Clasificarea limbilor

Chiar dacă progresul tehnologic este de mare ajutor în cercetarea lingvistică, mai cu seamă în ceea ce priveşte o evidenţă

a limbilor vorbite şi scrise astăzi în lume, nu putem încă vorbi de un inventar exact al acestora, din motive lesne de înţeles:

există încă pe glob zone populate, dar neexplorate lingvistic, din cauza inaccesibilităţii lor; nu se disting întotdeauna tranşant

limbile de dialecte pe baza criteriilor curente de departajare; persistă încă idiomurile de tranziţie dintre limbi, tratate fie ca

limbi distincte, mixte, fie ca dialecte intermediare; limbile sunt în continuare sensibile la modificările determinate de schimbări

de ordin geopolitic; iar fenomenul dispariţiei limbilor are loc sub ochii noştri etc. De aceea, e nevoie de multă prudenţă în

înregistrarea numerică a idiomurilor de pe glob – în accepţiunea lor uzuală idiomurile fiind limbi vorbite de comunităţi bine

definite. Numărul acestora s-ar ridica la 3000 (Elena Slave, Lucia Wald, 1968) sau chiar la 4000 (A. Vraciu, 1980; G. Yule,

2000).

Mult mai importantă decât inventarierea s-a dovedit a fi, pentru studiul ştiinţific al limbilor, clasificarea acestora.

Primele încercări de clasificare a limbilor europene, de pildă, datează din Renaşterea târzie, când, mai cu seamă după punerea

în circulaţie a textelor tipărite, s-a observat că anumite idiomuri se aseamănă mult în anumite privinţe şi se pot grupa pe baza

acestor asemănări. Mai întâi, s-a realizat, încă din secolul al XVI-lea, pe baza corespondenţei dintre limbă şi unitatea teritorială

în care se vorbea, o clasificare geografică. Aceasta avea calitatea de a fi exactă, harta geolingvistică putând fi oricând

confruntată cu realitatea, dar instabilă, valabilitatea sa fiind sensibilă în special la evenimentele istorice care au avut drept

consecinţe modificarea graniţelor şi schimbarea politicilor lingvistice (v. urmările războaielor de cucerire, colonizările,

destrămarea imperiilor, federalizările şi defederalizările etc.). Deşi interesează lingvistica, clasificarea geografică rămâne

externă acestui domeniu. Lingvistica nu urmăreşte atât locul pe care o limbă îl ocupă pe harta lumii, cât pe acela pe care şi l-a

dobândit într-o structură genetică sau gramaticală. Prin urmare, lingvistica se ocupă de taxonomii elaborate în funcţie de

criteriul originii sau de criteriul structurii morfosintactice, pentru a stabili clasa de particularităţi în care se încadrează o limbă

şi în interiorul căreia trebuie studiată. Primele clasificări de natură lingvistică au apărut în secolele al XVII-lea şi al XVIII-ea,

dar au fost mult îmbunătăţite în cursul secolului al XIX.lea, când au beneficiat de sprjinul metodei comparativ-istorice şi de

practica reconstrucţiilor, specifice lingvisticii indoeuropene.

Clasificarea genealogică a limbilor

Clasificarea genealogică a limbilor se realizează în funcţie de criteriul originii comune a limbilor, cauză a asemănărilor

regulate dintre limbile care alcătuiesc o familie genetică.

Arborele genealogic al limbilor

În căutarea originii limbilor şi a particularităţilor identice sau foarte asemănătoare care să confirme înrudirea

idiomurilor care provin dintr-o limbă comună stă raţiunea de a fi a lingvisticii secolului al XIX-lea. În acest secol rezervat

integral studiului istoric al limbii, modelul de cercetare dominant era cel folosit în ştiinţele naturii. În aceste condiţii, devine

operaţională pentru lingvistică şi noţiunea de arbore genealogic, transferată din botanică, prin care se ilustrează, în linii mari,

pe linie verticală, relaţiile de descendenţă – directă sau indirectă – a limbilor antice şi moderne din aceeaşi limbă-mamă,

indoeuropeana veche (protoindoeuropeana).

Argumentele lingvistice ale acestei filiaţii sunt asemănările dintre structurile gramaticale şi lexicale ale unor limbi,

asemănări care confirmă o moştenire comună. Reprezentarea unei aemenea familii genetice are ca punct de pornire limba sursă

din care descind, în ordine cronologică, limbi sau grupuri de limbi antice (atestate sau reconstituite), din care se trag, la rândul

lor, limbile moderne, dintre care cele mai multe sunt vorbite şi astăzi, dar câteva sunt pe cale de dispariţie sau dispărute de

curând. Schematic, familia indoeuropeană s-ar reprezenta astfel:

Indoeuropeana comună

↓ ↓

Ramura indoiraniană Ramura europeană

↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓

Limbi Limbi Limbi Limbi Limbi Limbi Limbi

indiene iraniene germanice celtice italice elenice baltoslave

↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓

vedica avestica gotica gaelica osca greaca letona

sanscrita, pehlevi germanabritanica latina rusa

hindi, neopersana engleza bretona ↓ polona

bengali etc. suedeza etc. galica etc. franceza sârba

româna ceha

spaniola etc.

italiana

portugheza etc.

Familiile de limbi

Se consideră că asemenea arbori genealogici pot descrie toate cele aproximativ treizeci de familii lingvistice (v. şi

chino-tibetane, fino-ugrice, semito-hamitice, turco-tătare, tunguso-manciuriene, ibero-caucaziene, amerindiene, siberiene,

malaio-polineziene etc.), în care se integrează toate cele 4000 de idiomuri înregistrate de-a lungul vremii.

Cercetările comparativ-istorice nu s-au putut finaliza întotdeauna cu integrarea fermă a limbilor într-o structură

genetică sau într-alta. Acolo unde datele istoricee lipsesc, sau nu sunt suficient de clare, limbile continuă să fie clasificate pe

baza criteriului geografic (v. limbile negro-africane, limbile din Oceania etc.). Greutăţile cu care s-au confruntat lingviştii în

taxonomia genetică a limbilor au fost cauzate de vastitatea şi eterogenitatea materialului care trebuia clasificat, la care s-au

adăugat: caracterul neatestat al unor limbi, elasticitatea graniţelor dintre limbi şi dialecte şi, nu în ultimul rând, imprecizia

terminologică (v. polivalenţa termenului de familie de limbi, care este folosit atât în sens larg, v. familia limbilor indoeuropene,

cât şi în sens restrâns, v. familia limbilor romanice, slave, germanice etc.; în aceeaşi situaţie se află termenul de ramură, care

este utilizat atât în sens larg, v. ramura europeană, ramura indoiraniană etc., cât şi în sens restrâns, v. ramura germanică de

nord, ramura germanică de vest etc.)

