideologică a societăţii româneşti post-revoluţionare era abia la început, individualismul şi egoismul sub cele mai aberante forme urmând să apară în scurtă vreme şi, din aceste motive se va ajunge – credem noi – la cunoscutul slogan despre “revoluţiafurată”, iar mai târziu la etichetările de “neocomunişti”,“cripto-comunişti”etc., utilizate şi astăzi, la 18 ani de la evenimente, în viaţa noastră politică. În cadrul aceleeaşi şedinţe a C.F.S.N., din 27 decembrie, s-a afirmat răspicat rolul de viitoare forţă politică a Frontului – aceea de partid politic substituit probabil vechiului P.C.R. - cu o platformă-program asemănătoare în conţinut cu ideile de perestroikă şi glasnost. Chiar la începutul pomenitei şedinţe Ion Iliescu afirma: “Noi va rebui să ne prezentăm în alegeri, ca Front, cu o platformă de ridicare a reprezentanţilor celor mai valoroşi ai naţiunii, tot pe ideile unităţii şi concretizării acestor elemente

MIHAIL M. ANDREESCU

66

pentru viitor”137. Această afirmaţie va fi vehement combătută ulterior, atât de către partidele politice abia apărute cât şi de către presă, ideea de bază fiind aceea că Frontul nu trebuia să devină partid politic şi nici să se prezinte în alegeri. Reprezentanţii partidelor “istorice” - P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.- Titel Petrescu – solicitau transformarea F.S.N. într-un organism politic de uniune naţională din care să facă parte şi partidele politice menţionate iar Frontul Salvării Naţionale ca atare fie să nu participe la alegeri, fie să se transforme într-un partid politic la fel ca şi celelalte138. În urma acestei discuţii televizate din 28 ianuarie 1990 s-a luat hotărârea creerii unui organism larg reprezentativ, un fel de miniparlament, şi la 9 februarie 1990 s-a constituit Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.) care cuprindea reprezentanţii a 38 partide politice, membrii C.F.S.N., reprezentanţii a nouă organizaţii ale minorităţilor naţionale şi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (A.F.D.P.R.)139. Dacă în Consiliul Frontului de Salvare Naţională majoritatea membrilor acestuia fuseseră şi membri ai Partidului Comunist, în C.P.U.N. existau şi nemembri de partid sau membri ai fostelor partide politice dizolvate după 30 decembrie 1947, reprezentanţii românilor din diaspora dar şi unii foşti membri ai Partidului Comunist care, deşi erau rude ale unor personalităţi de altă coloratură politică, aderaseră din oportunism, dacă nu convinşi, la ideologia comunistă*. De aceea ni se pare cel puţin ciudată poziţia adoptată de reprezentanţii partidelor de opoziţie faţă de CFSN de a nu accepta participarea acestui organism la alegeri. Să fie vorba aici de un conflict între membrii fostului partid

REVOLUŢIA DIN 1989 ÎN BUCUREŞTI (22-26 DECEMBRIE )

137 Ibidem, p. 71. 138 Ibidem, pp. 264-289, unde se dă stenograma discuţiilor purtate între conducerea Frontului şi reprezentanţii celor trei partide politice. Poziţiile celor trei partide de “opoziţie”, exprimate de liderii acestora (pp. 264-265), sunt următoarele: Corneliu Coposu (P.N.Ţ.): “Deci, principial, acest Front al Salvării Naţionale, prezidat de dumneavoastră, să fie restructurat şi să fie constituit ca un organ, care să poarte un alt nume şi care să cuprindă personalităţile din viaţa publică românească şi delegaţii tuturor partidelor şi care să aibă o oarecare legitimitate, ca să conducă puterea politică în România până la alegeri”; Călin Popescu Tăriceanu (P.N.L.): “[...]: crearea unui Consiliu de Uniune, din care să facă parte reprezentanţii forţelor politice de opoziţie şi Frontul de Salvare Naţională, care a inclus în componenţa sa mişcările care au aderat şi care sprijină efectiv Frontul”; Sergiu Cunescu (P.S.D. - Titel Petrescu): “... trebuie să cădem la un acord ca Frontul de Salvare Naţională să fie înlocuit printr-un Consiliu de Uniune Naţională, care să reprezinte, cum s-a spus, toate forţele politice şi unele personalităţi mai marcante din viaţa românească. Adaug că, o dată cu formarea acestui Consiliu, se reglementează şi problema participării la alegeri a Frontului. Frontul poate să rămână ca o formaţiune politică, indiferent dacă se “numeşte partid sau nu, care urmează să-şi stabilească un program, un statut şi să se înscrie pentru a-şi obţine persoană juridică, aşa cum au făcut şi celelalte partide”. Părerea lui Sergiu Cunescu ţinea cont de cele declarate de Ion Iliescu la şedinţa C.F.S.N. din 27 decembrie 1989. 139 Ibidem, p. 292 * O simplă lectură a listelor cu membri partidelor “istorice”, reînfiinţate după 31 decembrie 1989, şi compararea numelui acestora cu cei de pe listele fostului P.C.R., ar putea fi edificatoare în stabilirea adevărului.

67

comunist sau foştii membri de partid ajunşi la partidele “istorice” doreau să probeze astfel loialitatea faţă de organizaţiile care îi primiseră şi căutau să-şi acopere trecutul printr-un exces de zel ? Cert este că la amintita întâlnire din 28 ianuarie, după precizarea poziţiilor fiecărui partid “istoric”, Corneliu Coposu, liderul P.N.Ţ., a lansat ideea că Frontul ar fi afirmat public neparticiparea la alegeri, în pofida a ceea ce se spusese clar la şedinţa din 27 decembrie. Este interesantă şi lămuritoare disputa verbală dintre Corneliu Coposu şi Ion Iliescu în acest sens: Corneliu Coposu: “Înlocuirea acestui Front al Salvării Naţionale cu un alt organism, care să deţină puterea politică în iontervalul dintre revoluţie şi alegeri este un fapt, o măsură inevitabilă, pentru că, altfel, nu vă veţi prezenta în alegeri. Pentru că dumneavoastră, rupând înţelegerea şi contrazicându-vă faţă de afirmaţiile anterioare, când aţi spus că nu veţi candida în alegeri, v-aţi anunţat candi- datura în alegeri”. Ion Iliescu: “Asta-i părerea dumneavoastră. O asemenea afirmaţie nu am făcut niciodată”140. Aşa cum observase Ion Cristoiu, care a făcut o analiză a evoluţiei politice din România în acel moment, “Brusca tensionare a climatului nostru politic îşi are cauza în hotărârea Frontului Salvării Naţionale de a participa la alegeri”141. Din acel moment societatea românească a rămas profund divizată iar acuzaţiile de furt al revoluţiei, neocomunism şi cripto-comunism au devenit permanente, interesele politice şi de grup primând, din păcate, asupra intereselor reale ale României. În ce ne priveşte, considerăm că momentul 27 decembrie 1989 constituie victoria deplină a Revoluţiei Române şi începutul revenirii la “normal”. Faptul că partidele politice s-au înfiinţat mai târziu, după decretul din 31 decembrie, pare să fi determinat o încrâncenare a vieţii politice. Pe lângă ideologii – puţin cunoscute şi acum dar în acea perioadă, însă foarte des invocate de cei interesaţi - , problema care s-a pus în România post-revoluţionară a fost aceea a viitoarei societăţi: o restaurare burgheză a anilor interbelici, o cosmetizare a fostului Partid Comunist sub acelaşi nume ori un altul, ori o democratizare reală a societăţii româneşti ? Din nefericire nici una din aceste trei direcţii nu s-a concretizat pe deplin, aşa încât la optsprezece ani de la revoluţie societatea românească rămâne divizată şi înverşunată iar membrii actualelor partide politice – la fel ca şi cei din acea perioadă – se consideră nu adversari politici şi de idei ci adevăraţi inamici. De aici toate greşelile, neînţelegerile şi înverşunările care au avut loc după decembrie 1989. Ca să le dăm “dreptate” susţinătorilor tezei lovituriidestatşi pe aceea a revoluţieifurate, putem afirma că după execuţia lui Ceauşescu, constituirea C.F.S.N. şi a guvernu- lui provizoriu, în România s-au produs în continuu lovituri de stat eşuate şi furturi de revoluţie, care au împiedicat atingerea unui obiectiv simplu şi extrem de important: democratizarea reală a societăţii şi educarea civică a tuturor cetăţenilor în spiritul interesului general care să asigure o evoluţie normală a României în Europa.

MIHAIL M. ANDREESCU

140 ION ILIESCU, Revoluţia română, p. 269. 141 ION CRISTOIU, Punct şi de la capăt, Editura Publishing House ELF, Bucureşti, 1991, p. 17.

68

STAREADESPIRITAPOPULAŢIEIDINTIMIŞOARA

PREMERGĂTOAREREVOLUŢIEIDINDECEMBRIE1989

Prof.univ.dr.IoanMUNTEANU Universitatea de Vest,Timişoara

Totalitarismul, oriunde a ajuns la putere, a dezvoltat instituţii politice noi şi a distrus toate tradiţiile sociale, juridice, de factură democratică. A transformat clasele sociale în mase, a înlocuit sistemul partidelor cu o pretinsă mişcare de masă, a mutat centrul puterii de la armată la forţele de represiune şi a impus o politică bazată pe dominaţie. Guvernarea totalitară sugrumă libertăţile, aboleşte drepturile fundamentale ale oamenilor , distruge capacitatea de mişcare a populaţiei pe coordonatele libertăţii. Nu reuşeşte, însă, să extirpe dragostea de libertate din inimile oamenilor1. În ţările unde totalitarismul a deţinut controlul absolut, a înlocuit propaganda cu îndoctrinarea, a folosit violenţa pentru a-şi impune doctrinele ideologice şi minciunile practice2. Aceste componente fundamentale ale sistemului politic totalitar au înregistrat în România, după al Doilea Război Mondial, forme dintre cele mai grave de manifestare. Societatea românească a prezentat, în anii regimului comunist, toate simptomele de decadenţă3. Partidul Comunist Român a stabilit o politică de creştere economică forţată, bazată, în primul rând, pe impunerea de mari sacrificii materiale majorităţii locuitorilor din ţară. Economia românească este condusă după cel mai rigid sistem centralizat, de comandă. Fără să se asigure o piaţă internă şi internaţională pentru numeroasele capacităţi de producţie date în exploatare, în România se realizau mărfuri care acopereau parţial investiţiile. Pierderile erau suportate de muncitori, prin stabilirea de salarii mici, prin reţineri din retribuţiile lunare şi reducerea nivelului de trai. S-a conturat, astfel, o nouă psihologie a muncii, specifică sistemului socialist, materializată în desprinderea producătorului de bunuri materiale de importanţa activităţii sale, de responsabilitatea

1 Hannah Arend, Originele totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 567; 574. 2 Ibidem, p. 424. 3 Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 303.

69

pentru produsul realizat. Sloganul „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, atât de răspândit în anii regimului comunist din România, atestă starea de spirit existentă în rândul multor muncitori din ţară. Supracentralizarea şi controlul excesiv, ineficienţa şi slaba productivitate , lipsurile cronice de materii prime şi energie, realizarea de mărfuri puţin competitive pe piaţa liberă, strategiile eronate şi implicarea abuzivă a factorilor politici comunişti au generat nerentabilitatea majorităţii sectoarelor economice4. Rezultatul a fost că în locul bunăstării, propovăduite de îndoctrinarea comunistă, s-a ajuns la sărăcie, la o condamnabilă scădere a nivelului de trai, resimţită de covârşitoarea parte a populaţiei române. Interesele autorităţilor, de partid şi de stat, pentru condiţiile de viaţă ale majorităţii populaţiei sunt aproape inexistente. Între anii 1980 şi 1985, fondurile de stat pentru cheltuielile medicale scad cu 17%, iar în domeniul învăţământului culturii şi ştiinţei, scad cu 53%5. S-au adăugat, rând pe rând, reducerea consumului de energie electrică; drastica limitare a încălzirii locuinţelor; restricţiile la circulaţia automobilelor şi a mijloacelor de transport în comun; inumana raţionalizare a consumului de alimente, pâine, produse de tot felul. S-au construit apartamente, dar s-a impus restrângerea majoră a consumului de apă şi căldură; se anunţau mari recolte de grâu, dar pâinea a fost raţionalizată; documentele partidului comunist consemnau importante progrese în sectorul zootehnic, dar produsele sale ajungeau la populaţia ţării în cantităţi neglijabile. Pentru omul simplu- salariat într-o întreprindere sau instituţie, pentru lucrătorul agricol, sau din altă unitate de stat-, a devenit extrem de clară lipsadeconţinutşidefuncţionalitate a regimului comunist din România. Din această realitate s-a conturat acea psihologie colectivă de respingere a sistemului comunist. Nemulţumirile profunde, generate de lipsurile materiale şi de restricţiile stabilite de autorităţile comuniste, au fost amplificate de tensiunea psihică în care trăia cea mai mare parte a locuitorilor, datorită teroarei şi violenţelor la care recurgeau forţele de represiune, datorită presiunilor permanente exercitate asupra omului de rând, ameninţărilor cu arestarea, întemniţarea, deportarea, pierderea locului de muncă6. Aparatul poliţiei politice a avut un rol esenţial în acţiunea de consolidare a comunismului, prin mijloace ale terorismului de stat. Principala sa atribuţie a constat în generalizarea sentimentului defrică, în beneficiul puterii de stat comuniste7. Securitatea a prelungit exigenţele regimului concentraţionar dincolo de zidurile închisorilor şi ale birourilor de anchetă, a impus frica în casele oamenilor, le-a manipulat conştiinţele şi comportamentele. Teroarea, teama, represiunea, aplicate sistematic şi în cele mai diverse modalităţi, au devenit fapte cotidiene8.

ION MUNTEANU

4 Ibidem, pp. 305-309. 5 Ibidem, p. 309. 6 Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, volum coordonat de Ruxandra Cesereanu, Editura Polirom, Iaşi, 2006. 7 Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 15. 8 Ibidem, pp. 16-17.

70

Aceste crude realităţi au stăpânit societatea românească timp de aproape jumătate de secol. Ele alcătuiesc cauzelereale ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989. După cum îndoctrinarea ateistă, desfăşurată cu tenacitate de autorităţi, nu a putut zădărnici credinţa în Dumnezeu din simţămintele românilor, nici teroarea şi teama, impuse de regim, n-au putut înăbuşi voinţa românilor de a trăi liber, de a înlătura sistemul totalitar instaurat în ţară. Cauzele Revoluţiei îşi află rădăcinile în aceste realităţi grave economice, sociale, politice, culturale, în psihologia, mentalităţile şi stareadespirit a populaţiei9. Căderea comunismului în România a fost urmarea logică a lipsei de moralitate a regimului, a reacţieipopulare împotriva avantajelor şi oportunităţilor arbitrare de care beneficia o restrânsă minoritate a locuitorilor ţării, împotriva unei economii ajunse în pragul colapsului, împotriva unui sistem social-politic bazat pe abuz şi încălcarea demnităţii umane. În privinţa Revoluţiei Române din anul 1989, ne exprimăm convingerea că limitarea abordării analitice a evenimentelor, doar la desfăşurarea lor în luna decembrie, generează o îngustare evidentă a înţelegerii semnificaţiei sale. Este bine cunoscut faptul că revoluţie înseamnă schimbare,constituirea unei forme de guvernământ total diferite şi alcătuirea unui nou corp politic10. Această schimbare, de profunzime în evoluţia societăţii, nu poate fi rezultatul doar al „exploziei” unor nemulţumiri de moment, conjuncturale. Această interpretare simplistă a dat naştere acelei vulgare expresii, comprimată în cuvintele „explozia mămăligii româneşti”. Revoluţia are la bază - şi o demonstrează istoria modernă europeană – acumulări de lungă durată, pătrunse adânc în conştiinţa populaţiei. Chiar dacă mult timp acestea nu se concretizează în acţiuni deschise, de amploare, limitându-se la manifestări izolate, în mentalul colectiv, nemulţumirile şi opoziţia faţă de un regim opresiv se condensează în conştiinţa oamenilor sub forma convingerilor, atitudinilor, stării de spirit. În lucrarea prezentă, ne propunem să argumentăm aceste precizări prin documentarea realităţilor din Timişoara, premergătoare declanşării Revoluţiei din Decembrie 1989. Cu informaţia documentară pe care o avem la dispoziţie11, încercăm să scoatem în evidenţă stareadespirit a populaţiei din Timişoara, care a pregătit şi a făcutposibilă desfăşurarea evenimentelor revoluţionare. Adeseori a fost formulată întrebarea retorică: de de Revoluţia Română din Decembrie 1989 s-a declanşat la Timişoara? Răspunsul corect îl aflăm în stareadespirit a locuitorilor municipiului, în conduita şi mentalitatea acestora, în realităţile proprii din provincia bănăţeană.

STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN TIMIŞOARA

9 Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Editura Polirom, Iaşi, 1995, pp. 240-241. 10 Ibidem, p. 232. 11 Nu am avut posibilitatea de a cerceta în fondul documentar al fostei Securităţi, deşi, avem convingerea, conţine informaţii edificatoare

71

Multă vreme a fost la modă (şi încă se mai vehiculează) teoria că evenimentele de la Timişoara s-au declanşat ca rezultat al acţiunii agenţilor străini, infiltraţi în oraş. S-a declarat că au fost văzute autocare cu aşa-zişi turişti străini, sosite din unele state europene, mai ales din URSS, şi care au desfăşurat activitatea de instigare a locuitorilor. S-a vorbit de acţiunile unor consulate, implicate în evenimentele din oraş. Au fost încercări de a ascunde adevărul şi de a denatura cauzele reale ale începerii Revoluţiei în Timişoara12. Reluau, cu alte cuvinte, acuzaţiile formulate de dictatorul Nicolae Ceauşescu privind evenimentele revoluţionare din Timişoara, referirile sale la pericolul de dezmembrare a ţării prin acţiunile agenţilor străini, a huliganilor şi fasciştilor din acest oraş. Realitateaafostcutotulalta. O recunoaşte generalul-maior de Securitate, Emil Macri, Şeful Direcţiei de Contrainformaţii Economice din Departamentul Securităţii Statului, la procesul de la Timişoara, unde se afla ca inculpat. A sosit la Timişoara în seara de 16 decembrie, spre a culege informaţii13. Precizează că a primit ordin „să identifice instigatori şi, mai ales, persoane străine strecurate”14. Îi raportează, în 18 decembrie, generalului Ion Coman, că nu „a identificat nici un agent străin”15. Raportează şi generalului Vlad că în Timişoara „se scandează lozinci anticeauşiste” şi că nudeţine „informaţii din care să rezulte instigatori şi persoane care au venit cu scop de destabilizare”16. Susţine, pe toată durata procesului, că nu a identificat instigatori şi destabilizatori şi că „oamenii muncii din Timişoara s-au manifestat împotriva dictaturii ceauşiste”, ca urmare a nemulţumirilor „în legătură cu aprovizionarea, în legătură cu curentul, în legătură cu apa, în legătură cu căldura, în legătură cu salariul şi cu ghemul general de nemulţumiri care există în rândurile populaţiei”17. Abstracţie făcând de contextul în care se afla generalul Emil Macri, experienţa ce o avea în domeniul contrainformaţiilor, ne face să credem că spunea adevărul în legătură cu neidentificarea de agenţi şi instigatori străini. Este o realitate faptul că niciodată, până în prezent, nu s-a probat o intervenţie externă la Timişoara. Potrivit declaraţiilor generalului Macri, nici ofiţerii de Securitate, trimişi pe străzile oraşului şi infiltraţi printre demonstranţi, nu au depistat instigatori sau destabilizatori veniţi din afara ţării. Având în vedere realităţile contemporane şi importanţa acordată culegerii de informaţii externe, a fost posibilă prezenţa unor agenţi străini de informaţii. Însă, misiunea lor, cu siguranţă, a fost strângerea de informaţii şi nu deconspirarea prin implicarea în acţiuni de instigare şi destabilizare. Considerăm, de aceea, îndreptăţită aprecierea făcută

ION MUNTEANU

12 Academician Camil Mureşanu, Neconvenţional despre 1989, în „Memorial 1989. Buletin Ştiinţific şi de informare”, nr. 1, 2007, p. 75. 13 Documente’89. Procesul de la Timişoara (2-15 martie 1990), vol. I, Fundaţia Academia Civică, Tipografia Mirton, Timişoara, 2004, pp. 12-13. 14 Idem, p. 44. 15 Idem, p. 29. 16 Idem, p. 44. 17 Idem, p. 37.

72

de academicianul Dan Berindei: „Chiar dacă astfel de acţiuni au avut loc, ele şi-au pierdut valenţele în faţa uriaşei ridicări a unui întreg popor”18. Cu certitudine, acţiunile ferme ale sutelor de mii de români au redus la valori neînsemnate acţiunile „planificate în interior şi chiar în afară”19. Este de reţinut faptul că toate declaraţiile publice, făcute de către cei direct implicaţi în culegerea de informaţii referitoare la existenţa unor agenţi străini în Timişoara nu confirmă prezenţa acestora. Colonelul Teodorescu Filip, adjunct al şefului Contra-Spionajului Român, declară la procesul de la Timişoara: „Precizez că pe întreaga perioadă a evenimentelor de la Timişoara, cu toate eforturile depuse, nu am reuşit să obţinem informaţii din care să rezulte că agenţi ai spionajului străin s-ar fi infiltrat în judeţul Timiş, în scop de a destabiliza situaţia”. Precizare identică face şi colonelul Radu Tinu, adjunctul şefului Securităţii din judeţul Timiş: „Din datele culese în perioada 17-22 decembrie 1989, rezultă cu certitudine că tulburările de la Timişoara nu au fost determinate de elemente venite din afară”20. Ţinând seama de aceste motive, considerăm absurde şi tendenţioase21 teoriile axate pe susţinerea rolului determinant al agenturilor străine, al intervenţiei externe, în desfăşurarea Revoluţiei Române din 1989. Teza instigatorilor, a complotului din afară, a fost lansată, categoric, cu intenţia de a ascunde responsabilităţile autorităţilor comuniste, de a crea diversiuni, confuzii, „de a se prezenta pe ele însele ca apărătoare a integrităţii statului, siguranţei şi ordinei interne, iar pe contestatari ca pe nişte agenţi de uneltiri criminale”22. Excluzându-se implicarea agenţilor străini sau, cel mult, acceptându-se prezenţa lor în domeniul culegerii de informaţii, se aduce, logic, în prim-planul evenimentelor revoluţionare, participareamasivăapopulaţieiTimişoarei. Este de reţinut faptul, că principalele personaje oficiale din aparatul de Stat, din Securitate şi Miliţie, implicate direct în represiunea sângeroasă din oraş, puse în faţa unor evidenţe de necontestat, au recunoscut, public, rolul decisiv al locuitorilor în evenimentele revoluţionare23. Având în vedere această realitate, problema esenţială care trebuie lămurită şi documentată, constă în definireacorectăamotivaţiilor, a cauzelor reale care au generat participarea a sute de mii de oameni la evenimentele extrem de dramatice şi de periculoase. Este o chestiune fundamentală, de care este dependentă înţelegerea

STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN TIMIŞOARA

18 Academician Dan Berindei, Locul Revoluţiei din decembrie 1989 în evoluţia naţiunii române, în „Caietele Revoluţiei”, nr. 1(8), 2007, p. 18. 19 Ibidem. 20 Documente ’89..., vol. I, p. 446. 21 Alex. Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. IV, partea 2, Bucureşti, RAO, pp. 739-740; Viceamiral(r) Dinu Ştefan, Impulsul Revoluţiei române s-a dat de afară, în „Caietele Revoluţiei” , nr. 2(9), 1907, p. 40-43; Prof. Univ. Dr. Alesandru Duţu, Adoptarea deciziei politico-militare privind represiunea, în „Caietele Revoluţiei”, nr. 1(8), 2007, p. 25 ş.a. 22 Academician Camil Mureşanu, op. cit. p. 76. 23 Documente’89..., Vol. II, Tipografia Mirton, Timişoara, 2004.

73

semnificaţiei profunde a Revoluţiei şi, care, îngăduie o explicare obiectivă a cauzelor sale determinante. Avem în vedere faptul că demonstraţiile de stradă, din zilele de 16-18 decembrie de la Timişoara, nuauavutuncaracterobişnuit, specific unei acţiuni politice de amploare. Conţinutul politic anticomunist este cert, dar desfăşurarea are loc în condiţii de excepţie24. Probabil că o parte din miile de participanţi la demonstraţii, luând în calcul modul de rezolvare a situaţiilor din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, în cursul anului 1989, au nutrit speranţa într-o desfăşurare a evenimentelor fără intervenţia brutală a unităţilor militare şi a forţelor de represiune. Majoritatea covârşitoare a manifestanţilor, oameni muncitori şi paşnici, au avut, cu siguranţă, intuiţia dramei care se va abate asupra oraşului, au fost convinşi că autorităţile comuniste vor impune reprimarea violentă, că vor recurge la folosirea armelor de foc pentru a zădărnicii acţiunea revoluţionară. Şi, totuşi, multe mii de oameni nu au renunţat la manifestarea publică a convingerilor lor anticomuniste, antitotalitare. Au străbătut străzile oraşului, pieţele, au chemat întreaga populaţie la acţiune, au strigat neîncetat lozinci anticomuniste, au stat şi au înfruntat plutoanele forţelor represive, tancurile şi TAB-urile trimise împotriva lor. Mulţi au plătit cu viaţa , sute de oameni au fost răniţi, alte sute de persoane sunt arestate şi maltratate cu ferocitate. În seara de 17 decembrie 1989, intervenţia trupelor armatei, grănicerilor, Securităţii, Miliţiei, s-a încheiat cu 63 persoane ucise şi 224 persoane rănite. În zilele următoare, s-au mai adăugat alte zeci de persoane ucise şi rănite25. Cum se explică demnitatea şi curajul acestor mii de oameni? Ce motivaţii deosebite i-au putut determina să-şi manifeste atât de ferm convingerile anticomuniste, încât să accepte, conştient, confruntarea cu tancurile şi cu armele automate ale forţelor de represiune? Nu trebuie omis faptul, esenţial, că în acele zile dramatice, de 16-19 decembrie 1989, condamnarea regimului comunist pe străzile Timişoarei echivala cu posibilitatea arestării şi torturării, cu riscul de pierdere a vieţii. În această realitate gravă constă adânca semnificaţie a evenimentelor din primele zile ale Revoluţiei de la Timişoara. Este simplist să susţinem că debarasarea oamenilor de frică, în faţa autorităţilor comuniste, a Securităţii şi Miliţiei, a fost generată doar de curajul, rezultat din psihologia mulţimilor, care îngăduie depăşirea pragului de risc în înfruntarea primejdiei26. Trebuie sămai avem în vedere şi un alt adevăr. Mii de oameni nu înfruntă gloanţele şi carele blindate, nu-şi riscă viaţa numai din cauza unor nemulţumiri provocate de lipsurile materiale, oricât de mari ar fi acestea. Ar însemna să reducem o acţiune de profundă semnificaţie politică la manifestrarea instinctelor primare ale unor persoane. La aceste chestiuni importante trebuie găsite răspunsuri şi explicaţii. Le aflăm, cu siguranţă, în stareadespirit a populaţiei, în convingerile acesteia, nuconturateconjunctural, ci puternic cristalizate în decursul multor ani de vieţuire într-un sistem totalitar.

ION MUNTEANU

24 Ioan Scurtu, Două documente fundamentale ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, în „Caietele revoluţiei”, 1(3), 2006, pp. 19-20. 25 Timişoara, VII, 1996, din 18 decembrie, p. 8. 26 Academician Camil Mureşanu, op. cit., p. 49.

74

S-a scris mult despre Revoluţia de la Timişoara din Decembrie 1989! Surprinde faptul că în majoritatea covârşitoare a celor afirmate, cauzele declanşării acesteia sunt puse pe seama nemulţumirilor provocate de lipsurile materiale, determinate de raţionalizarea produselor alimentare, a energiei electrice, căldurii, benzinei etc. Adeseori sunt corelate şi cu acţiunile protestatare de la casa preotului reformat László Tőkés. Dimensiunea nemulţumirilor, provocate de raţionalizările impuse (400 gr. zahăr de familie pe lună; 100 gr. lunar, de unt, pentru o persoană; 2 kg. făină, lunar, de persoană; 40 litri, lunar de benzină pentru un autoturism etc27.), nu pot fi neglijate. Ele au fost reale şi au cuprins aproape întreaga populaţie a oraşului. Şi, totuşi, nu s-a murit de foame la Timişoara, până în decembrie 1989. Oamenii erau obişnuiţi cu lipsurile- au fost o caracteristică a întregii perioade a regimului comunist-, încercau, cum puteau, să le depăşească, să supravieţuiască. Nu a fost simplu şi uşor, dar nici atât de grav încât să determine mii şi mii de oameni să înfrunte gloanţele şi moartea. Este o realitate de care trebuie ţinut seama. A relaţiona, cauzal, izbucnirea Revoluţiei la Timişoara de acţiunea de solidaritate umană cu preotul László Tőkés, considerăm a fi o greşeală. Pentru cei care cunosc mentalitatea populaţiei timişorene, bazată pe toleranţă şi preţuire reciprocă, acţiunea de solidaritate şi protestul faţă de încercarea de evacuare a preotului, au fost fireşti. De altfel, într-un interviu28 dat unei jurnaliste timişorene, preotul Tőkés recunoaşte, cu sinceritate, că în faţa locuinţei sale, „catolici şi ortodocşi, alături de enoriaşii mei, au făcut mai mult o demonstraţie de simpatie şi îmbărbătare”29. Cu certitudine, protestatarii prezenţi nu şi-au propus, iniţial, ca obiectiv, înlăturarea regimului comunist. Mereu se întrebau, deşi lucrurile erau cunoscute: Ce au autorităţile, Securitatea cu acest preot?; De ce vor să-l scoată din locuinţă? Atitudinea oamenilor era, de fapt, o reacţie politică, de condamnare a unui act represiv al Securităţii. Acţiunea protestatară s-a desfăşurat, însă, în condiţiile existenţei unor nemulţumiri, aproape generalizate, şi pe fondul convingeriloranticomuniste puternic implementate în conştiinţa timişorenilor. A fost momentul în care s-a creat climatulpsihologic, necesar transformării acţiunii de solidaritate umană într-o manifestare cu caracter politic deschis, anticeauşist la început, anticomunist în orele următoare30. Situaţiile prezentate (nemulţumirile, mereu accentuate, în anii deceniului nouă; momentele protestatare de la locuinţa preotului reformat) şi-au avut rolul şi însemnătatea lor în declanşarea evenimentelor revoluţionare de la Timişoara31. În opinia noastră, nuau

STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN TIMIŞOARA

27 Informare privind situaţia economică din R.S. R., în „Caietele Revoluţiei”, nr. 3(5), 2006, pp. 40-41. 28 Mariana Cernicova-Bucă, Întâlnire cu László Tőkés, în „Orizont”, nr. 1, din 4 ianuarie 1990; Apud, „Caietele Revoluţiei”, nr. 3(5), 2006, p. 43-47. 29 Ibidem, p. 45. 30 Arhiva Asociaţiei Memorialul Revoluţiei. 16-22 Decembrie. Timişoara, fond Ion Monoran; Apud, „Caietele Revoluţiei”, nr. 3(5), 2006, pp. 24-26. 31 La Timişoara, revolta populaţiei a izbucnit pe fondul nemulţumirilor legate de tratamentul la care a fost supus pastorul reformat László Tőkés, se precizează în Timişoara, VII, 1996, din 18 decembrie, p. 8.

75

alcătuitcomponentelecauzelefundamentaleale începerii Revoluţiei în acest oraş şi a generalizării sale la scara întregii ţări. Cauzelereale, esenţiale, ale Revoluţiei Române au fost generate de sistemul economic, social şi politic comunist, de regimultotalitar. În Piaţa Operei (azi, Victoriei) din Timişoara, cei peste 100 000 de oameni, prezenţi în zilele de 20-22 decembrie 1989, nu au cerut doar căldură şi mâncare. De nenumărate ori au fost scandate cuvintele: „Noi de aicea nu plecăm , Nu plecăm acasă, Până când nu câştigăm Libertateanoastră”. Câştigarea LIBERTĂŢII era revendicarea care domina voinţa unanimă a locuitorilor Timişoarei. Câştigarea acesteia echivala, practic, cu înlăturarea definitivă a regimului opresiv, totalitar. Cuvintele „Jos Ceauşescu” s-au asociat, neîntrerupt, cu „Jos Comunismul”, ceea ce demonstrează voinţapopulaţiei timişorene de a înlătura nu doar cultul personalităţii şi dictatura ceauşistă, ci a întregului sistem comunist. Această voinţă nu a fost doar rezultatul acumulării nemulţumirilor provocate de lipsurile materiale. Îşi află explicaţia, logică, în convingerea, formată în conştiinţa locuitorilor Timişoarei, că regimul comunist din România nu poate fi reformat. Eltrebuiaînlăturat şi înlocuit cu un regim democratic. În acest sens acţionau locuitorii Timişoarei32. Convingerile anticomuniste s-au sedimentat în cugetele timişorenilor din realităţile trăite şi observate în cursul multor ani de muncă în unităţile industriale şi comerciale, în instituţiile şcolare, medicale şi administrative. Zecile de mii de angajaţi din întreprinderile şi instituţiile statului socialist au putut constata, direct, contradicţiaflagrantă dintre obiectivele stabilite de organismele de partid şi posibilităţile de realizare în practică, diferenţele enorme dintre pretinsele „succese” şi „realizări” inserate în propaganda comunistă şi situaţiile reale din societate. Se declarau productivităţi ridicate şi producţii deosebite în industrie, dar existau mari „pierderi planificate” şi mărfuri comercializate sub preţul de cost. Se elaborau, sistematic, ample planuri de producţie, dar nu erau îndeplinite decât parţial din cauza penuriei de materii prime şi a tehnologiei depăşite. Muncitorii erau obligaţi la ore şi zile de muncă suplimentară, inclusiv sărbătorile, pentru a realiza planurile stabilite, dar producţia nu-şi găsea valorificare pe piaţa liberă. Erau cheltuite mari sume de bani pentru dotarea cu utilaje, dar în multe unităţi industriale rămâneau în depozite, nefolosite. Documentele de partid declamau „grija” pentru sănătatea populaţiei, însă unităţile medicale erau insuficiente şi slab dotate cu tehnică medicală. Instituţia şcolară şi universitară a fost supusă unor presiuni excesive de îndoctrinare, de inoculare forţată a concepţiilor ateiste şi a ideologiei comuniste33. A fost inevitabil, ca zecile de mii de salariaţi din unităţile de stat să remarce existenţa acestor majore discrepanţe; să înţeleagă totala lipsă de realism a politicii partidului comunist; să ajungă la convingerea că factorii de decizie comunişti erau

ION MUNTEANU

32 Timişoara, VII, 1996, din 16 decembrie, pp. 8-9. 33 Detalieri importante la I. Munteanu, Rodica Munteanu, Timişoara. Monografie, Editura Mirton, Timişoara, 2002, pp. 290-295; 309-311; 358-360.

