Civilizaţiile precolumbiene

CUPRIS

1. Caracteristica generală a civilizaţiilor precolumbiene...............................................

a) Poziţia geografică.

b) Cadrul natural.

c) Populaţia.

d) Agricultura.

e) Meşteşugăritul şi comerţul.

2. Civilizaţia Aztecă..........................................................................................................

3. Civilizaţia Incaşă.............. ...........................................................................................

4. Civilizaţia Maya...........................................................................................................

5. Arhitectura civilizaţiilor precolumbiene...................................................................

6. Unele curiozităţi din viaţa incaşilor...........................................................................

7. Curiozităţi din viaţa mayaşilor...................................................................................

8. Mistere şi taine ce rămân fără răspuns.....................................................................

9. Concluzii şi păreri proprii..........................................................................................

10. Bibligrafie.....................................................................................................................

1. CARACTERISTICA GENERALĂ A CIVILIZAŢIILOR PRECOLUMBIENE

Poziţia geografică. La începutul erei după Christos, sau poate şi mai înainte, în America au început

să se contureze civilizaţii create de popoarele sedentare. Aceste civilizaţii autohtone erau: aztecă,

incaşă şi mayaşă, care au ajuns să fie recunoscute ca civilizaţii istorice. În timpul debarcării

spaniolilor în America Centrală şi de sud ele au atins o treaptă înaltă de dezvoltare. În urma

colonizării aceste civilizaţii au dispărut.

Aztecii s-au constituit în partea meridională a Americii de Nord; incaşii în America de Sud,

de-a lungul coastei Oceanului Pacific; mayaşii în America Centrală.

Cadrul natural. Civilizaţia aztecă ocupa aproximativ teritoriul statului Mexic contemporan

şi în special Podişul Mexican, a cărui înălţimea depăşeşte 2000 m. Pe acest podiş creştea vegetaţie

specifică, numeroase specii de cactuşi şi agave gigantice, din care se prepara o băutură naţională,

numită pulque. Aztecii se numeau ei înşişi „mexica”, de la numele zeului lor suprem Mexi. Mai

târziu şi statul a fost numit Mexic.

Aria în care se dezvolta civilizaţia maya coincide cu teritoriul actual al peninsulei Yucatan,

al statelor Guatemala, Honduras, Salvador (America Centrală). Teritoriul ocupat de acest popor era

reprezentat prin trei regiuni, care se deosebeau după condiţiile naturale. Regiunea meridională a

Americii Centrale se caracterizează printr-o natură de tip vulcanic, cu munţi înalţi până la 4000 m şi

podişuri (până la 2000 m), fragmentate de numeroase văi, în luncile cărora se formau soluri fertile.

Condiţiile climatice erau favorabile.

Leagănul civilizaţiei maya era situat în regiunea centrală a podişului Guatemalei, acoperit de

păduri tropicale. Această regiune avea şi faună bogată: cerbi, jaguari, mistreţi, maimuţe, crocodili,

reptile. Se întâlneau diferite păsări: de la papagali, colibri, până la prepeliţe şi potârnichi.

Această civilizaţie popula şi peninsula Yucatan, unde clima era aridă.

Imperiul Inca ocupa un teritoriu vast (teritoriile de astăzi ale statelor din America de Sud:

Columbia, Ecuador, Bolivia, Peru, Uruguay, Argentina), care se caracterizează prin condiţii fizico-

geografice variate. Pe acest teritoriu puteau fi identificate zona tropicală caldă (cu o vegetaţie

luxuriantă) şi zona deşerturilor de nisip (unde creştea o singură plantă-cactusul).

În deşertul aflat de-a lungul litoralului nu ploua în cursul anului în timp ce în zonele de est,

spre Argentina, ploile abundente favorizau creşterea pădurilor tropicale cu numeroase liane.

Populaţia. În anul 1345 aztecii au fondat oraşul Tenochtitlan – „Piatra Cactusului”, care mai

apoi a fost distrus de către conchistadorii spanioli. În prezent, se află oraşul Ciudat de Mexico.

Mayaşii au fondat şi ei multe oraşe. Cel mai cunoscut era Chichen Itza, situat în nordul

peninsulei Yutacan. Oraşul acesta avea chiar şi un observator astronomic.

În cadrul imperiului Inca trăiau sute de triburi, care încă în anul 2000 î.e.n. cunoşteau cultura

porumbului, ţesutul şi olăritul.

Agricultura. Pentru civilizaţiile din America Centrală şi de Sud cultura porumbului era o

îndeletnicire comună. În agricultură se foloseau unelte primitive. Cu toate aceste incaşii aplicau

irigaţia artificială a pământurilor valorificate, îngrăşăminte naturală-guano. Populaţia incaşilor

reuşise să domesticească câteva specii de ovine, dintre care şi lama. Acest animal suportă timp

îndelungat lipsa apei şi are lână deasă, înalt preţuită.

La azteci principalele produse alimentare erau porumbul, fasolea, bostanul, cartoful şi

fructul de avogado. Din sucul de agavă se prepara băutura pulque. Fibrele ei groase serveau la

acoperirea caselor. Aztecii au reuşit să domesticească doar curcanul.