Clasificarea genealogică a limbilor oglindeşte motivaţiile evoluţiei lor istorice. Ea reprezintă o etapă necesară în

dezvoltarea lingvisticii istorice şi comparate, în consolidarea caracterului ştiinţific al studierii limbilor. Pentru descrierea

structurii unei familii de limbi se recurge la împărţirea acesteia în ramuri, subramuri, grupuri şi subgrupuri. Pentru

exemplificare, vom descrie, pe scurt, câteva din cele mai cunoscute familii de limbi.

Familia limbilor indoeuropene

Familia limbilor indoeuropene, în care sunt incluse majoritatea limbilor vorbite actualmente în Europa, America,

Australia, Africa, dar şi câteva idiomuri foarte răspândite din Asia, are cea mai extinsă arie de utilizare. Acesta este unul din

motivele pentru care este familia studiată cel mai riguros şi mai detaliat.

Limba sursă

Toate idiomurile care o compun provin direct sau mediat dintr-o limbă primitivă, numită fie indoeruropeană comună,

fie protoindoeuropeană:„... socotim drept limbă indoeuropeană orice limbă care este o formă luată din indoeuropeana

primitivă în perioada anilor 4000-2000 î.e.n., indiferent de gradul de transformare al limbii primitive. Când spunem că o

asemenea limbă reprezintă o formă mai nouă a limbii primitive, subînţelegem că limba dată continuă printr-o tradiţie

neîntreruptă uzajul indoeuropenei primitive, care este cea mai veche limbă indoeuropeană.” (Simenschi, Th., Ivănescu, Gh.,

1981: 18)

Studiile comparative au scos la iveală asemănări între indoeuropeana comună şi alte limbi primitive, fapt ce

demonstrează existenţa unei familii lingvistice mai vechi, supraordonate celei indoeuropene:

„Faptul că, în epoca sclavagismului, ca şi în epocile următoare, au existat ca limbi populare şi literare mai multe limbi

indoeuropene a dus la concluzia că a existat o limbă mai veche din care acestea s-au născut.” (Ibidem: 19)

Din dezvoltarea dialectelor – tot mai divergente – ale acestei limbi vorbite pe un teritoriu foarte vast s-au format

limbile indoeuropene, care se separă în limbi centum (în vestul teritoriului) şi limbi satem (în estul teritoriului).

Ramurile familiei indoeuropene

Familia indoeuropeană prezintă două subdiviziuni: ramura indoiraniană şi ramura europeană.

Ramura indoiraniană

Ramura indoeuropeană ocupă partea estică a teritoriului pe care se vorbesc limbi indoeuropene. Vorbitorii de limbi

indoiraniene se numeau Ärya „nobili”. Ambele idiomuri, indian şi iranian, au cunoscut foarte de timpuriu şi o variantă scrisă.

Aspectul general al morfologiei indoeuropene s-a conservat cel mai bine în textele vechi scrise în faza arhaică a evoluţiei

acestor limbi, care, de aceea, sunt extrem de importante pentru indoeuropenistică.

Limbile indieneLimbile indiene admit o delimitare diacronică, întrucât prezintă deosebiri clare între cele trei

etape evolutive: indiana veche, medie şi neoindiana.

Indiana veche are două variante, care cunosc scrierea încă din mileniul al II-lea î.e.n.:

a) vedica, varianta religioasă, limba în care s-au scris cele mai vechi texte indiene, Vedele (Rig-veda, Sama-veda,

Yajur-veda, Atharva-veda) şi Upanişadele;

b)sanscrita, varianta laică, limba literară a cărturarilor, cu două direcţii de dezvoltare:

- sanscrita epică, limba renumitelor epopei Ramayana şi Mahabharata;

- sanscrita clasică, limba Gramaticii lui Pañini şi a dramei Sakuntala a lui Kalidassa.

Indiana medie, limba celor mai vechi inscripţii din India, admite următoarele subdiviziuni:

a) pāli, limba textelor budiste din Ceylon;

b) prākrit, limba literară, legată de curentele religioase ale budismului şi ale janseismului.

.Neoindiana, termen generic pentru idiomurile vorbite din Himalaya până în Sri Lanka, este limba unor producţii

literare care au început să apară din secolul al X-lea. Cea mai răspândită limbă neoindiană este hindustani, cu două varietăţi:

urdu şi hindi. Hindi este limba oficială a Indiei, vorbită de peste 200 de milioane de locuitori ai acestei ţări. Un alt idiom

neoindian foarte cunoscut este bengali, limba în care şi-a scris poemele renumitul R. Tagore. Tot grupului de limbi neoindiene

îi aparţine şi limba Rroma, la origini limbă a tribului dom, derivată din indiana de nord-vest.

Limbile iraniene

Limbile iraniene, foarte apropiate de cele indiene, suportă aceeaşi periodizare. Prin urmare, distincţiile lingvistice

corespund celor istorice. Vorbim astfel de trei grupuri idiomatice, care se deosebesc în timp: vechea iraniană, iraniana medie şi

neoiraniana (neopersana).

Iraniana veche are două varietăţi importante:

a) persana veche, cunoscută datorită inscripţiilor cuneiforme de pe vremea lui Darius I, pomenit şi de M. Eminescu în Scrisoarea

III;

b) avestica (sau zenda), limba textelor religioase reunite sub titlul Avesta. Aceasta este foarte apropiată de vedică, datorită

provenienţei ei directe din indoiraniana de bază.

Iraniana medie denumeşte un grup idiomatic al cărei principală reprezentantă era limba pehlevi, limbă oficială a

imperiului din vremea Sassanizilor, atestată în texte din secolele al III-lea – al VII-lea. Dar monumentele culturii iraniene care

ne-au parvenit din această epocă au fost scrise în mai multe limbi medioiraniene, precum: mediopersana, parta, sogdiana,

horezmica şi hotaniana.

Neoiraniana se prezintă ca un conglomerat de idiomuri a căror distribuţie geografică permite gruparea lor în:

a) idiomuri neoiraniene orientale: oseta, afgana, jaghnobi etc.

b) idiomuri neoiraniene occidentale: tadjica, kurda, beluciana, neopersana etc. Neopersana este limba catrenelor lui

Omar Khayamm, de fapt limba vorbită în prezent în Iran.