76

profund îndoctrinaţi şi incapabili să accepte, în opacitatea lor, necesitatea unor măsuri reformatoare. A fost, logic, ca în conştiinţa oamenilor direct implicaţi în activităţile întreprinderilor şi instituţiilor de stat săsecristalizezeconvingereacă regimul comunist este anacronic, că este lipsit de perspectiva unei evoluţii pe coordonatele pretinse de civilizaţia contemporană. Afirmarea uneistăridespirit, în rândul populaţiei timişorene, orientată spre necesitatea înlăturării regimului comunist, totalitar, a devenit astfel firească. Vom argumenta consideraţiile formulate, cu informaţii documentare provenite din fondurile arhivistice ale instituţiilor oficiale din perioada când puterea o deţinea Partidul Comunist Român. Ne referim la situaţii concrete din municipiul Timişoara, cu intenţia de ademonstra, prin dovezi autentice, contextul în care s-a conturat şi afirmat stareadespiritanticomunistă şi voinţade a înlătura sistemul dictatorial. Avem, de aceea, în atenţie întreaga etapă istorică dominată de practica comunistă, etapă în care se adâncesc rădăcinile Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Precizăm că în componenţa judeţenei Timiş a P.C.R. s-a aflat şi ServiciulDocumentaredePartid34, incluzând informatorii care trimiteau, sistematic, note şi situaţii despre problemele reale din întreprinderi şi instituţii. Serviciul era subordonat direct primului secretar al judeţenei de partid. Notele respective cuprind informaţii importante şi îngăduiau o informare permanentă privind situaţiile existente. Oferim doar câteva exemple, din care, rezultă, limpede, contradicţia profundă existentă între planurile regimului comunist, între propaganda sa şi realităţile din societatea timişoreană. Planificarea centralizată, excesivă, a provocat dificultăţi economice majore înteprinderilor industriale din Timişoara. În Referatul ComitetuluiorăşenescalP.C.R. pe anul 1960 se recunosc importante neajunsuri în organizarea procesului de producţie, cu implicaţii asupra veniturilor salariaţilor şi a nivelului de trai35. O serie de întreprinderi nu au primit indicatorii de plan financiar pentru anul 1961; în alte întreprinderi nu există corelaţie între indicatorii de plan; la U.M.T. planul prevede o creştere a productivităţii muncii cu 25, 4%, sarcină pe care unitatea nu o poate realiza; sunt întreprinderi la care planul stabilit prevede reducerea preţului de cost, obiectiv care depăşeşte posibilităţile reale şi nu poate fi îndeplinit; la unele întreprinderi, normativul de materii prime, stabilit prin planul oficial, este prea mic faţă de necesităţile reale; s-au menţinut situaţiile în care unităţile industriale erau obligate să producă mărfuri nerentabile; pentru anul 1961, conform planului, 32 întreprinderi timişorene urmau să realizeze produse nerentabile (ventilatoare de masă, vopsele, diferite tipuri de pantofi şi paste făinoase etc), urmând ca pentru pierderile provocate să primească „donaţii de Stat”. În Referatul menţionat se mai precizează că, până la sfârşitul anului 1960, un număr de 22 de unităţi industriale

STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN TIMIŞOARA

34 Arhiva Istorică Naţională, filiala jud. Timiş, fond Comitetul judeţean Timiş al P.C.R. (până în 1968 Comitetul Regional Banat al PCR), dosarele cu denumirea „Documentarea de partid”. 35 Arhiva Istorică Naţională – filiala jud. Timiş, fond Comitetul orăşenesc P.C.R. Timişoara, dosar 7/1960, ff. 141-154

77

mari din Timişoara nu au primit, de la forurile centrale, repartiţia pentru aprovizionarea cu materii prime, iar alte 30 întreprinderi au primit repartiţii parţiale. Din cauza deficienţelor în aprovizionarea cu materii prime, 13 unităţi de importantă republicană şi-au putut acoperi doar parţial capacitatea de producţie în anul 1960 (AmbalajulMetalic–60%)36. Asemenea neajunsuri, generate de supracentralizarea stabilită prin politica partidului comunist, au provocat restrângerea veniturilor muncitorilor, au generat tensiuni şi nemulţumiri în masa salariaţilor. Peste 10 ani, în 1970, problemele sunt aceleaşi, dar la alte dimensiuni. La ordinea de zi a propagandei oficiale, rămân „întrecerile socialiste”, depăşirea planului de producţie etc. Rezultatele sunt mai mult formule de dezinformare decât realităţi economice. Principala cauză o constituia insuficienţa materiilor prime. Planificarea centralizată crea dificultăţi mari în această privinţă. CombinatulIndustrieiAlimentare, care grupa 10 unităţi industriale din Timişoara, a primit un plan de producţie sporit, dar nu i-au fost repartizate principalele materii prime. Planul de producţie nu a fost îndeplinit, din care cauză fondul de salarii este diminuat cu 11,8%37. O situaţie similară a existat la majoritatea întreprinderilor, determinând o stare de nemulţumire şi agitaţie între angajaţi. Perturbările repetate în aprovizonarea cu materii prime au influenţat ritmul şi calitatea producţiei. Când materia primă ajungea în întreprindere, se lucra în salturi, muncitorii erau reţinuţi în schimburi prelungite, mai mult neplătite, în zilele de duminică şi sărbători, pentru îndeplinirea planului. Rezultau produse de calitate inferioară. Numai într-un singur semestru al anului 1970, au fost 563 refuzuri de plată, din cauza calităţii necorespunzătoare a mărfurilor38. Şi această situaţie are consecinţe asupra salarizării muncitorilor, deşi vina o purta centralismul birocratic comunist. Muncitorii şi-au manifestat nemulţumirea şi opoziţia faţă de asemenea situaţii prin reacţii, posibile şi greu controlabile, în procesul de producţie. Un material documentar, emanat de Comitetul municipal Timişoara al P.C.R., include informaţii precise în această privinţă. Se arată că în întreprinderi, un mare volum, din timpul de funcţionare al utilajelor, se pierde din cauza defecţiunilor accidentale (sau provocate), a reparaţiilor necorespunzătoare şi a exploatării lor neraţionale. În anul 1969, la nivelul întregului municipiu, timpul de utilizare a utilajelor a fost de numai 69, 5%39. În anul respectiv, utilajele nu au funcţionat 183.800 ore în industria constructoare de maşini, echivalând cu 82 zile lucrătoare40. La întreprinderea Arta Textilă, utilajele au stagnat 17.000 ore, datorită defecţiunilor şi reparaţiilor de slabă calitate41.

ION MUNTEANU

36 I. Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., pp. 293-294. 37 Arhiva Istorică Naţională – filiala jud. Timiş, fond Comitetul orăşenesc P.C.R. Timişoara, dosar 16/1970, f. 51. 38 Ibidem, f. 74-75. 39 I. Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., p. 295. 40 Arhiva Istorică Naţională – filiala jud. Timiş, fond Comitetul orăşenesc P.C.R. Timişoara, dosar 14/1970, ff. 32-34. 41 Ibidem, f. 37.

78

Deşi conducerile întreprinderilor raportau trimestrial, conform dispoziţiilor organelor de partid, depăşiri de plan, creşteri de producţie, realitatea era cu totul alta, fiind demonstrată de gradul de folosire efectivă a utilajelor în procesele productive. ComitetulmunicipalP.C.R.Timişoara reţinea faptul că în trimestrul doi al anului 1970 timpul de muncă neutilizat al utilajelor din unităţile industriale a variat între 44, 2% şi 46%, datorită schimburilor reprogramate, a defecţiunilor accidentale şi reparaţiilor superficiale, de slabă calitate42. Asemenea stări de lucruri existau la toate unităţile industriale. Era reacţiatacită a muncitorilor la stările de lucruri din întreprinderi, la politica economică a partidului comunist. O stare de spirit nefavorabilă regimului comunist, de neîncredere în politica sa economică, s-a conturat în conştiinţa muncitorilor şi în urma aplicării planurilor de investiţii. Acestea erau stabilite la nivel central şi precizau sumele care puteau fi utilizate. Pentru a nu se pierde aceste sume, în lei sau valută, conducerile întrepriderilor alcătuiau documentaţii nerealiste, achiziţionau utilaje, pe care le depozitau, fără să le folosească şi plăteau amortismente. La U.T.T.,spre exemplu, s-au cumpărat 150 războaie de ţesut cu un an înaintea montării lor în secţii; la CombinatuldePielărieşiÎncălţăminte stăteau, neutilizate, 68 utilaje noi şi costisitoare. În vara anului 1970, erau neutilizate, în unităţile industriale timişorene, utilaje noi în valoare de peste 60 milioane lei, fiind depozitate în diferite locuri43.Fireşte, salariaţii din întreprinderi observau aceste situaţii absurde, care însă afectau şi producţia şi sursele de venituri. Neîncredere în politica partidului comunist şi nemulţumiri între angajaţii întreprinderilor, a provocat modul de valorificare a mărfurilor realizate prin munca acestora. Datorită sistemului centralizat, birocratizat, de planificare, nu s-au realizat la timp contracte pentru desfacerea produselor, în special la export. Fiecare întreprindere depindea de forurile tutelare superioare, care, adeseori, neglijau asigurarea de contracte pentru vânzarea produselor. Până în vara anului 1970, la nivelul municipiului Timişoara, nu erau asigurate contracte la export pentru produse în valoare de 328 milioane lei44. Mărfurile erau stocate în depozitele întreprinderilor, în detrimentul obţinerii de venituri. La importanta unitate Electrobanat, forul tutelar a contractat doar 19.000 bucăţi corpuri de iluminat, dintr-o producţie anuală de 40.000 bucăţi45. La UzineleMecaniceTimişoara s-au asigurat contracte doar pentru 71,6% din producţia anuală46. Au rezultat, astfel, stocuri supranormative, care ajungeau până la 25-30% din producţia realizată în multe unităţi industriale. Din asemenea situaţii, muncitorul simplu, realizatorul produselor, nu putea să constate decât inutilitatea efortului său, lipsa de eficenţă şi rentabilitate a

STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN TIMIŞOARA

42 Ibidem, dosar 16/1970, f. 73. 43 Ibidem, dosar 14/1970, f. 37; dosar 15/1970, f. 43 etc. 44Ibidem, dosar 15/1970, f. 37. 45 Ibidem, f. 40. 46 Ibidem, f. 43.

79

unităţii în care activa, datorită politicii economice aberante a regimului comunist. Starea sa de spirit nu putea să se afirme altfel decât în sensul înţelegerii inutilităţii acestui regim şi a necesităţii de a fi înlăturat. Realităţile menţionate din industria Timişoarei, se vor menţine şi agrava mereu în cursul deceniului opt, cunoscând în anii de după 1980, proporţii deosebite, care vor genera o adevărată stare de criză în unităţile oraşului. Întreprinderile vor fi afectate puternic de lipsa materiilor prime, de restricţiile la consumul de energie electrică, de condiţiile tot mai dificile în care trebuiau să activeze salariaţii. Criza sistemică, în care s-a aflat România până în anul 1989, va influenţa negativ şi alte sectoare importante din societatea timişoreană, cu consecinţe majore în starea de spirit a locuitorilor. Creşterea demografică rapidă, datorită ritmului industrializării între anii 1960-1980, a impus sarcini sporite în domeniul asigurării transportului în comun, de care era dependentă majoritatea populaţiei oraşului şi, în primul rând, angajaţii în întreprinderi şi instituţii. Dificultăţile au fost majore, provocând o permanentă stare de nemulţumire în rândul locuitorilor oraşului. La o populaţie de aproximativ 230.000 de persoane, în anul 1970 funcţionau în oraş: 159 vagoane tramvaie; 49 troleibuze; 57 autobuze; 44 taximetre47. Parcul de utilaje era în mare parte uzat fizic. Din cele 105 vagoane-motor existente în parcul de tramvaie, 50 aveau o vechime de peste 30 ani de utilizare, altele peste 20 ani48. Cu toate acestea, oraşul nu a primit vagoane noi până în anul 1972. Într-un Referat al ConsiliuluipopularTimişoara se precizează că 79, 2% din populaţia ocupată (activă) a oraşului lucra în primul schimb, care începea activitatea între orele 600-700. Cu mijloacele de transport din dotare, ar fi necesare două ore pentru acoperirea normală a cerinţelor. Prezenţa la serviciu, la orele fixate, nu îngăduia întinderea transportului pe o asemenea durată de timp. Au rezultat supraaglomerări, condiţii total necorespunzătoare în vagoane, generatoare de tensiuni şi mari nemulţumiri49. Nu se poate nega existenţa unor preocupări pentru ameliorarea stării de sănătate a populaţiei. A sporit sensibil numărul personalului medical, s-au înfiinţat dispensare medicale în întreprinderi şi în circumscripţiile oraşului etc. S-au dovedit, însă, insuficiente, în raport cu creşterea demografică, cu nevoile locuitorilor, afectaţi de lipsurile materiale şi condiţiile din unităţile în care munceau. Chestiunea gravă provenea de la baza materială a instituţiilor medicale, total necorespunzătoare pentru un tratament eficient al bolnavilor. Într-un Raport întocmit de Secţia sanitară orăşenească se menţiona: „Problema bazei materiale este un obiect de continuă frământare pentru majoritatea colectivelor medicale. Laboratoarele, aparatura, înzestrarea tehnică a unităţilor sanitare, a farmaciilor sunt, practic, necorespunzătoare cerinţelor actuale”50. Într-un alt material,

ION MUNTEANU

47 Ibidem, dosar 14/1970, f. 43. 48 Ibidem, f. 47. 49 Ibidem, f. 48. 50 Arhiva Istorică Naţională – filiala jud. Timiş, fond Comitetul orăşenesc P.C.R. Timişoara, dosar 39/1967, f. 157.

80

medicii de la SpitalulEpidemic semnalau: spaţiul de internare insuficient; aparatura este neschimbată de peste 30 de ani, din care motive mortalitatea se menţine la cote ridicate51. De abia în anul 1974 oraşul va beneficia de intrarea în folosinţă a SpitaluluiClinicnr.1(judeţean)52. Condiţiile de tratament, cu toată strădania corpului medical, rămân, în mare parte, insuficiente. Ultimul deceniu al regimului comunist aduce şi mai mari dificultăţi în sectorul sanitar, prin raţionalizarea medicamentelor, a consumului de energie electrică şi calorică în unităţile spitaliceşti, prin diminuarea alimentaţiei bolnavilor. A existat o totală discrepanţă între propaganda partidului comunist, privind grija pentru sănătatea oamenilor, şi realităţile cotidiene. Şi această situaţie nu a putut rămâne fără urmări în convingerile populaţiei timişorene şi în atitudinea acesteia faţă de regimul comunist. Creşterea nivelului de trai, prin sporirea ritmică a salariilor şi a veniturilor locuitorilor, nu a corespuns situaţiilor reale. A rămas un permanent slogan propagandistic al conducerii P.C.R. Datele înregistrate la DirecţiadeStatistică, din Timişoara, ne oferă următoarea imagine asupra nivelului de trai şi a evoluţiei sale în centrul urban de pe Bega:Indicatoridecalitateavieţiiînanii:1968;1975;198053.

Indicatori 1968 1975 1980

Salar mediu net – lei/lună 1050 1563 1991

Indice de creştere – salar - % 100 148,8 189,6

Cheltuieli, în medie lunară/familie - lei 1607,6 2827,8 3083,9

Indice creştere cheltuieli - % 100 175,9 191,8

Indice de acoperire a cheltuielilor familiale din salariul mediu - % 65,3 55,3 54,6

Din datele oficiale rezultă, cu claritate, faptul că, lunar, cheltuielile familiale au depăşit indicele de creştere a salariilor. Reţine atenţia ponderea restrânsă în care salariul mediu asigură cheltuielile familiale, fapt care demonstrează lipsa de acoperire reală a declaraţiilor din propaganda comunistă. Cei care au resimţit, în primul rând, consecinţa acestor situaţii au fost oamenii de rând din societatea timişoreană, zecile de mii de muncitori şi funcţionari, cadrele didactice, tinerii angajaţi.

STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN TIMIŞOARA

51 Idem, fond Comitetul municipal P.C.R Timişoara, dosar 23/1969, f. 123. 52 I. Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., p. 358. 53 Arhiva Istorică Naţională – filiala jud. Timiş, fond Direcţia de Statistică – jud. Timiş, inv. 763, dosar 2886, f. 5; inv. 960, dosar 795,ff. 57-58.

81

Regimul comunist a mai impus în viaţa socială un fenomen specific unui sistem totalitar: disparitateapolitică. A fost creată, artificial, o castăpolitică, formată din nomenclaturiştii regimului, persoane care îi susţineau ideologia şi care beneficiau de importante avantaje. În timp ce majoritatea populaţiei era lipsită de necesarul pentru hrana corespunzătoare a familiei, de produsele strict necesare unei gospodării, această castă politică avea la dispoziţie mărfurile din fermele agricole şi magazinele proprii, în care restul populaţiei nu avea acces. A fost un alt motiv care a nemulţumit locuitorii Timişoarei şi le-a întărit credinţa în lipsademoralitate a regimului comunist. De altfel, cu prilejul discuţiilor individuale, organizate, propagandistic, în anul 1984, salariaţii întreprinderilor şi instituţiilor şi-au arătat nemulţumirile, au precizat neajunsurile de care sufereau: insuficienţa produselor alimentare; temperatura sub 100 C în apartamente; transportul în comun necorespunzător; încălcarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti; diferenţa enormă dintre declaraţiile publice ale partidului comunist şi realitatea în care sunt nevoiţi să trăiască54. Discuţiile, chiar controlate de organele de partid, au demonstrat existenţa unei accentuate stări de spirit, definită prin neîncredere în politica regimului comunist. Înţelegerea corectă a cauzelor care au determinat declanşarea Revoluţiei Române în Timişoara, ne obligă să luăm în considerare şi unele condiţii specifice acestui oraş. A fost, mult timp, un centru urban cu o mentalitate şi un mod de gândire de tip germanic, fundamentate pe disciplină şi ordine în muncă şi în viaţa socială, pe activitate productivă pragmatică şi riguroasă, pe corectitudine în relaţiile interumane. În anul 1930, peste 30,4% din populaţia oraşului o alcătuiau locuitorii de naţionalitate germană. Românii reprezentau 26,4%55. Timp îndelungat, legăturile economice ale Timişoarei au fost canalizate spre Europa Centrală şi Occidentală, consolidându-se şi o tradiţie în această privinţă, întreţinută de numeroasele firme industriale şi comerciale. Regimul comunist a blocat toate aceste legături, dar tradiţia s-a păstrat în modul de gândire al locuitorilor băştinaşi. Cei care ne-am petrecut, încă din copilărie, viaţa în comunitatea timişoreană, înţelegem perfect această mentalitate. Este motivul care explică formarea convingerii că organele centrale ale P.C.R., prosovietice, de la Bucureşti, nuagrează Timişoara, considerând comunitatea locală ca fiind cosmopolită, prooccidentală, cu concepţii adânc înrădăcinate în sistemul politic democratic, pluripartidist, cu o atitudine ostilă legăturilor cu bolşevismul sovietic. A contribuit, de timpuriu, la conturarea acestei convingeri, comportamentul dur al autorităţilor sovietice de ocupaţie şi al organismelor comuniste faţă de locuitorii oraşului, în special cei de naţionalitate germană. Începând cu 28 septembrie 1944, la Timişoara s-a trecut la confiscarea întreprinderilor, magazinelor, autovehicolelor, aparţinând locuitorilor germani56. A început, apoi, deportarea femeilor şi bărbaţilor de naţionalitate germană, capabili de muncă, în lagărele din U.R.S.S. şi confiscarea

ION MUNTEANU

54 Idem, fond Comitetul municipal P.C.R Timişoara, dosar 122/1984, f. 75 şi urm. 55 Recesământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. IV, Bucureşti, 1939. 56 Buletinul Camerei de Industrie şi Comerţ din Timişoara, 1944, nr. 9, p. 4.

82

bunurilor rămase, o bună parte fiind preluate de trupele sovietice57. A urmat un val de epurări, de arestări, de o violentă propagandă, dirijată de activiştii partidului comunist, împotriva liderilor forţelor politice democratice. Prezenţa trupelor sovietice, încurajau asemenea acţiuni şi le susţineau. În anul 1945, deplasarea locuitorilor germani în afara oraşului, a fost interzisă fără aprobarea dată de Chestura Poliţiei58. În cursul anilor 1946-1947, numeroşi timişoreni au fost deportaţi în diferite lagăre de muncă obligatorie, „ca o ispăşire” a trecutului lor politic59. La începutul deceniului şase, autorităţile comuniste din Timişoara au alcătuit liste cu persoanele considerate „suspecte şi duşmănoase faţă de clasa muncitoare”. Cuprindeau numele a 982 persoane persoane din Timişoara, respectiv salariaţi în 54 întreprinderi şi instituţii locale: Institutul Politehnic – 8 persoane; Institutul de Medicină – 10; Institutul Agronomic – 6; Poşta Centrală – 50; Fabrica de Bere – 56; Tehnolemn – 74 etc60. O bună parte dintre aceste persoane „suspecte” vor fi îndepărtate din funcţii, puse sub supraveghere, iar unele arestate şi deportate în alte localităţi din ţară. Pe lângă muncitori, funcţionari, în listele respective se găsesc numele unor personalităţi de frunte din domeniile ştiinţei şi culturii, profesori universitari, artişti etc61. Este nedrept să se considere că, în anii de grave lipsuri ai ocupaţiei militare sovietice, locuitorii Timişoarei s-au manifestat doar pentru supravieţuire, pentru depăşirea dificultăţilor materiale. Tradiţia democratică şi sentimentul demnităţii naţionale s-au concretizat în atitudini anticomuniste, deschise sau clandestine, importante. Starea de spirit, ostilă regimului impus şi susţinut de ocupanţii militari sovietici, era o certitudine. În 8 noiembrie 1945, studenţii de la Politehnică şi Medicină, susţinuţi de elevii liceeni, au organizat o manifestaţie de stradă pentru a omagia personalitatea Regelui Mihai I. Sutele de tineri au fost maltrataţi de grupurile de şoc comuniste, iar 28 studenţi sunt arestaţi62. În 4-6 iunie 1946, studenţii de la Politehnică organizează o adunare publică şi declară grevăgenerală, în semn de solidaritate cu acţiunea pro-democratică a studenţilor din Cluj. La poziţia politehniştilor timişoreni se alătură şi studenţii Institutului de Medicină63. Au fost exmatriculaţi 10 studenţi de la Politehnică. Chestura Poliţiei din Timişoara semnala, în acei ani, repetate răspândiri de manifeste şi foi volante anticomuniste.

STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN TIMIŞOARA

57Vasile Râmneanţu, Aspecte ale vieţii politice din judeţul Timiş-Torontal în perioada 1944-1947, în „Revista istorică”, s.n., 1996, nr. 3-4, pp. 205-220. 58 Banatul, Timişoara, II, 1946, nr. 20, din 27 ianuarie, p. 3. 59 Arhiva Istorică Naţională – filiala jud. Timiş, fond Legiunea de jandarmi Timişoara, dosar 12/1947, f.2. 60 Idem, fond Comitetul Regional Timişoara al P.C.R., dosar 162/195, f. 3-329; dosar 173/1950, ff. 2-40. 61 Ibidem. 62 Arhiva Tribunalului Militar Timişoara, dosar 12.260/Tm, f. 200-250. În prezent dosarele acestui fond documentar se află la Bucureşti. Considerăm măsura ca fiind lipsită de corectitudine, limitând posibilităţile de cercetare a mişcării anticomuniste. 63 I. Munteanu, Rezistenţa anticomunistă în vestul României, în „Biblioteca Sighet”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 10.

83

Măsurile represive, extrem de brutale, luate de autorităţile timpului, sub protecţia trupelor sovietice, comprimă manifestările politice de amploare, dar rezistenţa faţă de politica antinaţională a regimului comunist nu încetează, dovedind în permanenţă o stare de spirit ostilă acestei politici. Notele informative, trimise Comitetului regional Banat al P.C.R., consemnează faptul că în întreprinderi sunt tehniceni care „refuză să introducă metodele sovietice de muncă”64. La Fabrica de zahăr s-a declanşat o grevă spontană, care a produs agitaţie la nivelul organelor locale de partid65. Continuă răspândirea de manifeste în cursul nopţilor, de grupuri organizate, cuprinzând îndemnuri la rezistenţă, chemări la acţiune împotriva regimului comunist şi ocupaţiei sovietice: „Joscomunismul!Luptaţicontralui,pentruoRomânieliberă”66.Rezistenţa înregistrează un moment cu totul deosebit, concretizat într-o manifestare deschisă, publică, de amploare, în zilele de 30-31 octombrie 1956. Peste 2.000 de studenţi, din toate instituţiile universitare timişorene, se întrunesc în adunare publică şi, ore în şir, în prezenţa lui Ilie Verdeţ, Petre Lupu etc., zeci de studenţi condamnă vehement, dar argumentat, politica regimului comunist şi revendică plecarea trupelor sovietice din ţară. S-a scandat mereu: Vremlibertate;Vremlibertateapresei;Lichidareacultuluipersonalităţii etc67. A fost o mişcare anticomunistă de proporţii şi cu mare ecou în populaţia timişoreană. Muncitorii condamnau deschis situaţia de mizerie în care i-a adus politica partidului comunist. În întreprinderi s-au răspândit afişe şi manifeste anticomuniste. Forţele de Securitate intervin din nou cu brutalitate, arestează 868 studenţi, dintre care 29 vor fi judecaţi şi condamnaţi la închisoare68. Mişcarea studenţilor a avut un caracter politic, anticomunist, clar. Pentru starea de spirit a populaţiei, este semnificativ faptul că la adunările regizate de organele de partid în întreprinderi „nu s-a observat nici un fel de atitudine de condamnare a studenţilor”69. Mai mult, la fabrica Electromotor muncitorii au adus laude studenţilor pentru curajul de a spune adevărul70.

Plecarea din România a trupelor sovietice, în anul 1958, a generat un sentiment de uşurare în rândul majorităţii populaţiei timişorene şi o rază de speranţă după un deceniu de mari lipsuri. Se produce, treptat, o ameliorare a condiţiilor de trai; se renunţă la cartele, la raţionalizarea produselor, dar măsurile represive nu contenesc, supravegherea locuitorilor chiar se intensifică. Erau componentele de bază în supravieţuirea regimului totalitar, bine însuşite de la „instructorii” sovietici. După instalarea regimului ceauşist,

ION MUNTEANU

64Arhiva Istorică Naţională – filiala jud. Timiş, fond Comitetul regional al P.C.R. Timişoara, dosar 18/1951, f. 61. 65 Ibidem, f. 279. 66 Arhiva Tribunalului Militar Timişoara, dosar 672, volI/Tm, ff. 5-52. 67 Ioan Munteanu, Manifestarea anticomunsită a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în „Analele Sighet”, Vol. VIII, Bucureşti, 2000, pp. 635-656. 68 Ibidem. 69 Arhiva Istorică Naţională – filiala jud. Timiş, fond Comitetul regional al P.C.R. Timişoara, dosar 20/1956, f. 125. 70 Ibidem, dosar 45/1956, f. 68.

84

în 1965, au urmat, câţiva ani, de „dezgheţ” ideologic, de debarasare de unele bariere doctrinare de tip stalinist, de reaşezare a valorilor culturale naţionale, lovite grav în perioada sovietizării, şi chiar o modestă preocupare pentru creşterea veniturilor locuitorilor. Sunt realităţi din care au izvorât noi speranţe şi care au înşelat o parte a populaţiei timişorene. Majoritatea populaţiei nu a putut fi, însă, înşelată. Lipsa de raţiune a sistemului comunist era prea evidentă pentru a face să dispară un mod de gândire fundamentat pe concepţii democratice, ostile totalitarismului. Măsurile „cosmetice” adoptate de noii conducători ai ţării nu puteau anula o stare de spirit anticomunistă, care domina convingerea celei mai mari părţi din locuitorii Timişoarei. Formele de manifestare sunt, însă, clandestine, dar neîntrerupte, concretizate prin discuţii ostile regimului, purtate în nenumărate cercuri de apropiaţi, prin răspândiri de manifeste sau atitudine pasivă la acţiunile iniţiate de oficialităţi. Aparent, sunt manifestări de mică amploare, dar prin extensiunea lor în rândul populaţiei, au avut o importanţă deosebită. O argumentăm prin acţiunea politică anticomunistă din noaptea de 25/26 februarie 1969, când, în preajma alegerilor de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională (2 martie71), a fost răspândit în Timişoara manifestul „Apelcătrepoporulromân”72.

Manifestul a fost răspândit, în sute de exemplare, în locurile publice din oraş (Universitate, Piaţa Bălcescu, Campusul universitar, Gara Mare etc.) şi a provocat o mare agitaţie în rândul organelor locale comuniste, dar şi comentarii în rândul oamenilor,

STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN TIMIŞOARA

71 Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 447. 72 Arhiva Tribunalului Militar Timişoara, dosar 23510/Tm.

85

care au aflat de conţinutul lui. Cuprindea o chemare la acţiune împotriva regimului totalitar. Revendica: desfinţarea dictaturii; alegeri cu adevărat democratice; respectarea drepturilor omului; sistem politic pluripartidist; libertatea presei, cuvântului, întrunirilor şi convingerilor politice; dreptul la grevă; sindicate libere73.

Din primii ani ai deceniului opt, perioada „dezgheţului” şi a relativei liberalizări se transformă în „revoluţia culturală”, după modelul chinez, având ca obiectiv absurda pretenţie „de formare a omului nou”. Dezvoltarea economică încetineşte şi apoi intră în recul; comunismul naţional se transformă într-un instrument acut de îndoctrinare ideologică şi de susţinere a aberantului cult al personalităţii ceauşiste. În ansamblul ei, „epoca de aur” devine o dramatică pagină a istoriei contemporane româneşti.

Perioada deceniilor opt şi nouă este şi mai puternic marcată de obtuzitatea conducătorilor sistemului economic şi politic supracentralizat, de controlul sever al organelor de partid asupra tuturor sectoarelor vieţii sociale, de intensificarea supravegherii populaţiei, de reprimarea formelor de dizidenţă, de reprimarea celor bănuiţi că nu respectă linia impusă de partidul comunist. Condamnările politice sunt acum mascate sub acuzaţia de „delict de drept comun”; transferurile, ordonate de autorităţi, pentru persoanele „cu nivel politic necorespunzător”, dintr-un loc de muncă în altul; marginalizarea socială a persoanelor mai puţin servile faţă de organele partidului, ajung fapteobişnuite de persecuţie politică.

În noile condiţii, formele de rezistenţă anticomunistă îşi modifică modalităţile de manifestare, atestând o stare de spirit în care mocnea, tacit, revolta. Devin tot mai frecvente acţiunile de felul: distrugerea materialului de propagandă comunistă în instituţii, în şcoli şi facultăţi; răspândirea de manifeste cu chemări la acţiune împotriva dictaturii; comentarii pe marginea ştirilor transmise de posturile de radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”; adversitate cu prilejul „vizitelor de lucru” ale cuplului dictatorial, manifestată, deschis, prin refuzul de a „omagia conducătorul iubit” prin aplauze şi sloganuri74. Respingerea categorică a politicii partidului şi a dezinformărilor dirijate de autorităţile comuniste s-au manifestat, cu toată claritatea, în timpul demonstraţiilor regizate cu prilejul zilei de 1 mai. Dincolo de pregătirile impuse şi actele festiviste, îndelung repetate, cea mai mare parte a celor obligaţi să participe la asemenea manifestaţii îşi arătau indiferenţa, respingeau vizibil declaraţiile autorităţilor şi sloganurile lipsite de adevăr. Atitudinea studenţilor şi a majorităţii cadrelor didactice din Centrul universitar Timişoara, în anii deceniului nouă, oferă un exemplu semnificativ. La instructajul cu cadrele didactice, în vederea demonstraţiei, cum se obişnuia, unul din liderii comunişti a afirmat: în rândul organelor locale de conducere, s-a format opinia că atunci când, prin faţa tribunei oficiale, se deplasează coloana universitară, trecea „MareleMut”. Realitatea era aceasta. Studenţii primeau, pe bileţele, textul lozincilor proceauşiste

ION MUNTEANU

73 Textul Apelului; I. Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., p. 128. 74 I. Munteanu, Rodica Munteanu, op. cit., pp. 128-129.

86

şi procomuniste, care trebuia scandat în faţa nomenclaturiştilor din tribuna oficială75. Ajunşi acolo, studenţii tăceau. TreceaMareleMut! Nu era o atitudine singulară. Majoritatea celor obligaţi să participe la demonstraţii procedau similar.

Şi tăcerea îşi are semnificaţia ei! Exprimă, adeseori, adevăruri care nu pot fi rostite! Comportamentul locuitorilor Timişoarei nu era întâmplător; reacţia lor avea justificare. Era dovada certă a existenţei unei stăride spirit care respingea sistemul de guvernare dictatorial, care nega necesitatea menţinerii unui regim aflat în totală contradicţie cu voinţa şi năzuinţa populaţiei din ţară, cu normele democratice ale civilizaţiei europene.

Manifestele anticomuniste lipite la intrarea în blocurile de locuinţe, apelurile inscripţionate, în lunile octombrie-noiembrie 1989 pe zidurile clădirilor timişorene, pe coridoarele instituţiilor universitare, confirmă existenţa acestei stări de spirit şi dovedesc voinţa populaţiei de a înlătura regimul comunist totalitar, de a câştiga mult dorita libertate. O confirmă şi încercarea, neizbutită, a mai multor sute de muncitori de la Uzinele Mecanice Timişoara, în 23 noiembrie 1989, de a organiza o demonstraţie împotriva realegerii lui Nicolae Ceauşescu, pentru îndepărtarea sa de la conducerea dictatorială a României76. Toate acestea indică faptul că simţămintele de demnitate şi verticalitate umană n-au putut fi reprimate la Timişoara. Erau semnele izbucnirii revoluţionare din Decembrie 1989, semnele unei stăridespirit, cristalizată pe durata întregii guvernări comuniste în România. Aceasta a constituit cauza profundă a izbucnirii Revoluţiei Române din Decembrie 1989 la Timişoara. Din această staredespirits-a declanşat voinţa de neclintit a majorităţii populaţiei Timişoarei de a înlătura un regim opresiv, totalitar, un regim în contradicţie cu năzuinţele sale de libertate şi cu voinţa de a readuce valorile democratice în societatea românească.

STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI DIN TIMIŞOARA

75 Din cele trăite de autorul acestor rânduri. 76 Ionel Ţârc, Revoluţia a început în noiembrie, în „Orizont”, n 3, 3/19 ianuarie 1990, p. 3.