Poporul maya, pe lângă porumb şi fasole, folosea în alimentaţie roşiile, cartofii dulci, unele

plante condimentare-piperul, vanilia, magheranul şi coriandrul. Un rol important îl avea arborele de

pâine, ale cărui seminţe înlocuiau făina.

Meşteşugăritul şi comerţul. Primele metale prelucrate de azteci au fost aurul şi argintul.

Argintul era mai scump şi se extrăgea nu din mine (ca la incaşii din Peru), ci din nisipul fluviilor.

Incaşii s-au remarcat în domeniul organizării mijloacelor de comunicaţie şi al construcţiilor.

Ei aveau o reţea deasă de drumuri cu lungime de peste 16.000 km, trasate chiar şi în locurile cele

mai dificile. După lungimea căilor de comunicaţie ei ocupau locul al doilea, după romani (90.000

km)

Incaşii aveau noţiuni avansate în geografie. Ei împărţeau anul în 365 de zile şi deosebeau

anotimpurile după durată, după începutul şi sfârşitul fiecăruia dintre ele.

Mayaşii, singurul popor maritim dintre aceste triburi, au fondat de-a lungul coastelor

Americii Centrale mai multe localităţi comerciale. Aceste popoare făceau comerţ cu bumbac, sare,

peşte uscat, cacao, vanilie, pepene de quetzal etc.

Atât aztecii cât şi mayaşii foloseau în calitate de monedă seminţele de cacao.

2. CIVILIZAŢIA AZTECĂ

Veniţi din sudul Mexicului, unde trăiau strămoşii lor toltecii, aztecii, popor cuceritor, se

stabilesc în secolul al-XIV-lea pe valea fluviului Mexico, unde îşi construiesc capiatala,

Tenochtitlan. În secolul al-XIV-lea, imperiul lor se întinde de la Atlantic până la Pacific. Societatea

aztecă este împărţită în mai multe categorii. Prima categorie este cea a războinicilor şi a preoţilor;

urmează apoi categoria negustorilor, după care cea a ţăranilor. În fine, în partea de jos a scării

sociale se aflau servitorii şi sclavii. Ca şi toltecii, aztecii practicau cultul Şarpelui cu pene, divinitate

numită şi Quezalcoatl. Pentru a-şi slăvi zeii, aztecii jertfesc oameni, fiind de aceea temuţi de

popoarele vecine, nevoite să le furnizeze captivi pentru sacrificii. Aztecii cultivau porumb, fasole,

pepeni, vanilie, roşii, câteva soiuri de bumbac şi tutun. Negustorii (pochtecas) aduc produse din

toată America. Negoţul se face sub forma schimbului de obiecte preţioase (jaduri, turcoaze), de

pene, de păsări şi de boabe de cacao.

Poporul Aztec este cel care a dominat partea Centrala şi de Sud a Mexicului între secolele

XIV-lea şi XVI-lea, şi care a format un imperiu vast, foarte bine organizat şi elaborat, distrus însă

de invadatorii spanioli. Numele de Aztec este derivat din denumirea unui ţinut mistic din

nordul vechiului imperiu, denumit Azatlan; aztecii îşi spuneau de asemenea şi "Mexica". Limba

aztecă aparţine ramurii Nahuatlan din familia Uto-Aztecan.

După căderea civilizaţiei Toltec, înfloritoare de-a lungul secolelor al X-lea şi al XI-lea,

valuri de imigranţi au populat masiv zona platoului Central din Mexic, în jurul lacului Texcoco.

Ajunşi aici, aztecii au fost înconjuraţi de vecini puternici şi au fost obligaţi să ocupe zona

mlăştinoasă din partea de vest a lacului. De asemenea, au fost nevoiţi să plătească tribut. Singura lor

bucată de pământ, neatinsă de ape era o insulă foarte mică, înconjurată de mlaştini. Cu toate acestea,

aztecii au crezut încă de la început că vor putea să transforme o mică zonă mlaştinoasă într-un vast

şi puternic imperiu în mai puţin de două secole, şi aceasta datorită credinţei lor într-o anumită

legendă. Legenda spunea că ei ar fi urmat să-şi dezvolte o civilizaţie înfloritoare într-o zonă

mlaştinoasă în care ar fi văzut un cactus crescând direct dintr-o rocă şi, lângă cactus, un vultur

mâncând un şarpe. Preoţii au spus, că au văzut toate acestea atunci când au pus prima dată piciorul

în mlaştină. Chiar şi astăzi, ca o continuare a tradiţiei, vulturul, cactusul şi şarpele apar pe toate

bancnotele mexicane. Pe măsură ce populaţia aztecă a crescut la număr, şi-a pus la punct organizaţii

militare şi civile superioare. În anul 1325 au fondat oraşul Tenochtitlan (pe acelaşi loc în care în

prezent se afla Mexico-City).

Mlăştinosul lac a fost transformat de către azteci în aşa-numitele "chinampas" (grădini foarte

productive, formate prin extragerea noroiului de pe fundul lacului pentru a forma insule artificiale).