Ramura europeană

Vom descrie sumar configuraţia idiomatică a ramurei europene din familia indoeuropeană de la est la vest, făcând

distincţia dintre limbile care nu admit formarea unei subramuri (toharica, armeana, hitita şi veneta) şi cele care se pot grupa

astfel (limbile vechi balcanice, limbile baltoslave, limbile germanice şi limbile celtoitalice).

Limbile care nu se pot reuni într-un grup

Toharica este o limbă moartă, fixată însă în scris. Texte în toharică, redactate în alfabet hindus, au fost descoperite în

Turchestanul chinez. Ele datează din secolele al V- lea şi al VII-lea şi reprezintă traduceri de texte religioase budiste.

Armeana, care dezvoltă un dialect indoeuropean originar din Asia Mică. Este atestată încă din secolul al V-lea,

datorită descoperirii unor texte literare originale şi a unor traduceri de texte religioase din greacă. Are numeroase dialecte.

Hitita este o limbă de tip centum, cu îndelungată tradiţie scrisă. De la Curtea regilor Asiei Mici de răsărit ne-au

parvenit documente în hitită, scrise pe tăbliţe de argilă, în mileniul al II-lea î.e.n. Descoperirea acestora în Turcia, la începutul

secolului al XX-lea, a fost mană cerească pentru indoeuropenişti:

„... ele aduc în reconstrucţia limbii indoeuropene unele date pe care nu le-am putea reconstitui din datele pe care ni le

oferă alte limbi indoeuropene.” (Al. Graur – coord., 1965: 240)

Luvica şi palaica sunt limbi foarte apropiate. Odată cu descoperirea textelor hitite, s-au descoperit şi texte redactate în

aceste limbi, care conţin forme arhaice, foarte apropiate de cele din indoeuropeana comună.

Veneta este o limbă occidentală, vorbită în nord-vestul Italiei. Este atestată datorită a peste două sute de inscripţii şi de

texte scurte care s-au scris înaintea erei noastre. Numeroasele influenţe ale unor limbi vechi indoeuropene asupra venetei se

explică prin faptul că veneţii au locuit într-o perioadă foarte îndepărtată în nordul Alpilor, între ţinuturile primitive ale

germanilor, slavilor, celţilor şi itali

Limbile vechi balcanice

Alcătuiesc grupul limbilor vechi balcanice acele idiomuri care s-au vorbit în Antichitate în regiunea Balcanilor:

greaca, albaneza, ilira, geto-daca, macedoneana. Dintre acestea, numai greaca şi albaneza se mai vorbesc şi astăzi.

Greaca a fost, din punct de vedere cronologic, prima limbă a culturii europene. Ca şi limbile ei „surori” din ramura

indoiraniană, greaca suportă distincţii idiomatice de natură diacronică: greaca veche (sau elina), greaca medie (sau bizantina)

şi greaca modernă (sau neogreaca).

Greaca veche era fărâmiţată dialectal, îndeosebi din cauza orgoliilor locuitorilor unor cetăţi greceşti, care trebuiau să

se distingă de cei din afara cetăţii şi prin limba vorbită:

„Fiecare cetate greacă îşi are dialectul ei; însă acestea nu se deosebesc într-atâta încât să împiedice comunicarea

fundamentală a limbii: un elen putea fi înţeles, în general, în orice parte a domeniului grecesc”. (Th. Simenschi, G. Ivănescu,

1981: 159)

Multe dintre dialectele elinei aveau statut de dialect literar. De exemplu, Sapho şi Hesiod au scris în dialectul eolic, în

dialectul ionic au apărut epopeile lui Homer şi scrierile istorice ale lui Hesiod, dialectul doric este renumit datorită inscripţiilor

dorice din Creta şi scrierilor lui Pindar, Teocrit şi Arhimede. În fine, cel mai cunoscut, mai ales în varianta sa cultă, este

dialectul atic în care s-a scris marea tragedie greacă (v. Eschil, Sofocle şi Euripide) şi filosofia de aur a grecilor (v. Platon şi

Aristotel).

Câteva dialecte s-au reunit în jurul dialectului atic şi au format cu timpul celebra koiné:

„Datorită prestigiului politic şi cultural al Atenei, în secolul al V-lea î.e.n., acest dialect începe să se impună şi în alte

zone, suferind însă şi o puternică influenţă ionică în lexic. Această nouă formă a dialectului atic poartă denumirea de koiné

<limbă comună>. Aparţia ei a dus la anihilarea particularităţilor dialectale.” (A. Vraciu, 1980: 246)

După secolul al III-lea î.e.n., înflorirea comerţului şi cuceririle lui Alexandru Macedon au contribuit la răspândirea

acestei koiné până în Balcani, în Asia Mică şi în Egipt.

Greaca medie (sau bizantina) este caracterizată, din punct de vedere lingvistic, pe de o parte de tendinţa

conservatoare, care stabileşte continuitatea cu greaca comună, şi, pe de altă parte, de tendinţa populară, care duce la o nouă

scindare dialectală. Bizantina reprezintă un stadiu evolutiv de durata unui mileniu (sec. al VI-lea - sec. al XV-lea). Ea devine

limba oficială a Imperiului din Orient şi ajunge să fie întrebuinţată ca mijloc de comunicare între popoarele balcanice.

Neogreaca reprezintă faza modernă de evoluţie a limbii grecilor. Cu toate că, începând din secolul al XVI-lea, se

îngustează progresiv aria de răspândire a idiomurilor greceşti, acestea au o contribuţie masivă la formarea şi alimentarea

terminologiei ştiinţifice şi tehnice moderne.

În secolul al XVIII-lea, limba greacă, legată de regimul fanariot, a fost impusă, sub forma unui curent grecizant, atât

în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Dată fiind antipatia faţă de fanarioţi, influenţa greacă bizantină a fost minimizată

imediat după eliberarea românilor de sub vremelnica lor dominaţie.

În pofida unei accentuate susţineri a variantei savante, în Grecia a avut câştig de cauză varianta influenţată de vorbirea

populară, dimotiki, care a fost adoptată în cele din urmă de presă, de scriitori, fiind resimţită ca rezultat al unei tendinţe naturale

de dezvoltare a limbii.

Albaneza este o limbă balcanică, de tip satem. După dispoziţia teritorială a Albaniei, s-a crezut multă vreme că

albaneza continuă un dialect ilir. Această teorie a fost, cu timpul, infirmată. Studiile consacrate studiului de material lexical

româno-albanez au dus la concluzia că aceste idiomuri provin dintr-un acelaşi dialect trac.