II.DOCUMENTE

89

STENOGRAMAPRIMEIŞEDINŢEACONSILIULUIPROVIZORIUDEUNIUNENAŢIONALĂ *

(9 februarie 1990)

ION ILIESCU - Domnilor, trebuie să ne cerem scuze pentru intârziere, care s-a produs datorită unor probleme de natură organi zatorică. Activităţile noastre organizatorice nu se dovedesc a fi prea avansate. Încă nu avem abilitatea organizatorică necesară. Inaugurăm, într-un fel, şi această sală a Parlamentului, unde, după alegeri, se va întruni şi noua Adunare Constituantă. Astăzi s-a reunit aici Consiliul Frontului Salvării Naţionale, constituit la 22 decembrie 1989,care a girat treburile statului, până acum, şi care a reprezentat organul puterii în stat. Pe baza înţelegerii de la 1 februarie, cu reprezentanţii celorlalte partide - au fost 30 de formaţiuni politice -, astăzi ne-am reunit pentru a constitui un nou Consiliu, care să cuprindă membrii Consi liului Frontului Salvării Naţionale, care au acţionat până acum, precum şi reprezentanţii tuturor partidelor existente. Înainte de asta vreau să vă informez că, în ultima sa şedinţă, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a ratificat înţelegerea cu celelalte partide politice şi a emis un decret care să ofere baza juridică a constituirii noului organism ce va rezulta pe baza acestei remanieri care urmează să se producă. Dau citire acestui decret, acestui act juridic (este citit, în continuare, Decretul-Lege privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională). Acesta este actul emis de Consiliul Frontului Salvării Nationale, care a acceptat principiile conţinute în înţelegerea noastră, pe baza căruia urmează să ne constituim astăzi în acest Consiliu lărgit. împreună cu reprezentanţii tuturor partidelor. Legat de aceasta, v-aş propune, la ordinea de zi, câteva probleme: În primul rând, să discutăm asupra constituirii Consiliului, în legătură cu care vreau să vă prezint situaţia la zi cu partidele înscrise până la ora actuală. În al doilea rând, să prezentăm un proiect de regulament asupra modului de desfăşurare a lucrărilor Consiliului. După aceea, să se prezinte din partea guvernului o informare asupra situaţiei actuale din economie.

* Text preluat din Ion Iliescu, Momente de istorie – Documente, interviuri, comentarii- decembrie 1989-iunie 1990, volum I, Editura Enciclopedică, Bucureşti ,1995, pp 137-179

90

În legătură cu ordinea de zi, aveţi ceva observaţii sau propuneri? O voce din sală-Regulamentul presupune constituirea şi a organelor Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională - pe comisii, preşedinte etc. ION ILIESCU-Acesta este primul punct - constituirea Consi liului. Ovocedinsală-Legat de consiliile din întreprinderi. Cum se procedează? ION ILIESCU - Nu sunt organizaţii politice. Aşa cum am stabilit, ele se transformă în sindicate. O voce din sală-Dar există. ION ILIESCU-Nu le-am constituit prin act normativ. O voce din sală-Ce se întâmplă cu Fronturile Salvării Naţionale de la judeţe, municipii, oraşe, sate? În acest sens, avem un protest, pe care as vrea să-1 citesc. ION ILIESCU-N-aţi citit Decretul? Îi cooptaţi, să completeze consiliile în profil teritorial. O voce din sală-Da, dar funcţionează în fostele sedii ale partidului comunist. ION ILIESCU-Pe dumneata ce te interesează, sediile sau orga nismele? O voce din sală-Aş mai adăuga un punct la ordinea de zi. Problema sediilor şi a subvenţiilor. Sunt foarte multe certuri cu privire la sedii. Propun discutarea tuturor acestor probleme la un al patrulea punct, care să se intituleze „diverse”. ION ILIESCU - Se acceptă? Sala - Da. Reprezentantul Partidului Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat-Problema esenţială este baza juridică a decretului. Dacă în clipa în care toate partidele au căzut de acord ca puterea să fie împărţită între partide, dacă toate partidele au căzut de acord ca Frontul Salvării să se transforme în partid politic, în aceeaşi clipă în care s-a consemnat acordul, dreptul de legiferare nu mai există pentru Frontul Salvării Naţionale. Acest drept a căzut prin acest acord. El trebuie să emane după formarea acestui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională. Nu sunt împotriva preşedintelui, dar suntem pentru a da o bază legală acestei formaţiuni politice pe care o reprezentăm. Fără această bază nu putem pretinde că reprezentăm un stat. Deci, baza este asta: trebuie să ne unim într-un organ ad-hoc, să alegem un prezidiu, care să conducă această şedinţă, sau un preşedinte de vârstă, sau mai tânăr, dar care să aibă adeziunea tuturor. ION ILIESCU-N-aţi fost prezent la reuniunea noastră cu par tidele? Reprezentantul Partidului Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat - Am fost. ION ILIESCU-Atunci cunoaşteti conţinutul comunicatului. Reprezentantul Partidului Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat - Nu trebuie să discutăm conţinutul comunicatului. ION ILIESCU - Dumneavoastră prezentaţi deformat conţinutul comunicatului. Organul de stat cu putere în momentul de faţă este cel care s-a constituit la 22 decembrie 1989 şi care şi-a deschis porţile pentru lărgirea rândurilor cu reprezentanţii tuturor partidelor. Asta s-a arătat în comunicat şi, deci, organul de stat care poate să decidă este cel care funcţionează. Iar ceea ce am făcut noi este perfect legal.

STENOGRAMĂ

91

O voce din sală-Frontul Salvării Naţionale s-a transformat în partid politic. ION ILIESCU-Faptul că denumirea este aceeaşi nu înseamnă că trebuie să confundăm lucrurile. Vă rog să vorbiţi pe rând. O voce din sală-Acest partid, Frontul Salvării Naţionale, care este egal cu noi, să nu facă această eroare juridică de a legifera în numele tuturor partidelor. OLIVIU TOCACIU-Dumneavoastră consideraţi că aţi dat o lovitură de stat. O voce din sală -Nu, să nu se confunde Frontul Salvării Naţio nale cu acest organism. ION ILIESCU-Daţi-mi voie să mai citesc o dată Comunicatul, să vedeţi pe ce bază lucrăm. (Urmează citirea Comunicatului.) Aceasta este înţelegerea noastră, acest spirit este prezentat în decretul emis de puterea de stat existentă, care funcţionează şi care a acceptat să-şi deschidă porţile conform înţelegerii comune. MIRCEA DINESCU -Nu toţi cei care facem parte din Consiliul Frontului Salvării Naţionale ne vom înscrie în partidul Frontului. Mulţi dintre noi vor adera la alte partide, sau vor candida independent, aşa cum voi face eu. Deci, să nu se confunde cu Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care este un organ de stat constituit. O voce din sală-Câţi din cei din fostul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale figurează între membrii partidului sau mişcării, cum vreţi să-i spuneţi, Frontului Salvării Naţionale? Deci câţi din această sală fac parte din această mişcare? ION ILIESCU-Nu avem o asemenea evidenţă. O voce din sală-Este o chestiune esenţială. ION ILIESCU-N-am făcut o asemenea evidenţă. O voce din sală - Faţă de Comunicat, în Decret nu apare termenul de „restructurare”. Pentru a nu se crea confuzii, să se revină şi în Decret asupra acestui termen. De asemenea, este nevoie să ştim câţi participanţi are Frontul în această sală, în acest Consiliu. ION ILIESCU-În alcătuirea nouă, la fel ca toate partidele. O voce din sală-S-a dat un comunicat de autodizolvare a Frontului. ION ILIESCU-Unde l-aţi auzit? O voce din sală-La radio. ION ILIESCU-Al cui era comunicatul acesta? O voce din sală-A1 Frontului Salvării Naţionale. ION ILIESCU-Nu există un asemenea comunicat. O voce din sală -Dar 1-am auzit. ION ILIESCU-Dumneata crezi că poate exista un comunicat fără ca organul respectiv să cunoască că 1-a emis? Nu există un asemenea comunicat! O voce din sală-Suntem în prima şedinţă de constituire a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Din momentul în care Frontul s-a constituit ca partid, astăzi, la această şedinţă, Frontul este un partid ca toate celelalte şi este firesc ca reprezentanţii tuturor partidelor să ne cunoaştem şi să pornim cu dreptul la constituirea unui prezidiu,

DOCUMENTE

92

care să conducă prima şedinţă de constituire. Nu se poate admite ca dumneavoastră, fie în calitate de preşedinte al Frontului Salvării Naţionale - ca partid, fie în calitate de membru în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care nu s-a dizolvat, dar care se recon sideră astăzi- să conduceţi această şedinţă. Aceasta este problema: ca şedinţa să fie condusă de un prezidiu format din reprezentanţii tuturor partidelor. Şi vă rugăm să procedaţi aşa. ION ILIESCU - Ce propuneţi dumneavoastră înseamnă o derogare fundamentală. Noi am discutat împreună şi cu toţii aţi fost de acord că se constituie acest Consiliu prin restructurarea actualului Consiliu al Frontului Salvării Naţionale. Şi am arătat ce reprezintă el, precum şi reprezentarea egală - 3 membri. Acest Consiliu este, de fapt, o lărgire a celui existent. O voce din sală -Nu. Este un nou Consiliu. Dumneavoastră consideraţi că reprezentanţii celorlalte partide sunt aici ca să lărgească acest Consiliu? CAZIMIR IONESCU-Vă rog să-mi permiteţi. La prima pro blemă s-a făcut afirmaţia că acest Consiliu al Frontului Salvării Naţionale s-ar fi autodizolvat. Sunt în măsură să răspund la această problemă. Sunt singurul care, după ultima întâlnire, am participat la acea micro-conferinţă de presă, care a durat cam 10 minute şi în timpul căreia câţiva ziarişti, montaţi, foloseau cuvântul „dizolvat”. Deşi eu le-am răspuns că este vorba de o restructurare, nu de o dizolvare, a apărut această ştire de care eu nu am ştiut; dacă aş fi ştiut, aş fi dat o dezminţire. Deci, s-a hotărât ca 50% să fie compus din reprezentanţi ai partidelor care au participat la ultima întâlnire, dar, când s-a dat comunicatul, s-a folosit cuvântul „dizolvare”. Aşa s-a strecurat această eroare. În legătură cu problema judeţelor - şi data trecută tot eu am ridicat-o. Am făcut multe deplasări în judeţe şi s-a stabilit ca până la 20 mai să rămână aşa şi atunci va fi recunoscută legitimitatea acestor partide. Deci, în ceea ce priveşte legitimitatea acestor partide, s-a subliniat că ea n-ar fi fost şi nu ar fi definitivă decât după 20 mai. Până atunci, legitimitatea noastră este egală. Recunoaştem că această legitimitate s-a făcut de comun acord, dar aceste partide vor acum să participe la împărţirea puterii. Unde sunt reprezentanţii poporului, ai sindicatelor de zeci de mii de oameni? Formularea a fost clară - nu facem structuri pe judeţe, nu restructurăm guvernul. Nu cred că este cazul să punem în discuţie persoana preşedintelui, pentru că o să avem haos în ţară. KIRÁLY KÁROLY-Vreau să vă spun că nu sunt al Frontului, ca partid. Sunt în Consiliul Frontului până la unificare. STELIAN CINCĂ -Să facem o listă a celeilalte jumătăţi. Pentru că noi ne cunoaştem ca partide. Care este cealaltă jumătate care face parte din noul Consiliu? Să avem posibilitatea să ne spunem părerea asupra anumitor persoane. ION ILIESCU - Nu aveţi dreptul acesta. Sunt membri ai unui organ care reprezintă puterea de stat. Aveţi dreptul la punctul care se referă la componenţa Consiliului. Încă nu am ajuns la acel punct.

STENOGRAMĂ

93

Dacă discutăm despre 30 de partide, deci mergând cu trei oameni de fiecare, sunt 90. Acum avem 45 de formaţiuni politice - 35 de partide şi 10 formaţiuni ale minorităţilor naţionale. Problema care se pune, dacă rămânem la norma de reprezentare de trei, înseamnă 135. Deci, sau 90, sau 135? Mergem la menţinerea normei de reprezentare de trei şi lărgim componenţa, sau rămânem la cifra de 90 şi reducem reprezentarea partidelor la doi? Deci, sunt două variante posibile. Un reprezentant al Partidului Social-Democrat-În virtutea faptului că acest Parlament poate fi extins, este necesară restructurarea organelor de lucru. Nu ştiu dacă preşedinţia actuală a pregătit acest lucru. Propunem o bază de discuţie. Am elaborat un proiect de principiu pentru constituirea acestui organ şi-1 vom prezenta. OTTO WEBER - La ultima şedinţă s-a hotărât că norma de reprezentare pentru fiecare partid este de trei şi pentru minorităţi este de câte unu. Să rămână la trei. 3 x 30 = 90. Hotărârea s-a semnat în sensul acesta - două minorităţi naţionale şi 30 de partide. VIRGIL ANDREI VÂŢĂ ,Partidul Democrat din Cluj - Aş începe prin a spune că, în această zi, ar trebui să ne gândim că aceste zile, de ani de zile, nu au auzit cuvântul „democraţie”. Dacă este vorba de constituire, atunci nu se lărgeşte, iar dacă se restructurează, înseamnă că îşi schimbă structura şi se constituie. Avem un proiect de constituire şi funcţionare a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională - pe care vi-1 prezentăm. Structura generală - 90 reprezentanţi ai partidelor politice, 90 reprezentanţi ai C.F.S.N., plus trei mandate în noua formaţiune politică pe care o au dânşii,conform înţelegerii din timpul dialogului. Structura aceasta, a Consiliului Provizoriu, este o structură de Parlament, care îşi desfăşoară activitatea în reuniuni săptămânale, pe comisii de lucru, o preşedinţie a Parlamentului, constituită din reprezentanţi ai fiecărui partid. Preşedintele acestui organism să fie stabilit prin rotaţie. Comisiile vor funcţiona cu subcomisii formate din experţi. Vor fi reprezentanţi ai partidelor, guvernului şi militarilor. Comisiile sunt umătoarele: Comisia legislativă; pentru economie, industrie şi transporturi; agrară; pentru comerţ interior; pentru comerţ exterior; ştiinţă şi învăţământ; pentru politică externă; socială şi pentru sănătate; de credite; turism; tineret; sport; economie privată şi cooperatistă; culturală; pentru problemele forţelor de muncă; naţio nalităţi; pentru cercetarea abuzurilor din perioada dictaturii comuniste; ecologică; culte; pentru studiul opiniei publice; pentru mass-media; administrativă. O voce din sală-Este foarte frumos, dar trebuia să veniţi cu aşa ceva pe 22 decembrie. VIRGIL ANDREI VÂŢĂ- Pe 22 decembrie şi noi am fost în România. Suntem naţiunea română. Mai departe, capitolul referitor la calitatea de parlamentar: -Nu pot fi membri ai Parlamentului alienaţii şi debilii mintali şi persoanele lipsite de dreptul de alegere.

DOCUMENTE

94

- Nu pot fi membri ai Parlamentului persoanele care au făcut parte din nomenclatura comunistă sau care nu au avut domiciliul în ţară în ultimii 10 ani. - Membrul are dreptul la un singur vot. Calitatea de membru se întăreşte prin jurământ de credinţă faţă de ţară şi popor. Exercitarea calităţii de membru se face prin luare de poziţie, prezentarea de proiecte de legi, interpelarea membrilor guvernului, participarea liberă la activităţile Parlamentului. Fiecare membru al Consiliului provizoriu beneficiază de imunitate parlamentară. Dreptu-rile băneşti, sau alte drepturi, vor fi stabilite în prima sesiune. Preşedintele acestui organism de stat are calitatea de reprezentant al ţării în relaţiile internaţionale, coordonează activitatea comisiilor parlamentare, numeşte şi retrage primul-ministru, covoacă Consiliul în sesiuni extraordinare din proprie iniţiativă, sau la propunerea unei treimi din Parlament. Preşedintele îşi desfăşoară activitatea în prezenţa membrilor preşedinţiei Parlamentului. Procedura de lucru a Consiliului: Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională se consideră legal întrunit dacă sunt prezente trei pătrimi din membri. Deciziile sunt luate cu acordul a 3/4 din cei prezenţi. Votul în Consiliu este secret. Consiliul va hotărî prezenţa mass-mediei la întruniri. Comunicarea ţinerii sesiunii se anunţă cu trei zile înainte. Semnează gruparea partidelor democratice de centru: Partidul Democrat din Cluj Partidul Democrat Constituţional din România Partidul Independent Maghiar Partidul Liber Democrat Partidul Naţional Democrat Partidul Unităţii Democratice din Moldova O voce din sală - După ce aţi prezentat aici, mai ţinem alegeri? VIRGIL ANDREI VÂŢĂ - Există şi propunerea de jurământ. Sala în cor - Nu. ION ILIESCU - Propunerile prezentate se referă la două puncte din ordinea de zi. Deci, dacă ne menţinem la 30 de formaţiuni politice prezente la reamiunea trecută, înseamnă că vom avea 3 x 30 = 90, dar înseamnă că excludem celelalte formaţiuni care au apărut. Aceasta este o problemă pe care trebuie să o decidem. În a doua parte a propunerilor, noi ne-am referit la un Consiliu Provizoriu, nu să ne constituim în Parlament. Toate propunerile ţin de regulile unui Parlament. Acestea vor fi discutate; dar până atunci să lucrăm cu un organism mai simplu, un organism de lucru, care are sarcina principală de a organiza alegeri. A fost conceput ca un Consiliu, cu un mic executiv, care rezolvă problemele interne şi externe, pentru avizarea unor documente şi atât. La mai mult de atât nu este bine să ne extindem. Nu constituim un Parlament acum. Ce s-a propus aici ţine de Parlamentul care se va alege. Al doilea punct al ordinii de zi - regulamentul de funcţionare al acestui Consiliu Provizoriu. Ne menţinem la ceea ce am discutat? 90 + 90? Pe ce bază?

STENOGRAMĂ

95

O voce din sală - Pe baza înţelegerii de data trecută. ION ILIESCU - Aceasta înseamnă să excludem partidele care au apărut între timp. Sau reducem numărul de reprezentare. Deci, avem două variante. MARIUS CÂRCIUMARU, Partidul Socialist Democratic Român - A accepta ideea 90 + 90 înseamnă să dăm afară minorităţile naţionale. O voce din sală - Sunt partide care au luat fiinţă după înţelegere. MARIUS CÂRCIUMARU - După părerea mea, nu este demo cratic să ne oprim. Sunt partide prezente în sală care au luat fiinţă după 1 februarie. Îi dăm afară? O voce din sală - S-a spus că după 7 februarie să se îngheţe. MIRCEA DINESCU - Am îngheţat în această sală 20 de ani. Să ne dezgheţăm puţin. MARIUS CÂRCIUMARU - În ce priveşte poziţia noastră faţă de Consiliu: acesta trebuie să continue declaraţia dată de Front în data de 22 decembrie 1989. În ce priveşte Parlamentul: acest Parlament provizoriu trebuie să asigure continuitatea funcţionării guvernului, care trebuie să răspundă în faţa Parlamentului. In ce priveşte hotărârile Consiliului: acestea să fie luate cu două treimi, iar conducerea să fie asigurată de un Birou, condus de un preşedinte şi cinci vicepreşedinţi. Actualele organe teritoriale, judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale să fie subordonate Consiliului de Uniune Naţională, deci, cei din teritoriu, de jos, să nu aibă dreptul să se afilieze la nici o formaţiune politică. Atribuţiile lor să fie luate de sindicate. ION ZERVU, Partidul Cooperatist - Suntem în sală şi partide care au apărut după înţelegerea dintre Consiliu şi celelalte partide. Vrem să facem parte din acest Consiliu care se realizează astăzi. LIVIU LAZĂR, Partidul Uniunii Creştine - Trebuie să existe o precizie în ce priveşte acţiunile şi declaraţiile Consiliului. Unele imprecizii, care au fost strecurate în presă, au dus la apariţia unor serii de controverse. A fost admonestat aici domnul care s-a referit la un comunicat apărut în presă. Am aici comunicatul respectiv. Pot să vă citesc. O voce din sală-Ce publicaţie? LIVIU LAZĂR - Ziarul „Adevărul în libertate” - comunicat „Rompres”. Partidul nostru este de părere că ar fi inechitabil şi nedrept ca partidele constituite ulterior să nu aibă posibilitatea să participe, numai pentru faptul că nu s-au constituit până la 1 februarie. Ar fi nedrept să nu avem posibilitatea să participăm la acest Consiliu al Uniunii Naţionale. LEON NICA, Partidul Liber Democrat - Vă amintesc de consensul cu care am căzut de acord la 1 februarie. Domnul Iliescu a spus atunci: „Vom face un miniparlament”. Întrebarea este: ce facem cu partidele care s-au constituit după acea dată? S-a spus atunci că, aflându-se că se dă câte un milion cu titlu de subvenţie de la stat, vor apare încă 30 de partide. Şi s-a hotărât că participă numai cele legal constituite

DOCUMENTE

96

până atunci, sau cele prezente în sală. Minorităţile vor putea participa, pentru că erau în sală reprezen tanţii lor. Noi am propus să se constituie în acest Parlament toate partidele legal constituite până la 7 februarie. O voce din sală-Nu este corect. LEON NICA -Mâine pot apare încă 25 de partide. Vom ajunge să ţinem şedinţele la Sala Polivalentă sau pe Stadionul „23 August”. Ovocedin sală-Cum puteau fi reprezentanţi în sală ai partidelor politice, care la 30 ianuarie nu erau constituite? Să se verifice datele de constituire a partidelor. LEON NICA-Cine a avut de gând să facă politică şi să repre zinte acest popor, a avut suficient timp să se înregistreze la tribunal şi să depună documentele. DOMOKÓS GÉZA - Reprezint Uniunea Democratică a Maghia rilor din România. Referitor la minorităţi, Comunicatul este foarte clar. Vi-1 citesc, deşi s-a mai citit de multe ori. Reprezentanţii uniunilor minorităţilor naţionale vor putea fi cuprinşi, respectând principiul parităţii. Deci, este clar. Să încheiem această problemă şi să nu mai revenim asupra ei, pentru că nu este echitabil şi democratic. ION ILIESCU-La reuniunea aceea participa atunci numaiUniunea Democratică Maghiară. Mai sunt: - Forumul Democrat German - Uniunea Ucrainenilor - Uniunea Lipovenilor - Uniunea Bulgarilor - Uniunea Turco-Mahomedană - Uniunea Slovacilor şi Cehilor - Uniunea Sârbilor din România - Uniunea Armenilor - Uniunea Elenă. Reprezentantul Partidului Democrat al Muncii-Democraţia este o formă a ordinii şi respectului reciproc. De ce, când reuniunea noastră are un preşedinte, nu se respectă o ordine în luarea de cuvânt? Eu vă propun ca luarea de cuvânt să se facă prin adresarea unei cereri către preşedinte, venirea la microfon şi renunţarea la vorbitul din sală, pentru că nu se înţelege nimic. Dacă este vorba de democraţie, putem să facem două categorii de partide politice? Partide constituite până la 1 februarie şi partide constituite după 1 februarie. Eu cred că toate formaţiunile politice care s-au constituit şi se vor mai constitui au drepturi egale cu toate celelalte partide care s-au constituit înainte de 1 februarie. FLORIN DIACONU, Partidul Tineretului Liber Democrat -Nu reprezint poziţia unor partide care ar fi deprivilegiate. Noi nu am fost prezenţi la 1 februarie, dar hotărârea să participăm este datată 1 fe bruarie. Punctul de vedere al partidului nostru este următorul: nu are rost să înlocuim tirania unui individ mort cu o aristocraţie de 30 de partide. A spus aici cineva: când se va afla că se dă câte un milion se vor naşte încă 30 de partide. Adică suntem un popor de bandiţi? Cineva, respectiv Consiliul, va da

STENOGRAMĂ

97

nişte bani unor partide, nu pentru pricopsirea cuiva, ci pentru campania electorală. Cred că, cu cât sunt mai multe partide, cu atât e mai bine. De exemplu, să ne închipuim un raliu mondial la care participă doar 20 de maşini. O competiţie cu cât mai multe partide democrate şi oneste e cea mai bună soluţie. Cred că nu trebuie să gândească nimeni că vor fi 30 de grupări care ne vor bate cu biciul. LIVIU PETRINA-La 1 februarie, în condiţii foarte grele pentru România, s-a realizat un consens de bună-credinţă. Să-l respectăm. Condiţiile erau foarte grele pentru că societatea românească era sfârtecată prin acţiuni pe care nu le numesc. Crearea unui Consiliu al unităţii naţionale a fost bine primită, şi în ţară, şi în străinătate. Buna-credinţă a celor prezenţi aici nu o pune nimeni la îndoială. Am fost puşi într-o situaţie neplăcută prin invitarea unor partide despre care atunci s-a hotărât să nu facă parte din Consiliu. Vă propun să ne păstrăm în litera documentului. Minorităţile să aibă acces la acest Consiliu. Partidele care nu erau constituite sau nu erau prezente, să nu participe. ALEXANDRU IONESCU, Mişcarea Ecologistă din România-Suntem gata să respectăm acordul semnat şi chiar să mai aducem unele adăugiri. În primul rând, trebuie să asigurăm stabilitatea ţării. În al doilea rând, există aşa de multe partide încât gama proble melor este foarte mare. Eventual, am putea să mai contopim din ele. Noi am avea chiar o propunere: ca un partid care vrea să intre în acest Consiliu să prezinte 10 000 sau 5 000 de adeziuni. Trebuie să demarăm lucrurile. Este păcat de şansa pe care am căpătat-o la 1 februarie. O voce din sală-Partidele organizate până la 7 februarie trebuie să participe. Este vorba de câteva partide, nu de 23 de milioane. ION ILIESCU-Domnilor, vreau să vă fac o propunere de com promis. S-au consemnat la reuniune 30 de formaţiuni politice. În momentul de faţă avem 35, plus 9 ale minorităţilor naţionale. Deci, practic, este vorba de o creştere cu cinci partide, pentru că, în ceea ce priveşte minorităţile naţionale, în Comunicat este consemnat că le vom admite în componenţa Consiliului. Deci, vă sugerez să acceptăm principiul consemnat în ceea ce priveşte paritatea şi reprezentativi tatea partidelor, acceptând pe toate cele care sunt astăzi legale. Urmează să deliberăm ce se va întâmpla cu alte partide care vor mai apărea. Vreau să fac două apeluri. Pentru organizaţiile minorităţilor naţionale, noi avem consemnată aceeaşi paritate. În Decret se spune - până la trei reprezentanţi. Prin înţelegere cu dânşii, poate să reducem la doi reprezentanţi. O voce din sală - Atunci să reducem şi numărul reprezentanţilor din partea partidelor. ION ILIESCU-Să rămânem cu trei. Urmează apoi să deliberăm cum vom face cu celelalte partide. Poate să le acordăm dreptul de observatori celor care vor mai apărea. E doar o propunere. Nu am avut nici o consultare cu nimeni. Deci, să ne pronunţăm asupra acestui lucru.

DOCUMENTE

98

De asemenea, au fost câteva propuneri. În primul rând, să ne rezumăm la partidele prezente la întâlnirea din 1 februarie – 30 1a număr. A doua propunere: să acceptăm formaţiile care până astăzi au deja această reglementare şi să lărgim Consiliul, să avem o reprezen tare echivalentă cu numărul respectiv. Aceasta înseamnă 35 x 3 = 105. Deci, în total, 210, plus 27 - minorităţile naţionale. O voce din sală-O propunere. Pentru partidele care nu au fost prezente pe 1 februarie, ori să le acceptăm participarea şi, atunci, şi cele ce se vor constitui de aici înainte vor urma şi ele să fie repre zentate - şi sunt foarte multe partide politice care seamănă între ele - ori, aceste partide care seamănă să fie reprezentate de unul singur. Reprezentantul Asociaţei Foştilor Deţinuţi Politici din România -Domnule preşedinte, în numele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, repet întrebarea: Noi avem dreptul să facem parte din acest for? Sala (în cor) - Da. Reprezentantul Consiliului Frontului Salvării Naţonale al sectorului 4, Bucureşti - Mărturisesc că, privind această discuţie, sunt dezolat de ceea ce se întâmplă aici, fiindcă suntem toţi români şi înclin să cred că pe majoritatea nu vă preocupă stabilitatea acestei ţări şi ceea ce simt oamenii din această tară. S-au creat foarte multe partide, e foarte bine; acest pluralism va asigura democraţia. Foarte multe din aceste partide politice poate vor ieşi de pe scena politică a ţării, într-un interval mai lung sau mai scurt. Nu înseamnă că, dacă acceptăm să se mai creeze partide în continuare, trebuie să luăm bani din banii poporului şi să dăm fiecăruia un milion, două, pentru a-şi organiza campania electorală. Partidul care are în mod real aderenţă la popor, la oamenii muncii, la oamenii simpli care muncesc, la intelectuali sau la studenţi, îşi va găsi fondurile necesare să susţină campania electorală. Dacă au adeziunea oamenilor, partidele vor căpăta fonduri. Deci, nu văd rostul, să dăm 66 - 90 milioane de lei din banii poporului, acestor par tide. Nici măcar Frontului Salvării Naţionale, deşi sunt preşedintele acestui Front, în sectorul 4. Nu suntem formaţiune politică la acest sector 4, reprezentăm interesele oamenilor muncii din sector şi am fost aleşi de către reprezentanţii lor, într-o perioadă când Frontul nu-şi anunţase participarea la alegeri. Eram constituiţi ca organism obştesc şi serveam interesele oamenilor muncii. Nu ne preocupă lupta electorală, care, oricum, se va desfăşura în perioada alegerilor. Rolul acestui Consiliu Provizoriu de Uniune Natională este de a stabiliza ţara până la alegeri, şi nu de a crea disensiuni între partidele politice. Până acum, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a condus această ţară mai bine, sau mai puţin bine, cu anumite greşeli, poate ezitări, dar a încercat să stabilizeze o situaţie. Rugămintea mea către neprezentanţii partidelor este să nu destabilizaţi o situaţie care este deja critică. Acest Consiliu Naţional trebuie să servească interesele poporului, nu ale unui partid, fie că este de dreapta, de stânga, sau de mai puţin stânga. Să încercaţi să serviţi interesele unui popor şi nu nişte interese personale de campanie electorală. ION MÂNZATU, Partidul Republican - Nu ne-am adunat aici, cred, nici să obosim, iar dacă obosim să avem măcar satisfacţia că am făcut bine ceea ce am făcut. Am satisfacţia de a-1 fi auzit pe domnul Ion Iliescu cu o soluţie de compromis, la care

STENOGRAMĂ

99

partidul nostru se raliază integral. Ţinând seama de interesele etniilor naţionale, rugăm ca această problemă să reprezinte tot aceeaşi importanţă pentru noi, pentru că ei, pentru prima dată, au în acest for o audienţă generală. IORDAN RĂDULESCU - Nu reprezint nici un partid politic. Am participat la Revoluţie din prima zi şi până în momentul de faţă. Fac apel la toţi oamenii de bine, ca să menţinem această flacără a Revolutiei, care ne-a propulsat pe plan mondial, într-o ţară pe care am făcut-o cunoscută în puţine zile, nu în 25 de ani, cum a încercat Ceauşescu. Europa spune că o să facă o Europă mare, în care să intre şi România. Să nu dezicem popoarele lumii. Frontul a lucrat în mod cinstit, cum a putut. M-am gândit să fac şi eu parte dintr-un partid şi am să mă ţin de cuvânt. Ca oameni de bună -credinţă, să ajutăm noul organ să facă mai bine decât a putut face până acum Consiliul Frontului Salvării Nationale. Domnul Iliescu a spus că a încercat să facă unele lucruri cât mai bine.În Front au fost şi oameni cu pregătire bună, dar au fost şi oameni care l-au tras înapoi. În mod concret, aş face apel să mişcăm lucrurile din loc, pentru că timpul trece şi n-am făcut nimic până la această oră. Să facem ceva, pe baza ordinii de zi. Dacă le-am reven dica toate lucrurile de la început, să spunem că nici preşedintele nu e bun, înseamnă că iar ieşim în stradă să ne batem. O să regretăm noi toţi şi ne vom arunca cu cenuşă în cap în faţa întregii lumi. De aceea, fac apel la toţi în acest sens. Este dreptul fiecărui om să-şi facă partid, şi al fiecărei familii, dacă vrea. Ar fi bine, domnule preşedinte şi stimaţi auditori, să fixăm nu un milion pentru fiecare partid, nici două milioane. Eu am lucrat câteva săptămâni în Comisia de cereri şi reclamaţii. Vin acolo oameni lângă care plângi şi tu. Eu sunt, poate, mai sentimental. Sunt mii de oameni invalizi, fără locuinţă, fără nici un fel de existenţă. Iar unii au tendinţa să facă un partid. Eu zic să nu fixăm o sumă pentru fiecare partid, dar o sumă totală se poate stabili, pe care s-o împărţim parti delor. Avem posibilitatea să dăm două milioane? Atunci, să dăm două milioane. Suntem, însă, un popor sărac. Domnnul Roman a spus că am moştenit un sac gol. Dacă vom insista acum să golim acest sac şi mai rău, înseamnă să ajungem la inflaţie şi la alte nenorociri mai mari. Din sală - Să vorbim la subiect. ION ILIESCU - De acord, să ne rezumăm la prima prablemă. Deci, pe ce bază constituim Consiliul? VASILE OLARU, Sindicatul Fraternitatea Muncitorilor şi Ţăranilor din România - Dacă vedem ce se întâmplă aici, putem spune că este o adevărată democraţie în ţara asta. Vreau să relev aici că sunt de acord cu ceea ce s-a propus: să apreciem şi să susţinem orice idee care priveşte democraţia. Nu sunt de părere să limităm numărul partidelor, dar, dacă se va merge în continuare în ritmul acesta, nu vom avea niciodată un Consiliu constituit, care să se ocupe operativ de treburile ţării. Toate partidele constituite până acum trebuie să fie reprezentate. În ceea ce priveşte câte milioane să dăm, trebuie să încurajăm aceste partide să lucreze pentru ţară. Să dăm cât se poate. Să nu uităm că Ceauşescu a trimis mulţi bani în