Podurile au fost construite pentru a lega orasul de zonele din împrejur, apeducte şi canale au fost, de

asemenea, săpate peste tot prin oraş, pentru a transporta alimente şi în general bunuri către

populaţie. Templele au început să domine peisajul, construite fiind în scopuri religioase, şi

beneficiind de o arhitectură deosebită, încadrate de piramide şi alte structuri gigantice. Ca rezultat al

poziţiei sale geografice, cât şi al gradului ridicat de organizare, oraşul a înflorit. În timp ce spaniolii,

conduşi de Hernan Cortez, işi începeau cuceririle în 1519, marea piaţă din centrul oraşului atragea

peste 60.000 de oameni in fiecare zi. Multe din bunuri (inclusiv cele primite drept tribut de la

popoarele cucerite) erau exportate din oraş, pentru a fi comercializate în alte regiuni ale imperiului

şi Americii Centrale.

Aztecii au stabilit alianţe militare cu celelalte popoare, creând un imperiu care se întindea

din centrul Mexicului până la graniţa de astăzi cu Guatemala. La începutul secolului al XV-lea

Tenochtitlan conducea alături de oraşele-state Texcoco şi Tlateloco (astăzi Tacuba). Într-o perioadă

de 100 de ani, Aztecii s-au definitivat drept un imperiu complet, perfect organizat şi foarte

dezvoltat. Spre sfârşitul domniei lui Montezuma al II-lea, în anul 1520, au fost stabilite 38 de

provincii tributare, care au produs frământări în imperiu şi acestea tocmai la venirea lui Cortez în

anul 1521 pe aceste teritorii. Cortez a cucerit cu uşurinţă aceste teritorii, şi datorită împăratului

Montezuma, care nu i s-a opus, considerîndu-l cu naivitate drept o zeitate - Quetzalcoatl şi

primindu-l triumfal.

Dintre toate civilizaţiile care s-au perindat de-a lungul timpului prin Podişul Mexican aztecii

se consideră că au fost ultimii veniţi şi ultimii stăpâni din podiş. Ca ultimi veniţi, evident, că au

putut beneficia de vasta şi îndelungata experienţă culturală a predecesorilor lor din podiş. Dar toate

elementele de civilizaţie şi de cultură pe care le-au împrumutat, aztecii le-au asimilat, sintetizat şi

reelaborat într-o formă mult mai bogată, mai complexă şi mai organic articulată decât la orice alt

popor trăind în aceeaşi zonă geografică. Ceea ce uimeşte în primul rând este rapiditatea cu care un

popor atât de puţin numeros, stabilit pe două insule ale unei lagune, a ajuns în numai câteva decenii

să fondeze un imperiu atât de puternic, să construiască o capitală de proporţii pe care nici un oraş

din Europa acelui timp (în afară de Cordoba) nu le avea, şi să-i uluiască pe conchistadorii spanioli

prin bogăţia lor şi prin fastul exorbitant al curţii regale.

Obiceiuri şi ritualuri. Momentele mai importante din viaţa aztecilor erau însoţite de ritualuri

şi obiceiuri ciudate. Ceremonia botezului consta în rugăciuni, invocaţii, cuvântări augurale,

consultarea horoscopului, afundarea noului-născut într-un vas cu apă, după care i se da un nume;

băiatului i se da de obicei nume de animal, iar fetelor, nume de flori, de stele sau de păsări. După

care, trei copii mai mari alergau pe străzile oraşului strigând numele noului-născut.

Educaţia copiilor se fãcea mai întâi în familie. O instrucţie sumară căpătau apoi la “casa

clanului”, unde învăţău străvechile ritualuri şi povestiri mitologice, dar mai ales deprindeau aici

folosirea armelor. Fiii nobililor şi ai războinicilor de seamă erau daţi fie la un colegiu sacerdotal, fie

la un militar. Prin urmare aztecii au fost cei dintâi care au creat două instituţii specializate în

pregătirea tinerilor pentru profesiunile cele mai respectate, dar după ce ieşeau din aceste colegii

tinerii puteau să-şi aleagă în mod liber orice altă ocupaţie. Vârsta căsătoriei era stabilită la 16 ani

pentru fete şi la 20 de ani pentru băieţi. Căsătoria era permisă numai cu un membru al altui clan.

După peţirea fetei de către o bătrână a clanului şi după consinţământul ambelor familii, mireasa era

adusă în cârcă de peţitoare la casa mirelui. Ceremonia căsătoriei – la care asistau şi căpeteniile

clanurilor mirilor, căci o căsătorie însemna şi un act de înrudire implicită a celor două clanuri –

consta în interminabile cuvântări şi în consumarea din abundenţă a unei băuturi alcoolice; apoi mirii

se aşezau pe o rogojină şi li se înnodau împreună poalele veşmintelor – actul simbolic principal al

ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru zile, diferite alte ceremonii. Este greu de admis că în actul

căsătoriei ar fi avut rolul determinant sentimentele de dragoste ale tinerilor, independent de voinţa

părinţilor. Poligamia era permisă, dar numai cei bogaţi şi-o puteau permite. Concubinele, însă, n-

aveau aceleaşi drepturi ca şi soţia. Adulterul era permis numai la bărbaţi; femeia adulterină putea fi

condamnată la moarte. În cazul când era sterilă femeia putea fi repudiată de soţ. Totuşi, femeia

aztecã nu era total lipsită de drepturi. Putea să-şi păstreze numele familiei ei, putea să se adreseze

Consiliului de judecată, iar dacă era maltratată putea cere divorţ. (În general, la azteci divorţurile

erau destul de frecvente). Dacă soţia rămânea văduvă cu copii, o lua în căsătorie fratele soţului – dar

nu în mod obligatoriu, ca la vechii evrei; în orice caz, copii rămâneau în grija fratelui decedatului.