Albaneza este atestată din secolul al XV-lea. Structura etimologică a vocabularului albanezei este rezultatul diverselor

influenţe care s-au exercitat asupra acestui idiom: slavă, grecească, turcească, romanică etc. Are două dialecte fundamentale:

toskë în sudul şi gegë în nordul Albaniei.

Macedoneana este o limbă moartă, care a fost vorbită de poporul lui Alexandru Macedon. Nu are o variantă scrisă,

fiindcă greaca era folosită de macedonieni ca limbă de cultură. S-au păstrat din macedoneană câteva zeci de cuvinte şi câteva

nume proprii, care apar în operele scriitorilor greci.

Ilira era vorbită în nord-vestul Peninsulei Balcanice. Ca şi macedoneana, ilira este o limbă dispărută, din care au

rămas puţine cuvinte, în majoritate nume proprii.

Traco-daca a fost vorbită de o populaţie foarte numeroasă în nord-estul Peninsulei Balcanice. Teritoriul extins pe care

se foloseau dialectele tracice a dus la îndepărtarea lor de limba comună, la o evoluţie divergentă soldată cu formarea de noi

idiomuri: frigiană, armeană, albaneză, geto-dacă.

Vestigiile tracice şi dacice se reduc la inventare de toponime, hidronime sau antroponime, cele mai multe dintre

acestea fiind identificate în inscripţii latineşti şi greceşti. Existenţa a aproximativ 80 de cuvinte româneşti cu corespondente în

albaneză pot fi explicate prin comunitatea de substrat a celor două limbi.

Limbile baltoslave

Sunt tratate împreună, întrucât pentru mult timp au format o comunitate lingvistică. Sunt limbi cu caracter arhaic, a

căror structură gramaticală este foarte apropiată de cea a indoeuropenei comune.

„Între limbile slave, baltice şi germanice există un număr destul de mare de afinităţi lingvistice (în primul rând,

morfologice şi lexicale). Aceste relaţii le întrec, sub raport cantitativ şi calitativ, pe cele proprii limbilor baltoslave şi

(indo)iraniene. De asemenea, în slavă, baltică şi hitită există un număr de elemente comune (în sistemul fonetic, în tipul de

formare a cuvintelor şi în lexic), care constituie, adeseori, isoglose specifice.” (A. Vraciu, 1981: 245)

În grupul limbilor baltice se integrează vechea prusiană, din care s-au păstrat doar un glosar şi scurte traduceri de

texte religioase, lituaniana, limbă atestată din secolul al XVI-lea, în prezent limba oficială a Lituaniei, şi letona, care dezvoltă o

variantă literară începând din acelaşi secol, al XVI-lea. Spre deosebire de lituaniană, letona este mai puţin conservatoare,

deosebindu-se mai mult de indoeuropeana comună.

În grupul limbilor slave intră idiomuri foarte apropiate, motiv pentru care se consideră că acestea formează, de la est

la vest, un bloc lingvistic unitar. La baza idiomurilor slave stă slava comună, o limbă ale cărei forme sunt reconstituite.

Paleoslava, limbă literară foarte apropiată de limba comună, este atestată din secolul al IX-lea, graţie traducerilor de texte din

limba greacă realizate de Chiril şi Metodiu, adică de călugării care s-au servit în acest scop de alfabetul chirilic.

Grupul slav suportă distincţii interioare pe baza criteriului geografic. În funcţie de acesta, putem vorbi despre

„repartizarea” limbilor slave în trei grupuri: de est, de vest şi de sud.

Limbile slave răsăritene, rusa, ucraineana şi bielorusa prezintă asemănări atât de mari, încât vorbitorii uneia dintre ele

se înţeleg fără dificultate cu vorbitorii alteia.

Rusa a fost atestată din secolul al XII-lea, secol în care a apărut primul text literar rusesc, celebrul Cântec pentru

oastea lui Igor. Limba literară este foarte apropiată de cea vorbită. Literatura scrisă în rusă este una din marile literaturi ale

lumii (v. operele lui Tolstoi, Dostoievski, Puşkin, Esenin, Bulgakov etc.). Limbă oficială în federaţia U.R.S.S., rusa a fost

limba unui bloc comunist, promovată excesiv şi în ţările ex-comuniste învecinate. Tot un exces este şi scoaterea rusei din

programele şcolare în fostele ţări comuniste imediat după eliberarea de comunism. Indiferent de politica statală, limba rusă

merită să fie cunoscută oriunde, fiindcă este o mare limbă de cultură. Din 1945, rusa este una din cele şase limbi oficiale de

lucru utilizate de O.N.U.

Ucraineana se afirmă ca limbă de sine-stătătoare începând din secolul al XIV-lea. Producţiile literare ale secolului al

XIX-lea, care poartă semnăturile lui Taras Şevcenko şi Ivan Franco, contribuie la consolidarea variantei literare a ucrainienei.

Bielorusa a fost atestată în secolul al XIII-lea. Despre varianta sa literară se poate vorbi abia din secolul al XIX-lea.

Sunt considerate a fi limbi slave occidentale ceha, slovaca şi poloneza.

Ceha este atestată din secolul al XIII-lea. Din secolul al XVI-lea, limba cehă îşi formează şi o variantă literară, în

jurul dialectului de la Praga, folosit de reformatorul Jan Hus în scrierile sale. Cu timpul, varianta literară se îndepărtează foarte

mult de cea populară.

Slovaca este o limbă apropiată de cehă, faţă de care deosebiri esenţiale se identifică numai la nivelul vocabularului. Ea

a fost atestată în secolul al XV-lea, graţie unor documente despre mişcarea husistă. După destrămarea Cehoslovaciei, slovaca

devine limba oficială a Slovaciei.

Poloneza este idiomul vorbit la extremitatea vestică a teritoriului locuit de slavi. A fost atestată în secolul al XIII-lea

şi a cunoscut o variantă literară din secolul al XVI-lea. Începând din secolul al XVIII-lea, occidentalizarea limbii se manifestă

prin receptivitatea vocabularului faţă de împrumuturile franceze. Consolidarea limbii literare poloneze pe parcursul secolului al

XIX-lea se leagă de numele scriitorului Adam Mickievicz. Apogeul acesteia este atins în secolul următor în opera lui H.

Sienkievici.

Limbile slave de sud sunt bulgara, sârba, croata, slovena şi macedoneana (idiom slav diferit de limba macedoneană

pe care am prezentat-o ca limbă veche balcanică, apropiată de elină). Grupul sudic al limbilor slave este mai puţin unitar decât

cele la care ne-am referit până acum.