DOCUMENTE

100

afară. Vom putea găsi şi pentru aceste partide. Partidele noi, dacă sunt de bună-credinţă şi servesc ţara, trebuie ajutate şi ele. Sunt de acord ca partidele existente să fie reprezentate cu câte trei membri. Cele viitoare să nu fie private de dreptul de a participa. Să fie prezenţi ca observatori şi să se conjuge eventual cu alte partide ca să-şi exprime părerile. Să trecem mai departe, să constituim organele noi, Consiliul Naţional. MIHAIPINTILIE-Sunt vicepreşedinte al Consiliului provizoriu al sectorului 5. Doresc să subliniez că este bine să ţinem seama de realitatea de afară; cel mai bine reprezentat partid este partidul celor fără de partid. În urma discuţiilor purtate până acum, aici, marea majoritate a concluziilor duc spre crearea unui Consiliu, care să asi-gure buna realizare a alegerilor în perioada următoare. Eu cred că acest Consiliu trebuie să asigure bunul mers al lucrurilor în ţară în perioada următoare, inclusiv campania electorală. De aceea, eu vă rog să ţineţi seama de faptul că, cel puţin în perioada actuală, marea majoritate a oamenilor nu sunt înscrişi în partid şi că vom putea să optăm în următoarea perioadă pentru partidele actuale, sau pentru alte partide. A limita numărul partidelor la 35, câte sunt în prezent în ţară, este practic o îngheţare. Dar, pentru a nu avea un Consiliu foarte numeros, pentru a avea acest Consiliu un caracter lucrativ, este necesar, din punct de vedere democratic şi juridic, să stabilim un termen aici, pe care să-1 publicăm, până la care se pot crea noi partide, care să fie reprezentate. Nu s-a spus până acum niciodată, oficial, că aceste noi partide create nu vor face parte din Consiliu. În al doilea rând, ceea ce vreau să vă rog în numele celor care muncesc în sectorul 5, este ca acest Consiliu teritorial - la diverse nivele - să nu aibă caracter politic. Acele consilii, pentru a nu fi formate din foarte multe persoane şi pentru a fi operative, pentru a putea lucra, trebuie să nu discute politică. Reprezentanţii partidelor vor asista la lucrări, dar noi acolo vrem să nu facem politică. MIRCEA DINESCU-Să trecem la ordinea de zi, domnule preşedinte. VALENTIN VOICILĂ, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţonale din Arad-O clipă, vă rog, domnule Dinescu, vă iubesc şi vă respect; pentru dumneavoastră mi-aş fi dat şi viaţa, pentru că ştiam ce aţi făcut pe vremea dictaturii lui Ceauşescu. Noi acum punem problema dacă şi partidul foştilor deţinuţi politici să facă parte dintre noi. Au dreptul acesta. Când am început Revoluţia, nu m-am gândit să fac politică, ci să apăr soarta unei ţări. Aici este însă o luptă pentru putere. Ţara se destabilizează. Eu răspund pentru situaţia unui judeţ întreg, ştiu care e situaţia judeţului. Vorbesc în numele tinerilor. Sunt un intelectual, de profesie actor, şi am luptat în această perioadă, dar nu am vrut să fac parte dintr-un partid. Am spus că dăm jos o dictatură, dar acum ne aflăm în faţa unui moment îngrozitor, cineva vrea puterea. Cei care au murit în stradă nu au vrut să împartă milioane între partide. Am fost unul dintre cei care au condus Revoluţia în Arad. Aţi dorit, domnilor ţărănişti, democraţia, dar aţi demonstrat în faţa Consiliului că nu vreţi să fie reprezentate toate partidele. Toate partidele trebuie reprezentate în

STENOGRAMĂ

101

Parlament! Dumneavoastră aţi avut timp să vă constituiţi pe când alţii nu s-au putut constitui, pentru că se gândeau cum să salveze ţara. V-aţi gândit la program, aţi pus afişe peste tot, dar alţii abia îşi îngropau morţii. Dumneavoastră v-aţi făcut afişe, le-aţi lipit pe ziduri, aţi făcut Platformă-program, dar, alţii, când să se constituie în partid? Au dreptul toate partidele să fie reprezentate, aşa este democratic, de aceea suntem aici. ION DIACONESCU-Sunt vicepreşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc. În ceea ce priveşte reprezentarea tuturor partidelor, sunt de acord cu ceea ce a spus antevorbitorul meu. Toţi cei prezenţi aici să participe în mod egal. Cei ce vor veni de aici înainte, să fie obser vatori. Cu aceasta considerăm că se poate supune la vot. În privinţa participării celor din judeţe, s-a stabilit principiul ca şi organismele de la judeţe să fie constituite pe acelaşi criteriu ca şi Consiliul Naţional, deci cu participarea tuturor partidelor politice, în proporţie egală cu reprezentanţii fostului Consiliu. În consecinţă, delegaţii care vor veni de acolo vor trebui să reprezinte acest nou Front. Sunt de părere ca şi pe plan local să se constituie aceste consilii, în acelaşi spirit ca şi pe plan naţional. ION ILIESCU -Vă citesc articolul care se referă la judeţe. N-aţi retinut. Deci: Consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale ale Fron tului Salvării Naţionale, consiliile sectoarelor municipiului Bucureşti, vor fi completate cu reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor politice organizaţiilor minorităţilor naţionale înscrise la nivel naţional, fiecare cu câte unu-trei membri. În judeţe, numărul lor este mult mai mic. Apoi se adaugă, peste numărul existent în consiliile actuale, numărul acestor reprezentanţi, urmând să ajungă până la 50% din total. Consiliile acestea îşi schimbă denumirea în Consilii Provizorii de Uniune Naţională. Organizarea partidelor în teritoriu este incipientă în judeţe, iar structurile actuale ale Consiliului sunt mai restrânse, pornind de la necesităţile operative de muncă. Ca să le restructurăm, este o treabă de dezorganizare, de destabilizare a muncii în teritoriu. Ele se ocupă de treburi curente la nivelul judeţului. Deci, să completăm numărul lor până la 50%. Sunt judeţe care au doar 2-3 partide. Poate şi alte partide îşi vor crea filiale în judeţe. Unde sunt mai multe partide, să fie trei reprezentanţi în Consiliu, iar în curs de câteva săptămâni să se mai completeze. DOMOKÓS GÉZA -Pastorul Làszlo Tökés, văzând importanţa acestei zile în ce priveşte pluralismul în România, consideră că nu poate să lipsească dintre noi. Aflându-se în străinătate, a transmis o telegramă, căreia-i dau citire: ,,Regret că nu pot fi prezent la întâlnirea de astăzi a Consiliului. Reprezint interesele ţării noastre în străinătate, ţinând predici în spiritul reconcilierii şi unităţii europene. Doresc din inimă ca forţele politice din ţară să ajungă la înţelegere, spre binele tuturor cetăţenilor României libere.

DOCUMENTE

102

Rog să transmiteţi urările mele de bine domnului Ion Iliescu şi re prezentanţilor tuturor partidelor şi organizaţiilor politice la întâlnire”. Reprezentantul Partidului Liber Democrat -Am următoarea propunere: să trecem la vot asupra celor trei propuneri care s-au făcut, şi anume: - propunerea privind partidele create după 1 februarie; - acestea să fie reprezentate în interesele lor de către alte partide cu platformă comună sau asemănătoare; - ca şi aceste partide să facă parte din acest Consiliu; sau - să nu facă parte. Dacă lăsăm lista deschisă în continuare, aceasta ar putea duce la o stare de instabilitate, ca în ultima perioadă. O ultimă problemă. Pentru a avea iluzia respectării unor lucrări convenabile, propunem ca dreptul de vot să-1 aibă cei care au participat la întâlnirea din 1 februarie. Să nu voteze invitaţii care sunt în sală, pentru că în sală sunt circa 300 de persoane, deci mult mai mult decât s-a stabilit la 1 februarie. GHEORGHE POPA, Maramureş-Consider că nu s-a început cu începutul. Trebuia să începem cu un moment de reculegere pentru victimele Revoluţiei.

*

* *

MIHAI DUMITRESCU, Vâlcea - Şedinţa a fost deosebit de furtunoasă. Va intra în istorie. Frontul Salvării Naţionale s-a constituit în momente deosebite. Domnii Ion Iliescu şi Petre Roman au stat în faţa ploii gloanţelor, a teroriştilor. Puteau oricând să fie ucişi. Alţii nu au stat. Să intrăm în subiect. Personal, nu fac politică. În judeţul Vâlcea m-am înţeles cu oamenii. Nu sunt de acord să se dea milioa nele de lei ale ţării pentru partide. Aceste milioane să se dea copiilor orfani, familiilor cu probleme grele. Numai în judeţul Vâlcea avem 27 000 de oameni fără loc de muncă, în timp ce aici se discută să se dea aceşti bani munciţi de popor partidelor. Să asigurăm stabilitatea acestei ţări, să mergem cu domnul Ion Iliescu - preşedinte de acum încolo. CRISTINA CIONTU - Am 23 de ani, sunt membră în Consiliul Frontului Salvării Nationale. Vreau să mă refer la a treia propunere, ca partidele noi, constituite după 1-7-9 februarie, să participe ca observatori. Dacă un partid care se va constitui va avea o platformă în care 30-40 % să reprezinte ceva în plus faţă de celelalte partide, acesta va avea un punct de vedere care nouă să ne fi scăpat; propun ca acesta să participe, să intre alături de celelalte partide, iar restul, care nu vor avea ceva nou, să rămână „observatori”.

STENOGRAMĂ

103

În luna şi jumătate care a trecut de la Revoluţie am învăţat foarte multe lucruri noi. Ce am înţeles eu din democraţie? Că ea ar cuprinde două probleme şi anume: dreptul fiecăruia să aibă un punct de vedere şi obligaţia fiecăruia să asculte punctul de vedere al celuilalt. RADU CÂMPEANU - Domnule preşedinte, doamnelor şi dom nilor, Mă numesc Radu Câmpeanu şi sunt secretarul general al Partidu lui Naţional Liberal. Aş vrea întâi să exprim acordul meu în ceea ce priveşte propu nerea de compromis, propusă de dl. Ion Iliescu, în legătură cu celelalte cinci partide care candidează la participarea în Consiliul Provizoriu. Cred, însă, că o dată cu acest acord este imperios necesar, pentru ca precedentul să nu se creeze, să oprim aceste înscrieri, rămânând ca, pe viitor, partidele care se vor constitui şi care vor avea evident aceleaşi drepturi în ţară şi în campania electorală să fie prezente în calitate de observatori. S-a invocat de foarte multe ori discuţia şi s-a spus că toate parti dele au dreptul să se exprime. Evident, au acest drept. Toti cetăţenii ţării au dreptul să se exprime. Dar, în orice democraţie, libertatea este legalizată şi, ca atare, în alegerile din toate ţările democratice există o limită până la care se pot depune candidaturile. Motiv pentru care vă propun ca noi, astăzi, să fim de acord cu inserarea acelor partide care s-au constituit după 1 februarie 1990 şi, de aici înainte, celelalte să se constituie în observatori. Şi aceasta să o facem printr-un vot secret şi propun în acest sens dreptul la vot numai pentru cei îndrituiţi să participe la acesta. Cred că va trebui să facem aceasta pentru a evita o oarecare dezordine care s-a produs şi care este inerentă, să ne hotărâm şi să creăm aici un Birou al acestui Consiliu, un organism sau un comitet, cum vreţi să-1 numim, care să organizeze dezbaterile, să înregistreze cererile de luare de cuvânt, ca să nu se mai stea la rând, ca problemele care sunt enunţate şi asupra cărora suntem chemaţi să discutăm, să fie cunoscute. Cine vrea să ia cuvântul se înscrie, în cazul nostru, la domnul preşedinte Ion Iliescu. Poate să fie preşedintele, sau altcineva. Să procedăm de îndată la o reglementare provizorie a modalităţilor de discuţie între noi şi v-aş propune să o facem chiar în această seară. Reprezentantul Partidului Liber Democrat - După ce a vorbit atât de bine şi la obiect domnul Radu Câmpeanu, eu, care nu sunt politician de meserie, am să spun că, în calitate de preşedinte al Partidului Liber Democrat, suntem întru totul de acord cu propunerile făcute, cu menţiunea că, chiar aceasta confirmă nu altceva decât că suntem liberi, că am început să învăţăm viaţa parlamentară, demo cratică, şi că vom găsi în noi resursele să mergem mai departe. Pe de o parte, să trecem imediat la alegerea organelor de con ducere şi de constituire a noastră ca organism provizoriu legislativ. Ştiu că voi fi sever, dar este o problemă vitală. Există reţinere în problema finanţării partidelor politice. Nu trebuie să sări în sus, dacă se spune că trebuie ajutate partidele tinere, care iau naştere acum. Dacă ţara noastră are nevoie de democraţie, de libertate, trebuie să ajutăm acum aceste partide, care vor să vină liber şi să aibă credit de

DOCUMENTE

104

dezvoltare. Guvernul spune că nu avem 200 de milioane lei ca să dăm acestor oameni care vor să se afirme. Nu este adevărat, dar de peste 20 de ani de zile, când am intrat în PCR, mă gândesc cum să putem să fim democraţi şi să trăiesc cu fruntea sus, fără să tratez în mod fals realitatea pe care am trăit-o. Aşa gândesc. Inclusiv independenţii. Nu vrem să intrăm în „bugetul săracei Românii”, dar ţara are nevoie de democraţie. Noi vom fi sufocaţi de acele partide care au alte posibi lităţi, noi vom dispare şi poate că, între aceste partide sărace, mulţi trăim din salariu. Surplusul muncii noastre a intrat în bugetul ţării. Că acest buget a fost prost gestionat, aceasta este altă treabă. Nu fac un apel sentimental. Este absolut necesar, pentru ca să existe şi să trăiască democraţia în România, ca aceste fonduri să se aloce şi guvernul să mediteze la aceasta. Guvernul va face ceea ce vom hotărî noi. S-au găsit bani şi pentru alte treburi, care nu au fost absolut necesare. Aceasta este necesară pentru dezvoltarea noastră şi pentru democraţia noastră. BOGDAN DUMITRESCU, Partidul Liberal (al Libertăţii) din România - Poziţia partidului nostru este de a accepta întru totul prezenţa tuturor partidelor legal constituite, iar asupra numărului membrilor, discuţia să se axeze şi asupra parităţii în care Consiliul Frontului Salvării Naţionale deţine deja jumătate. În privinţa subvenţionării de către stat, propunem ca soluţie un fond minimal. DAN IOSIF, membru al mişcării Frontului Salvării Naţionale – Eu nu am participat prea mult la politică. Nu cerem de la guvern nici un leu pentru sprijinul campaniei electorale şi dorim ca celelalte partide să-şi susţină campania electorală din cotizaţia membrilor. În felul acesta, se va demonstra cine are aderenţi şi cine nu. Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România - Am fost înregistraţi ca persoană juridică în 13 ianuarie 1990. Prin cuvântul meu, cerem ca admiterea sau neadmiterea noastră în această formaţie a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională să fie separată, deci stabilită separat, nu amestecat cu alte organisme şi partide, pentru că vă avertizez că nu trebuie să faceţi încă o mare nedreptate celor care au suferit atât de mult şi până acum. GABRIEL MANCAŞ, Partidul Muncii - Acest partid nu intenţio nează să adere în nici un caz la subvenţionare de către stat. S-a ajuns la punctul 4 în momentul de faţă. Vreau să vă comunic că această poziţie pe care o transmit este irevocabilă. MONICA DUMITRIU, Partidul Social-Democrat - Vă propun, ca modalitate concretă de lucru, să daţi citire la listele pe care le aveţi în vedere pentru cele 90 de persoane şi la delegaţiile celor 30 de partide, care au participat la discuţia din 1 februarie 1990. Referitor la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, vă facem propu nerea ca, dat fiind faptul că este vorba de oameni care au fost primii care au constituit rezistenţa, să fie incluşi, neconstituiţi fiind ca organizaţie politică, între cele 105 persoane independente care vor veni jumătate la jumătatea partidelor politice. CONSTANTIN DUMITRESCU, Frontul Democrat Român-Ne-am abţinut până acum de la orice comentariu. Părerea mea este că statutul meu este încă neclar.

STENOGRAMĂ

105

Suntem înregistraţi pe 8 februarie 1990, dar existăm din 20 decembrie 1989. O ilegalitate pe care o ştie toată Europa şi a şi activat. ION ILIESCU -Principiul adoptat este principiul parităţii partidelor ataşate acestui organism cu cei ce au făcut parte din organul care a condus până acum. Ajungem la 45 de formaţii. Deci 135 vor fi reprezentanţi din Consiliul Frontului (dintre cei 145 membri actuali). Dacă ajungem la această înţelegere, vom prezenta lista celor 134. Cu privire la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, apare o singură chestiune de formă. Dânşii sunt o asociaţie de foşti deţinuţi. Nu au figurat pe lista formaţiilor politice care au fost invitate. Dacă facem o derogare, trebuie să o facem de comun acord cu toţi cei prezenţi în această sală. Eu înţeleg motivul, meritele şi sentimentele, dar voi ridica aici problema. Fac propunerea ca membrii C.F.S.N. să-i accepte în Consiliu pe cei trei reprezentanţi. DAN IOSIF-Preferăm să nu trecem trei membri ai C.F.S.N., ca să fie incluşi membrii Asociatiei Foştilor Deţinuti Politici. MIHAI GRAMA, preşedintele Uniunii Democrat Creştine -Cred că fac o propunere foarte logică. Toţi membrii Frontului sunt oameni cu activitate politică. Este vorba de fostul Front al Salvării Naţionale. Tragem concluziile pe care le vreţi, dar eu îmi spun părerea. Nu aveţi obligaţia să mă aprobaţi. Membrii Frontului sunt membri de partid, care au dus activitate de altă natură. Minorităţile naţionale sau naţiunile conlocuitoare, dacă au nevoie sau vor să facă politică, dânşii vin cu probleme specifice naţiunii care o apără. Paritatea să fie între partide şi între Front. Deci, 105 de la partide, 105 de la Front. BOGDAN PĂTRAŞCU-Reprezint delegaţia de trei oameni, din partea mişcării politice Frontul Salvării Naţionale. Nu facem parte din Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Şi noi, ca mişcare politică, avem o delegaţie formată din trei oameni. Şi anume: eu - Bogdan Pătraşcu, profesorul Dumitru şi Lixăndroiu Viorel. ION ILIESCU -Din actualul Consiliu al Frontului face parte domnul Nicu Stăncescu, reprezentând partidul său. Domnul Domokós este reprezentant al Uniunii Democrate a Maghiarilor. Consiliul Frontului Salvării Naţionale nu s-a constituit pe bază de adeziune la o formaţie politică, ci a reunit oameni cu reprezentări mari sociale: muncitori, studenţi, intelectuali - participanţi activi la Revoluţie. Ceea ce pare acum nou este ataşamentul la aceste organe al reprezentanţilor de partide politice. Să nu se confunde cu membrii Consiliului, care se numea „al Salvării Naţionale”. SORIN BOTNARU, Consiliul Frontului Salvării Naţionale al Munici-piuluiBucureşti - Reprezentanţii unor partide au pus această problemă, a constituirii sub forma unor constituiri din nimic, ca şi când Frontul nu a făcut nimic până acum şi nu ar fi realizat nimic pe plan social, economic în ţară. Este un mod de a trata incorect. Şi dumnea voastră,şi noi, nu suntem rezultatul unor alegeri realizate în condiţii normale.

DOCUMENTE

106

Noi trebuie să pornim de la situaţia de fapt, în care Frontul s-a angajat într-o activitate socială şi de conducere şi a participat alături de noi. Acum doriţi dizolvarea structurilor acestui Consiliu, ca şi cum nu s-a făcut nimic. Dar nu trebuie văzut ce muncă au efectuat acestea? Este vorba de o situaţie de fapt. HARIUC FRIEDRICH, Partidul Democrat din Cluj - Am o nedu merire, în sensul că domnul Ion Iliescu a spus că, în cadrul acestui Consiliu al Frontului Salvării Naţionale, au existat personalităţi care în acest moment au trecut în rândul partidelor politice. Ar trebui, probabil, să clarificăm noţiunea acestui Consiliu, care va rămâne în acest „miniparlament” şi, fiind vorba de o idee lansată încă săptămâna trecută, ar trebui atunci ca cei ce şi-au exprimat opţiunea politică să fie reprezentaţi în formaţiuni politice, iar ceilalţi să reprezinte o grupare de independenţi. Trebuie clarificată această situaţie,ca cei de pe listă să fie independenţi. În presă a apărut că această mişcare politică a F.S.N., vă are pe dumneavoastră în Front, ca preşedinte. ION ILIE5CU-Am fost şi am înscris acest organ politic. Reprezentantul Uniunii Armenilor din România - Pentru înscriere. noi a trebuit să îndeplinim exact aceleaşi condiţii ca oricare partid politic. În afară de aceasta, vă rog să-mi permiteţi să spun că toate minorităţile sunt mai numeroase decât multe din partidele politice care se află aici, chiar dacă aderenţa unor idei nu se poate comensura. Iniţial, ne-am propus numai probleme de interes cultural, însă fără interese reale şi egale cu celelalte naţionalităţi nu ne putem satisface celelalte cerinţe. Şi este o idee greşită de a deposeda uniunile na ţionale de drepturile politice, pentru că aceste uniuni au şi caracter politic. Pe listele electorale vom propune ca amendament ca la aceste uniuni să voteze oameni independenţi, indiferent de circumscripţie. ION ILIESCU-Iată o problemă asupra căreia trebuie să ne pronunţăm. Pe baza documentului, rezultă exact 44 de formaţiuni. O voce din sală-Să respectăm Comunicatul. ION ILIESCU-Trebuie să adăugăm, tot prin consens, că tot aşa se tratează şi reprezentanţii minorităţilor naţionale. O voce din sală-Porţile trebuie să rămână deschise. Să nu ne agăţăm de nume şi de paritate. RADU CÂMPEANU-Domnul Iliescu a făcut o propunere de compromis cu care noi, Partidul Liberal, am fost de acord. S-a spus ca cinci partide, care s-au înscris după 1 februarie 1990, vor fi acceptate în rândul partidelor şi ca uniunile minorităţilor să treacă în cealaltă parte, în aşa fel încât jumătatea politică să fie paritatea între cele două părţi . O voce din sală-Nu s-a spus aşa. RADU CÂMPEANU-Altfel ar însemna să ajungem la un număr incomensurabil. Mai propun ca de la minorităţile naţionale să fie un singur reprezentant.

STENOGRAMĂ

107

O voce din sală-Demnitatea ne impune să ajungem la o soluţie care ţine de logică şi de bun-simţ. În acordul care s-a semnat, se înţelege destul de bine că minorităţile intră în jumătatea care este rezervată Frontului Salvării Naţionale. O voce din sală - Nu este aşa. O voce din sală-Atunci rămâne să interpretăm documentul. MIRCEA DINESCU -Domnilor, să ştiţi că sunt minorităţi care nu sunt de acord cu politica Frontului. O voce din sală -Nu dorim nici să diminuăm prestigiul Frontului, nici al partidelor. Dorim să existe o înţelegere exactă. În uniunea în care ne constituim trebuie să existe această paritate. IOSIF BODA - Domnilor, eu sunt reprezentant al Partidului Democrat al Muncii, dar sunt şi maghiar. Lăsaţi naţionalităţile să spună şi să fie de partea care vor ele. Ele au aceleaşi drepturi ca şi celelalte partide şi trebuie să fie lăsate să se exprime, să nu le spună celelalte partide unde să voteze. Paritatea trebuie să existe între partidele politice care şi-au desemnat reprezentanţi şi Consiliul Fron tului, nu noi, ceilalţi, să contestăm o personalitate sau alta. Vă rugăm să nu monopolizăm dreptul de a vorbi în numele poporului. Consiliul Frontului, pe de o parte, partidele politice, pe de altă parte, şi, apoi, reprezentanţii minorităţilor - toţi au aceleaşi drepturi. O voce din sală - În aceste condiţii, nu vă garantăm că, la nivelul judeţelor, oraşelor sau comunelor, populaţia va accepta o paritate sau alta. PAUL ŞTIRBU, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale din judeţul Buzău-Am de ridicat două probleme. Minorităţile naţionale nu pot face parte din jumătatea Frontului, pentru că, în momentul de faţă, structurile nu sunt în Consiliul Frontului Salvării Nationale. A1 doilea aspect este că am uitat de la început care este scopul acestei adunări, adică să constituim acest Parlament provizoriu, care are scopul să continue stabilizarea vieţii economice şi sociale din ţară. De ce ne cramponăm pentru putere, că sunt trei dintr-o parte sau cinci din altă parte? Deci, vreau să nu uităm scopul pentru care ne-am adunat aici, adică pentru a continua normalizarea şi stabilizarea vieţii economico -sociale a ţării, aşa cum noi am făcut-o la Buzău. PAUL JERBAS-Am impresia că dumneavoastră aţi făcut Revoluţia în fotolii şi aţi venit aici să faceţi demagogie. Să propuneţi o comisie care să-i noteze pe cei care vor să ia cu vântul şi să trecem la probleme concrete. Ar trebui să vă vadă cineva cum discutaţi dumneavoastră, şi că aţi uitat de popor, dar noi tot ceea ce facem, facem pentru popor, pentru ca poporul să meargă înainte, nu să facem politică de dragul politicii. O voce din sală-Aş întreba cine, din această adunare, contestă Frontul Salvării Naţionale?

DOCUMENTE

108

Reprezentanţii partidelor, care sunteţi în această sală, nu sunteţi poporul. Noi suntem reprezentanţii judeţelor. Suntem ceea ce am rezultat din Revoluţie. ION ILIESCU - În ultimă instanţă, trebuie să ajungem la un consens, la o înţelegere. Nu timpul contează, ci judecata politică. O voce din sală-Am stat pe baricadă în Timişoara şi nu facem demagogie. Am în faţă un document semnat de domnul Ion Iliescu şi de şefii partidelor, în care se spune foarte clar că reprezentanţii minorităţilor vor face parte din cei cuprinşi în partea Frontului Salvării Naţionale, cu drept de decizie independent, deci vor putea lua decizii indepen dent. Acest lucru este foarte important. Acum, v-aş ruga să trecem, totuşi, la realizarea ordinii de zi. ION ILIESCU-Sunt de acord să ascult pe toată lumea. Am destulă răbdare, dar, dacă mi se răstălmăcesc gândurile... Lăsaţi-mă pe mine să spun ce am gândit. Nici nu puteam să fac o asemenea afirmaţie. Însemna să-mi asum eu răspunderea, să vorbesc în numele unor formaţiuni care nu făceau parte din Consiliul Frontului. Cum puteam eu să decid că organizaţiile, care nici nu se reprezentaseră, vor accepta să facă parte din Consiliul Frontului? În Comunicat se spune foarte clar - că se constituie noul orga nism din două jumătăţi, o jumătate reprezentând vechiul Consiliu şi cealaltă jumătate, reprezentând formaţiunile politice, la care s-au adăugat uniunile care erau absente la acea reuniune. Se comunicase că există aceste uniuni, că sunt consemnate la tribunal, dar nu au fost prezente la reuniunea respectivă. De aceea s-a spus că vor fi paritare ca partide politice. IFTENE POP - Documentul de la 1 februarie este un document politic cu un pronunţat caracter juridic, pe care nu putem să-1 ignorăm. Şi, din lectura corectă şi cinstită a acestui document, reiese clar că la această adunare, la această masă rotundă, s-a statuat să se constituie Consiliul de Uniune Naţională, format din două jumătăţi, adică reprezentanţii partidelor şi reprezentanţii altor organizaţii, din care, în principal, vor face parte fostul Consiliu al Salvării Naţionale şi, apoi, aceste uniuni ale minorităţilor. ION ILIESCU -Ceea ce se menţionează în paranteză se referă la membrii Consiliului Frontului. Şi între membrii Consiliului sunt domnul Király, pastorul Tökés, domnul Domokós şi domnul Pál. În Consiliu nu au fost reprezentanţi ai organizaţiilor. Or, acolo s-a pus problema existenţei unor organizaţii. Să mai spun odată cine intră în acest Consiliu: reprezentanţi ai participanţilor la Revoluţie, unele personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale, muncitori, ţărani, intelectuali, tineri, studenţi, minorităţile şi reprezentanţii judeţelor, adică preşedinţii consiliilor locale judeţene. Noi am avut un Consiliu format din 145 de membri. Va trebui să ne rezumăm acum fie la 90, fie, dacă mergem la 45 de formaţiuni, la 135 de membri. Deci, lista este în funcţie de acest număr de forma ţiuni. Dar, indiferent că vor fi 90 sau 135, vor reprezenta asemenea categorii de oameni. O voce din sală - Domnule preşedinte, este jenant, faţă de naţio nalităţi, că sunt astfel de discuţii. Ele trebuie să participe alături de partide. Începe să se creeze o problemă a naţionalităţilor chiar în această sală.

STENOGRAMĂ

109

O voce din sală - Începând din această zi, de astăzi, când se naşte primul Parlament democratic al României moderne, să dispară din vocabular noţiunea de minoritate conlocuitoare şi să devină naţiune conlocuitoare. KIRÁLY KÁROLY-Cred că toţi învăţăm democraţia, dar sunt nişte noţiuni de principiu. În primul rând, una dintre ele este aceea că democraţia nu poate să fie de două feluri, ci ea este una pentru toată lumea. Este greşit fundamental principiul de a se erija cineva să vor bească, neautorizat, în numele altuia. Dumneavoastră vreţi ca aceste uniuni ale minorităţilor să fie împinse în afară. Ele au fost constituite şi vor să intre în acest Consiliu de Uniune Naţională cu drepturi egale, ca orice partid. A doua problemă este că noi nu vom ajunge prea departe, în aceste condiţii, dacă nu respectăm nişte lucruri elementare, adică de a vorbi organizat, de a asculta pe fiecare şi de a lăsa să vorbească cine vrea. Lăsaţi pe toată lumea să spună ce are de spus şi după aceea să se pună la vot. Dar eu cred că până acum s-a vorbit destul de mult şi rog să se pună la vot. Reprezentantul Partidului Democrat din Cluj - Despre ceea ce scrie în Comunicat, s-a citit. Daţi-mi voie să respectăm limba românească şi să păstrăm sensurile unor cuvinte, ale unor fraze care se exprimă în limba română. Dacă s-au produs nişte neînţelegeri, acestea se da torează celor care au redactat Comunicatul. Actul juridic sună clar si limpede. A doua problemă, ca să trecem de impasul cu privire la votare şi cooptarea partidelor, ca să ne exprimăm votul, trebuie să fim la prima votare 180 de persoane - 90 din partea partidelor, 90 din partea Consiliului Frontului şi celelalte formaţiuni de care am discutat. Aici este o problemă. În această sală, se află invitate mai mult de 180 de persoane. În sală se află aproape 300 de persoane, nu ştim cui aparţin, grupuri care fac gălăgie. Sunt reprezentantul unui partid democratic, cu sediul la Cluj. Protestez pentru atitudinea de stradă manifestată de unii domni din această sală, care nu fac parte din partide şi care urmăresc să denigreze ideea de partid, spunând că aceste subvenţii se iau de la gura poporului. Domnilor, ştiţi că Partidul Comunist Român avea un buget de 18 miliarde. Din cele 18 miliarde, dacă dăm doar 100 de milioane partidelor, ca să avem democraţie, este foarte bine. Nu putem avea democraţie fără partide, dar nici partide fără subvenţii. Democraţia nu se poate face într-o formulă monolit, de tipul Frontului Salvării Nationale. ALEXANDRU BÂRLĂDEANU -Noi ne mişcăm încet şi asta înseamnă că ne vom mişca la infinit. De fiecare dată vom veni cu o poziţie sau alta. Aş propune să supunem la vot această problemă şi fiecare să voteze nominal, să vedem cine va susţine ca organele minorităţilor care s-au constituit să fie incluse în partea Frontului Salvării Naţionale. Sunt două organizaţii maghiare care au poziţii diferite.Vreţi cu forţa să le băgaţi în Frontul Salvării? Să se arate nominal cine este pentru această introducere forţată a minorităţilor în acest Consiliu.

DOCUMENTE

110

ALEXANDRU ROŞU-Sunt din partea Mişcării Ecologiste din România şi eu sunt acela care am ridicat această problemă la şedinţa din 1 februarie, când am intervenit, ştiind că avem o serie de uniuni ale minorităţilor naţionale care trebuie să-şi găsească locul aici. Fac o propunere. Având în vedere faptul că, faţă de ceea ce s-a trecut în Comunicat prin consensul nostru, au mai apărut partide politice după aceea, aş propune ca partidele nou-înscrise, prezente aici,să treacă alături de celelalte partide, în cele 50 la sută, iar minorităţile să fie peste cele 50 la sută. Este o posibilitate. PETRE POPESCU-Sunt preşedintele Partidului Poporului din România. Aici s-a spus că reprezentanţii judeţelor reprezintă poporul. Ştim cum aţi fost aleşi la judeţe şi ce popor reprezentaţi. Vă dau un exemplu concret. La Dolj, domnul Berceanu a venit cu „Dacia” judeţului, iar noi am venit cum am putut, pe banii noştri. Cine sunt reprezentanţii poporului? Dacă nu se face ordine, noi plecăm. ANDREI PLEŞU -Aceste discuţii au reieşit din faptul că o bună parte din persoanele de aici, din pură neinformare, are o falsă imagine despre Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Eu fac parte din acest Consiliu şi trebuie să mă credeţi că vorbesc dinăuntru, cu bună-cre dinţă. Lumea îşi imaginează că acest Front este un organism monolit, care merge ca un buldozer înainte şi vrea să acumuleze toată puterea şi,cu restul de 90, la paritate, să ţină în şah pe celelalte formaţiuni politice. De aici enervarea când se vorbeşte de paritate. Şi atât de mult a sporit această chestiune, încât s-a recurs la o manieră tristă, să se aducă problema minorităţilor în discuţie, ca să se mai scadă din jumătatea Consiliului. Faptul că într-un organism democratic nou problema minori tăţilor se votează, este o notă proastă pentru ceea ce este socotită formaţie de guvernământ. A doua problemă este aceasta: ce este acest Consiliu al Frontului Salvării Naţionale? Ce-a fost el până acum? Nu este un organism făcut din politicieni. Nici un domn din acest Consiliu nu face parte din oamenii care au ajuns în acest Front ca să facă politică. Ne-am trezit în acest Front într-un moment în care nici o formaţiune politică nu exista, nici o fracţiune politică nu s-a manifestat să preia puterea. A fost ceva neprevăzut, spontan, ceea ce a făcut ca componenţa acestui Front să fie extrem de pestriţă. Dacă există o formaţiune politică care nu are unanimitate în interiorul ei, aceasta este Frontul. Cine a văzut intervenţiile domnului Mircea Dinescu acolo, ştie că, dacă este o formaţiune neomogenă, diferită, plină de conflicte, aceasta este Frontul, care este şi cea mai cunoscută. Lumea cunoaşte foarte multe persoane care fac parte din Front. Mai puţin cunoscuţi sunt membrii celorlalte formaţiuni politice. Sperăm ca lucrurile să decurgă în asa fel încât să-i putem cunoaşte şi pe dânşii. Din cauza aceasta, Frontul reiese ca un mamut tenace, care luptă pentru putere. Dacă vă imaginaţi că Consiliul Frontului este un bloc electoral, vă spun că vă înşelati. Ceea ce am constatat aici este faptul că în această sală sunt două feluri de oameni, oameni care au poftă de soluţii şi oameni care au poftă de politică. Acum e nevoie de oameni care au poftă de soluţii, nu de politică.