Dacă soţiile mureau în timpul naşterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea celor rezervate

războinicilor căzuţi pe câmpul de luptă. Funerariile unui om de rând erau simple. Cadavrul era ars

pe rug împreună cu anumite obiecte care îi aparţinuseră decedatului; urna cu cenuşă era păstrată în

casa familiei, care îi celebra memoria aducându-i ofrande timp de mai mulţi ani.

Funerariile unei căpetenii importante, însă, erau în acelaşi timp grandioase şi barbare. Erau

invitate căpetenii străine care aduceau decedatului mantii somptuoase, mănunchi de pene preţioase

şi sclavi pentru a fi sacrificaţi.Corpul defunctului era acoperit cu 20 de mantii cu ornamente de aur

şi pietre preţioase, i se tăia o şuviţă de păr pe care familia o păstra ca amintire, după care i se

sacrifica un sclav – care urma să-l slujească pe lumea cealaltă. Apoi, acoperit cu veşmintele

divinităţii principale a oraşului, era dus cu mare pompă la templu spre a fi incinerat. Acum erau

sacrificaţi un număr mare de sclavi – 100 sau 200, după importanţa decedatului, victime cărora

după patru zile li se adăugau altele în numãr de 10-15. După alte 20 de zile erau sacrificaţi alţi 4-5

sclavi, iar după 40 de zile numai 1 sau 2. În fine, după 80 de zile de la incinerare mai erau sacrificaţi

încă 10 sau 12. După care, în fiecare an i se dedicau alte ceremonii celebrative, de astă dată însă, i

se aduceau drept sacrificii iepuri, fluturi, apoi potârnichi şi alte păsări; iar ca ofrande, alimente,

băuturi şi flori (precum şi un tub de trestie umplut cu tutun).

„Lumea de dincolo” era imaginată de azteci ca fiind compartimentată în trei sălaşuri diferite.

Primul sălaş era rezervat celor căzuţi pe câmpul de luptă, celor care fuseseră sacrificaţi şi mamelor

care muriseră în timpul naşterii. Aceştia însoţeau soarele în drumul său zilnic, timp de patru ani;

după care, se preschimbau în păsări colibri. În cel de-al doilea sălaş – situat pe pământ, dar plin de

toate fericirile posibile – intrau cei înecaţi, cei fulgeraţi, sau cei morţi de boli grele. În sfârşit toţi cei

morţi de moarte naturală ajungeau într-un tărâm dinspre miază noapte – dar numai după ce, timp de

4 ani, înfruntau o serie de primejdii. Ultima încercare era trecerea unui lac cu ajutorul câinelui care

fusese sacrificat şi incinerat sau înmormântat odată cu stăpânul său.

3. CIVILIZATIA INCAŞĂ

Originea incaşilor. Oamenii, cunoscuţi mai târziu ca incaşi, erau organizaţi la început într-

un mic grup războinic care vorbea limba "Quechuana" şi trăiau lângă lacul Titicaca în sud-estul

Perului, în secolele XII-lea,XIII-lea. Conform legendei incaşilor, primul împărat incaş, Manco

Capac, împreună cu trei fraţi şi patru surori au ieşit din pământ, din peşteri. În jurul anului 1200,

Manco Capac conducea zece ayllus sau clanuri, de la lacul Titicaca nord către valea fertilă din

Cuzco. Incaşii au cucerit valea şi au supus poporul. Au întemeiat oraşul Cuzco, capitala lor. Manco

Capac s-a căsătorit cu una din surorile sale pentru a stabili dinastia regală. El şi succesorii săi au

mărit puterea imperiului prin căsătorii, aliante şi cucerirea popoarelor vecine. În timpul domniei lui

Viracocha Inca, al optulea împărat, incaşii stăpâneau un teritoriu de 40 km în jurul oraşului Cuzco.

Imperiul a ajuns la dimensiunea maximă în timpul lui Huayna Copac (1493-1525). Moartea acestuia

în 1525, înainte de a numi un succesor, a dus la divizarea imperiului. Doi dintre fiii săi, gemenii

Huascar şi Atahualpa, care doreau tronul, au dus o luptă crîncenă care a slăbit foarte mult imperiul.

Până la urmă, victoria a fost de partea lui Atahualpa. În apogeul puterii, incaşii au dezvoltat un

sistem politic şi administrativ de neegalat în emisfera vestică. Incaşi şi-au extins simţitor teritoriile

după cucerirea Chancaşilor, sub domnia fiului lui Virachocha, Pachacuti Inca Yupanqui. El a

reorganizat sistemul Inca social şi politic. Împreună cu fiul său, Topa Inca Yupanqui, a extins

Imperiul de la nordul Ecuadorului de astăzi până în centrul statului Chile de astăzi. Aceşti

conducători au adus civilizaţia incaşă la apogeul dezvoltării, au transformat capitala Cuzco într-un

centru incaş de societate şi guvern, au dezvoltat o religie de stat şi au instaurat un sistem

administrativ pentru a putea controla largile văi şi numeroşii supuşi.