Bulgara este o limbă cu trei variante istorice: bulgara veche (paleoslava, atestată din secolul al IX-lea, datorită

traducerilor de texte religioase făcute de Chiril şi Metodiu şi scrise cu celebrul alfabet chirilic), bulgara medie şi noua bulgară.

Ea este apropiată de macedoneană, dar se distinge printr-o serie de inovaţii de celelalte idiomuri slave. Lupta purtată în secolul

al XIX-lea pentru impunerea limbii literare a contribuit la formarea limbii bulgare moderne.

Sârba este cea mai armonioasă limbă slavă. Este atestată în secolul al XII-lea. Pentru varianta scrisă a sârbei s-a

recurs la alfabetul chirilic. În a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost limbă oficială a R.S. Federative Jugoslavia. În

prezent, este limbă oficială în Serbia, Bosnia şi Herţegovina şi Muntenegru.

Croata este o limbă foarte apropiată de sârbă. Se diferenţiază de aceasta numai la nivelul vocabularului şi al scrierii

cu alfabet latin. Diferenţele dintre sârbi şi croaţi sunt mai degrabă religioase şi politice decât lingvistice. Actualmente, croata

este limbă oficială în Croaţia. În secolul trecut, în varianta mixtă sârbocroată, era limbă oficială a Jugoslaviei, stat federativ cu

capitala la Belgrad.

Slovena, atestată din secolul al XV-lea, este o limbă neunitară, cu dialecte foarte diferite între ele. Slovena este una

din puţinele limbi europene care au păstrat numărul dual din protoindoeuropeană. Este limba oficială a Sloveniei.

Macedoneana este un idiom sud-slav atât de apropiat de bulgară, încât unii lingvişti îl consideră un dialect al bulgarei.

Diferenţele reduse dintre bulgară şi macedoneană se rezumă la vocabular. Macedoneana a împrumutat elemente lexicale sârbe,

mai cu seamă în perioada contactelor lingvistice directe ocazionate de convieţuirea macedonienilor cu sârbii în fosta

Jugoslavie.

Limbile germanice

Limbile germanice provin dintr-o limbă neatestată, dar reconstituită, – germana comună – şi îşi au rădăcinile

îndepărtate în protoindoeuropeană, limbă faţă de care s-au distanţat în multe privinţe (v. inovaţiile germanice în mutaţia

accentului, în mutaţia consonantică, în flexiunea adjectivală, în structura verbului etc.).

Ca şi limbile slave, cu care prezintă multiple afinităţi, limbile germanice se împart, aparent doar din punct de vedere

geografic, în trei grupuri: de est, de vest şi de nord.

Grupul germanic de est este reprezentat de gotică. Cu alfabet gotic s-a realizat o traducere a Bibliei încă din secolul al

IV-lea. Gotica s-a vorbit până la sfârşitul Evului Mediu. Există date despre o populaţie din Crimeea care vorbea un dialect

gotic.

Cel mai extins grup de limbi germanice este cel occidental. Acesta este şi cel mai puţin unitar dintre cele trei. Se

integrează în acest grup germana (de sus şi de jos), engleza şi frizona.

Germana veche de jos s-a scindat în saxona de jos, atestată din secolul al IX-lea, şi franconica de jos, limbă din care

provin olandeza şi flamanda.

Germana veche de sus (germana propriu-zisă) permite distincţii diacronice: vechea germană de sus (secolele al VIII-

lea - al IX-lea, atestată prin glose din secolul al VIII-lea şi prin Cântecul lui Hildebrand din secolul al IX-lea); germana de sus

medie (secolele al IX-lea – al XVI-lea) şi germana de sus modernă (de după secolul al XVI-lea).

Ramificaţiile dialectale afectează unitatea limbii germane de astăzi. Cele mai cunoscute dialecte sunt cel bavarez, cel

aleman şi cel franconic.

Engleza este o limbă cu caracter unitar, provenită din anglosaxonă, atestată din secolul al VIII-lea. Şi engleza se

pretează la delimitări ferme ale fazelor evolutive: anglosaxona (până în secolul al XII-lea, engleza medie (secolele al XII-lea -

al XVI-lea) şi neoengleza (de după secolul al XVI-lea). După cum se ştie, engleza este cea mai răspândită limbă europeană de

pe glob, un veritabil instrument al globalizării. Este limbă oficială în Marea Britanie, în Irlanda, în S.U.A, în Canada, Australia

şi Noua Zeelandă. Din 1945 este şi limbă oficială de lucru a O.N.U. Tot mai mult, engleza devine o limbă uzuală în diferite

colţuri ale lumii. Contribuie la succesul politicii de expansiune a englezei actuale şi anumite trăsături lingvistice ale acesteia,

cum ar fi „structura gramaticală simplă, tinzând spre tipul aglutinant”. (M. Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, 1981: 77)

Frizona este un idiom atestat din secolul al XIII-lea, folosită în texte ample începând din secolul al XVI-lea, se mai

vorbeşte doar în câteva regiuni din Olanda şi din nordul Germaniei.

Limbile celtoitalice

Datorită asemănărilor dintre limbile celtice şi cele italice, se poate vorbi de o subramură a limbilor celtoitalice.

Limbile celtice sunt limbi vechi europene, împărţite din punct de vedere geografic în insulare (gaelică – irlandeză,

scoţiană, manx; britanică – galeză, bretonă, cornică etc.) şi continentale (galica, celtiberiană, norică etc.). Există un alfabet

celtic, despre care dovezile arheologice ne arată că era folosit, începând aproximativ din secolul al X-lea, în special în inscripții

și marcaje de hotare. Şi druizii utilizau acest alfabet pentru consemnarea poveștilor, a legendelor istorice sau a poeziilor etc.

Gaelica, de pildă, este o limbă celtă atestată în inscripţii din secolul al III-lea. În Evul Mediu s-a scris o literatură

bogată în gaelică. În prezent, se mai vorbeşte în Irlanda (irlandeza), în Scoţia (scoţiana) şi pe Insula Man (manx).

Britanica, limbă care pare să se fi folosit în vremuri îndepărtate în întreaga Britanie, se diferenţiază în: galeză, vorbită

în Ţara Galilor; cornică, vorbită în regiunea Cornwall, dispărută din secolul al XVIII-lea; şi bretonă, vorbită de celţii ce au

părăsit Britania şi s-au stabilit în Bretania, deci într-o regiune de pe teritoriul actual al Franţei.