STENOGRAMĂ

111

Încă o problemă importantă este aceea că trebuie să existe partide politice, să fie multe. Acesta este un simptom de democraţie. Dar trebuie să ştim că partidele nu sunt un scop, ele sunt formaţiuni care să ajute la obţinerea unor soluţii. NICOLAE S. DUMITRU-Sunt unul din cei trei reprezentanţi ai Frontului. Frontul, ca mişcare politică. Mi se pare foarte important ca, în loc să discutăm problema participării minorităţilor, să punem punctul pe „i”. Dacă s-a obţinut la 1 februarie 1990 un compromis raţional şi s-a discutat totul deschis, de ce s-a ajuns acum la această problemă a minorităţilor şi nu putem să o rezolvăm? Vom avea trei luni în faţă, multe probleme de rezolvat, dar dacă pentru fiecare problemă de acest gen vor fi atâtea puncte de vedere, suntem pierduţi. Domnul Dinu Patriciu a făcut proiectul de comunicat, da, dar şi domnul Meszaros. Drumul spre cooperare este îngreunat. Au dreptul, sau nu, minorităţile naţionale să intre într-o parte sau alta? Ne temem de principiul parităţii? Ne gândim că numai printr-o superioritate de 5-6 voturi este influenţată una sau alta din soluţii? În ce priveşte documentul, la început s-a făcut clasificarea pe componentele naţionale. Domnul Petrina a spus să punem şi intelec tualii, şi tăranii etc., i-am pus şi, în acest context, au fost menţionate şi minorităţile naţionale. Atunci s-a spus: „Ce ne facem cu minor ităţile naţionale, ca ucrainenii, lipovenii?” Am spus: „Se vor înscrie şi vor participa”. De aceea, avem de două ori această problemă. Propun să avem în continuare bună-credinţă şi, aşa cum am reuşit să cooperăm la 1 februarie, să cooperăm în continuare, nu să discutăm despre prioritatea unei părţi sau alteia. Aşa nu vom putea rezolva nimic. ION ILIESCU - Sunt partide suplimentare care au apărut după 1 februarie. În mod corespunzător, ca să nu existe nici un fel de dubiu şi să se elimine orice dispută, apelez la membrii Consiliului Frontului Salvării Naţionale să mă susţină în această propunere: toate cele cinci partide care au apărut să fie acceptate cu drepturi egale, să fie incluse în această reuniune. Reprezentanţii celor nouă consilii naţionale să fie acceptaţi cu drepturi egale să facă parte din Consiliu. Deci, vom avea 105 din partea partidelor, 105 din partea Consiliului Frontului şi 27 din partea uniunilor minorităţilor naţionale. Sunteţi de acord ca, la cei 105 ai Consiliului, să-i adăugăm pe cei trei din partea foştilor deţinuţi politici? Şi, atunci, să fie 240. Şi, ca să fie număr impar, faceţi o concesie Frontului, pentru că şi noi v-am făcut, şi daţi acel loc în plus Consiliului Frontului. Eu mă retrag din toate formaţiunile şi daţi preşedintelui un vot. Deci, 240 plus unu. Atunci, am convenit. Nu mai are rost să punem la vot. Sunteţi de acord? Sala-Da. ION ILIESCU-Domnilor, vă mulţumesc. V-aş propune, ca să câştigăm timp, ca, în pauză, partidele de pe listă să facă fiecare câte o listă mică, cu numele celor trei reprezentanţi si cu câteva date personale - vârsta, profesia, unde lucrează. Să avem câteva elemente despre fiecare în parte, ca să-i cunoaştem. Şi Frontul îi va prezenta pe cei 105 ai săi, în care intră şi cei 40 de la judeţe. Să daţi această listă la noi, la secretariat.

DOCUMENTE

112

Urmează o pauză. La deschidere:

ION ILIESCU - Domnilor, reluăm lucrările. S-a produs o încurcătură - au apărut 38 de partide. Domnul Jerbas va da citire partidelor. Dacă sunt 38, aplicăm regula - adăugăm 9 de la noi. PAUL JERBAS-S-ar putea să se fi produs unele greşeli, pentru că am lucrat cu fiţuici de mână. 1. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat 2. Partidul Socialist Democratic Român 3. Partidul Naţional Liberal 4. Uniunea Democrat Creştină 5. Partidul Democrat din România 6. Partidul Unităţii Democratice 7. Partidul Democrat din Cluj 8. Partidul Ecologist Român 9. Partidul Uniunii Creştine 10. Partidul Socialist al Dreptăţii 11. Partidul Social Democrat 12. Partidul Naţional Democrat 13. Partidul Unităţii Democratice din Moldova 14. Partidul Socialist Liberal 15. Partidul Ţărănesc Român 16. Partidul Liber Democrat 17. Partidul Republican 18. Partidul Social Democrat Creştin Român 19. Partidul Libertăţii şi Democraţiei Române din Craiova 20. Partidul Democrat Agrar din România 21. Partidul Democrat al Muncii 22. Partidul Democrat Constituţional din România 23. Sindicatul Fraternitatea Muncitorilor şi Ţăranilor din România O voce din sală-Aşa se numea înainte şi am hotărât să păstrăm denumirea. Este o mişcare politică. ION ILIESCU-A fost înregistrat la tribunal ca mişcare politică. PAUL JERBAS- 24. Mişcarea Ecologistă din România 25. Uniunea Democrată Maghiară din România 26. Partidul Progresist din Baia Mare 27. Partidul Muncii 28. Partidul Independent Maghiar 29. Partidul Democrat Progresist

STENOGRAMĂ

113

30. Partidul Libertăţii Sociale, Liber-Democrat 31. Partidul Poporului 32. Partidul Cooperatist 33. Mişcarea Politică Frontul Salvării Naţionale 34. Frontul Democrat Român 35. Asociaţia Foştilor Deţinuti Politici din România 36. Partidul Tineretului Liber Democrat 37. Partidul Ecologist Umanist 38. Partidul Liberal (al Libertăţii) din România MIRCEA DINESCU-Nu este nici un preot aici, să binecu vânteze întâlnirea noastră? Un preot de aici, de la Mitropolie, sau un preot simplu, de la ţară. PAUL JERBAS-Mai sunt cele 9 mişcări unionale: 1. Forumul Democrat German din România 2. Uniunea Ucrainenilor din România 3. Comunitatea Lipovenilor din România 4. Uniunea Democrată a Bulgarilor din Banat şi Asociaţia Culturală a Bulgarilor din Bucureşti şi împrejurimi 5. Uniunea Democrată Turcă, Musulmană din România 6. Uniunea Democrată a Slovacilor şi Cehilor din România 7. Uniunea Democrată a Sârbilor din România. 8. Uniunea Armenilor din România 9. Uniunea Elenă din România MARIUS CÂRCIUMARU - Comunitatea evreiască din România nu e prezentă? ION ILIESCU-N-a apărut şi n-a adus tabel.

În continuare, domnul DANMARŢIANa citit lista reprezentanţilor C.F.S.N.

MEMBRIICONSILIULUIPROVIZORIUDEUNIUNENATIONALĂDINPARTEA

CONSILIULUIFRONTULUISALVĂRIINATIONALE

1. Gabriel Andreescu, cercetător ştiinţific, Bucureşti2. Florin Bădinici, economist, Bucureşti3. Alexandru Bârlădeanu, academician, Bucureşti4. Radu Berceanu, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al

judeţului Dolj 5. Ion Blaga, profesor universitar doctor, Academia de Studii Economice, Bucureşti 6. Octavian Borza, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Alba

DOCUMENTE

114

7. Sorin Botnaru, sociolog, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al municipiului Bucureşti 8. Constantin Bozintan, inginer proiectant, preşedintele Consiliu lui Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Bihor

9. Mircea Brat, muncitor oţelar, Combinatul siderurgic Galaţi 10. Octavian Buracu, doctor în geologie, şef colectiv de cercetare geologică, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Cluj

11. Romulus Burdan, miner, Valea Jiului 12. Florin Buruiană, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Neamţ

13. Ion Caramitru, actor, Bucureşti14. Liviu Caţichi, proiectant, Bucureşti15. Ştefan Călinescu, economist, Bucureşti 16. Mariana Celac, arhitect, Bucureşti17. Cristina Ciontu, studentă, Institutul de Medicină şi Farmacie, Bucureşti

18. Mihai Cheţan, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Hunedoara

19. Dan Chiriţă, inginer, Bucureşti 20. Visarion Chirilă, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Argeş 21. Vladimir Chiru, tehnician agronom, preşedintele Coope rativei agricole Turnu Măgurele 22. Petre Curcă, profesor, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Botoşani

23. Ascanio Damian, profesor universitar, arhitect, Bucureşti 24. Marţian Dan, lector universitar, Universitatea Bucureşti

25. Barbu Dănescu, şef mecanic la pilotaj, portul Constanţa, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Constanţa

26. Dan Deşliu, scriitor, Bucureşti27. Mircea Dinescu, scriitor, Bucureşti28. Petre Dobre, preşedintele Cooperativei agricole Dridu, jude ţul Ialomiţa

29. Simion Drăcea, inginer proiectant, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Mehedinţi

30. Mihai Drăgănescu, academician, Bucureşti 31. Emil Dumitrescu, doctor inginer, contraamiral

32. Mihai Dumitrescu, ofiţer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Vâlcea 33. Marian Enache, avocat, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Vaslui

STENOGRAMĂ

115

34. Radu Filipescu, inginer electronist, Bucureşti 35. Dan Gâlea, doctor inginer, şef lucrări, Institutul Politehnic Iaşi, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Iaşi 36. Nicolae Grădinaru, jurist, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Olt

37. Dorel Haraga, electromecanic, Bucureşti38. Dan Hăulică, critic de artă, Bucureşti39. Hugo Hausl, ziarist, redactor-sef al ziarului „Neuer Weg”, Bucureşti

40. Mihai Iacobescu, profesor, doctor în istorie, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Suceava

41. Cristian Iliescu, matriţer, Cooperativa „Arta aplicată”, Bucureşti42. Ion Iliescu,inginer hidroenergetician, Bucureşti43. Cazimir Ionescu, inginer, licenţiat în filozofie, Bucureşti

44. Constantin Ionescu, profesor universitar doctor, Academia de Studii Economice, Bucureşti

45. Eugenia Iorga, profesoară, Liceul „Gheorghe Lazăr”, Bucureşti46. Paul Jerbas, ofiţer, Bucureşti47. Király Kâroly, economist, Bucureşti48. Viorel Lixăndroiu, tipograf, Bucureşti49. Ştefan Manea, muncitor, Întreprinderea „Turbomecanica” , Bucureşti50. Gheorghe Manole, medic primar, Bucureşti51. Ion Marcu, muncitor, Uzinele mecanice, Timişoara52. Virgil Măgureanu, doctor în ştiinţe politice, lector universitar, Bucureşti

53. Toader Mănăilă, ofiţer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Sălaj

54. Corneliu Mănescu, diplomat, Bucureşti55. Nicolae Militaru, general de armată, Bucureşti56. Ion Minculescu, muncitor, Întreprinderea de Transporturi, Bucureşti

57. Pamfil Moisil, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Bistriţa-Năsăud

58 Mihai Montanu, inginer, Bucureşti 59. Carol Nagy, subinginer, Bucureşti

60. Vasile Neacşa, electrician, student curs seral, Institutul de Construcţii, Bucureşti

61. Paul Negruţi, economist, Bucureşti 62. Gheorghe Popa, actor, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Bacău 63. Gheorghe Popa, ofiţer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Maramureş

DOCUMENTE

116

64. Nicolae Popdan, tehnician constructor, preşedintele Consi liului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Satu Mare

65. Sergiu Nicolaescu, regizor film, Bucureşti 66. Valeriu Niţă, inginer, Bucureşti

67. Árpád Orbán, economist, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Covasna

68. Ioan Mircea Paşcu, economist, doctor în ştiinţe politice, Bucureşti 69. Emeric Pataki, jurist, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniuneniune Naţională al judeţului Harghita

70. Dan Petrescu, scriitor, Iaşi 71. Mihai Pintilie, inginer, vicepreşedinte al Consiliului Pro vizoriu de Uniune Naţională al sectorului 5, Bucureşti 72. Ilie Plătică-Vidovici, ofiţer, preşedintele Consiliului Provi zoriu de Uniune Naţională al judeţului Galaţi 73. Andrei Pleşu, scriitor, Bucureşti 74. Ion Popa, muncitor, Bucureşti 75. Barbu Popescu, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Tulcea 76. Ion Popescu, avocat, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Giurgiu

77. Mircea Dan Popescu, jurist, Bucureşti 78. Nicu Preda, subinginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Brăila

79. Dan Predescu, medic, cercetător ştiinţific, Bucureşti 80. Nicolae Radu, jurist, Bucureşti81. Iordan Rădulescu, jurist, Bucureşti82. Romeo Raicu, inginer, Bucureşti83. Petre Roman, profesor universitar doctor, Institutul Politehnic, Bucureşti

84. Alexandru Roşcoban, avocat, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Timiş

85. Vasile Rus, maistru ofiţer, Combinatul siderurgic Hunedoara 86. Corneliu Constantin Ruse, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Prahova 87. Constantin Sava, ofiţer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Ialomiţa 88. Ioan Scrieciu, jurist, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Mureş

89. Vasile Secăreş, sociolog, doctor în filozofie, Bucureşti 90. Adrian Severin, jurist, doctor în drept, Bucureşti

STENOGRAMĂ

117

91. Mihai Bujor Sion, economist, Bucureşti 92. Adrian Sârbu, regizor, Bucureşti 93. Radu Silaghi, muncitor, Bucureşti94. Victor Atanasie Stănculescu, general-colonel, Bucureşti

95. Emil Stoica, asistent universitar doctor, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Braşov 96. Ioan Liviu Stoiciu, scriitor, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Vrancea 97. Paul Ştirbu, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu Uniune Naţională al judeţului Buzău 98. Timotei Stuparu, profesor, preşedintele Consiliului Provizo riu de Uniune Naţională al judeţului Teleorman 99. Doru-Ioan Tărăcilă, avocat, preşedintele Consiliului Provi zoriu de Uniune Naţională al judeţului Călăraşi

100. Bujor-Bogdan Teodoriu, economist, cercetător ştiinţific, Bucureşti101. Oliviu Tocaciu, avocat, Bucureşti

102. Mircea Tomuş, scriitor, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Sibiu

103. Lászlo Tökés, pastor reformat, Timişoara 104. Constantin Tzitzeclis, inginer, preşedintele Consiliului Pro vizoriu de Uniune Naţională al judeţului Dâmboviţa 105. Artemiu Vanca, inginer, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Gorj 106. Dumitru Vlădulescu, artist plastic, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Caraş-Severin 107. Lazăr Vlăsceanu, doctor în filozofie, lector universitar, prorector al Universităţii Bucureşti

108. Gelu Voican Voiculescu, inginer geolog, Bucureşti 109. Valentin Voicilă, actor, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al judeţului Arad 110. Mihai Voicu, actor, preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională al sectorului 3, Municipiul Bucureşti 111. Gheorghe Voinea, general-locotenent, Bucureşti 112. Vasile Zosim, frezor, Bucureşti

ION ILIESCU-Aceasta ar fi componenţa nominală a noului Consiliu. Vă fac o propunere revoluţionară: având în vedere că ora este înaintată, să amânăm lucrările.

(Şedinţa se ridică)

DOCUMENTE

118

** *

ALEGEREABIROULUIEXECUTIVALC.P.U.N.ŞISTABILIREACOMISIILORDESPECIALITATE.

DECRET-LEGE

La cea de-a doua sedintă a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, de marti, 13 februarie 1990, a fost ales Biroul Executiv al C.P.U.N., compus din 21 de membri: Preşedinte - Ion Iliescu Vicepreşedinţi - Ion Caramitru - Cazimir Ionescu - Király Károly - Radu Câmpeanu - Ion Mânzatu Secretar - Marţian Dan Membri - Serghei Meszaros, Virgil Andrei Vâţă, Radu Ciuceanu, Nicolae S. Dumitru, Gheorghe Manole, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Constantin Gurilă, János Vincze, Mircea Dinescu, Toma George Maiorescu, Nicolae Radu, Ion Diaconescu, Dan Hăulică. În cadrul aceleiaşi şedinţe, din 13 februarie, au fost alese comisiile de specialitate ale C.P.U.N.:

DECRET-LEGE privind componenţa Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională

şi a Biroului Executiv al acestuia, precum şi comisiile de specialitate ale Consiliului

Consiliul Provizoriu de Uniune Natională decretează: Art. 1. - Consiliul Provizoriu de Uniune Natională este compus din 253 membri. Art..2. - Biroul Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională este format din 21 membri şi anume: preşedinte, 5 vicepreşed inţi, un secretar şi 14 membri.

STENOGRAMĂ

119

Art. 3. - Consiliul Provizoriu de Uniune Natională are următoare le comisii de specialitate:

a) Comisia de reconstrucţie şi dezvoltare economicăb) Comisia pentru agriculturăc) Comisia constituţională, juridică şi pentru drepturile omului d) Comisia pentru tinerete) Comisia pentru politică externăf) Comisia pentru învăţământg) Comisia pentru ştiinţă şi tehnologie h) Comisia pentru culturăi) Comisia pentru mediu şi echilibru ecologicj) Comisia pentru minorităţile naţionale k) Comisia pentru administraţia locală1) Comisia organizatorică şi colectivul de împuterniciţi ai Consiliuluim) Comisia pentru sănătaten) Comisia pentru muncă şi ocrotiri socialeo) Comisia pentru rezolvarea sesizărilor şi doleanţelor cetăţenilor

p) Comisia pentru cercetarea abuzurilor care au dus la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului şi pentru reabilitarea victimelor dictaturii.

DOCUMENTE

III.OPINII,MEMORII,EVOCĂRI

123

ComisiapentrucercetareaevenimentelordinDecembrie1989

STENOGRAMAaudierii domnului Silviu Curticeanu*

28 oct. 1993

Dl. preşedinte Gabrielescu : Dle Curticeanu, sunteţi în faţa Comisiei pentru cercetarea evenimentelor din dec. 1989. Conform Hotărîrii Senatului, comisia cercetează acele evenimente, dar nu facem o anchetă penală, o an chetă cu caracter politic, ci una de natură istorică, pentru a stabili adevărul asupra acelor evenimente. De aceea am apelat şi la dvs, care aţi cunoscut o serie de fapte şi vă rugăm să ne ajutaţi în opera noastră care este destul de dificilă. V-am ruga să ne daţi datele de identitate ale dvs.Silviu Curticeanu, născut la 15 oct. 1933 în Timişoara, dom. în Bucureşti (…). Se depune jurămîntul: Jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu.Dl. Ivan Sabin: Aş mai dori cîteva date biografice. Dl. Curticeanu: Am făcut liceul la Oradea, primii ani la Beiuş, şi am ter minat liceul comercial la Oradea, am fost şef de promoţie. Am urmat Fac. de drept din Cluj, de asemenea şef promoţie în 1956. Am fost repartizat în învătămîntul superior, dar Minist. Justiţiei nu a fost de acord şi am fost repartizat judecător la Trib. raional Cluj. De aici am trecut la Trib. orăşenesc si apoi regional din Cluj, specialitatea mea fiind dreptul civil, am participat la judecarea cauzelor civile. Mi s-a oferit tribunalul militar sau internele, dar am refuzat, sunt acte în acest sens. Eu nu am pornit de la politic spre profesional ci , din nefericire, de la profesional spre politic. Ştie VIad că am fost chemat la interne şi am refuzat în anul 1965; în urma examenului de definitivat ca judecător am fost delegat la Minist. Justiţiei mi s-a propus să râmîn inspector, dar am refuzat. Apoi iar am fost delegat la Minist.

* Exprimarea, ortografia, punctuaţia, etc, sunt identice celor din Stenogramă ( n. red.)

124

Justiţiei, şi am fost 3 luni în control la Tribunalul Suprem, după care am fost che rmat la Procuratura Generală şi la 33 de ani am fost numit director, al unei noi direcţii înfiinţate- Directia pentru cauzele civile, care exercita recurs în supraveghere. Am stat 7-8 ani. În 1975 cînd Stătescu, secretar al Consiliului de Stat a fost numit ministru al justiţiei, m-a chemat Ceaşescu pe care nu îl văzusem niciodată şi în prezenţa El. Ceauşescu, M. Mănescu şi Bobu mi-a spus că a aflat că sunt un jurist foarte bun şi să lucrez cu el ca secre tar prezidenţial şi al Consiliului de Stat. Din 1975-1982 am avut această funcţie, iar apoi din 1982 şef al Cancelariei, iar la ultimul congres cu o lună înainte de evenimentele din decemb. să fiu ales membru supleant al Comit. Pol. Ex.Dl. Gabrielescu : V-am ruga să ne spuneţi, din postul în care eraţi atunci, desfăşurarea evenimentelor din dec. 1989, sigur nu cu foarte multe amănunte. Dl. Curticeanu : Aşa voi face şi vreau să vă spun că sunt unele evenimente la care am participat direct şi deci nu poate fi vorba de interpretare, iar altele pe care le ştiu din discuţii. În calitate de şef al Cancelariei, printre alte atribuţii cu carater tehnic- adminitistrativ aveam şi obligaţia de a participa la toate şedinţele organelor de conducere ale partidului (plenarele CC, şe dintele C.P.Ex ş.a.), de asemenea şi la alte şedinte de altă natură cînd Ceauşescu aprecia că este cazul. În dim. de 17 dec. dum,. m-a sunat Emil Bobu secretar cu prob. organizatorice, destul de agitat, şi îmi spune să fac posibil să ajung cît de repede că Ceauşescu e în drum spre CC. A fost surprinzător pentru că atunci cînd venea duminica mă anunţa din timp, pentru a lua măsurile ce se impuneau să găsească ordine. L - am întrebat pe Bobu ce s-a întîmplat, mi-a spus că nu poate spune la telefon, dar că 1a Timişoara au fost nişte acte de vandalism grave şi vine la birou. Am luat măsurile de cuviinţă ce se impuneau cînd era la birou- arhivă, stenografe, cei 2 şefi de cabinet, Manea şi Hîrjeu. El a ajuns peste 1/2 oră, mi-a spus să convoc membrii Bir. permanent. Funcţiile importante pe linie de partid şi de stat făceau parte din Bir. permanent care era un organ executiv al Com. Pol. Ex. ales de acesta. Din Bir. permanent făcea parte Ceauşescu, pr. ministru, cei 2 vicep. ai Consiliului de Stat G. Rădulescu şi M. Mănescu şi 3 vicepreşedinţi: Elena Ceauşescu, Oprea şi Dincă, Această formulă a existat şi înainte de C. 14, în afară de Dincă. Ceauşescu nu mi-a spus scopul şedinţei.

Nu fost greu să-i anunţ, era duminică, erau acasă. Ceauşescu a intrat în şedinţă destul de calm, prezentînd următoararea situaţie: că la Timişoara printr-o hotărîre judecătorească s-a dispus evacuarea unui preot reformat Laszlo Tokes care s-a opus la executarea hot. judecătoreşti şi ca urmare opunerii lucrurile au degenerat ajungînd la acte de vandalism, pastorul fiind sprijinit de grupuri de oameni. Ceauşescu a apreciat situaţia gravă spunînd că este vorba de o provocare din vest şi din est, menită să destabilizeze regimul din ţara noastră. Tonul lui critic nu era îndreptat decît spre organele judeţene de partid, instanţele judecătoreşti şi Dep. Cultelor care nu au făcut din timp şi cu mijloacele prevăzute de lege evacuarea preotului. A mai

STENOGRAMĂ

125

precizat că este un litigiu între conducerea bise ricii şi episcop, nu un litigiu politic. Cînd s-a terminat şedinta mi-a spus să convoc pentru d.a. la ora 18 o teleconferinţă şi a făcut precizarea că pleacă în Iran şi vrea să stea de vorbă cu primii se cretari. Apoi a plecat în oraş să viziteze obiectivele în construcţie din Capitală. Pe la ora I4,00 am fost sunat acasă de unul din cei doi de la Cabinet care mi-a comunicat că Ceauşescu vrea ca înainte de teleconferinţă la ora 17,00 să convoc o şedinţă a Comit. Pol. Ex. Am întrebat dacă a anunţat ordinea de zi, a spus că nu a făcut nici o precizare. De obicei, şedinţele C.Pol. Ex. erau cu ordine de zi dar atunci era fie vorba de schimbarea intempestivă a unui ministru, fie o situaţie internă de importanţă şi urgenţă. Acum, nimeni nu ştia despre ce e vorba. Pe la ora 16,50 a venit într-o stare fizică şi psihică proastă, era iritat şi nervos, stare ieşită din comun chiar şi pentru mine care eram obişnuit cu aceste stări. A început şe dinta Com. Pol. Ex. care a avut loc în sala de vis-a-vis, aceasta era sala guvernului. El stătea unde stau eu acum, şi ceilalti, în jurul lui. Eu stăteam acolo unde stă cel care notează. S-a spus că eu am fost cel care 1-am oprit să plece, ceea ce nu se putea întîmpla, eu fiind în partea total opusă. Aş vrea să fac preci zări pe proprie răspundere; anume că lucrările Comit. Pol. Ex. s-au desfăşurat conform stenogramei semnată fiecare pagină de Ionescu, nu pe baza stenogramei din memorie căci este imposibil acest lucru. În legătură cu teleconferinţa lucrurile sunt mai clare că există o înregistrare de care nu am ştiut, s-a făcut fără aprobare de Nicu Ceauşescu, pentru că înregistrări fără aprobarea lui Ceauşescu nu se făceau, dar cu Nicu era altceva. Nicu a înregistrat-o la Sibiu. În legătură cu stenograma despre care se vorbeşte şi cu speculaţiile care s-au făcut vreau să vă spun că aceasta a fost de terminată de o lipsă de profesionalism a organelor de procuratură. Stenograma, dat fiind caracterul ei se afla la mine. În 26 dec. primele întrebări care mi s-au pus au fost nu în legătură cu mine ci cu alţii. Atunci am spus că există stenogramă a şedintei şi care este în dulapul meu, în plic, sigilat, eu nu o citisem. În vîltoarea lucrărilor de atunci mi s-a spus că nu pot merge în sediu, şi vor merge ei, dar ori nu s-au dus, ori s-au dus foarte tîrziu. După o săptămînă a apărut o stenogramă din memorie. Maria Ionescu care era stenodactilografa acelei şedinţe, a fost dusă la o unitate militară. S-a spus că stenograma originală a dispărut şi trebuie făcută o stenogramă din memorie. Se poate ca o stenodactilografă să facă din memorie o stenogramă (arare) oricine poate face, dar nu este posibil ca o stenodactilografă sau dactilografă să facă aceasta sub formă de dialog, ce a zis fiecare. S-a dovedit deci: trebuia făcută din memorie şi aşa au apărut speculaţiile. După un timp cînd mi-au adus stenograma făcută din memorie eu am spus că nu pot lucra pe aceasta să mi se aducă stenograma care era în dulapul meu. Apoi, după un timp, în I0 ianuarie, a apărut într-un ziar R.Liberă mi se pare “stenograma morţii”, şi citind-o mi-am dat seama că este cea bună, eu avînd experienţă că am citit multe stenograme, am spus procurorului că aceasta este stenograma, dar că nu este momentul demisiei lui Ceauşescu şi nici momentul în care Ceauşescu a stabilit nişte lucruri în legătură cu conducerea în timpul cît el este plecat. Dar cred că a fost o greşeală de ziar. Se decupase ceva şi se dăduse alt titlu “şedinţa Bir. permanent”.

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

126

Dar nu a fost a Bir. permament, ci o şedinţă în cadrul -Comit. Exec. Am cerut să mi se dea ciorna că nu aveam siguranţă că ce este în ziar este adevărat, dar procurorul mi-a spus că nu o poate aduce că arată ca „dracu”. Erau doi oameni tineri, care nu s-au prezentat niciodată. Procurorii. Pînă la urmă stenograma s-a găsit în condiţii dramatice. Biroul meu a fost spart şi cineva nu i-am aflat numele a luat stenograma şi a dus-o la Minist. Petrol. Aceasta ştiu acum, mai recent şi stenograma a fost dată lui Mircea Stănculescu, avocatul meu în proces. Împreună cu Brucan au dus stenograma la R. Liberă şi a apărut o copie şi în proces, lipsind pag. 19. S-a mers atît de departe că pagina aceasta a fost modificată de mine cu dl. Iliescu. Dar ce interese comune aveam eu c u dl. Iliescu la acea dată să modificăm o stenogramă? S-au făcut tot felul de speculaţii la adresa mea în loc să se recunoască că eu eram deţinătorul stenogramei şi că trebuia să o păstrez pînă cînd era Ceauşescu, că mi se putea cere şi dacă nu o aveam puteam face puşcărie. Dacă aveam ceva de ascuns fiind deţinătorul acestor stenograne bune, rele convenabile sau nu, ele s-au păstrat. Aş vrea să mai fac precizarea că stenogramele reprezintă în întregime adevărul, pentru că stenografa poate greşi, poate spune ce nu a spus unul şi spune altul. Deci v-aş ruga să citiţi aceste stenograme cu bună credinţă şi nu ca instanţele judecătoreşti sau procuratura, să le citiţi trunchiate, numai ce convine, ci în întregime că aşa se află adevărul. Ce rezultă din şedinţa din 17 dec? Ea are 3 părţi distincte.Dl. Ivan Sabin : Vă rog să ne spuneţi tehnica efectuării stenogramelor şi ce drum luau aceste stenograme, cînd se băteau la maşină şi cît a trecut pînă a ajuns în dulapul dvs. ?Dl. Curticeanu : Stenograma era alcătuită de 2 sau 3 stenografe. După ce se termina şedinţa, destul de rapid ele se băteau la maşină. În ziua aceea a fost o situaţie de excepţie, s-au făcut nişte aprecieri foarte dure la adresa celor trei: Milea, şeful securităţii şi ministrul de interne: s-a pus problema schimbării lor. În asemenea situaţii, Ceauşescu nu admitea stenografă. Cînd se discutau probleme de cadre trebuia să dau stenografele afară, dar atunci, în vîltoare, nici nu ştiam că va pune în discuţie pe cei trei. I-am spus stenonrafei să o facă şi să o aducă 1a mine, să nu mai circule prin Cancelarie. Pe baza stenogramelor, se întocmea protoco1ul care era un fel de proces verbal de şedinţă. Semăna cu comunicatele Com. Pol. Ex. Ceauşescu nu vedea stenogramele, ci numai protocolul care se întec mea pe baza stenogramei, era văzut de unul din adjuncţii mei şi se prezenta lui Ceauşescu spre semnare. Nu se putea face nici o comunicare în legătură cu şediţta respectivă decît după semnarea protocolului de către ceauşescu.Dl. lvan: Dacă totuşi şi stenogramele întocmite erau verificate de cineva? Pentru că se puteau face erori.Dl. Curticeanu :

STENOGRAMĂ

127

Eu fiind foarte ocupat nu mă mai ocupam şi de stenograme. Era Vela care le verifica, dar se putea şi să fie o situaţie ca stenografa să nu fi înţeles un lucru, mai ales cînd erau probleme eco nomice, dar avînd materialul de bază se trecea exact, şi verifica Vela, iar eu prezentam protocolul lui Ceauşescu pe baza stenogra melor. Dl. Ivan : V-aş ruga în legătură cu stenograma din 17 dec. să ne spuneţi mai amănunţit situaţia, pentru că au fost persoane au diate aici care au spus că această stenogramă a fost modificată la ordinul nu ştiu cui. După şedintă, care a fost drumul stenogramei?Dl. Curticeanu : Stenograma a fost . . . Ştiu cine spune şi ce spune în legătură cu modificarea stenogramei. Poate în ce-i priveşte să fi fost ceva greşit, dar este şi tendinţa unora de a spune nişte lucruri, pentru că unele lu cruri consemnate convin sau nu. Deci, după ce s-a terminat şedinţa Comit. Ex. am rugat fata să termine stenograma că este timp, Ceauşescu pleca în Iran. Fata a terminat stenograma luni la ora 12 sau 12,30 şi mi-a adus-o mie. Eu am închis-o în dulap, deci nu a văzut-o nimeni, nici nu a umblat la ea cineva.Dl. Nicolaescu : Credeţi că una din stenografe a oprit o copie? Întreb aceasta pentru că o astfel de copie a ajuns la mine înainte de a apare în ziar.Dl. Curticeanu : Ar fi foarte grav, şi nu cred. Stenograma a fost făcută în 3 exemplare, care au fost închise în plic, inclusiv caietul pe care a stenografiat. S-ar fi putut ca atunci cînd stenograma a dispărut, cineva să fi făcut mai multe copii. Ce mi s-a prezentat mie la procuratură, nu mai ştiu dacă a fost sau nu originalul, era bătută cu maşina de la noi, în stilul nostru. Eu nu cred că cineva de la mine şi-ar fi pernis să oprească o copie, încă eram în 17 dec. era o si tuaţie penală. Sigur că stenograma are şi greşeli. De ex, ea spune la un moment dat :”toţi tovarăşii sunt de acord”, dar asta era o figură de stil, erau nişte stereotipuri, sau nu înţelege exact, sau pune în gura unuia ce a spus altul, sau nu întelege exact un cuvînt,, sunt greşeli curente.Dl. Ivan : Dvs. aţi cunoscut, deci, conţinutul stenogramei iniţiale. Apoi aţi citit-o şi pe cea prezentată după ce aţi fost arestat. Aţi constatat modificări esenţiale?Dl. Curticeanu : Eu nu am citit stenograma după ce a întocmit-o stenografa. Dar corespundea cu cea care mi-a fost prezentată, cu micile greşeli inerente. Este o situaţie delicată că se fac afirmaţii grave, ar trebui ca eu să spun că tot ce este acolo nu este adevărat, dar eu nu pot să fac, că asta este! Aşa s-au desfăşurat lucrurile! Dl. Ivan : De ce nu se înregistrau aceste şedinte ale C.P.Ex., ci numai se stenografiau? Dl. Curticeanu:

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

128

Pentru că nimic nu se putea înregistra fără aprobarea lui Ceauşescu. Amplificare era, dar înregistrare nu se făcea, numai dacă cineva făcea aşa cum a fost şi cu teleconferinţa; eu am zis că nu s-a înregistrat, dar ea a fost înregistrată la Sibiu. În orice caz, sistemul de înregistrare era al Cancelariei şi nu putea nimeni să facă înregistare fără aprobarea mea, nici primul ministru nu şi-ar fi permis să facă înregistrare fără să-mi spună mie. Cît am fost şeful Cancelariei nu am înregistrat nici o şedintă a C.P.Ex. Dl. Gabrielescu: Deci, în final, în legătură cu stenograma, lipsea pag. 19, sau nu? Dl. Curticeanu: Cînd a apărut într-un ziar articolul în care se spunea că eu cu Iliescu am modificat pag. 19, ceea ce nu era real, după care Băcanu a spus că pagina 19 este la el. Eu aflasem de la procuror înainte, stenograma a fost făcută “varză” de Băcanu pentru interese publicitare. Era pagina în legătură cu partea şedinţei referitoare la ce se întîmpla în timpul plecării lui Ceauşescu în străinătate, în Iran. Această şedinţă a avut 3 părţi distincte: prima, un adevărat rechizitoriu, ne-a luat pe toţi prin surprindere, că nu am ştiut ce s-a întîmplat cu schimbarea poziţiei lui de la ora l0, pînă la ora 14,00 cînd a convocat C. Pol. Ulterior, am aflat că, probabil de la Timişoara, unde lucrurile nu se linişteau, i-a dat un telefon Bălan, Matei sau altcineva, 1-a înfuriat, şi la ora 14 a chemat acasă la e1 pe Coman, Bobu şi trimite la Timişoara pe Coman şi Bobu şi generalii, la Timişoara. Toate se petrec înainte de şedinţa Com.Pol. Ex. fără ca noi să ştim acest lucru. Cînd a început şedinţa, Ceauşescu a făcut un adevărat rechizi toriu la adresa celor trei, imputîndu-le în principal că au lăsat soldaţii neînarmaţi, că au fost loviţi, bătuţi, că au fost distruse bunuri de valoare şi nu au luat măsuri de apărare a edificiilor sediilor. Din dialogul care se poartă între Ceauşescu şi cei trei rezultă un lucru clar, dialog care nu este întrerupt decît de nişte cereri adresate mie, anume să-1 chem pe Vlad care nu era membru C.Pol. Ex. Mi-a mai cerut să-1 chem la telefon, de la Timişoara, pe Coman. Deci, rezultă că toate măsurile în legătură cu evenimentele de la Timişoara au fost luate, comunicate şi puse în executare înainte de şedinţa Com. Pol. Ex. Ceauşescu chiar spune: am stat de vorbă cu voi toată noaptea, este vorba de noaptea de 16/17 dec. Postelnicu confirmă şi spune: am stat de vorbă din 15 în 15 minute, deci măsurile au fost luate fără ştirea Com. Pol. Ex., pentru că dacă vroia aşa putea să-mi spună să convoc Com. Pol. Ex. noaptea la 12, la el acasă sau l a Snagov, cum s-a în tîmplat cînd am convocat Com. la mare, la munte, avînd el nevoie de consimţămîntul nostru. Alt lucru este dacă am confirmat măsurile luate de el, pentru că se recunoaşte că măsurile au fost luate înainte de şedinta Com. PoI .-Ex. Problema confirmării măsurilor luate de el nu se pune, pentru că el face o precizare clară. Este în stenogramă o frază care eu nu aş putea să o fac aşa de perfect, dacă aş vrea să mă apăr. E1 spune tot timpul “am dat dispoziţie în calitate de comandant suprem” în alt loc “voi nu aţi executat ordinele pe care eu le-am dat”, care sunt obligatorii pentru voi. Nici un moment el, în şedinţă, nu

STENOGRAMĂ

129

pune în discuţie confirmarea măsurilor pe care le-a luat. El pune în discuţie un singur lucru: schimbarea celor trei din funcţii, pentru că nu au respectat nişte măsuri ale lui, luate şi transmise de el. Pe mine m-a frămîntat o întrebare, pentru că de atunci mulţi dintre noi trăim un adevărat coşmar, poate că dincolo de faptul că ar fi trebuit să acţionăm altfel, mistificarea adevărului şi ceea ce s-a întîmplat cu noi ne transformă din oameni în neoameni , ceea ce nu este adevărat. Şi nu pot să accept. M-am întrebat, ce puteam să fac în acea şedinţă?Dl. Ivan: Ne-aţi spus că înainte de C.P. Ex. au fost luate unele măsuri în legătură cu Timişoara, cine le-a luat şi din ordinul cui?Dl. Curticeanu: Aceste lucruri le ştiu din spusele altora. Bobu spune aşa: că în jurul orei 14, a fost chemat la Ceauşescu acasă, cu Coman împreună, cărora le-a spus că a vorbit cu Vlad şi Postelnicu şi va pleca o grupă de generali la Timişoara. Generalii erau stabiliţi pe linie de interne- de Poslelnicu, pe linie de securitate -de Vlad, iar pe linie de armată- de Milea. Era vorba de Nuţă, Stănculescu şi Chiţac şi i-a spus lui Bobu: “tu mergi acolo, controlezi situaţia şi mă informezi”, asta spune Bobu că s-a întîmplat la ora 14, lucru pe care îl confirmă şi Coman, care a spus că nu ştia nimic ce este la Timişoara. În ce mă priveşte, în acea şedinţă era doar de a sta acolo în calitatea administrativă pe care o aveam, pentru că pe linie militară nu mă puteam amesteca eu, el era comandant suprem şi, mă gîndesc la femeile care erau acolo: Ana Mureşan, Lina Ciobanu şi Suzana Gâdea, care nu puteau nici ele spune nimic. M-am gîndit retrospectiv şi mă gîndesc şi astăzi dacă aş fi putut spune ceva, dar nu ştiu ce aş fi putut spune. Ceauşescu a făcut o informare si eu numai atît am cunoscut, ce ne-a informat el. Alte informatii nu aveam şi a pus în cumpănă ordinea de drept în raport cu un act de violenţă ilegal, opunerea la executarea hotărîr ii judecătoreşti. A pus în cumpănă ordinea de drept în raport de acte de distrugere, incendieri, atacarea sediilor publice, politice şi suveranitatea ţării în raport de un amestec străin din est şi din vest, integritatea teritorială în raport de o posibilă intervenţie a unei ţări cunoscute. În al doilea rînd, el fiind un mare politician, şi îi caracterizează “huligani” şi nu demonstranţi, pentru că el nu-i judecă în raport de ce sunt, ci în raport de ceea ce fac. Face mereu precizarea, Ceauşescu, şi la şedinţă şi la teleconferinţă că cine atacă un soldat, sau distruge un bun, trebuie să primească riposta cuvenită, condiţionează riposta de un atac ilegal şi efectiv, iar pe de altă parte face precizarea: „cu respectarea Constituţiei, a regulamentelor şi legilor ţării”. Ce aş fi putut eu spune: că legalitatea nu trebuie apărată? Că asistînd la o critică făcută celor trei că nu apără legalitatea , că acceptă încălcarea ordinii de stat prin incendiere şi că trebuie să aplice regulamentele militare? Aş fi putut spune ceva? Acesta ar fi un al doilea aspect şi poate ceI mai important pentru noi.

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

130

Vreau să vă mai spun un lucru. Cel care a primit informare directă, Bobu, înaintea tuturor, pentru că l-a trimis pe Mihalache la Timişoara. Milea care era cu armata, Vlad şi Postelnicu şi nici unu1 dintre cei care aveau cunoştinţe directe în Iegătură cu Timişoara nu îl contrazice pe Ceauşescu, nici unul nu spune că sunt şi huligani, dar că sunt şi revendicări cu caracter politic. Nimeni nu a spus aşa ceva .Dl. Nicolaescu: La şedinţele la care aţi participat s-a opus vreodată cineva lui Ceauşescu ? Dl. Curticeanu : Nu !Niciodată ! Poate insist prea mult, dar sunt un cunoscător al unor me canisme şi după ce vă spun ce am de spus, dvs. să apreciaţi. Deci, după ce Ceauşescu face acel rechizitoriu, spune la un moment dat: ar trebui să vă pun în faţa plutonului de execuţie că sunteţi trădători, şi în continuare spune că trebuie schimbati toţi trei. Vă daţi seama ce atmosferă era în şedinţă, şi spune iar Ceauşescu: “ce ziceţi tovarăşi ?” la care trei dintre cei prezenţi- Mănescu, Dăscălescu, Oprea - au spus ceva de genul: am înţeles, au greşit, dar nu trebuie schimbaţi în această conjunctură. Dar ei au fost puţin naivi, Ceauşescu făcuse un joc, pentru că el nu vroia să-i schimbe, pentru că dacă vrea îi schimba. Nu putea lăsa în acea perioadă trei ministere de importanţă pentru el- apărare securitate şi interne- fără conducători. A vrut numai să-i ameninţe, să-i mobilizeze. Dar cînd cei trei au spus “nu” 1-a surprins şi pe el, de ce procedează aşa pentru că numai lui ei îi erau recunoscători, şi totuşi referitor la cei trei, din care nu se ştia care este trădător, se vrea să rămînă în funcţie. A avut un moment de enervare, a jucat teatru ca o tragedie antică, o bufonerie spunînd: bine, alegeţi-vă alt secretar general”. S-a sculat şi se îndrepta spre uşă, pînă cînd Bobu a spus cuvîntul care dezelga totul: “dacă este aşa, eu zic să-i destituim”, iar Ceauşescu a zis: „bine tovarăşi, să mai încercăm”. Deci, el avea nevoie de un cansimţămînt, dar iertarea să vină din partea lui. Să ştiţi că nu e o interpretare personală, ci una realistă la ceeace v-am spus. De trei ori mi-a spus să convoc Consiliul de Stat, dar nu am făcut-o, ştiind că totul se va termina aşa, că nu este vorba de schimbare, că o făcea dacă vroia.Dl. Gabrielescu : Dar dna Ceauşescu ce a făcut în acest timp? Dl.Curticeanu: S-a sculat de pe scaun, s-a lipit de perete, nu a scos nici un cuvânt, ea care într-o situaţie normală ar fi comentat, s-a uitat prin sală şi nu a zis nimic.Dl. Ivan : Aţi spus că nu aţi convocat Consiliul de Stat. Nu v-a fost frică că veţi fi pedepsit că nu aţi executat un ordin ?Dl. Curticeanu: Dacă mă prindea, aş fi minţit ceva, că nu i-am găsit ... Dl. Nicolaescu: .

STENOGRAMĂ

131

Erau două persoane care îl cunoşteau foarte bine: Elena Ceauşescu şi dl. Curticeanu.Dl. Curticeanu: Da, din nefericire, dar dacă m-ar întreba cineva dacă vreau să stau la puşcărie sau să fiu şeful cancelariei, aş sta la puşcărie. El era o fire complicată, şi viaţa pentru mine a fost un infern în ultimul timp. Cînd a venit din Australia a venit foarte bolnav. S-au accentuat crizele diabetice şi, odată cu venirea lui Gorbaciov la putere, comportrea lui a 1uat forme demenţiale.Dl. Gabrielescu: Cele relatate de dvs. în legătură cu scena descrisă nu se po trivesc cu cele arătate de alte persoane audiate, care au spus că dna Ceauşescu a început să-i facă trădători, să-i bălăcărească pe cei trei?Dl. Curticeanu: Nu este adevărat ! Nu vreau să intru în contradicţie cu nimeni, dar aşa au stat lucrurile cum v-am spus, tăcerea ei mi s-a părut nefirească. Şi alţi membri din C.P.Ex au arătat acest lucru.Dl. Gabrielescu: Vă rugăm să ne spuneţi în legătură cu vizita la Moscova, dinainte de evenimente? Aţi fost cu el?Dl. Curticeanu: Nu, şi sunt puţin în afara problemelor. Ce vă spun este din informaţii. Ştiu că a fost o întîlnire CAER pentru care era un Stas şi a fost Dăscălescu, Stoian ministrul de externe, şi Olteanu, secretar cu probleme externe; translator de limba rusă era Stoica, nu ştiu dacă a fost şi Petricu, că el era de limbă engleză, iar stenodactilograf era Dîrnu. El nu accepta în relaţii internaţionale femei. Dacă acesta nu mai putea, accepta să o trimit în străinăţate şi pe Trandafir, dar nu ştiu dacă a fost şi ea. Ceea ce ştiu eu este că s-au discutat, dar aşa, pentru că nici măcar între noi nu funcţiona informaţia. Dacă ţi se spunea, bine, nu întrebai. Orice întrebare năştea o suspiciune şi eram toţi sub atmosfera trădării şi a spionajului. În legătură cu starea de nervozitate a lui, vreau să vă spun că în momentul în care s-a întîmp lat ce s-a întîmplat în Bulgaria şi Germania, şi aici avea dreptate. Honecker a fost schimbat de Krentz, care era copilul de suflet al lui Honecker, „făcut” şi crescut de el, locţiitorul lui, iar Mladenov era copilul preferat al lui Jivcov. Cînd au apărut cei doi, el s-a gîndit că şi la noi perestroika va înseamna schimbarea lui cu oricine, chiar cineva apropiat, şi devenise draconic, nu vedea decît trădare, trădători, spioni, dar nu în rîndul maselor, pentru că el trăia într-o altă lume în raport de mase. Credea că în jurul lui va veni un trădător, care să-l schimbe, şi avea reacţii nefireşti. Cînd s-au pus probleme de cadre pentru Comit. Central, nu a făcut niciodată aşa ceva; semna fiecare filă şi le-a spus celor de la cabinet să nu-mi dea nici mie materiale şi m-am enervat că a spus subalternilor mei că nu am ce căuta cu materiale pe care le orînduiam şi le aranjam. Era de o ordine ieşită din comun, după un ritual făcut de cei de la cabinet. La un moment dat, la o şedintă cu multă lume, nu apare o hîrtie care cuprindea o statistică

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

132

cu procente de muncitori, naţionaliatăţi ş.a. Fusese la el Radu C-tin de la cadre şi începe să ţipe la el că a luat hîrtia. El spune că nu a luat-o. A spus că nu pleacă nimeni, că va chema procurorul general. Apoi mă cheamă şi spune că numai eu am putut să iau hîrtia, să spun cui am dat-o: la americani sau la ruşi ? Şi ea a spus că numai eu am putut să iau hîrtia. Dar am căutat în hîrtiile lui şi am găsit-o. I-am spus ei că am găsit-o şi m-am dus şi la el şi i-am spus că am găsit-o în hîrtiile lui. El spune că am băgat-o eu acolo. Asta dovedeşte starea lui de iritare. Deci, a plecat la Moscova şi, cînd s-a întors, a dat dispo ziţie celui cu care a fost, mi se pare Hîrjeu- secretarul lui per sonal şi şef de cabinet era Manea-, ca toate materialele, stenograma cu Moscova să se bată în noaptea aceea. Nu s-a reuşit atunci pentru că era foarte greu, dar peste două zile au fost gata. Era vorba de discursurile secretarilor generali, la o consfătuire la Moscova a Tratatului de la Varşovia- din spusele lui ştiu-, dar nu cred că era Tratatul, că trebuia să fie ministrul apă rării şi nu mergea primul ministru. Cred că a fost CAER. E1 a spus că au fost două probleme: informarea lui Gorbaciov în legătură cu Malta şi că el a ridicat obiecţiunea că el nu avea nevoie de informare şi că în baza bunelor relaţii era nevoie de o consultare înainte de întîlnirea de la Malta şi nu o informare după. Chiar spunea că stă pînul cheamă slugile să le spună ce a făcut, făcînd această infor mare într-o şedinţă de C.P.Ex. Mai era supărat că, fără să-i anunţe, s-a pus în discuţie o declaraţie în legătură cu Cehoslovacia- iertăciunea ruşilor în legătură cu intervenţia în Cehoslovacia. Dar a spus că nu e binc cum s-a spus, că toate ţările, pentru că noi nu am fost în Cehoslovacia, deci nu avem de ce să cerem iertare. A mai fost o înt îlnire Ceauşescu-Gorbaciov la care au participat Dăscălescu, stenogr. Dîrnu, translatoruI Stoica. El nu a acceptat niciodată o întrevedere fără stenograful şi translatorul lui. Deci, în legătură cu discuţia dintre cei doi, pot da relaţii Dăscălescu, Stoica şi stenograful. Stenograma acelei şedinţe nu am citit-o, a fost direct la cabinet. Stenograma de la prima întrevedere cuprindea intervenţiile secretarilor generali ,care au fost date membrilor C.P.Ex. M-a criticat că nu am dat şi partea introductivă a cuvîntării lui la întîlnirea cu Gorbaciov. El avea discursul în plen şi o parte de introducere pentru întîlnirea tête-à- tête, iar eu i-am spus că am dat ceea ce mi-a dat el. În orice caz, această sterogramă nu a fost distrusă şi trebuie să fie ori la Cancelarie unde am fost eu, sau la cabinetul 1, la Manea. De stenagramele externe se ocupa adj. meu, Pătraşcu, circuitul era deci Pătraşcu, eu, şi citeam aceste stenograme, pentru că le vedea apoi Ceauşescu şi nu era voie să fie nici o greşeală, citea cuvînt cu cuvînt şi unde era vreo greşeală rupea pagina, spunînd că dacă azi şterg o virgulă, mîine şterg jumătate de pagină, şi scriu ce vreau eu. Şi stenograma cu întrevederea personală cu Gorbaciov trebuie să fie tot la Cancelarie, pe aceasta nu am citit-o, pentru că venise din străinătate cu şeful lui de cabinet şi i-a dat lui să o bată la maşină. Apoi le-au citit Hîrjeu şi Manea şi i le-a pus pe masă. Nici nu m-a interesat, pentru că ştiam foarte bine relaţiile dintre Ceauşescu şi Gorbaciov. Nu s-a întîmplat niciodată ca Ceauşescu să-mi ceară să rup, sau să modific, o stenogramă nici internă, nici externă. Erau stenograme secrete pe care le punea în plic şi scria: se deschide de secretarul general.

STENOGRAMĂ

133

Pentru cea de a doua stenogramă trebuie vorbit cu Dîrnu, Pătraşcu, Hîrjeu şi Stoica. Poate ar fi bine să fie ascultaţi şi Stoian şi Olteanu, care au fost acolo. Dăscălescu nu ştiu în ce stare psihică este. Ceea ce vreau să vă spun despre relaţiile lui cu Gorbaciov, pentru că nu ştiu ce veţi găsi în această stenogramă. Principiul stenogramelor era extrem de secret. Dacă Dăscă lescu sau Bobu cerea o stenogramă, aveam obligaţia să-l întreb pe Ceauşescu dacă pot să dau sau nu stenenograma. Dincă nu a cerut de la mine stenograma .Dl. Ivan: Care era grupul de oameni care era mai apropiat lui Ceauşescu ?Dl. Curticeanu: Era un grup de oameni pe care îi chema acasă, dar nu ştiu ce fel de relaţii erau între ei, afective sau altele. Grupul s-a mai schimbat pe parcurs, dar constanţi erau Bobu, Oprea Nic. Constantin la mese, concedii cu soţiile. Dincă era ocazional. În legătură cu relaţiile cu Gorbaciov, lucrurile nu pot fi amplificate pentru că nu e vorba de o animozitate personală. Realitatea este că între ei erau diferenţe de corcepţii politice ireconciliabile, care pentru ţară au fost un dezastru. Aş vrea să vă mai spun că Ceauşescu a fost un caz singular în lagărul socialist. El s-a îndepărtat de sistemul mult prea ortodox şi mult prea dogmatic al lui Brejnev şi a început să facă paşi spre independenţă, prin recunoaşterea RFG, problema Israelului, problema cu China, Afganistanul. Profitînd de această independenţă s-a apropiat de Occident, ex. vizita lui Nixon, Ford, eram singurii care făceam parte din FMI, din Banca de Dezvoltare şi, în raport cu acest lucru ,Creauşescu a obţinut nişte concesii de la occident, credite ş.a. însă intern el a făcut concesii foarte mici, cum ar fi case de odihnă, apartament proprietate personală, mandatarii, cu toate că concepţia lui era dogmatică. Şi a apărut Gorbaciov care oferă occidentului cu totul altceva decît oferea Ceauşescu. E1 vrea să facă “perestroika”, să schimbe sistemul, iar Ceau şescu se sperie considerîndu-l „aventurier politic” şi „ lichidatorist”. Acesta era limbajul lui, cum vorbea în şedinţe. Mie mi-a spus că a avut o discuţie pe această temă cu Gromîko, cu care el se înţelegea foarte bine în acea perioadă şi era preşedintele prezidiului U.S, şi acesta a recunoscut că a făcut o greşeală că 1-a propus pe Gorbaciov. Şi astfel cînd Gorbaciov „ deschidea”, Ceauşescu „ închidea”; începuse o contrapondere a lui Gorbaciov. Pe planul relaţiilor personale s-a ajuns la şicane mărunte. În timpul vizitei lui aici, Gorbaciov venise cu două maşini blindate, la fel a făcut şi Ford, care a venit cu elicopterul lui. Nicolcioiu, şeful protocolului, i-a spus acest lucru, iar Ceauşescu cînd a auzit că vine cu maşinile lui s-a supărat. La aeroport s-a urcat în aceeaşi maşină, iar ale lui au fost blocate. Poate că, totuşi, au fost nişte discuţii contradictorii. Trebuie găsită această stenogramă. La pct. 2 s-a stabilit cine rămîne la conducere cît el este plecat, şi este prima dată cînd nu îl lasă pe Dăscălescu, care rămînea cînd el pleca, cu ea, la conducere. Din auzite am aflat că la Moscova, Ceauseşescu şi Gorbaciov au dat mîna foarte reci, dar cînd a ajuns Gorbaciov la Dăscălescu a fost o îmbrăţişare care a ţinut 5 minute,

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

134

s-au pupat, ceea ce l-a înfuriat pe Ceauşescu. Cred că de aici i se trage lui Dăscalescu. Pe Manea Mănescu 1-a pus nu pentru că era de încredere, ci că era slab, nu avea pe nimeni în subordine, pe cînd Dăscălescu avea guvernul. M. Mănescu era vicepreşedinte al Consiliului de Stat, bun de discursuri şi atît.Dl. Nicolaescu: Ştiti de o schimbare de guvern pe care vroia să o facă la începutul lui ‘90 ? Sau în perioada congresului?Dl. Curticeanu: A spus că în timpul Congresului nu face nici o schimbare, dar după aceasta mi-a spus să convoc Com. Pol. Ex., că vrea să discute metodele şi stilul de muncă la membrii Com. Pol. Ex. şi la guvern, că treaba nu merge bine. S-a ţinut şedinta, a vorbit el, ea, şi apoi vreo 2-3, care s-au dezlănţuit cîte 2-3 ore. A spus apoi, văzînd situaţia, ca fiecare să facă angajament scris, care s-a dat la Can celarie. Aşa am bănuit că voia să facă o remaniere, că a fost vorba de o critică generală. Deci, după şedinţa C.P.Ex. a avut loc teleconferinţa, care este şi înregistrată şi este şi stenogramă. S-a spus că şi aceasta a fost stilizată şi modificată, dar nu se putea face aşa ceva, pentru că fusese stenografiată în 40 de judete. În finalul teleconferinţei a spus: Coman, tu eşti reprezentantul meu acolo, îmi raportezi numai mie din 15 în 15 minute. Mai departe nu mai ştiu ce i-a spus lui direct, dacă i-a spus. In procesul nostru am aflat că luni dim., în urma unei comunicări de la Timişoara, au fost chemaţi acasă la el cei trei şi probabil că acea comunicare a fost confirmată şi aşa el a plecat în Iran, şeful de protocol anunţîndu-mă că trebuie să fac eu protocolul de plecare, prezenţa membrilor C. Pol. Ex. La aeroport, după ce Milea i-a prezentat raportul clasic cu privire la starea aeronavei, Ceauşescu i-a spus lui Milea, eu eram în apropiere şi am auzit: în legătură cu distrugenrile de la Timişoara nu reparaţi nimic, filmaţi totul şi cînd mă întorc vom da la televiziune. Acest lucru a fost confirmat şi de cei de la Timişoara, care au spus că au primit ordin să nu repare nimic. Ceauşescu a plecat şi luni şi marţi nu s-a comunicat nimic deosebit. Personal am participat la trei activităţi: una incidental şi două, convocînd două şedinţe. După plecarea lui Bobu mi-a spus că a primit ordin de la tovarăşul pe aeroport să trimită nemembri ai C.Pol. Ex. nominalizaţi în judete; astfel au plecat Olteanu la Iaşi, Miu Dobrescu- la Tg. Mureş, Pană- la Braşov, unde fusese prim-secretar, Constantin Nicolae- la Cluj şi Oradea, iar la Arad- Radu C-tin. Apoi, m-a chemat ea şi mi-a spus să chem la sală, nu la ea în birou, pe Milea, Postelnicu, Vlad, Bobu şi Manea, nu mai ştiu dacă şi Dăscălescu, şi le-a spus că tov. a plecat, dar pînă vine vrea să i se prezinte o situaţie cu cei vino vaţi de cele întîmplate, care să fie puşi în discuţie în colective de oameni ai muncii, aşa cum s-a procedat la Braşov. A doua zi m-a pus din nou să-i chem şi cînd au venit am văzut că era o persoană în plus, Nic. Popovici, fostul procuror general. Eu i-am spus ei de prezenţa procurorului general, altfel nu-1 puteam introduce în şedinţă. Acesta i-a prezentat o listă de 48-50 persoane care, spunea el, sunt cei care

STENOGRAMĂ

135

au participat la spargeri. Ea a fost total nemul ţumită, că situaţia e proastă şi amînă pînă vine tovarăşul. Eu nu reţin nici un nume, nici nu ştiu unde a rămas lista. S-a spus despre aceştia că au fost prinşi spărgînd, distrugînd.Dl. Gabrielescu: Se ştia că s-a tras la Timişoara şi că sunt morţi? Dl. Curticeanu: Da, am ştiut marţi, mi-a spus Bobu că la Timişoara s-a tras şi că sunt morţi şi că o va informa pe tovarăşa. Altceva nu s-a mai discuta t în prezenţa mea despre acest lucru. Miercuri dim. Coman m-a sunat şi m-a întrebat cînd vine Ceauşescu, i-am spus că la ora 14. E1 a vorbit în permanenţă cu Elena direct la telefon, odată ea nu 1-a găsit şi m-a pus pe mine să-1 caut, să-i spun să nu mai plece din sediu. Coman mi-a spus apoi că i-a comunicat E1enei Ceauşescu că la Timişoara nu mai este vorba numai de acte de vandalism, ci că sunt întreprinderi întregi care vor să iasă în piaţă. Apoi Elena Ceauşescu mi-a spus să-i chem pe Dăscălescu, Bobu si pe cei trei. Intr-un moment de pauză i-am spus lui Vlad ce mi-a spus Coman, că la Timişoara este vorba şi de altceva şi că trebuie să-i raporteze E1enei Ceauşescu. La şedinţă ea s-a făcut că nu ştie nimic de la Coman, iar Vlad i-a spus ce ştia de la mine, dar fără să intre în amănunte, a spus că este vorba de mişcare de mase cu revendicări.Dl. Nicolaescu: Avea vreun motiv Vlad să se teamă de ea, sau a prezentat situaţia realist ?Dl. Curticeanu: A prezentat situaţia foarte realist şi categoric, dar nu cum se striga: “jos Ceauşescu, jos tiranul”. Atunci, ea i-a trimis la Timişoara pe Bobu şi Dăscălescu. La ora 14 s-a întors şi el, au un dialog pe aeroport, probabil că s-a informat de situaţie. Ajunşi la birou mi-a spus să pregătesc studioul pentru o transmisie în direct pentru ora 19 . Studioul era aici, pe culoar, unde el făcea înregis trările de Anul Nou, care se dădeau pe post. Acum el voia o transmisie în direct. I-am spus lui Petre, care a zis că va fi greu, că vor trebui cîteva antene, dar a venit cu o echipă cu tot ce trebuia, au fost probleme complicate. Intre timp, probabil că a vorbit cu Bobu sau Dăscălescu, pentru că mi--a spus pe la ora 17, că vrea o teleconferinţă înainte de transmisia directă pentru că vrea să anunţe că va fi transmisia directă şi primii-secretari să ia măsuri pentru ca oamenii să urmărească transmisia. A fost teleconferinţa, este steno grama unde Ştefănescu întreabă la ce oră este transmisia, că el a uitat să anunţe. După teleconferinţă mi-a spus să mai pun nişte scaune, că vrea să mai participe şi alte persoane la transmisia directă la care urma să participe E1ena Ceauşescu, Dincă, G. Rădulescu, din Bir. Permanent şi apoi lon Stoian, ministrul de externe, Milea, ministrul apărării. A venit în studio, a văzut situaţia, şi a dat scaunele afară, stînd în picioare. Ce a spus atunci cunoaşte toată lumea. Aş vrea să vă mai spun că el, totuşi, avea teamă de o divensiune internă în rîndul conducerii. După aceea, cineva de la presă a spus că va trebui să apară o poză a lui în ziar, l-am întrebat dacă vrea şi a spus că da. Dar în faţa

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

136

fotografilor a spus că nu mai face, că Bobu şi Dăscălescu sunt la Timişoara şi să nu se creadă că ... dar nu a apărut poza în ziar. Pe la ora 2l, cînd să plece- era îmbrăcat cu paltonul- mi-a spus că mîine va fi un miting, că a vorbit cu cei de la Capitală: le arătăm noi celor de la Timişoara, şi că eu nu am nimic de făcut, dar să ştiu. Organizarea acelui miting a fost o inconştienţă din partea lui. Dvs. ştiti că cultul personalităţii a fost creat de el şi de mijloacele de propagandă, întrecerea laudativă, numai că la un mo ment dat el a crezut în tot ce spunea şi la un moment dat el avea nevoie de mulţime, de stadioane, de sala congreselor ca să vorbească, nu de sala plenarelor. După ce vorbea şi auzea aceea baie de aplauze era liniştit, era altul, era reconfortant pentru el, crezînd că este iubit de popor, astfel că a convocat mitingul pentru a doua zi. Dar a fost vorba şi de inconştienţa lui Barbu Petrescu care, prim-secre tar fiind, putea să-i spună că nu e cazul să se organizeze acel miting .A creat chiar o revoltă generală în ce priveşte organizarea acestui miting. În ce-1 priveşte pe Barbu Petrescu, eu cred că nu este un om normal. După plecarea lui Totu, el a fost numit consilierul lui Ceauşescu pe probleme economice şi dir. Instit. Ec. Apoi, cînd să-l facă prim-ministru m-a întrebat ce părere am, si i-am spus că, după dezordinea din gîndire, mi se pare că nu este întreg la minte. L-a făcut, totuşi, viceprim-ministru dar s-a convins că nu e capabil. L-a chemat pe Bobu să stea de vorbă cu Barbu Petrescu ca să fie secretar cu probleme economice la Capitală, dar el i-a spus lui Bobu că nu vrea decît prim-secretar. Şi 1-a făcut prim-secretar la Capitală. Din zvonuri, ştiu că era copil din afara căsătoriei, al lui Petrescu, era fratele Elenei. E1 nu a avut nici un merit în organizarea mitingului, iar neparticiparea lui la şedinţa Com. Pol. Ex. a pus-o pe seama, că mi-a spus mie că are treabă şi eu 1-am învoit, ceea ce era impo sibil, nu învoia decît Ceauşescu. În seara de 20 dec, pe la ora 22, m-a sunat B. Petrescu şi mi-a spus că vrea să instaleze în piaţă mi crofoane şi i-am spus că o poate face numai dacă are aprobare de la tovarăşul. I-am spus să-i dea telefon lui Ceauşescu, dar probabil că nu a avut curajul. Microfoanele au fost instalate dimineaţa de tehni cieni de la televiziune. În dimineaţa de 21 dec. m-a chemat Ceauşescu şi mi-a spus să-i convoc pe Totu, Berghianu şi Păţan. Au intrat în şe dinţă, el a stabilit cu cît se majorează retribuţia, pensia, iar ei urmau să facă numai un calcul ce înseamnă majorarea în macroeconomie. După ce a primit calculul mi-a spus să convoc Com.Pol.Ex., veniseră Dăscălescu şi Bobu, şi nu se mai vorbea de Timişoara. A fost mitingu1, a vorbit B.Petrescu şi alţii, eu am fost la mine în birou, nu am văzut cum s-a întîmplat busculada cu petarda şi apoi întreruperea mitingului. După ce s-a terminat mitingul, în antecamera lui Ceauşescu erau toţi care au fost pe balcon, şi 1-am auzit pe Ceauşescu spunîndu-i lui Poste lnicu să verifice ce s-a întîmplat, ce s-a întîmplat cu panica ce s-a provocat. Am plecat la mine în birou, iar mai tîrziu, coborînd, am auzit că a fost cu Bobu în oraş. A venit înapoi la sediu. A venit la mine Milea şi mi-a spus că Ceauşescu a zis să nu mai părăsească sediul, deci era o neîncredere şi vroia ca cei trei care aveau forţa militară în mînă să nu plece de sub supravegherea lui. După scurt timp m-a chemat şi mi-a spus să le dau un birou şi să nu

STENOGRAMĂ

137

plece. Milea n-a vrut biroul pe care i 1-am dat la et. 1, că nu are telefon, şi aşa era; i-am oferit biroul meu, dar nu a vrut şi s-a dus la Gărzile Patriotice. Vlad a stat la Neagoe în birou, iar Bobu şi Postelnicu circulau. Am vrut să le dau biroul tovarăşei, dar între timp a venit ea şi a spus că nu e de acord şi să nu instalez la ea telefoane. Pe la ora 18 mi-a spus să convoc o altă teleconferinţă.Dl. Nicolaescu: În acea seară aţi mai convocat pe cineva să vină la CC ?Dl. Curticeanu: Nu , nici nu ştiu de altă convocare. In noaptea de 21 dec., sea ra tîrziu, am convocat biroul UTC. M-a întrebat dacă le-am dat birouri şi i-am spus că nu am avut discuţii cu tovarăşa. S-a supărat că nu sunt în stare. Apoi a avut loc teleconferinţa, stenograma în care se spune pentru prima dată să nu se folosească arme de foc.Dl Nicolaescu: Dvs. ca jurist cum vă explicaţi că, pe de o parte le făcea observaţie şi îi ameninţa pe cei doi miniştri, iar pe de altă parte face public acest lucru, să nu se fo losească arme de foc? Deci nu este un joc al lui Ceauşescu?Dl. Curticeanu: El voia o demonstraţie de forţă şi supărarea lui a pornit şi de la o naivitate a lui Milea. El, la Timişoara a vrut o demons traţie de forţă, de aceea şi securitatea apare mai puţin. Lui îi era frică şi de exterior, a vrut demonstraţie de forţă, ceea ce Milea nu a înţeles şi a făcut invers, a făcut o defilare cu fanfară. La fanfară se adună copiii.., nu imprimă fermitate sau spaimă. Ceauşescu urmărea un lucru şi Milea făcea altceva. Dl.Vîlcu: Aţi spus că Milea era aşa cum era. Cum era?Dl. Curticeanu: Milea era un om extrem de cinstit, 1-am cunoscut foarte bine, relaţii de strînsă prietenie, sunt naşul uneia din fetele lui. În materie de diplomaţie şi aplicare nuanţată şi diferenţiată a ceea ce îi spunea Ceauşescu, nu făcea faţă. Era un mare naiv, un ostaş.Dl. Săndulescu: Ceauşescu v-a spus să convocaţi miniştrii apărării, de in terne? El cu adjuncţii nu discuta? Dl. Curticeanu: În aceste domenii nu vorbea decît cu miniştrii plini. Numai dacă era o problemă de care răspundea un adjunct îl chema, de ex. cînd au trecut grănicerii de la armată la interne l-a chemat şi pe adjunct- Guşă, şeful Statului Major, Stănculescu, iar de la interne Postelnicu, Vlad şi Nuţă. În această perioadă nu a chemat nici un adjunct. Dl. Nicolaescu: Cine 1-a chemat pe dl. Verdeţ în 21 dec. seara ?Dl. Curticeanu: Eu nu 1-am chemat şi ştiu că atunci seara a fost numai şedinta Biroului UTC, care era destul de mare, dar nu am găsit decît patru oameni, două fete şi doi băieţi.