În unele documente ale acelor timpuri se scrie: “În America de Sud, în Anzi, diferitele

popoare sunt stăpânite începând cu sec. al-XIV-lea de indienii quechua. Aceştia sunt numiţi şi

incaşi, de la numele împăratului lor, Inca, preot al zeului-Soare, considerat el însuşi a fi Soarele.

Capitala împăratului este Cuzco, în Peru. Ordinele lui Inca sunt difuzate în tot imperiul de

nişte mesageri, care folosesc “drumurile lui Inca”.

Oraşele şi cetăţile lor erau în majoritate construite pe culmile muntoase ale Anzilor. Trepte

din piatră duc către oraşe, alcătuite din case din piatră şi clădiri religioase. Blocurile de piatră

cantăresc cateva tone şi sunt imbinate atat de bine incat nici o lamă de sabie nu incăpea intre ele.

Oraşul central era mai mult folosit în scopuri guvernamentale, în timp ce locuitorii ocupau zone din

jur. Căminele lor erau construite din aceeaşi piatră şi aveau acoperişuri din iarbă”.

Organizarea socială şi politică. Incaşii construiesc oraşe monumentale. Oraşul Machu

Picchu, clădit la mijlocul secolului al XV-lea, le serveşte drept refugiu în timpul cuceririi spaniole.

Populaţia este grupată în clanuri (ayllu). Ea trăieşte din agricultură şi produce porumb, cartofi şi o

cereală numită quinoa. Birurile sunt plătite sub formă de mantii, fabricate în special din pene de

păsări.

Necunoscând scrisul, incaşii işi, ţin socotelile cu ajutorul unor sforicele înnodate, quipu.

Imperiul Inca devine în secolul al XV-lea un vast imperiu în Munţii Anzi din America de

Sud, dar este cucerit de către spanioli în secolul al XVI-lea. Incaşii au construit o bogată şi

complexă civilizaţie care a stăpânit peste nouă milioane de oameni. Sistemul incaş de guvernare era

unul dintre cele mai complexe organizaţii politice dintre toate popoarele Americii. Cu toate că

incaşii s-au lipsit de un limbaj scris şi de faptul că nu cunoşteau roata şi bronzul, ei au realizat

inovaţii de inginerie fără seamăn în alte părţi ale Americii, întrecându-le până şi pe cele europene.

Au construit structuri de piatră imense, au construit drumuri şi poduri suspendate pentru a putea

traversa văile înguste şi abrupte ale munţilor Anzi. Incaşii au cucerit un mare număr de oameni din

vecinătăţi. În timpul în care imperiul a ajus la apogeul dezvoltării sale, avea o suprafaţă mai mare de

906.000 km pătraţi. Acest teritoriu a fost centralizat pe culmile Anzilor, însă s-a extins până spre

Pacific şi bazinul Amazonului. Centrul politic al imperiului era situat în Peru de astăzi şi cuprindea

părţi din: Ecuadorul de azi, Bolivia, nordul statului Chile de astăzi, şi nord-vestul Argentinei.

Teritoriul includea platouri înalte cu iarbă, jungle, deşerturi şi văi fertile pe marginea râurilor.

De vreme ce populaţia creştea şi organizarea incaşilor devenea tot mai puternică, nevoia

protecţiei era firească şi ca urmare au construit fortăreţe enorme pe vârfuri de munţi abrupţi, ceea ce

permitea să-şi vadă inamicii şi să-i învingă. Una dintre, cele mai faimoase fortăreţe Inca este

Sacasahuman, localizată în Cuzco, capitala imperiului Inca. Ei au construit un sistem de drumuri

sofisticat pentru a lega satele. Acestea erau pavate cu pietre şlefuite şi aveau bariere pentru a proteja

mesagerii să nu cadă de pe stânci.

La intrarea în oraşul Cuzco spaniolii au găsit, pe lângă bogăţii fabuloase, „registrele" celui

mai centralizat şi rigid stat administrat cunoscut până atunci în istorie. Funcţionarii săi puteau afla

cu precizie, în orice moment ar fi dorit, nu numai situaţia rezervelor de alimente, mărfuri sau metale

preţioase, starea armatei, numărul exact şi locul unde se afla fiecare supus al Marelui Inca, dar şi

evidenţa precisă a naşterilor, deceselor, deplasărilor de persoane, consumul de hrană, îmbrăcăminte

şi alte produse.

Societatea Inca era strict ierarhizată şi consta din mai multe nivele, supuse conducătorului

armatei şi lui Sapa, mare preot sau conducător. Membrii familiei erau consilierii lui Sapa şi chiar şi

femeile aveau autoritate în ierarhie. Urmau preoţii templelor, arhitecţii şi comandanţii armatei

regionale. Următoarele două nivele conţineau meşteşugarii, căpitanii armatei, fermierii şi păstorii.

Fermierii procurau hrană pentru restul populaţiei. Trebuiau să plătească taxe sub formă de bunuri,

care erau împărţite claselor superioare.

Extinderea către arii mai înalte a agriculturii denotă că înţeleseseră importanţa irigaţiilor.

Dezvoltaseră sisteme de drenaj şi canale pentru a extinde lanurile. Cartofii, roşiile, bumbacul,

alunele şi cacao se regăseau printre culturile incaşilor. Lamele erau folosite pentru carne şi

transport. Erau resurse suficiente pentru toţi, fapt ce a dus la creşterea populaţiei.