Limbile celtice continentale sunt reprezentate de galică, limbă atestată înaintea erei noastre. Până în perioada

cuceririlor romane şi câteva secole după aceea, galica se vorbea într-un spaţiu vast: în Galia, adică pe un teritoriu care

cuprindea Franţa, Belgia, Elveţia şi o parte a Germaniei de astăzi. Toponime şi antroponime galice apar în operele scriitorilor

greci şi latini. Începând din secolul al IV-lea, galica a fost înlăturată de limbile romanice în formare, dar vestigiile epigrafice

descoperite în Galia au conservat numeroase eşantioane de limbă celtă continentală.

Limbile italice

Sunt reunite sub denumirea de limbi italice idiomurile vorbite în Antichitate în Peninsula Italică. Ele formează două

grupuri lingvistice: osco-umbrian şi latino-falisc.

„Între grupul latino-falisc şi cel osco-umbrian există câteva deosebiri lingvistice importante, pentru că ele apar ca

reflexe tardive în materialul lingvistic romanic.” (Ileana Oancea, Luminiţa Panait, 2002: 24)

Osca era o limbă vorbită în Samnium şi în Campania. Este atestată din secolul I î.e.n. Cea mai lungă dintre cele

aproximativ 200 de inscripţii în oscă, Tabula Bantina, reprezintă un fragment dintr-un text legislativ.

Umbrica este limba veche a umbrienilor imigraţi în Peninsula Italică. Este atestată din secolul al III-lea î.e.n. printr-un

document care cuprinde inscripţii de cult, intitulat Tabulae Iguvinae.

Latina este cea mai cunoscută limbă italică. Iniţial vorbită în Latium, atestată din secolul al VI-lea î.e.n., latina se

extinde în întreaga Italie şi mult dincolo de graniţele acesteia, în întreg Imperiul Roman.

Din punct de vedere tipologic, latina este fidelă indoeuropenei comune, asemănându-se mult în plan gramatical atât

cu limbile indoiraniene, cât şi cu limba greacă.

Latina a fost deseori comparată cu greaca, mai ales datorită statutului lor de limbi clasice de cultură. În greacă şi, mai

târziu, în latină s-au scris operele literare şi ştiinţifice ale Antichităţii; pentru aceste limbi s-au conceput primele gramatici

europene. Amândouă au cunoscut un apogeu cultural, urmat de restrângerea drastică a sferei de întrebuinţare. Spre deosebire

de limba greacă, latina a devenit stratul pe care s-au întemeiat noi limbi de cultură ale Europei, aşa-numitele limbi romanice.

Limbile romanice

Limbile romanice au ca element constitutiv comun stratul de latină populară (vulgară), agenţii romanizării nefiind

aleşi din populaţia Romei, ci din părţi ale imperiului în care latina cultă era mai curând necunoscută. Descendentele latinei –

franceza, italiana, spaniola, portugheza, româna, provensala, catalana, sarda, retoromana şi dalmata – au fost clasificate pe

criterii geografice. Carlo Tagliavini (1977) vorbeşte astfel de patru grupuri de limbi romanice:

- grupul ibero-romanic (spaniolă, portugheză şi catalană);

- grupul galo-romanic (franceză şi provensală/ occitană);

- grupul italo-romanic (italiană, sardă, retoromană şi dalmată)

- grupul balcano-romanic (română),

cu menţiunea că două idiomuri – catalana şi dalmata – au statut de limbă de tranziţie ( lingua puente), catalana făcând legătura

dintre grupul ibero-romanic şi cel galo-romanic, iar dalmata, unind grupul italo-romanic de cel balcano-romanic.

Spaniola este limbă oficială în Spania şi Angora, dar şi în numeroase state din America Centrală şi de Sud (v. infra).

Este şi limbă oficială de lucru la O.N.U., din 1945. Cunoaşte trei variante: spaniola europeană, spaniola americană şi iudeo-

spaniola. Este limba romanică cu cei mai mulţi vorbitori – peste 300 de milioane –, fapt ce o situează pe poziţia a III-a, după

chineză şi engleză, în privinţa numărului de utilizatori. Este o limbă cu multe dialecte, dintre care le amintim pe cele mai

răspândite: mozarab, dispărut după retragerea arabilor din Peninsula Iberică, aragonez, castilian, asturo-leonez, andaluzian,

extremeno, canario etc.

Limba spaniolă este atestată din secolul al X-lea (prin Glosele emiliene şi Glosele silense) şi dezvoltă o variantă

literară începând din secolul al XII-lea, când apare Cantar de Mio Cid (Cântecul Cidului). Limba spaniolă literară are la bază

dialectul castilian. Secolul al XVI-lea este considerat secolul de aur (Sigeo de Oro) al culturii spaniole, graţie operelor literare

semnate de Cervantes şi de Lope de Vega.

Portugheza este foarte apropiată de spaniolă, întrucât provine dintr-un dialect al acesteia. Este limbă oficială în

Portugalia şi în câteva ţări din America de Sud (v. infra). Are peste 170 de milioane de vorbitori, cei mai mulţi în Brazilia. Ca

şi spaniola, se prezintă în trei variante: portugheza europeană, portugheza americană şi iudeo-portugheza. Şi portugheza are

numeroase dialecte: cel mozarab, comun cu spaniola, dominant în perioada coabitării cu arabii, dar eliminat după căderea

Granadei, şi cele două grupuri de dialecte: la nord de Mondego (codialectele, dialectele interammense şi transmontan) şi la sud

de Mondego (azorian, madeirez, beirăo).

Limba portugheză este atestată de la sfârşitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea pe baza a două

documente: Noticia de Tarto şi Testamentul lui Alphonso II. Limba portugheză literară, formată pe baza limbii vorbite la

Lisabona, s-a consolidat în timpul Renaşterii, datorită valorii operelor lui Luis de Camoes şi Gil Vicente.

Catalana este recunoscută ca limbă oficială, alături de spaniolă, în Catalonia. Are două variante: catalana orientală, cu

centrul la Barcelona, şi catalana occidentală, cu centrul la Lérida. Fr. Diez o consideră limbă romanică de sine-stătătoare, în

timp ce C. Tagliavini se referă la catalană ca la un idiom de tranziţie între grupul iberic şi cel galo-romanic.

Franceza este limbă oficială în Franţa, Belgia şi Elveţia, dar şi în numeroase state din Africa (v. infra). Este şi limbă

oficială de lucru a O.N.U., din 1945. În privinţa numărului de vorbitori, se situează pe poziţia a treia în Romania, după spaniolă

şi portugheză, având aproximativ 125 de milioane de utilizatori. Este o limbă unitară, care s-a dezvoltat din dialectul langue

d’oil, cu centrul în Île de France.