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

138

Toma, în orice caz, nu a fost, era la Tiimişoara. Ceauşescu le-a făcut morală că nu se ocupă de educaţia tineretului. Seara, mai tîrziu, m-a chemat şi mi-a spus că nu se duce acasă.Dl. Săndulescu: Dar cu gen. Macri nu a discutat, era adjunctul lui Vlad ?Dl. Curticeanu: În această perioadă nu a discutat cu altcineva, poate la telefon. În orice caz, ştiu că seara de 21 dec. i-a spus lui Milea ca în dim. de 22 să fie Stănculescu prezent. Nu am înţeles de ce 1-a chemat pe Stănculescu şi nu pe Guşă. Mie Milea mi-a spus că se duce să-1 cheme pe Stănculescu, că i-a spus tovarăşul, probabil că nu mai are încredere în mine. Începuseră împuşcăturile, s-au auzit întîi mai devreme, pe la ora 17, iar apoi au plecat în piaţă, trimişi de Ceauşescu - Milea, Postelnicu, Vlad şi Dincă şi Bărbulescu, cumnatul lui Ceauşescu.Dl. Vîlcu: În 21 dec. seara ce sentimente aveaţi dvs. după cele aflate şi, făcînd legătura cu conjunctura europeană, intuiaţi prăbuşirea regimului?Dl. Răboacă : Dacă se percepuse la vîrf, la Ceauşescu, că evenimente s imilare celor din ţările vecine se vor petrece şi la noi ? Dl. Curticeanu: Sigur că sentimentul că se întîmplă ceva îl avea fiecare, dar problema este dacă te puteai elibera cu acest sentiment? Ce se putea face ? Să fugi? Să-mi pun piciorul în gips? La mine nu ţinea, n-aş fi făcut-o. Era şi sentimentul că totul este provocat din afară, încă de la Congres erau semne. El a fost de o mare naivitate. Nicio dată la un congres nu au fost atîţia ziarişti. Un ex. că era naiv este şi faptul că a vrut să facă o vizită la 23 August cu ziariştii străini, ca aceştia să vadă ce este acolo. De altfel, toată lumea a sperat să se întîmple ceva la congres, şi din faptul că ziariştii au rămas după congres ca să-1 vadă pe el cum se întîlneşte cu clasa muncitoare.Dl. Gabrielescu: Care erau relaţiile dintre Ceauşescu şi Stănculescu ? Dl. Curticeanu: În orice caz, erau bune. Era adjunct de ministru şi avea în subordine “Romtehnica” şi nu este secret pentru nimeni că aceasta făcea ceea ce făcea: export de arme pe care le dădeam şi la Iran şi la Irak. Deci, înseamnă că Ceauşescu avea încredere în el. În ce priveşte dim. de 22 decembrie, despre aceasta în rapor tul dlui Nicolaescu se dă crezare multor declaraţii care... În dim. de 22 dec. au avut loc fapte la care eu nu am participat. Ceauşescu îl cheamă pe Radu Ion şi îl trimite în oraş să vadă care este situaţia. Tot atunci, îl cheamă şi pe Milea şi pe alţii şi discută cu ei nu ştiu ce. Pe la 8,30-9, mergînd la el să văd ce se mai întîmplă, de acolo ieşea col. Pîrcălăbescu, şeful gărzilor patriotice, care era de

STENOGRAMĂ

139

un zel nemaivăzut. M-a văzut Ceauşescu, mi-a făcut semn să intru şi mi se adresează: de ce nu m-ai informat că Milea s-a sinucis? I-am spus că nu ştiu nimic şi am rămas înmărmurit de acest lucru, şi am mai spus că poate nu e adevărat. Ceauşescu a zis că aşa spune Pîrcălăbescu, care nu spusese la nimeni, s-a dus direct la el. Culoarul de la etajul 6, de obicei era foarte populat, foarte multă lume, şi am intrat în camera în care era Milea. Era în camaşă, culcat, avea o pată de sînge, părea mort. Eu am plecat de jos cu ideea că este mort, cu toate că Pîrcălăbescu îl informase pe Ceauşescu că Milea s-a sinu cis, nu că s-a rănit. Acolo erau două femei, care nu ştiu de ce fac declaraţii care nu sunt reale, era asistenta şi o doctoriţă. Deci, trecuse un timp pînă cînd Pîrcălăbescu a venit să-1 informeze pe Ceauşescu de moartea lui Milea, pentru că a fost timp să cheme doctoriţa şi sora, care veneau din altă clădire, în circa 20 minute. Cele două femei fac o declaraţie neadevărată, în sensul că eu am interzis ca Milea să fie dus la spital, dar cînd eu am intrat acolo am spus doar să fie lăsat acolo.Dl. Nicolaescu: S-a arătat că dvs. aţi spus să fie dus la Elias. Este aşa ?Dl. Curticeanu : Nu, pentru că nu eu am chemat salvarea, eram în faţa unui fapt împlinit. Cele două mi-au spus că Milea trăieşte şi am spus să fie dus la spital. Ele mi-au spus că au chernat salvarea. Am stat pînă a venit cu targa, cu un soldat, 1-am acoperit cu mantaua şi le-am spus să aibă grijă de el că mi-a fost cel mai bun prieten. E o declaraţie a unui soldat. Tot cele două au declarat că au pornit să-l ducă la spital, după ce eu am spus să fie dus la spital, dar nu mai ştiu dacă am spus să fie dus la Elias sau nu. Reacţia mea era umană. Cînd am coborît, Ceauşescu mi-a spus că trebuie chemat Mitea ca să dea un comunicat că Milea s-a sinucis. Apoi i-am spus lui Pîrcălăbescu că de ce i-a spus lui Ceauşescu că a murit, pentru că trăieşte. Şi a fost o reacţie normală cînd le-am spus să-l ducă la spital, pentru că mi se spusese că trăieşte. Mi-a spus Ceauşescu, cînd am coborît, să convoc şedinţa C. Pol. Ex. din 22 dec. şi care a avut loc sus. Mi-a spus şi ordinea de zi, anume ca să anunţe sinuciderea lui Milea şi faptul că a trădat şi să decretăm stare de necesitate pentru toată ţara, pentru că se decretase numai pentru Timişoara. Şedinţa a început cu o informare a lui Radu pe care îl trimisese să vadă ce se întîmplă în oraş. E1 a spus că sunt muncitori care vin spre centru din mai multe puncte. Apoi Ceaşescu a spus: v-am convocat pentru două lucruri: Milea s-a sinucis, s-a dovedit că este trădător, şi continuînd cu etichetarea spune : mai sunt trădători printre voi, cine este trădător, să spună aici? Evident că nu a putut spune nimeni aşa ceva, nici eu că trădare înseamnă să vinzi străinătăţii, şi cine era, nu putea spune că este trădător. Apoi, toţi au spus că nu sunt trădători şi tot la întrebarea lui, dacă luptăm pentru socialism, s-a răspuns luptăm pentru socialism. De asemenea, a informat Comit. Pol. Executiv, fiind de competenţa lui. În acest moment şedinţa se termină, dar

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

140

încep nişte discuţii din ini ţiativa altor persoane, a lui Radu care continuă să spună că vin muncitorii. Apoi Gere spune că, dacă vin muncitorii, să ia măsuri Ceauşescu să nu se tragă în muncitori. El spune că noi suntem partidul clasei muncitoare, că ăia sunt lichele. Intervine şi Postelnicu, care spune că a primit ordin de ieri să nu tragă în muncitori. Apoi, intervine altcineva, nu mai ştiu cine, şi spune că armata este dezarmată, şi se mai spune că armata nu se lasă dezarmată şi că trebuie spus armatei (Dăscălescu) să nu folosească armele decît dacă este atacată cu arme de foc. Şedinţa se ridică. Această şedinţă nu a fost comunicată nimănui, ca şi cea din 17 dec. Coman, Bălan, în procesul nostru, şi toţi prim-secretarii, au spus că nu au ştiut că în 17 dec. a fost şedinţă de Com. Pol. Ex. Credeţi că Ceauşescu întîmplător nu a spus ? Nu a spus pentru că nu vroia să angajeze o hotârîre calectivă într-o problemă care era de competenţa sa. După aceea, Dăscălescu şi Bobu sunt trimişi să stea de vorbă cu oamenii. Au încercat, dar au venit înapoi, că au fost huiduiţi şi loviţi cu pietre. S-a trecut pe lîngă cordonul militar şi nu a tras nimeni nici un glonţ. Ceauşescu se enervează cînd aude că Dăscălescu şi Bobu nu au făcut nimic, ia un microfon şi iese în balcon. Cred că a fost cel mai dramatic moment al vieţii lui, s-a aruncat cu pietre, cu lemne, şi 1-am văzut cu o figură chircită, întorcîndu-se şi mergînd 1a el în birou. A venit acolo şi Stănculescu şi au ieşit spre lift. Stănculescu i-a deschis uşa spre lift, sigur a trecut un timp, probabil pînă au chemat elicopterul. În antecameră cineva i-a ţinut paltonul, nu ştiu cine era, apoi a trecut pe culoar pe lîngă mine şi nu a zis nimic. Acesta era un gest de laşitate faţă de noi, i-a luat pe Bobu şi Manea Mănescu şi au plecat, iar noi puteam fi linşaţi. În continuare ştiţi episodul cu elicopterul, ştiţi că a devenit un dictator autostopist. După plecarea lui a fost o intrare violentă, s-au spart uşile, eu personal cu altcineva urcam scările. La un moment dat au apărut nişte uslaşi îmbrăcaţi în nişte costume, iar din altă parte nişte tineri, care s-au oprit speriaţi. Eu eram între ei, le-am spus să stea liniştiţi. Celor cu arme le-am spus să lase armele şi să plece, şi aşa au făcut. Unul dintre copii, care a dat şi declaraţie, mi-a spus că mă vede om de treabă şi că mă va lua de braţ, el şi soţia lui şi vom coborî. Cînd coboram, chelnerul lui Ceauşescu erau bătut, Melinte, era cu cravată, şi strigă: tov. secretar, salvaţi-mă! Ca şi cum asta îmi trebuia mie. Le-am spus să-1 lase în pace că este chelner, 1-am luat de mînă şi am plecat. Ne-a dus în str. Titulescu, unde era familia mea. Acolo a vrut să ştie cine sunt şi ce funcţie aveam. I-am spus, e1 a dat apoi nişte declaraţii, dar nu chiar cum s-a întîmplat situaţia, ci a vrut ceva senzaţional. L-am anunţat pe Totu, miniştrii rămăseseră în funcţie, el era preşedinte CSP. În data de 26 dec., în condiţii ieşite din comun, am fost arestat. Venisem la mine acasă pe str (...) cu soţia şi unul dintre gineri, şi la scurt timp a început să se tragă. Am ieşit în stradă şi am văzut un subofiter de aviaţie că trăgea, am stat de vorbă cu el şi a înlemnit pentru că era să mă împuşte, mă cunoştea. Mi-a spus că i se spusese că acolo e “ceva” şi, cînd apare obiectul, el treb uie să tragă, Acest subofiţer nu are nici o vină, apoi a venit un TAB în care m-am urcat şi subofiţerul acela a stat cu mine, nu a vrut să plece, spunînd că era gata să mă omoare. Apoi a urmat arestarea şi ancheta.

STENOGRAMĂ

141

Dl. Răboacă: Avînd în vedere că după 22 dec. nu mai era aici ordinea care fusese şi dvs. ca un observator fin, ne puteti spune cine au fost teroriştii? Aţi întîlnit unul care trăgea nebuneşte ?Dl. Curticeanu: Am fost arestat şi sigur că nu mai aveam cum să aflu sau să ştiu asta. Dar în timpul anchetei era o atmosferă care şoca, că sunt 60.000 morţi, că s-a dat comunicat. Ne-au arătat nişte poze cu terorişti, cimitirul din Timişoara, despre care francezii au spus că e vechiul cimitir al oraşului şi mie mi-au dat pozele lui Trosca, care era de la USLA. Atunci, deci, se ştia cine sunt. Eu de unde să ştiu? În orice caz, au fost nişte imbecili; un terorist care urmăreşte un anume scop rezolvă cu o rafală, aşa cum se putea opri televiziunea cu o rafală de mitralieră.Dl. Vîlcu: Aş vrea să-l întreb pe dl. Curticeanu ceva, şi anume că şi din audierile anterioare am rămas cu o nedumerire, şi anume: Constantin Dăscălescu. Ce ne poate spune, care a fost activitatea, atitudinea lui în legătură cu cele petrecute, şi la Moscova cînd a fost îmbrăţişat de Gorbaciov, cînd lui Ceauşescu i s-a întins numai mîna. De asemenea, este greu de înţeles cum de primul ministru al regimului trecut stă acasă? Parcă se evită a se spune despre el.Dl. Curticeanu: Este curios, pentru că Ceauşescu avea faţă de el atitudinea pe care o avea, ce v-am spus a fost o supoziţie, dar de ce cînd a plecat i-a luat pe Bobu şi Manea, cînd între cei care mergeau acasă era şi Dăscălescu? În mod normal, primul ministru trebuia să meargă cu el. Eu cred că Ceauşescu l-a numit prim-ministru pentru că era un tip foarte dur, şi îi convenea lui Ceauşescu duritatea lui Dăscălescu, îi trebuia un cap de berbec ca al lui, el era cam cum era Ceauşescu pe vremea lui Ghorghiu-Dej ,pentru că şi Ceauşescu a fost folosit tot cam pe acelaşi post. Ceauşescu nu a iubit pe nimeni, nu a fost iubit, era o desconsiderare totală, spunea uneori că Dăscălescu ăsta... dar ceva este greu de spus ce era.Dl. Vîlcu: Nu v-aţi întrebat de ce Dăscălescu nu a fost implicat în procesul C.P.Ex.? De ce Curticeanu şi alţii au fost arestaţi şi el nu ? Să înţeleg că vă este frică să spuneţi?Dl. Curticeanu: Dacă aş fi procuror, poate v-aş spune, nu mi-e frică, dar cînd starea sănătăţii devine precară, devii cu înţelepciune mai mare despre viaţă. Pe Dăscălescu nu l-am stimat niciodată.Dl. Ivan: Am ascultat cu mare atenţie ce ne-aţi spus dvs. şi aş vrea să vă întreb dacă cele arătate aici le-aţi declarat şi la procuratură, sau dacă ne-aţi spus ceva în plus? Dacă ne-aţi spus tot?

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

142

Dl. Curticeanu: Sigur că mare parte din lucruri le-am spus la instanţă, dar poate că mai sunt unele lucruri spuse aici sau acolo, nişte nuanţe. Dacă eram incorect, luam cu mine declaraţiile date şi vă citeam ce v-am spus. Dar nu a fost nimic deosebit, poate unele aprecieri, şi nici nu am nici un secret pe care să-l menţin.Dl. Răboacă: Din cîte cunoaşteti dvs. şi din datele pe care le aveţi, cum explicaţi că Em. Dobrescu, un mare economist, cred că cel mai mare din partea aceasta a Europei a ajuns aşa pe un plan secundar la CN ST ?Dl. Curticeanu: Este un om de valoare, cît a fost la CSP a avut cîteva probleme macrosociale în care a luat poziţie, a avut o atitunde corectă şi cinstită. La mine în fişet se afla o scrisoare a lui Dobrescu, cînd era la CSP, lăsată mie de Bîrlea şi în care, pe un ton revenenţios, îi spunea lui Ceauşescu cîteva lucruri, care de fapt erau cîteva critici cu privire la planul economico-social. Era un om deştept şi serios. S-a îmbolnăvit, a stat în spital cu dureri de cap mari, Ceauşescu ţinea, totuşi, la el; de la CSP a fost la CNST şi se ocupa de partea economică. După plecarea lui B. Petrescu, Ceauşescu a spus că are nevoie de consilier economic şi 1-a adus pe Em. Dobrescu, care mai fusese consilier, dar era bolnav şi uzat şi ceea ce făcea el erau nişte note la materiale venite de la guvern.Dl. Răboacă: De asemenea, poate ne puteţi spune cum s-a putut ca la Instit. Naţ. de Economie în locul lui Totu şi fie pus B. Petrescu pe care dvs. l-aţi caracterizat bine şi care era un om bolnav, adică el era acolo peste nişte oameni cu o calificare superioară?Dl. Curticeanu: Acest om, aşa cum am spus şi atunci, spun şi acum, că nu este un om normal, şi l-a pus acolo aşa cum au fost puşi mulţi.Dl. Hossu: Dacă au fost discuţii despre vreo dizidenţă internă, Ceauşescu avea impresia a vreunui rival ?Dl. Curticeanu: Principiul pe care îl avea el era o invenţie diabolică, o instabilitate permanentă, care îl face pe om să stea tot timpul într-o situaţie de dezechilibru. Referitor la acestă dizidenţă, poate în memoriile mele . . . eu am văzut la uşa lui Ceauşescu multă lume şi am văzut cum se comporta cu el şi cum se comportă şi azi. Din acest punct de vedere una era să-i spui lui Ceauşescu într-o şe dinţă să facem aşa sau aşa, şi alta să spun “nu este bine aşa”! Au fost situaţii din acestea, de ex. se vorbea mult de aşa zisa criză economică, prin anii ‘80, şi aceasta din cauza unor prostii făcute prin `70. Dacă se lua teoretic, noi aveam asigurată energia electrică, erau Rovinari şi Turceni, care ar fi trebuit să meargă. Dar a făcut greşeala şi a importat din RFG nişte cazane enorme, cît Intercontinental-ul, şi ele trebuiau să meargă cu cărbune prost. Au fost pornite şi 7-8 buc., astfel că în 1985 se produce criza energetică.. Atunci s-a trecut la acea austeritate,

STENOGRAMĂ

143

dar el nu a vrut să înţeleagă că este o limită. Nu a vrut să înţeleagă să reducă în industrie, pentru o perioadă, marii consumatori de energie. A spus că cine mai pronunţă cuvîntul reducerea producţiei este trădător şi va fi dat în judecată. Spunea că noi vrem să creem şomaj în România şi ne putem pune încă o haină. Faţă de această intervenţie dură ce se mai putea spune ? În ce priveşte plata datoriei, eu trebuia să-i prezint în fiecare zi situaţia: cît se plăteşte, producţia pe categorii, energia de toate tipurile, valută şi altele. Noi încasam 48 milioane de lei din export pe zi, importul era redus. Să ştiti că adevăraţii oameni pe care eu i-am cunoscut nu sunt cei care acum se bat cu pumnul în piept. De ex, Dincă îşi asuma nişte răspunderi în postu rile în care a fost.Dl. Hossu: Cunoşteaţi că cifrele, mai ales în agricultură, erau umflate?Dl. Curticeanu: Sigur, nebunia a început, însă, mai moderat, în limite normale dacă producţia era 5000, el spunea 6000. A fost odată, aci, Tratatul de la Varşovia şi, în disputa lui cu Gorbaciov, s-a apucat şi a spus că a realizat 60 mii tone, iar Gorbaciov a rîs. Apoi a început să se ocupe personal de acest lucru, raportîndu-i M. Mănescu. Eu i-am spus că e necesar să semneze primii secretari toate aceste comunicări, pînă şi Nicu a dat pînă la urmă. Nu se putea accepta că Bistriţa-Năsăud are aceeaşi producţie cu Călăraşi. Dl. Ivan: Dacă toate stenogramele, cît timp aţi mai fost aici, erau la dvs. în fişet ? Unde se păstrau ?Dl. Curticeanu: ‘ Nu, numai cea din 17 dec., celelalte - teleconferinţa era la cab. 1, cea din 22 nu a fost bătută la maşină, era la stenodactilogr. care a făcut-o apoi. Există pentru fiecare stenogramă cu protocolul un dosar şi se păstra la arhivă. Arhiva curentă unde se păstrau acestea, exista o evidenţă.Dl. Ivan: Dacă activiştii de partid primiseră arme pentru apărare ? Dl. Răboacă: Unii activişti de partid aveau arme. Există ipoteza teroriştilor, că au fost şi activişti de partid. Dvs. poate ştiţi dacă activiştii de partid în 22 dec. aveau arme ?Dl. Curticeanu: Vă rog să-i întrebaţi pe cei mai vechi în ce condiţii s-au dat arme activiştilor. De cînd am fost eu în CC nu ni s-a dat pistol, sau altceva. Nu ştiu despre aşa ceva.Dl. Nicolaescu: Dacă ştiţi ceva despre fondurile speciale ale securităţii ?Dl. Curticeanu: Pentru securitate era un buget normal care venea la aprobare. Cel special venea într-un plic special pe care îl aproba el. Nu mai ştiu dacă se dădea decret. Se ocupa

direct el, de aşa ceva,era foarte scrupulos din acest punct de vedere.

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

144

Dl. Nicolaescu: Care era poziţia lui Ceauşescu faţă de Postelnicu şi Vlad ?Dl. Curticeanu: Este o părere subiectivă şi să o luati aşa cum este.Dintr-un punct de vedere, cred că avea aceeaşi încredere în amîndoi. În Postelnicu avea încredere că el nu făcea decît să execute ce i spune, iar în Vlad avea încredere pentru că îl considera un specia-list. Nu cred că poate fi vorba de neîncredere în vreunul, din moment ce i-a menţinut în posturi. Nu am nici un element din care să rezulte că nu avea încredere în Vlad. Ar fi singurul caz în lume.Dl. Nicolaescu: Credeţi că armata sau securitatea l-ar fi trădat pe Ceauşescu şi în ce moment se putea întîmpla asta? După părerea dvs.Dl. Curticeanu: Este foarte greu de spus că ar fi putut fi vorba de tră dare în conjunctura de atunci. Din partea ministerului apărării, de ex., ce însemna să nu execute ceea ce trebuia să execute, dacă trebuie să fac eu, este altceva. Eu cred că trădarea, dacă a existat, nu a început în 22 dec. ci ea a constat în informarea proastă sau neinformare, şi aceasta nu numai din partea organelor de miliţie şi securitate, ci şi a organelor de partid, dar cine avea curajul să-i spună lui ceva. La un moment dat a spus: Bobule, ai omorît informarea de partid, cînd eu eram secretar cu probleme organizatorice, informam mereu des pre starea de spirit a populaţiei. Bobu nu a făcut aşa ceva. Despre trădare este foarte greu de spus, şi dacă este aşa, în forme diferite toţi am trădat, toţi se gîndeau la schimbarea lui şi vedeau o eliberare, nu i-am dorit moartea. În intregul aparat de partid domnea o atmosferă nemulţumitoare. Era un regim totalitar de aproape 50 de ani şi s-a dărîmat ca un castel, nimeni nu a încercat să ia o initiaţivă, să facă ceva. Lucruri mari au fost la Timişoara şi în Bucureşti, dar în alte localităţi? Nimeni nu a încercat nimic, poate că, totuşi, cădea regimul, dar nu aşa repede.Dl. Pop: Aţi fost un apropiat al gen. Milea, ce credeţi: s-a sinucis sau a fost ajutat în sensul acesta ? Dacă s-a sinucis, care credeţi că era mobilul ?Dl. Curticeanu: Eu am mai spus, şi spun şi acum, că nu am nici un element care să ducă la concluzia că nu era vorba de sinucidere. În ce-l priveşte, Ceauşescu juca el teatru, dar atunci 1-a surprins şi pe el moartea lui Milea. Mi se pare puţină fantezie în ideea aceasta că ar fi fost omorît. De ce s-a sinucis, este foarte greu să-mi dau seama. Sunt două ipoteze: ori că s-a speriat de faptul că Ceauşescu 1-a ameninţat că îl pune în faţa plutonului de execuţie, ori a văzut că armata nu-i mai răspunde şi nu mai poate face nimic; aducerea lui Stănculescu, a simţit el ceva, sau pentru că ştia că şi armata poartă o vină în legătură cu cele întîmplate. In orice caz, gestul a fost nefiresc. Nu a discutat cu nimeni în noaptea aceea, deşi era interdicţie de a pleca, el a plecat în aceea noapte acasă, eu am auzit sau de la unul ca Bobu, Postelnicu, sau de la Ceauşescu. Acest lucru 1-am auzit după sinuciderea lui. Era vorba de noaptea de 21/22 dec.

STENOGRAMĂ

145

Dl. Nicolaescu: Este important acest lucru, care îl aud pentru prima dată. Dl. Ivan: Noi audiem aici un martor şi vă rugăm să-1 lăsaţi să spună ce ştie şi concluzia o tragem noi, nu trebuie influenţaţi martorii. Dl. Curticeanu: Totuşi, Postelnicu mi-a spus, se pare, dar să o luaţi sub beneficiu de inventar, mi-a rămas pe retină că în noaptea aceea a plecat.Dl. Nicolaescu: În 3 ani sunteţi primul care spuneţi acert lucru. Dl. Ivan: De aceea facem aceste audieri, să aflăm adevărul, nu ce ştiţi dvs. dle Nicolaescu este adevărat. Trebuie să aflăm adevărul.Dl. Curticeanu: În orice caz ori Postelnicu, ori Ceauşescu au spus că el a plecat acasă. Mai degrabă Postelnicu. Poate confirma şi familia că fost, că nu a lăsat nici un bilet, şi că a luat ceva de acasă. În orice caz m-aţi pus în derută, dar puteţi verifica.Dl. Gabrielescu: Cînd 1-aţi văzut ultima oară pe gen. Milea înainte de moarte?Dl. Curticeanu: În 21 dec. seara, pe coridorul de la et. 1, venea de la Ceauşescu şi mi-a spus : mă duc să-l chem pe Stănculescu, dar nu ştiu de ce era îmbrăcat militar, cu cizme. Avea diagonala, dar nu ştiu dacă avea pistol la centură. Deci, era în ţinută de campanie, dar nu ştiu dacă avea şi pistol.Dl. Gabrielescu: Aţi spus că aveaţi relaţii de familie, ştiţi că dna Milea i-a dat telefon şi a vorbit cu el aici?Dl. Curticeanu: Nu ştiu, n-am mai vorbit cu familia, că eu am fost arestat. Dl. Gabrielescu: Dvs. aţi avut relaţii îndelungate cu Ceauşescu. L-aţi auzit vreodată vorbind de persoana dlui Iliescu ?Dl. Curticeanu: O singură dată, într-o împrejurare anumită. Era părerea lui personală, dl. Iliescu era la ape. Cu dl. Iliescu nu am avut con tingenţă prea mult pentru că am lucrat în perioade diferite în apa ratul de partid. Cînd dl. Iliescu era la ape, Ceauşescu începea lu-crările la Dîmboviţa şi la canalele Bucureşti ş.a. Ceauşescu era supărat pe Iliescu pentru că spunea că „vorbeşte mult şi face puţin“. Aşa mi-a spus mie după o vizionare. A fost singura apreciere a lui Ceauşescu despre Iliescu, dar este reală. Dl. Gabrielescu: Care este părerea dvs, care aţi avut relaţii strînse cu Ceauşescu, în legătură cu executarea lui?

OPINII, MEMORII, EVOCĂRI

146

Dl. Curticeanu: Mă întrebaţi ca jurist şi eu spun că e păcat că pe drumul acesta nou pe care am plecat s-a început cu un proces care oricînd în timp, în istorie, rămîne o parodie. Nu se poate, eu am fost magistrat şi nu mi-a cerut nimeni niciodată, într-un regim dictatorial, să împuşti pe cineva fără o probă la dosar, fără să se ridice o excepţie, fără să fie definitivă hotărîrea. Există nişte reguli în toată lumea, chiar dacă el nu recunoaşte, nu vrea să se apere, tu trebuie să administrezi nişte probe. De altfel, toată lumea spune că nu a fost lucru bun şi că el ar fi putut fi condamnat la orice, dar să spui că are bani în străinătate, că au fost 60.000 morţi, fără nici o probă... Poate acest proces vă mai convinge de un lucru: anume că el nu a vrut să demisioneze niciodată, nici în faţa morţii. El nu ar fi trăit nici o zi fără să fie preşedinte, era prea îndobitocit în credinţa că i se cuvine acestă funcţie. Ceauşescu era un fanatic, cu toată incultura, cu bune,rele, dar nu se poate spune că nu a avut un crez, a avut. În momentul cînd s-a dat aspectul de proces, acesta rămîne proces, numai că este legal sau ilegal, cu respectarea dispoziţiilor legale. De altfel s-a pronuntat şi o sentinţă.Dl. Gabrielescu: Aceste evenimente în totalitatea lor, a fost o revoluţie sau ce a fost? Dl. Curticeanu: Părerea mea este că a fost o revoltă populară cauzată de nişte nemulţumiri care au ajuns la limită. Că s-au desfâşurat altfel decît la alţii, asta mă duce la convingerea că a fost influenţă şi din est şi din vest şi că Malta îşi are rolul ei. Îmi adunc aminte de o stenogramă pe care am citit-o, cu privire la evenimentele din Cehoslovacia din 1968, cînd Ceauşescu a avut poziţia pe care a avut-o, s-a discutat în Bir. Pol. al U.S. ca măcar dacă ne facem de rîs să terminăm şi cu Ceauşescu. .. Dar, Brejnev a spus: nu, nu e aceeaşi situaţie, dacă în Cehoslovacia am intrat fără să tragem nici un glonţ, în România Ceauşescu se apără pînă moare. Probabil că de la început s-a spus că trebuie ceva violent, pentru că Ceauşescu nu renunţă de bunăvoie la putere, trebuia făcut ceva exagerat. Aceasta este părerea mea.Dl. Gabrielescu: Cum credeţi că au procedt agenturile acestea? Dl. Curticeanu: Este uşor de provocat, se spun acum multe, dar nu se poate spune că la început, cînd s-au spart magazine la Timişoara, au fost revoluţionari, că ei nu sparg magazine. După aceea, cînd au fost revoluţionarii, aţi văzut ce s-a întîmplat la Timişoara: acţiuni de masă, discuţii cu Dăscălescu şi Bobu pe platoformă politică. Apoi, de ce a început cu Laszlo Tökes? Nu se ştia de executarea hotărîrii de evacuare?Dl. Gabrielescu: Calvarul cel mic al dvs. dle Curticeanu s-a terminat. Vă mulţumim.

STENOGRAMĂ

147

TELEVIZIUNEA,UNULDINBASTIOANELEREVOLUŢIEIROMÂNE

Carmen RĂDULESCU

Mă număr printre cei puţini care au avut şansa ca şi înainte de Revoluţie să aibă acees la informaţie. Ştiam cum a căzut Zidul Berlinului, cum peste întreaga zonă de influenţă a fostei URSS bătea vântul schimbării, cum în toate ţările vecine se prăbuşea câte un fost regim comunist la cea mai mică ...adiere. În noiembrie 1989, România părea a fi încremenit într-un „ochi al ciclonului”, unde nimic nu mişca, chiar dacă aşteptam, speram, să se schimbe totul. S-a întâmplat după ridicarea Timişoarei, s-a întâmplat prin voinţa poporului, sătul de Ceauşescu şi ai lui, dar şi datorită faptului – cred eu - că Mihail Gorbaciov a respins aplicarea teoriei suveranităţii limitate. A fost o adevărată descătuşare, o rupere a gratiilor cuştii în care trăiam, rupţi de democraţiile consolidate. Revoluţia de la Bucureşti, a fost transmisă în direct de posturile naţionale de radio şi televiziune, precum şi de AGERPRES, devenit în democraţie ROMPRES. În afara faptului că lucram la agenţia naţională de presă, am trăit zilele Revoluţiei între Televiziune şi Casa Scânteii, devenită Casa Presei Libere. Noi, cei din AGERPRES, aveam chiar o parolă, pentru cazul în care regimul va cădea. Ne-am fi sunat de la lucru - unde toate telefoanele erau ascultate- şi am fi cerut un termos de cafea, pentru că lucram peste program. Aşa, colegii ar fi ştiut că a căzut regimul. În ziua cu mitingul (21 decembrie), lucram după-amiaza, şi - pentru că nu cumpărasem încă pom de Crăciun - am pornit spre Piaţa Amzei, ca să iau un brăduleţ. La intersecţia dintre Calea Victoriei şi Strada Lemnea, am văzut ceva ce a rămas şi până acum neexplicat. Din câteva camioane coborau soldaţi, cărora li se dădeau paltoane şi căciuli, şi porneau apoi, încolonaţi, dar “în civil”, spre Piaţa Palatului. M-am întrebat, după spargerea mitingului, ce au făcut aceştia acolo şi de ce au fost îmbrăcaţi în civil?!?! S-au dus pentru a asigura desfăşurarea în bune condiţiuni a mitingului, s-au dus să contribuie la agitaţia de după spargerea acestuia, sau pentru a face impresia că participarea este foarte mare? Am cumpărat braduţul şi, când m-am întors, în zona Televiziunii, erau postaţi celebrii USLA-şi. Era prima oară când îi vedeam. Am înţeles că este groasă. Am plecat la lucru, unde am făcut zeci de ştiri despre ceea ce continua să se petreacă la Timişoara – conform agenţiilor de presă străine, care anunţaseră sute de morţi la câte o rafală de

148

mitralieră, în Piaţa Operei, sau pe Calea Girocului. Despre Bucureşti, era comentată spargerea mitingului. Am făcut ştiri – având ca bază doar informaţiile transmise de agenţiile de presă internaţionale - şi despre primele ciocniri ale bucureştenilor cu forţele de represiune, în zonele Inter, sala Dalles, Piaţa Romană. Aflasem că se operaseră numeroase arestări.