Traiul şi religia. Incaşii nu erau doar cuceritori de temut, dar aveau şi pedepse violente.

Dacă cineva fura, ucidea sau se culca cu o soţie Sapa sau cu o Fecioară a Soarelui, era aruncat de pe

o stâncâ, i se tăiau mâinile, i se scoteau ochii sau era agăţat pentru a muri de foame. Închisori nu

aveau, pentru că pedepsele erau de cele mai multe ori cu moartea.

Cel mai înalt punct într-un oraş Inca era destinat scopurilor religioase. Acesta era cel mai

aproape de soare, care era cel mai important zeu, Inti - Zeul Soare. Cei şase zei importanţi ai

incaşilor reprezentau: luna, soarele, pământul, tunetul, fulgerul şi marea. Pachamama este zeiţa

pământului, mama tuturor oamenilor. Incaşii erau shamani care credeau în spiritele animalelor ce

trăiesc pe pământ. Raiul era reprezentat de condor, lumea subpământeană, de anaconda, iar fratele

care locuia pe pământ, era puma. Templul Soarelui, aflat la Machu Picchu, în Peru, era un calendar

religios care marca solstiţiile de vară şi iarnă.

Dispariţia incaşilor. Dacă în anul 1531 un recensământ arăta că cifra populaţiei era de l0

milioane locuitori, în 1571 aceasta era doar de 1 milion. Dispariţia se datorează masacrelor

spaniolilor, muncii în minele de aur, argint şi platină, Inchiziţiei. Gravurile şi cronicile de piatră

dezvăluie atrocităţile cutremurătoare. Dar cifra celor dispăruţi e totuşi prea mare. Atunci nu au fost

epidemii, iar fortăreţele secrete nu par a fi fost locuite. Labirintul de peşteri şi tuneluri din Anzi

aşteaptă să fie descoperit. Recente excavări în locurile populate de incaşi au scos la lumină câteva

corpuri mumificate ale regalităţii Inca. Au fost păstrate de gheaţă de pe vârfurile Anzilor.

Cei 40.000 de membri ai armatei incaşilor au fost învinşi de doar 180 de membri ai armatei

spaniole de conchistatori, conduşi de Francisco Pizarro, care erau bine înarmaţi. Puştile spaniolilor

au decis soarta războiului şi în anul l535 societatea Inca a fost complet distrusă.

4. CIVILIZAŢIA MAYA

Originea mayaşilor. Cea mai veche civilizaţie precolumbiană este cea a mayaşilor, din

secolul al III-lea până în secolul al X-lea după.Christos. Populaţia Maya a trăit în America Centrală

în zona în care există în zilele noastre Yucatan, Guatemala, Belize şi partea de sud a Mexicului -

provinciile Chiapas şi Tabasco. Suprafaţa, aflată la sudul Tropicului Racului şi la nordul

Ecuatorului, are cam 900 km de la nord la sud şi 550 km de la est la vest.

Teritoriul pe care trăieşte astăzi populaţia maiaşă era printre cel mai locuit cu zeci de

milenii în urmă.

În perioada cuceririi spaniole, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul al XVI-lea,

teritoriul ocupat de populaţia maya cuprindea Guatemala (cu excepţia câtorva regiuni de pe coasta

Pacificului), părţile apusene ale Salvadorului şi Hondurasului, întreg Hondurasul Britanic, iar din

Mexic stateleYucatan şi Campeche,teritoriul Quintana Roo şi regiunile răsăritene ale statelor

Tabasco şi Chiapas, prin urmare un teritoriu de vreo 900 km. Întregul teritoriu este situat în

regiunea subtropicală, limita lui meridională coborând până aproape de paralela 14 N.

Partea sudică a trapezului locuit de maiaşi este o regiune muntoasă cu numeroase vârfuri

înalte, în mare parte de origine vulcanică, cu oraşe aşezate în văi sau pe platouri. Pentru civilizaţia

maya regiunea muntoasă a Guatemalei a avut şi alte avantaje: rocile vulcanice erau folosite pentru

construirea locuinţelor şi a edificiilor de cult, precum şi la confecţionarea de metate (pietre pentru

măcinatul porumbului).

O primă epocă de înflorire a culturii maya, cuprinsă între anii 320e.n. şi 987e.n., este desemnată

istoric sub numele de ,,vechiul imperiu”, împărţită în trei perioade: 320-633; 633-731; 731-987.

Descoperirile arheologice au infirmat vechea teorie că civilizaţia maya s-ar fi dezvoltat în mod

izolat.

Religia mayaşilor. Mayaşii sunt organizaţi în cetăţi independente şi nu au creat imperii

mari ca aztecii şi incaşii. Se ştie că zeii mayaşi sunt numeroşi şi au legătură cu toate fenomenele

naturii.

Reprezentaţi sub o infăţişare jumătate omenească, jumătate-animală, ei sunt binefăcători

sau răufăcători. Divinităţile principale sunt: Hunabku, tatăl zeilor, Itzama regele cerului, zeu

principal al preoţilor, care a adus oamenilor scrisul şi calendarul, precum şi soaţa sa Ixchel, zeiţa

mama.