Limba franceză este atestată din secolul al IX-lea, printr-un renumit document istoric: Les Sermons de Strasbourg

(Jurămintele de la Strasbourg). În istoria francezei, deosebim trei etape evolutive: franceza veche (secolul al IX-lea – secolul

al XIV-lea); franceza medie (secolul al XIV-lea – secolul al XVI-lea) şi franceza modernă (începând din secolul al XVII-lea).

Caracterul unitar al francezei a fost susţinut şi controlat de Academia franceză, înfiinţată în 1636.

Limba literară franceză a fost valorificată secole la rând în operele unor scriitori care au influenţat întreaga Europă:

Moliére, Racine, Voltaire, H. de Balzac, V. Hugo, G. Flaubert, M. Proust, A. Gide, P. Verlaine, St. Mallarmé, P. Eluard, A.

Camus, J.P. Sartre etc., etc.

Provensala (occitana) s-a născut din evoluţia dialectului langue d’oc. Din punct de vedere fonetic, provensala este

mai apropiată de latină decât franceza. Declinul provensalei începe din secolul al XIII-lea, de când regele Franţei Francisc I

decretează impunerea francezei ca limbă unică a regatului.

Totuşi, provensala a dezvoltat cu succes o variantă literară. Este limba trubadurilor, a celei mai melodioase poezii

lirice europene, dar şi limba în care Mistral, laureat al premiului Nobel, şi-a scris celebrul poem epic Mireille. Reducerea

progresivă a registrelor stilistice a afectat însă dramatic provensala literară, reducând-o la o limbă tot mai puţin vorbită în

Franţa.

Italiana este limbă oficială în patru state europene: Italia, Vatican, Elveţia şi San Marino. Este limbă uzuală în mai

multe ţări europene, americane şi chiar africane, iar în Malta are statut de limbă de cultură. Formată în Peninsula Italică şi în

Sicilia, unde existau numeroase populaţii preromane, italiana are caracter eterogen. Variantele sale dialectale pot fi reunite în

trei grupuri: cel al dialectelor septentrionale (venet, piemontez, lombard, emilian); cel toscan (florentin, senez, apuan) şi cel

centromeridional (sicilian, campan, calabrez). Această fărâmiţare dialectală face ca limba literară să fie îndepărtată de limba

vorbită. Totuşi, astăzi se resimte tot mai insistent influenţa dialectului de la Roma asupra limbii vorbite în Italia.

Italiana este atestată din secolul al X-lea, cel mai vechi document scris în italiană fiind Cartea Capuana din 960. La

baza limbii literare italiene se află dialectul florentin. Din secolul al XV-lea, Academia italiană, care reface Academia

platoniciană din Antichitate, sprijină constituirea şi dezvoltarea limbii latine literare în jurul acestui dialect în care şi-au scris

operele fundamentale renascentiştii Dante, Petrarca şi Boccacio.

Sarda are peste un milion de vorbitori în Sardinia şi trei dialecte: logudurez, în centru, campidanez, în sud, şi galuric-

sassaric, în nordul insulei.

Retoromana este una din limbile oficiale ale Elveţiei, pe lângă franceză, italiană şi germană. Cu toate că are mai puţin

de un milion de vorbitori, cunoaşte două variante dialectale: dialectul romand (romanş) vorbit în Elveţia, şi dialectul friulan,

vorbit în nord-estul Italiei, la Udine şi în împrejurimi.

Dalmata este singura limbă romanică moartă. A dispărut în secolul al XIX-lea. Se vorbea pe Coasta Dalmaţiei, din

Croaţia. Este atestată din secolul al XIII-lea, graţie unor documente veneţiene găsite la Dubrovnik. A fost studiată monografic

de Matteo Bartoli, pe baza interogării „ultimului vorbitor de dalmată”, Tuone Udaina.

Româna este limbă oficială în România şi în Republica Moldova, având peste 27 de milioane de vorbitori. Este o

limbă unitară, cu patru dialecte la nord şi sud de Dunăre: dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân. Limba română

reprezintă actualul stadiu evolutiv al dialectului dacoromân.

Este atestată de la începutul secolului al XVI-lea prin Scrisoarea lui Neacşu din 1521. La baza limbii române literare

stă subdialectul muntean. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, opera eminesciană devine un veritabil model de

limbă română literară. Acest model este preluat de generaţia ce i-a urmat lui M. Eminescu (G. Coşbuc, O. Goga, Al.

Macedonski) şi valorificat mai cu seamă în scrierile poeţilor şi prozatorilor interbelici: L. Blaga, G. Bacovia, I. Barbu, L.

Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu etc. După cel de-al Doilea Război Mondial distanţa dintre limba literară şi cea

vorbită s-a redus considerabil.

Din succinta prezentare a limbilor din familia indoeuropeană ies la iveală câteva aspecte caracteristice istoriei acestor

idiomuri, cum ar fi:

- efortul de inovare în vederea diferenţierii de idiomurile înrudite, atât pe verticală, cât şi pe orizontală;

- fenomenele opuse ale dispariţiei şi apariţiei limbilor în interiorul acestei familii, determinate îndeosebi de

factori extralingvistici;

- modificările „superficiale” survenite în intervalul temporal dintre protoindoeuropeană şi limbile moderne din

această familie genetică favorizează ipoteza apariţiei limbajului cu mult timp înainte de cunoaşterea indoeuropenei comune sau

a preindoeuropenei;

- dezvoltarea inegală a limbilor (v. inegalitatea de ritm de dezvoltare marcată de atestările în epoci diferite; v. tendinţa

progresivă a limbilor care au o variantă literară, în comparaţie cu cea regresivă a limbilor fără variantă literară, condamnate la

dispariţie, în cele din urmă);

- tendinţa de extindere a ariei de utilizare a limbilor vorbite de popoare cu nivel înalt de cultură şi civilizaţie (v. latina în

teritoriile cucerite; franceza, engleza şi spaniola în colonii; rusa şi engleza în federaţii; v. engleza în procesul de globalizare);

- operaţionalizarea criteriului geografic în clasificarea genealogică a limbilor, dat fiind că limbile înrudite se vorbesc în

general pe teritorii învecinate;

- menţinerea vorbitorilor de limbi cu origine indoeuropeană între graniţele istorice în care se aflau strămoşii

indoeuropeni, vorbitorii indoeuropenei comune;

- imigraţia unor populaţii neindoeuropene în spaţiul indoeuropean duce la contacte lingvistice soldate cu influenţe

fonetice şi morfologice sau cu împrumuturi lexicale care determină diferenţierea mai accentuată a limbilor moderne din familia

indoeuropeană;

- contribuţia limbilor de prestigiu cultural la menţinerea unor standarde de calitate şi la oferirea lor ca modele de

dezvoltare a registrelor stilistice ale majorităţii limbilor indoeuropene etc.