A doua zi, după sinuciderea generalului Milea, după ordinul generalului Stănculescu de a se retrage unităţile militare dizlocate în Bucureşti, după plecarea lui Ceauşescu cu elicopterul de pe acoperişul C.C., am pornit din nou spre centru, de unde valuri, valuri, oamenii veneau spre Televiziune. Am luat şi eu un steag găurit, am ajuns la Arcul de Triumf, unde, au fost rupte lanţurile ce nu permiteau trecerea pe sub Arc şi

TELEVIZIUNEA, UNUL DIN BASTIOANELE REVOLUŢIEI ROMÂNE

23 decembrie 1989 - mulţimea apără televiziunea

149

am fost prima care a trecut, claxonând, pe sub acesta. Până la Casa Scânteii am ţinut-o tot într-un claxon şi am intrat cu steagul pe uşa AGERPRES, unde am fost atenţionată asupra comportamentului zgomotos. “Tovarăşa Rădulescu, potoloţi-vă că nu se ştie cum se vor întoarce zarurile!”. Am lucrat ca nebunii, toţi, până seara târziu- doar se anunţase fuga cuplului Ceauşescu. deci căderea regimului şi victoria a ceea ce atunci încă nu ştiam că este Revoluţie. Am plecat în grup cu colegii care mergeau spre Dorobanţi. Cântam şi agitam steguleţul pe care îl aveam. Piaţa Aviatorilor şi platoul din faţa Televiziunii erau pline ochi de oameni, care îşi strigau bucuria pentru victoria obţinută. Puhoaie de oameni afluiau spre acest adevărat bastion al Revoluţiei Române. După zeci de ani în care nu au avut voie să se exprime liber, acum o puteau face. Şi au făcut-o din plin. Nimeni nu le mai punea pumnul în gură. Era o adevărată descătuşare. Ajunsă acasă, am făcut câteva oale cu ceai fierbinte şi ceva cafea şi am pornit spre militari şi gărzile patriotice, să le dau să bea ceva cald. Ştiam că “ Armata e cu noi !”. Începuse să se facă frig. Eram cu un vecin - la vremea aceea student la stomatologie, iar acum stomatolog de renume în Suedia - la “operaţiunea ceaiul”. După câteva minute , prin staţie li s-a comunicat militarilor ceva- iar aceştia au început să se agite şi ne-au somat să fugim-, că au ieşit cei de la USLA şi vin spre noi. Am lăsat oalele acolo şi am fugit spre casă. La nici un sfert de oră, a început răpăiala de foc de arme. A doua zi dimineaţa, se vedeau locurile lovite, dar nu am găsit nici o urmă de sânge. În Piaţa Aviatorilor s-a ridicat acel baraj circular- pe care noi l-am numit baricadă- alcătuit din TAB-uri şi tancuri. Militarii aveau staţii de transmisie, dar fără baterii, aşa că nu puteau comunica unii cu ceilalţi, iar cercul avea diametrul foarte mare. Dacă unul se speria şi trăgea într-o parte, ceilalţi, din partea cealaltă, trăgeau şi ei. Practic, se împuşcau între ei din lipsă de coordonare şi comunicare. Am plecat pe jos spre lucru. Ninsese bine. De-a lungul parcului a trebuit să fac de nenumărate ori “culcări”, pentru că se trăgea nebuneşte. Nimeni nu ştia împotriva cui, dar se zvonise că sunt terorişti în parc. La Arcul de Triumf, am dat de un nou baraj. Legitimare, control, etc. La lucru, curgeau ştirile, de data asta venite şi prin intermediul posturilor de Televiziune şi Radio naţionale române, ce includeau apelurile de a apăra instituţiile statului, dar şi ameninţări de tot felul – de la otrăvirea apei potabile, la grenade învelite în frunze de varză, de la atacuri ale “teroriştilor” la arestări ale acestora, de la pătrunderea în spaţiul aerian al ţării a unor elicoptere dinspre mare, la declaraţii de sprijin din partea a nenumărate state, etc. Din birou auzeam bubuiturile din oraş, dar în zona Casei Scânteii nu s-a întîmplat nimic special. Noaptea, pe la ora 23,00, am pornit pe jos spre casă. Iar controale, iar legitimare, iar rafale de la Arcul de Triumf până acasă. Culmea, la nici unul nu ne era frică. La Televiziune se adunase o mare de oameni, toţi veniţi să apere cu preţul vieţii punctul de unde întreaga lume a putut vedea Revoluţia Română în direct. Bucureştenii şi

CARMEN RĂDULESCU

150

cei veniţi din alte oraşe şi localităţi ale ţării voiau libertate, democraţie. Erau de la copii până la oameni de vârsta a treia, erau din localităţi din apropierea capitalei, sau veniţi de la sute de kilometri distanţă, erau muncitori, studenţi, intelectuali, dar şi câţiva ţărani.Toţi se săturaseră de dictatură. Am făcut din nou ceaiuri şi cafele, am luat tot ce era prin frigider şi am mers la cei care asigurau baricadele. Printre aceştia erau şi multe fete tinere, extrem de curajoase. Mi-aduc aminte că una dintre ele era dresoare la circ şi îmi spunea că nu se teme de terorişti. Militarii m-au rugat să vorberc cu mai marii lor, să li se dea staţii funcţionale, pentru că se împuşcă, din greşeală, ei între ei. Am fost la Televiziune, uzând de legitimaţia mea de presă, dar în mulţimea de acolo nimeni nu înţelegea ce vreau. A doua zi, am încercat pe telefonul “scurt” de la Agenţie. Nu ştiu dacă s-a transmis mai departe ceea ce le spusesem. Nebunia era foarte mare, pentru că se trăgea mult, dar se şi împărţiseră arme, iar unii dintre cei ce luaseră mitraliere, nici măcar nu ştiau să le folosească, dar voiau să tragă în terorişti. În zona Televiziunii, vânătoarea de terorişti s-a făcut cu mitralierele grele de pe TAB-uri şi tancuri. La staţia de Metrou au fost morţi şi răniţi. Nimeni nu a aflat cine a tras în aceşti civili nevinovaţi. Trebuie să amintesc că zvonurile şi anunţurile panicarde au făcut foarte mare rău. La un moment dat am fost atenţionată de cei din Piaţa Aviatorilor că tocmai că a trecut o maşină cu un coşciug pe ea şi că, dintr-o dată, s-a deschis coşciugul şi s-a tras spre mulţime. I-am întrebat pe militari ce-a fost şi dacă aşa s-a întâmplat, dar aceştia mi-au spus că este o invenţie. Coşciugul trecuse prin zonă. dar nimeni nu a tras din el. Cei de la Baricadă mă aşteptau ca pe Moş Crăciun să vin cu de-ale gurii şi ceai (cafeaua o terminasem), pentru că nu aveau încredere în oricine. Se anunţase la posturile de radio şi televiziune că sunt persoane care oferă mâncare şi băutură otrăvite. Pe cei care erau la ceea ce numeam noi baricada de la Televiziune i-am lăsat să vină în garsoniera mea să se spele, să se încălzească, să se odihnească. Au fost acolo chiar şi atunci când eu eram la lucru, dar nimic nu mi-a lipsit din casă. Era încă Revoluţia „curată”. S-a tras extrem de mult în zonă. Oamenii au făcut zid cu piepturile lor în faţa, habar nu am nici acum cui. Într-o dimineaţă, s-a auzit că sunt terorişti în „blocul ruşilor” din Piaţa Aviatorilor şi în alte clădiri mai înalte. Au venit elicopterele şi au ras totul. Au fost distruse câteva etaje, pentru că au izbucnit incendii, dar teroriştii nu au fost prinşi. După anunţarea executării cuplului Ceauşescu, bucuria a fost de nedescris în zonă, dar de tras, continua să se tragă. Aşa a fost cam până prin 28 decembrie, după care tirurile s-au rărit. Dar, chiar şi în 31 decembrie s-a mai tras. Televiziunea a fost nu doar locul de unde întreaga omenire a putut vedea Revoluţia Română în direct, dar şi unul din cele mai periculoase puncte ale Capitalei sfârşitului de decembrie 1989. Aici s-a tras zi şi noapte şi mulţi, prea mulţi, oameni au murit, sau au fost răniţi pentru a deveni toţi liberi.

TELEVIZIUNEA, UNUL DIN BASTIOANELE REVOLUŢIEI ROMÂNE

151

INSTITUTULDEDOCUMENTAREŞICERCETAREAREVOLUŢIEIDIN1956,

DINUNGARIAPREZENTAREGENERALĂ

dr. NOVÁK Csaba Zoltán Institutul de Cercetări Socio-Umane Târgu Mureş al Academiei Române,

Târgu-Mureş

„Institutul de documentare şi cercetare a revoluţiei din 1956”, cunoscut si ca „Institutul 1956”, este una dintre cele mai renumite ateliere de istorie contemporană şi de istorie orală din Ungaria. Institutul a luat naştere, oficial, pe 17 iunie 1989, cu patru zile după reînhumarea lui Nagy Imre. La bazele primei instituţii oficiale menite să cerceteze moştenirea şi amintirea revoluţiei din 1956 şi al lui Nagy Imre au stat Institutul de Istorie Socială şi Politică „Nagy Imre”, înfiinţat de emigranţii unguri din Bruxelles şi de fondul de istorie orală „Oral History Archives”. Fondul de istorie orală a fost creat de economistul András B. Hegedűs şi sociologul Gyula Kozák, în 1981, cu scopul de a obţine cât mai multe informaţii pentru reconstituirea evenimentelor revoluţiei din 1956, în lipsa documentelor oficiale necesare. După înăbuşirea revoluţiei din octombrie 1956, noua putere a creat o imagine negativă despre aceste evenimente, prezentându-le drept o contrarevoluţie. Accesul opiniei publice şi al istoricilor din afara nomenclaturii la documentele evenenimetelor era interzis. În 1981, o mână de intelectuali şi foşti participanţi la evenimentele din 1956 au organizat o dezbatere la masa rotundă (practic în condiţii de ilegalitate), unde foştii participanţi au povestit evenimenetele trăite şi văzute de ei. Pe baza acestor povestiri înregistrate a luat naştere proiectul de istorie orală despre revoluţia din 1956.

Cu timpul, la sfârşitul anilor 1980, fondul de istorie orală a fost alăturat, cu ajutorul Fundaţiei Söros, Institutului Naţional de Cercetare Culturală. În perioada 1985-1990, în cadrul proiectului de cercetare a istoriei orale, fondul a fost înbogăţit cu zeci de noi interviuri. Principala temă de cercetare era, teoretic, istoria Ungariei în perioada 1945-1985. Evenimentele din 1956, premisele şi urmările revoluţiei au beneficiat, însă, (din cauzele mai sus amintite) de un „tratament special”. Selectarea persoanelor intervievate, a temelor de cercetare, era pe cât posibil obiectivă. Au fost realizate interviuri despre viaţa şi activitatea nu numai a revoluţionarilor, dar şi a fostelor cadre, activişti, militari, poliţişti aflaţi în acel moment pe partea opusă a baricadei. Se poate numi drept o reuşită realizarea câtorva interviuri cu foşti membri ai Serviciului de Siguranţă a Statului (AVH). După schimbările din 1989, fondul de istorie orală a fost

152

alăturat „Institutului 1956” proaspăt înfiinţat în cadrul căruia a continuat mai departe activitatea de istorie orală.

În anii 1990, institutul a derulat mai multe proiecte de cercetare despre revoluţia din 1956, în urma cărora a devenit principalul factor în ceea ce priveşte analiza evenimentelor revoluţionare. A fost continuat proiectul de istorie orală privind participanţii la revoluţie, dar a început şi o muncă de documentare arhivistică, angajând deja şi colaboratori externi. De data aceasta, profitând de noile posibilităţi de după 1989, cercetările au fost concentrate asupra celor care au fost victime ale represiunilor de după 1956. Temele prioritare erau: rezistenţa armată, biografia liderilor revoluţionari, represiunea.

Cercetătorii institului şi-au dat seama de la început că evenimentele din 1956 nu pot fi înţelese fără contextul istorico-politic, fără analiza întregului proces de existenţă a regimului comunist. Astfel, temele de cercetare au început să se orienteze spre întrega istorie a comunismului din Ungaria: instalarea comuniştilor la putere în Ungaria, dictatura lui Rákosi, activitatea AVH, politica externă a Ungariei şi apoi instaurarea regimului lui Kádár, urmările revoluţiei, evoluţia politică, economică şi socială a Ungariei de după 1956, rolul intelectualilor, stilul şi modul de viaţă, povestirile martorilor.

Rezultatele ştiinţifice din această primă perioadă au fost însemnate: peste 100 de articole publicate în reviste autohtone şi din străinătate, colaborări ştiinţifice cu mai multe instituţii de acest gen din Ungaria şi străinătate. Prin intermediul cercetărilor de peste hotare, „Institutul 1956” a adunat surse arhivistice referitoare la eveneimentele din 1956 din: Statele Unite ale Americii, Franţa, Tunisia, Rusia, Polonia, Israel etc.

Anuarul institutului apare din anul 1992. La început, tematicile abordate în articolele publicate în anuar erau dominate de evenimentele revoluţionare din 19561. Odată cu creşterea numărului angajaţilor şi a posibilităţilor de cercetare, activitatea ştiinţifică a cunoscut o evoluţie remarcabilă. Răsfoind anuarele sau volumele editate sub egida institutului putem depista paleta largă a ceea ce se numeşte astăzi istoriografie modernă: evoluţia societăţii înainte şi după 1956, politica externă, cultură, biografii, istoria şi evoluţia instituţiilor, industrie-agricultură.

Sesiunile de comunicări internaţionale, organizate sistematic, oferă posibilitatea conoaşterii documentelor din afara graniţelor şi evoluţia istoriografiei din ţările implicate, într-un fel - implicit sau explicit - în evenimentele din 19562.

INSTITUTUL DE CERCETARE A REVOLUŢIEI DIN 1956

1 Este vorba despre studii semnate de istorici ca: Péter Kende, Sándor Horváth, Gábor Gyáni, Zoltán Ripp, János M. Rainer, György Litván. Tematicile alese, chiar dacă se refereau la anumite aspecte ale revoluţiei din 1956, erau foarte variate: discursul politic după 1956, instituţionalizarea amintirii revoluţiei, contextul internaţional, istoria politică a revoluţiei, istoriografia revoluţiei din 1956 etc. 2 La conferinţa „Ecoul revoluţiei maghiare din 1956 în ţările blocului sovietic” organizată de „Institutul 1956” şi Arhivele Poliţiei Secrete au participate mulţi specialişti din fostele ţări socialiste. România a fost reprezentată de: Mihaela Sitariu, Dragoş Petrescu şi Pál Antal Sándor. „Az 56-os forradalom visszhangja a szovjet tömb országaiban” (Ecoul revoluţiei maghiare din 1956 în ţările blocului sovietic). Red. János M. Rainer-Katalin Somlai, Budapest, 2006.

153

Odată cu trecerea timpului au început să apară monografii, lucrări mai vaste ale angajaţilor institutului: János M. Rainer: „Nagy Imre”, Éva Standeisky: Az írók és a hatalom, 1956–1963(Scriitorii şi puterea 1956-1963), Csaba Békés: „Az 1956-os magyar forradalom a világpolitikában”( Revoluţia maghiară din 1956 în politica mondială).

La sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 2000, în cadrul institutului s-au derulat două mari proiecte de cerceatre „independente” într-un fel de 1956: „Schimbare de putere la sfârşitul anilor 1940” şi proiectul „Anii 1960.”3 Dicţionarele, albumele cu fotografii, enciclopediile, ca de exemplu Enciclopedia revoluţiei maghiare (apărută şi pe CD), sunt celelalte produse ştiinţifice ale institutului.

Statutul unic al institutului în cercetarea perioadei comuniste este într-un fel asigurat şi de fondul de istorie orală, în continuă extindere. Cele peste 400 de interviuri realizate începând din anii 1980, constituie o sursă extrem de variată şi deloc neglijabilă în studierea nu numai a revoluţiei din 1956, ci şi a perioadei comuniste. Interviurile sunt realizate şi analizate de specialişti în domeniul respectiv din cadrul institutului sau colaboratori pregătiţi de angajaţii institutului. Interviurile transcrise, organizate tematic, sunt depozitate în arhiva secţiei istoriei orale şi, pe baza înţelegerilor cu intervievaţii, sunt puse la dispoziţia cercetătorilor.

Iniţiativa intelectualilor şi a câtorva dintre participanţii la evenimentele din 1956 pe parcursul anilor a cunoscut un salt extraordinar. Pe baza acestor încercări a luat naştere „Institutul 1956”, care astăzi este unul dintre cele mai importante ateliere de istorie contemporană în Sud-Estul Europei.

Uriaşul fond de istorie orală, biblioteca, colecţia de documente arhivistice, pregătirea profesională a angajaţilor, strânsele legături ştiinţifice externe şi interne ale institului, contribuie la creşterea continuă a rolului institutului în istoriografia modernă din acest spaţiu. Punctul forte al institutului este obiectivitatea şi faptul că în stilul şi metoda de cercetare combină temele istoriografiei clasice cu cele moderne (istoria economică şi politică cu istoria socială, culturală) şi metodele „clasice” cu cele moderne (descrirea pozitivistă pe baza documentelor arhivistice cu istoria orală). Integrarea institutului şi a rezultatleor sale ştiinţifice în marea familie a atelierelor de istorie contemporană îi ajută pe cercetători să cunoască mai bine istoria Ungariei şi a spaţiului sud-est european în perioada 1945-1989.

Experienţa Institutului 1956 din Budapesta poate fi utilă cercetătorilor de la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, cu sediul în Bucureşti, iar un schimb de publicaţii şi organizarea unor dezbateri ştiinţifice comune pot fi benefice atât pentru specialiştii în istoria recentă din Ungaria, cît şi pentru cei din România.

NOVÁK CSABA ZOLTÁN

3 Rezultatele acestor proiecte sunt mai multe volume de studii. De ex.: A fordulat évei, 1947-1949 (Anii schimbărilor, 1947-1949). Red: Éva Standeisky, Gyula Kozák, Gábor Pataki, János M. Rainer, Budapest, 1998. A hatvanas évek Magyarországon. Tanulmányok. (Anii 1960 în Ungaria. Studii). Red. János M. Rainer, Budapest, 2004.

IV.DICŢIONARULREVOLUŢIEIROMÂNE

157

BRAŞOV. CIMITIRULEROILORREVOLUŢIEI

Mircea BRENCIU

Cimitirul Eroilor Revoluţiei a fost înfiinţat în aprilie 1991, prin decizia Primăriei Municipiului Braşov, fiind amplasat în Parcul Central al oraşului, în imediata apropiere a locului unde, în 15 noiembrie 1987 şi în decembrie 1989, manifestanţii braşoveni au luat cu asalt sediile locale ale P.C.R. Aici au fost reînhumaţi 69 de braşoveni, eroi martiri ai Revoluţiei din Decembrie 1989. Crucea-monument din mijlocul cimitirului, ridicată în anul 1992, are peste trei metri înalţime şi este construită din metal inoxidabil. Pe o placă fixată la baza crucii se află inscripţia: S-aridicataceastăSfântăCrucespre pomenirea martirilor care s-au jertfit pentruVictoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989.AsociaţiaRăniţilorşiUrmaşilorEroilordindecembrie1989Braşov.

158

CATEDRALAMITROPOLITANĂORTODOXĂDINTIMIŞOARA

Prof.Dr.DumitruTOMONI

Înfiinţarea unei Mitropolii a Banatului şi edificarea unei Catedrale în Timişoara au constituit obiective constante ale proiectului social-cultural bănăţean din perioada interbelică. Construcţia propriu-zisă a început la 16 martie 1936, iar lucrările de arhitectură au fost recepţionate la 8 septembrie 1941. Suprafaţa construită cuprindea 1542 m2, volumul- în jur de 50 000 m3, Catedrala având o capacitate de până la 5000 de credincioşi. Dorinţă ardentă şi justificată a bănăţenilor ortodocşi din perioada interbelică, Catedrala, va deveni nu numai templu al spiritualităţii creştine, ci şi locul unor importante evenimente din istoria Banatului, cu rezonanţă naţională. De aceea, în decembrie 1989, când timişorenii s-au decis să pună capăt deceniilor de umilinţă şi minciună, Catedrala a fost un loc de îmbărbătare şi speranţă, dar şi un altar de jertfă. Nu întâmplător, în prima zi de confruntare deschisă cu forţele represive, grupuri de timişoreni, după primul atac al sediului Comitetului Judeţean P.C.R., s-au regrupat în Piaţa Maria şi de acolo au pornit, peste pod, la Catedrală, după orele 23, la îndemnul lui Sorin Oprea, mecanic la Electrometal Timişoara. Atunci demonstranţii credeau, cu justificată naivitate, că în faţa Catedralei nu li se putea întâmpla nimic rău, locul având o semnificaţie aparte. Celor peste 1000 de demonstranţi, Sorin Oprea le-a cerut să revină mereu, în fiecare zi, inclusiv a doua zi, la ora 10.00 în faţa Catedralei, pentru că doar uniţi vor putea să facă faţă aparatului represiv mobilizat de conducerea centrală şi locală a partidului. Realizând că numărul celor adunaţi era prea mic, demonstranţii au hotărât să pornească spre Complexul Studenţesc, pentru a solicita participarea studenţilor. Între timp, o altă coloană venea de pe calea Buziaşului şi Girocului spre căminele studenţeşti. După ce s-au unit cele două coloane, Soprin Oprea urcat pe un bloc transformator le cerea demonstranţilor să meargă la Catedrală pentru a solicita sprijinul mitropolitului în vederea unui dialog cu autorităţile. În drum spre Catedrală, toate panourile cu lozincile

159

ceauşiste erau spulberate, iar din loc în loc manifestanţii turnau pe trotuare şi pe şosea păcură şi dădeau foc. Ajunşi după miezul nopţii în faţa Catedralei, cei aproape 10 000 de manifestanţi au cântat „Hora Unirii” şi „Deşteaptă-te, române!” şi au scandat lozinci împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu. „Acolo, în faţa lăcaşului lui Dumnezeu, am înţeles că nu există loc pe lume mai potrivit unde sufletele obosite de nedreptăţile vieţii să-şi găsească alinare”, consemna mai târziu unul dintre participanţi, profesorul Costel Balint. De aici, demonstranţii au hotărât să se deplaseze spre cartierele dens populate: Circumvalaţiunii, Calea Aradului, Calea Lipovei pentru a chema şi alţi timişoreni şi apoi, cu efective sporite, a se reîntoarce la Catedrală. În conştiinţa multora, Catedrala era locul ce insufla siguranţă şi încredere în izbânda acţiunii începute împotriva unui regim ateu şi opresiv. De aceea, a doua zi, în 17 de-cembrie, „cea mai cumplită zi din istoria oraşului Timişoara”, Catedrala a fost una dintre zonele fierbinţi ale oraşului asediat de forţele represive. În jurul orei 15.00 sute de demonstranţi s-au adunat în faţa Catedralei, scandând lozinci: „Libertate!”, „Democraţie!”, „Alegeri libere!”, „Jos dic-tatorul!” etc. O parte dintre cei adunaţi s-au deplasat spre cordonul de militari dotaţi cu scuturi şi căşti, aflaţi pe carosabil, în faţa Primăriei municipiului Timişoara. Apropiindu-se, la o distanţă destul de mică, au intrat în dialog cu militarii, încercând să rupă cordonul, dar văzând fermitatea militarilor s-au reîntors în faţa Catedralei. Între timp, grupuri de sute de demonstranţi veneau dinspre Bulevardul 6 Martie şi din cartierele Girocului, Circumvalaţiunii, Calea Şagului şi Calea Lipovei, Astfel că, potrivit rapoartelor oficiale, până la ora 17.00 numărul demonstranţilor a ajuns la peste 5000. „Nu sunt credincios, vă rog să mă credeţi, dar, în acele momente, am crezut în ceva şi am căutat să fiu mai mult pe lângă Biserică”, mărturisea unul dintre demonstranţi. Probabil că teama i-a făcut pe mulţi să creadă că în spaţiul Catedralei sunt mult mai siguri, că forţele represive nu vor îndrăzni să deschidă foc în acest spaţiu. Din păcate, se ignorau cele peste patru decenii de educaţie ateistă, zelul şi fanatismul celor care l-au slujit pe Ceauşescu până în ultimul moment. În logica celor fără Dumnezeu se putea face orice pentru a rămâne la putere şi a-şi menţine privilegiile dobândite prin obedienţă şi servilism.

DUMITRU TOMONI

160

La ora 17.00 o parte dintre demonstranţi vor încerca din nou să rupă cordonul de militari din faţa Primăriei, dar fără succes. De la o staţie de emisie-recepţie montată pe o maşină aflată în spatele cordonului de militari, primarul Petre Moţ făcea apel la calm şi linişte. Între timp numărul demonstranţilor creşte, mulţi intrând în Catedrală pentru a cumpăra lumânări şi a le aprinde. Pe feţele multora se citea o înverşunare şi chiar o “încrâncenare extraordinară”, ce lăsa impresia „că oamenii aceştia pot fi omorâţi, dar nu pot să fie opriţi.” După ora 19.00, când deja se terminaseră acţiunile de devastare a magazinelor situate în perimetrul Piaţa Operei – Catedrală şi chiar incendiile fuseseră stinse, iar demonstranţii începuseră să se retragă, s-a deschis foc asupra celor aflaţi în faţa Catedralei de către militarii aflaţi în zona Primăriei. La început au fost focuri de avertisment, fără prea mult efect asupra mulţimii, care căuta să se îmbărbăteze scandând lozinci: „Nu fugiţi!”, „Nu fiţi laşi!”, „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Soldaţi, nu trageţi în fraţii voştri!”, „Şi voi sunteţi copiii noştri!” etc. După câteva minute s-a tras direct asupra mulţimii cu muniţie de război. Cuprinsă de panică, mulţimea încerca să se salveze fugind în toate părţile. Şi totuşi, au căzut atunci pe platoul din faţa Catedralei – după aprecierea pictorului Emeric Antal – „vreo 20-30 de demonstranţi. O fată de vreo 20 de ani a murit pe loc, chiar lângă mine, fiind împuşcată în piept. Eu am fost, mai întâi, nimerit de glonţ în umăr, şi apoi de altul în piciorul stâng”. Tot atunci, în colţul Catedralei, pe linia de tramvai, un TAB a trecut peste o femeie, ucigând-o pe loc. Represiunea, de o violenţă fără precedent în istoria contemporană a României, a continuat până spre ora 22.00, iar rezultatul ei a fost de-a dreptul îngrozitor: 8 morţi şi 32 de răniţi prin împuşcare. Din păcate, şi în ziua de 18 decembrie Catedrala va fi loc de speranţă şi altar de jertfă pentru timişoreni. După ce în după-amiaza acestei zile, într-o discuţie telefonică, Elena Ceauşescu i-a cerut lui Ion Coman să pună „câini şi Miliţie călare pe populaţia din Timişoara”, spre seară, deranjată de prezenţa tinerilor pe treptele Catedralei cu lumânări aprinse, într-o criză de evidentă nebunie, va da un ordin şi mai aberant: «Trageţi cu tunul în Catedrală, să terminaţi odată cu ea!». Nu s-a tras cu tunul, dar s-a tras asupra tinerilor aflaţi pe treptele Catedralei, fiind ucişi Sorin Leia, Ioan Măriuţac şi Vasile Nemţoc, iar alţi patru demonstranţi fiind răniţi. Începând cu ziua de 20 decembrie, spaţiul dintre Catedrală şi Operă va fi ocupat de către timişoreni până la victoria deplină a Revoluţiei.

CATEDRALA ORTODOXĂ DIN TIMIŞOARA

V.PREZENTAREDECARTE

163

AlexandruRaduTimofte,MAREA PROVOCARE A ÎNCEPUTULUI DE

MILENIU. SECURITATEA ÎN SOCIETATEA GLOBALIZATĂ.

Eseuri- Studii – Documente, EdituraAcademieideInformaţii,Bucureşti, 2005

SebastianRUSU

Lucrarea domnului Radu Timofte analizează transformările şi provocările la care trebuie să facă faţă serviciile de securitate, în contextul în care evenimentele care apar impun o adaptabilitate specifică la realităţile globale şi multidimensionale.

Evoluţia şi schimbarea sunt fenomene fireşti în istoria societăţilor, deşi în ultima perioadă de timp s-a accelerat într-o masură fără precedent expresia de sat planetar. Consecinţele acestui fenomen impun o adaptare rapidă a tuturor tipurilor de societăţi, de aici rezultând o serie de provocări pentru serviciile secrete.

Sfârşitul Războiului Rece, care a determinat prăbuşirea sistemului bipolar, a impus redefinirea priorităţilor strategice şi de securitate, pe fondul reorganizării realităţii geopolitice a marilor puteri. Astfel

că, în acest sens, în domeniile militar, economic şi diplomatic, lumea a fost obligată să recunoască superioritatea incontestabilă a superputerii americane, care a instaurat o ordine internaţională mai degrabă unipolară decât multipolară.

Analizând capabilităţile americane, Radu Timofte ne prezintă pe parcursul lucrării sale tranziţia factorilor militari de planificare şi de “intelligence”, în contextul în

164

care au apărut noi ameninţări de securitate de sorginte teroristo-islamistă. În acest sens, după 11 septembrie 2001, analiştii militari americani au centrat politica americană din domeniul serviciilor de informaţii spre combaterea flagelului terorist din Afganistan, în paralel cu promovarea valorilor democratice în ţările lumii a treia. Riscurile la adresa securităţii globale vor spori pe măsură ce grupările criminale vor începe traficul cu armament nuclear, biologic şi chimic. Gradul de risc depinde şi de modul în care guvernele Marilor Puteri cu capabilităţi de genul ”WMD – arme de distrugere în masă” vor putea, sau vor dori, să controleze astfel de arme şi materiale.

Noile realităţi specifice secolului 21 impun renunţarea la sintagma de “sistem internaţional”, preferându-se sintagma mai cuprinzătoare a “sistemului mondial”. În aceste situaţii, serviciile de informaţii trebuie să-şi asume deplina angajare faţă de orice ameninţare globală de factură teroristo-fundamentalistă.

În concluzie, comunitatea de informaţii trebuie să rămână permanent deschisă perfecţionărilor materiale şi intelectuale, dezvoltării tehnologiilor pentru activitatea informativă şi promovării tehnicilor de lucru compatibile cu cele din sectorul privat cu care serviciile au început o competiţie acerbă. În final, trebuie să remarcăm că, deşi această sinteză se adresează specialiştilor din domeniul serviciilor secrete, ea poate fi un ghid extraordinar pentru orice cititor pasionat de domeniul relaţiilor internaţionale.

SEBASTIAN RUSU

VI.ABSTRACTS,RÉSUMÉS

167

ABSTRACTS

Ion BUCUR, The development of the Events between 17 and 21 December 1989 in Bucharest

In his article “The development of the events between 17 and 21 December 1989 in Bucharest”, Ion Bucur draws a parallel between the internal and external factors that contributed to the aggressive part of The December 1989 Romanian Revolution. His presentation ends up with the noteworthy flight of the Ceausecu husbands from CC building.

Mihail M. ANDREESCU, The 22-26 December 1989 Events in Bucharest (the success of

the Romanian Revolution)

The study “The 22-26 December 1989 Events in Bucharest (the success of the Romanian Revolution)” besides from presenting the framework of the events occurred in those days, it debates the two theories: the revolutionary one and the coup d’etat view. The conclusion of this study is that the 27 December may be considerate the Victory Day.

Ion MUNTEANU, The state of mind of Timisoara’s people before the December 1989 Revolution

The Totalitarian regime wherever it may have appeared it developed new political institutions and destroyed all the democratically social and economical traditions. Along the communist years, Romania has experienced one of the worse forms of the totalitarian regime.

168

RÉSUMÉS

Ion BUCUR, Le développement des événements entre les 17 et 21 décembre 1989 à Bucarest

En son article « Le développement des événements entre les 17 et 21 décembre 1989 à Bucarest », Ion Bucur établit un parallèle entre les facteurs internes et externes qui ont contribué à la partie agressive de la révolution de Roumain du décembre 1989. Sa présentation finit avec le vol remarquable du bâtiment de CC des maris Ceausecu.

Mihail M. ANDREESCU, Les événements des 22-26 décembre 1989 à Bucarest (le succès de la

révolution roumaine)

L’étude « Les événements des 22-26 décembre 1989 à Bucarest (le succès de la révolution roumaine) » sauf la présentation de cadres des événements qu’on se sont produits en ces jours, on discute les deux théories : le révolutionnaire et celle de la coups d’état. La conclusion de cette étude est que le 27 décembre peut être considéré le jour de victoire.

Prof .univ.. dr, Ion MUNTEANU, L’esprit de peuples avant la Revolutin du 1989 a Timisoara

Le régime totalitaire partout où il peut l’avoir apparu a développé de nouvelles institutions politiques et a détruit toutes les traditions démocratiquement sociales et économiques. Le long des années communistes, la Roumanie a éprouvé une des formes plus mauvaises du régime totalitaire.

SUMAR

I.STUDII IonBUCUR,Revoluţia din decembrie 1989 în Bucureşti (Evenimentele din 17- 22 decembrie 1989).................................................................................................5 Mihail M. ANDREESCU, Revoluţia din decembrie 1989 în Bucureşti (Evenimentele din 22-26 decembrie 1989)..................................................................22 Prof.univ.dr.IonMUNTEANU,Starea de spirit a populaţiei din Timişoara premergătoare Revoluţiei din Decembrie 1989.............................................................68

II.DOCUMENTE -Stenograma constituirii C.P.U.N, în februarie 1990.......................................89

III.OPINII,MEMORII,EVOCARI -Stenograma audierii domnului Silviu Curticeanu la Comisia pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989...........................................................................123 CarmenRĂDULESCU,Televiziunea, bastion al Revoluţiei Române..............147 Dr.NOVÁKCsabaZoltán, Institutul de Cercetare şi Documentare a Revoluţiei din 1956, din Ungaria. Prezentare generală................................................................151

IV.DICŢIONARULREVOLUŢIEIROMÂNE MirceaBRENCIU,Cimitirul eroilor martiri din Braşov..............................157 Dumitru TOMONI, Catedrala Mitropolitană ortodoxă din Timişoara.................................................................................................................158 V.NOTE,RECENZII,PREZENTAREDECARTE SebastianRUSU, Alexandru Radu Timofte, Mareaprovocareaînceputuluidemileniu.Securitateaînsocietateaglobalizată. Eseuri- Studii – Documente, Editura Academiei de Informaţii, Bucureşti, 2005..................................................................163ABSTRACT-RÉSUMÉS.............................................................................167-168

CONTENS

I.STUDIES IonBUCUR,The development of the Events between 17 and 21 December 1989 in Bucharest............................................................................................................5 MihailM.ANDREESCU,The 22-26 December 1989 Events in Bucharest (the success of the Romanian Revolution)...........................................................................22 PhDIonMUNTEANU,The state of mind of Timisoara’s people before the December 1989 Revolution...........................................................................................68 II.DOCUMENTS The records of the formation of CPUN in 1990...............................................89 III.MEMOIRS.OPINIONS.RECOLLECTIONS The records of the hearing of Silviu Curticeanu to the Commission for investigating the 1989 Events.....................................................................................123

CarmenRĂDULESCU,The television the stronghold of the Revolution........147 NOVÁKCsabaZoltán,The Institute for the History of the 1956 Hungarian Revolution...................................................................................................................151

IV.THEDICTIONARYOFTHEROMANIAREVOLUTION MirceaBRENCIU,The cimetery of heroes in Brasov.................................157 DumitruTOMONI,The Ortodox Mitropolitan Cathedrale in Timisoara................................................................................................................158

V.BOOKPRESENTATION SebastianRUSU, Alexandru Radu Timofte, The big challenge of the beginning of the century. The security in the globalization era.....................................................163 ABSTRACTS-RÉSUMÉS.................................................................................167-168

CONTENU

I.ÉTUDES IonBUCUR,Le developpement des evenements entre les 17 et 21 decembre 1989 a Bucarest...............................................................................................................5 Mihail M. ANDREESCU, Les evenements des 22-26 decembre 1989 a Bucarest (le succes de la Revolution Roumaine ).........................................................22 Prof.UnivDr.IonMUNTEANU,L’esprit de peuples avant la Revolution du 1989 a Timisoara...........................................................................................................68

II.DOCUMENTE Les sténogrammes de la formation de CPUN en 1990...................................89

III.MÉMOIRES,AVIS,SOUVENIRS Les sténogrammes de la déposition de Silviu Curticeanu devant la Commission pour étudier les 1989 événements...............................................................................123 CarmenRĂDULESCU, La télévision, bastion de la Révolution..............147 NOVÁKCsabaZoltán, L’institut pour la recherche et la documentation de la révolution de 1956 en Hongarie...................................................................................151

IV.LEDICTIONNAIREDELARÉVOLUTION MirceaBRENCIU,Le cimetière des héros de Braşov.................................157 DumitruTOMONI,La cathédrale Ortodox Mitropolitan de Timisoara...............................................................................................................158 V.PRÉSENTATIONDELIVRE SebastianRUSU, Alexandru Radu Timofte, Le défi important du début du siècle. La sécurité dans l’ère de globalisation........................................................................163

ABSTRACTS-RÉSUMÉS...............................................................................167-168