În panteoanele Maya au fost reprezentaţi zeii pământului, al ploii, al vântului, al fulgerului şi

a altor puteri şi acţiuni naturale. Cu cele patru părţi ale lumii s-au asemuit ceaki, cei patru zei ai

ploii. Aceşti zei trebuiau , după părerea mayaşilor, îmbunaţi, ca să nu toarne ploi torenţiale şi

grindină. În religia Maya nu este prezentă concepţia creştină de păcat şi ispăşirea pedepsei. Religia

la Maya a fost destinată pentru a întreţine stabilitatea zeilor privitor la calamnităţile naturale şi a

obţinerii roadelor bogate în agricultură. Chiar şi în secolul al XX-lea la nordul Iucatanului se mai

practica ritualul religios Cea Cak de îmbunare a zeilor şi de chemare a ploii în timpul secetei.

Ocupaţiile mayaşilor. Mayaşii antici nu cunoşteau tehnologia prelucrării metalelor, de aceea

uneltele de lucru şi le fabricau în special din piatră, mai rar din lemn şi scoici mari. Cu aceste unelte

oamenii care prelucrau pământul tăiau păduri, arau, semănau, strângeau roada. De asemenea, Maya

nu cunoşteau nici roata olarului. Şi la fabricarea articolelor din lut ei făceau frânghiuţe mici din lut

şi le lipeau una peste alta sau fabricau plachete din lut. Ardeau articolele din ceramică nu în

cuptoare, ci direct pe rug. Cu meseria olăritului se acupau atât oamenii simpli cât şi aristocraţii.

Aristocraţii îşi înfrumuseţau, desenau vasele cu scene mitologice sau din viaţa de la palat.

Mayaşii clădeau piramide deasupra cărora se află temple. Aici ei venerează nişte divinităţi,

precum şi pe zeul-jaguar. Prinţii locuiesc în nişte palate orizontale, cu încăperi extrem de

numeroase, dispuse în jurul unei curţi centrale.

Cultura lor era încă a pietrei, deşi ştiau să lucreze cu cărbunii şi aurul, adorau jadul.

Civilizatia Maya este o cultură nativ-americană antică, care a reprezentat una din cele mai avansate

civilizaţi din emisfera vestică îainte de sosirea europenilor.

Originile civilizaţiei mayaşe sunt încă puse sub semnul întrebării. Se pare că formarea lor a

început cu mult înainte de era creştină, în 1500 î.Hr. Apoi, mult mai târziu, între anii 300 şi 900

d.Hr., teritoriile unanim cunoscute au fost ocupate mai mult sau mai puţin uniform de o civilizaţie -

mayaşii de mai tîrziu.

Mayaşii au făcut parte din grupa popoarelor băştinaşe ale Americii şi au trăit în regiuni din

Mexic (statele Veracruz, Yucatan, Campeche, Tabasco şi Chiapas), în cea mai mare parte a

Guatemalei şi, de asemenea, în regiuni din Belize şi Honduras. Viitorii locuitori ai imperiului Maya

aveau mai multe denumiri, în funcţie de zona în care se aflau: cei mai bine cunoscuţi oameni,

denumiţi "Maya", au locuit în regiunea peninsulei Yucatan, locul de unde mai târziu şi-au extins

teritoriul. Întreaga civilizaţie poartă denumirea acestor locuitori. Dintre celelalte grupări

semnificative, sunt: "Huastec" în nordul statului Veracruz, "Tzental", "Chiapas", "Chol"- în Mexic,

apoi în Guatemala: "Quiche", "Cakchiquel", "Pokonchi" şi "Pokomam", respectiv "Chorti" în

Honduras. Cu exceptia Huastecilor, toate aceste grupări au ocupat teritorii bine stabilite. Toate erau

părţi integrante din aceeaşi civilizaţie, care în multe privinţe a atins cel mai înalt grad de dezvoltare

printre toate popoarele din acele vremuri, din emisfera vestică.

Organizarea socială şi politica. Pământul era deţinut în comun de fiecare sat în parte, şi,

deşi fiecare familie a localităţii respective avea repartizată separat o parcelă de pămănt pe care să

lucreze, profitul era adunat şi împărţit în mod egal la toţi locuitorii.

Organizarea socială a mayaşilor s-a construit după model patriarhal: puterea şi conducerea

se transmitea de la tată la fiu sau frate. Societatea maya din epoca clasică era foarte evidenţiat

stratificată pe pături sociale. Pe cel mai înalt rang al scării sociale se afla Conducătorul şi rudele

apropiate, apoi mergeau rudele de grad mai înalt şi care aveau diferite grade de putere. Pe ei îi

urmau alaiul, meseriaşii, arhitectorii de diferit rang şi statut, mai jos erau bogaţii latifundieri, care

nu făceau parte din rubedenii, mai apoi ţăranii simpli şi ultima treaptă era orfanii şi robii. Chiar dacă

aceste grupe de oameni contactau între ei, ei locuiau în cartiere diferite ale oraşului, aveau îndatoriri

speciale şi privelegii. De asemenea, ei şi-au cultivat obiceiuri proprii respectiv treptei în care se

aflau.