Alte familii de limbi

Familia hamito-semitică

Familia hamito-semitică este formată din limbi înrudite, care descind dintr-o îndepărtată limbă comună, de care s-au

despărţit în urmă cu aproximativ 5000 de ani. Ele se grupează în două ramuri: hamitică şi semitică.

a) Ramura hamitică include egipteana veche (atestată de inscripţiile hieroglifice din mileniile IV î.e.n. – I e.n.),

copta (limbă de cult foarte rezistentă în Egipt), limbile berbere (ale tuaregilor şi kalibilor din nordul Africii),

limbile kuşite (vorbite în Etiopia) şi hausa (folosită în Camerun, Nigeria, Sudan şi Togo).

b) Ramura semitică este alcătuită din trei subramuri: estică (reprezentată de asiro-babiloniană/ accadiană, o limbă

dispărută); nordică (ebraica, feniciana şi arameica) şi sudică (araba şi etiopiana). Prin evoluţia sa, araba, care

reprezintă în prezent a patra limbă de pe glob după numărul vorbitorilor (care depăşesc 200 de milioane), a

devenit reprezentativă pentru ramura semitică. Este limbă oficială în peste 20 de state arabe, constituind un factor

de unitate pentru lumea islamică. Este atestată pe baza unor inscripţii din secolul al IV – lea – al VI-lea. Din

secolul al VI-lea încep să apară texte literare în arabă. Biblioteca din Bagdad este celebră pentru impresionanta ei

colecţie de texte ştiinţifice, filosofice şi filologice.

Familia limbilor fino-ugrice

Familia limbilor fino-ugrice prezintă idiomuri a căror evoluţie neunitară a favorizat diferenţierea lor accentuată. Se

împarte tot în două ramuri: ramura finică şi ramura ugrică. În ramura finică sunt încadrate finlandeza, estona, lapona, voda,

livona etc., iar în cea ugrică figurează maghiara, mansi şi hantî. Finlandeza (cu 6 milioane de vorbitori) şi maghiara (cu 12

milioane de vorbitori) sunt limbi oficiale ale unor state europene (Finlanda, respectiv Ungaria).

Familia limbilor turco-tătare

Familia limbilor turco-tătare reuneşte idiomuri foarte apropiate: turca (osmana), tătara, azerbaidjana, uzbeka,

turcmena, găgăuza, cumana etc. Turca, cea mai răspândită limbă turcică, adună aproximativ 100 de milioane de vorbitori în

Turcia, unde este limbă oficială, şi în ţări mai mult sau mai puţin învecinate.

Familia limbilor chino-tibetane

Familia limbilor chino-tibetane are două ramuri: chineză, căreia îi aparţin chineza, thai propriu-zisă şi thai-siameză,

vietnameza etc.; şi tibetană, în care sunt incluse tibetana, limbile himalaice şi limba birmană. Limba chineză este cea mai

vorbită din lume, numărul vorbitorilor ridicându-se la 1,3 miliarde. Este limbă oficială în Republica China, Taiwan şi

Singapore. De asemenea, este una din limbile oficiale de lucru a O.N.U., din 1945.

Familia limbilor manciuro-tunguse

Familia limbilor manciuro-tunguse cuprinde idiomuri care se vorbesc în Extremul Orient. Acestea se împart în două

grupuri: manciurian (în sud) şi tungus (în nord). Sunt considerate limbi manciuriene: manciuriana, vorbită în China, coreeana,

limbă oficială în Coreea de Nord şi în Coreea de Sud, cu 78 de milioane de vorbitori, şi japoneza, limbă oficială în Japonia,

unde are peste 125 de milioane de vorbitori. Din grupul tungus fac parte limbile evenki, evenă, neghidală şi solonă.

Familia limbilor amerindiene

Familia limbilor amerindiene cuprinde limbi ale băştinaşilor din nordul, centrul şi sudul Americii. Din punct de

vedere geografic, se disting astfel trei grupe idiomatice: nordică (eschimosa, aleuta etc.), centrală (maya) şi sudică (quechua,

tupi, guarani etc.). Maya este principala limbă a renumitei culturi mayaşe, vorbită de peste 6 milioane de locuitori din sudul

Mexicului sau din Peninsula Yucatan.

Familia limbilor malaio-polineziene

Familia limbilor malaio-polineziene se împarte în ramura malaieză (indoneziană) şi în ramura polineziană. Aparţin ramurii

malaeze limbile indoneziană, bali, malaeză şi malgaşă. Indoneziana, limba oficială a Indoneziei, continuă malaeza, limbă

atestată în secolul al IX-lea în Jawa. În ramura polineziană sunt cuprinse limbile hawaiană şi samoană.

Familia limbilor ibero-caucaziene Familia limbilor ibero-caucaziene reuneşte un idiom iberic, basca, şi numeroase idiomuri

caucaziene, dintre care mai cunoscute sunt abhaza, cecena şi georgiana. Limba bască are peste un milion de vorbitori în

Spania şi în Franţa. După destrămarea Uniunii Sovietice şi autonomizarea unor state caucaziene, abhaza, cecena şi georgiana

au devenit limbi oficiale în Republica Abhază, Cecenia şi Georgia.

Familia limbilor africaneAlcătuită artificial, pe temeiuri pur geografice, familia limbilor africane include limbile generic

denumite bantu, cu peste 50 de milioane de vorbitori, sudaneza, limbile buşmene şi hotentote.

Familia limbilor dravidieneSub denumirea de limbi dravidiene sunt reunite circa 70 de idiomuri, folosite

de aproape 200 de milioane de vorbitori, din India, Pakistan, Iran, Afganistan şi Sri Lanka.

Familia limbilor mongolice

În privinţa clasificării mongolei nu s-a ajuns la un consens. Unii lingvişti o integrează familiei limbilor turco-tătare,

alţii o consideră reprezentativă pentru familia limbilor mongolice. În cea de-a doua variantă, mongola s-ar asocia în această

familie cu idiomuri ca buriat-mongola, halhaşa şi mogola, limbă vorbită în Afganistan.