Etape de dezvoltare a civilizaţiei Maya. Noul Imperiu al ,,Şarpelui cu pene”. După

părăsirea principalelor centre de cultură din vechiul imperiu,aşezate mai ales în regiunile râurilor,

Usumacinta şi Motagua, civilizaţia maya emigrează mai ales spre ţărmul Atlanticului, unde

întemeiază aşezările Chichen-Itza şi Uxmal,şi spre Oceanul Pacific, unde pune baza oraşelor

Antigua, Atitlan şi Amatitlan.

Mai întâi cultura maya trece printr-o perioadă de declin, care se asociează cu unele influenţe

ale civilizaţiilor vecine şi cu o orientare către militarism şi război a noilor centre.

După o perioadă de relativă independenţă se produce o importantă migraţiune a toltecilor,

care cuceresc cele mai importante centre maya din Yucatan. Episcopul Diego de Landa, a cărui

lucrare ,,Relacion de las cosas de Yucatan” se află printre cele mai competente surse spaniole cu

privire la istoria maiaşilor, spune: ,,Indienii cred că un mare senior, numit Kukulcan (,,Şarpele cu

pene”), domnea impreună cu cei din neamul Itza, care s-au stabilit la Chichen –Itza ...”

Cronicile arată că ocuparea oraşului Chichen-Itza de către indienii itza a durat peste două

secole. Unele surse maya vorbesc şi de o triplă alianţă intre Chichen-Itza, Mayapan şi Uxmal.

Aşadar noul imperiu maya îşi mută centrele de cultură către nord –de la Uaxactun, Tikal,

Pelenque şi Quirigua la Chichen –Itza, Mayapan şi Uxmal ,şi adoptă elemente toltece în cultura sa,

cel mai important fiind adorarea lui Quetzalcoatl-Kukulcan.

În perioada noului imperiu al ,,Sarpelui cu pene”,oraşele maya devin adevărate cetăţi; ele

nu se mai construiesc în câmp deschis, ci pe insule aşezate în mijlocul lacurilor,în zone deluroase

sau împădurite,sunt înconjurate de palisade,iar unul dintre ele era chiar apărat de un gard viu de

maguey. Fernando Cortez descrie: ,,Oraşul se găseşte pe o stâncă ridicată, având într-o parte un lac

mare, iar în cealaltă parte un râu adânc ce se varsă în acest lac.Nu există decât o singură intrare

accesibilă şi totul este înconjurat de un şanţ foate adânc, în spatele căruia se află o palisadă până la

înălţimea pieptului. Dincolo de palisadă se ridică un gard din scânduri foarte groase, înlt de două

toaze (circa 3,90m), cu mici ferăstruici pentru lansarea săgeţilor. Turnuri de pândă se înaţă cu 7 sau

8 picioare ( 2,27-2,40 m) deasupra zisului gard, iar pe alte turnuri sunt îngrămădite pietre menite să

servească la apărare.” Astfel, o clasă conducătoare străină impune un cult străin şi un nou mod de

viaţă vechilor maiaşi din Yucatan şi din regiunea muntoasă a Guatemalei.

În perioada influenţei toltece şi mai târziu, sub dominaţia aztecă, s-au produs câteva

revolte şi mişcări de independenţă ale unor oraşe maya. Cea mai însemnată a fost cea din Mayapan,

condusă de Hunac Ceel , devenit mai târziu erou naţional al poporului maiaş. Mayapan, principalul

oraş din Yucatan, a exercitat o puternică influenţă politică şi religioasă asupra întregii regiuni,

reunind la un moment dat 12 cetăţi maya sub hegemonia lui. Sfârşitul hegemoniei oraşului

Mayapan a grăbit ocuparea principalelor oraşe de către azteci şi decăderea culturală şi politică a

cetăţilor maya.

A urmat ocupaţia aztecă, în timpul căreia centrele maya furnizau ca tribut sclavi pentru

sacrificiile de oameni, şi, în sfârşit ocupaţia colonială spaniolă, care va da vechii civilizaţii ultima

lovitură, de pe urma căreia nu se va mai ridica.

Vechile oraşe maya erau animate numai în timpul marilor ceremonii religioase şi a zilelor

de târg. În perioadele dintre aceste manifestări în oraş nu rămâneau decât nobilimea şi personalul

însărcinat să întreţină edificiile de cult, să păzească măştile şi veşmintele de ceremonie.

În zilele de sărbătoare însă, centrul ceremonial se repopula, soseau negustorii din regiuni

adesea depărtate şi cumpărători, se negociau mărfuri din ţinutul de sud.

Maiaşii trăiau în aşezări răspândite pe un spaţiu vast, în apropierea câmpurilor lor de

porumb, iar în anumite zile de sărbătoare veneau la târg ca să asiste la ceremonii religioase mai

importante. Această viaţă, caracteristică vechiului centru ceremonial maya, a suferit unele

modificări către sfârşitul aşa-zisei perioade clasice, când oraşele încep să se transforme în cetăţi şi

sunt înconjurate de ziduri de apărare sau deplasate către poziţii mai lesne de apărat, pe vârfuri de

colină, la capătul unor peninsule înconjurate cu şanţuri adânci. Mai multe oraşe din Yucatan au

porţi monumentale, unele de dimensiuni impozante.

Dezvoltarea ştiinţei. Peisajul imperiului era foarte divers: vulcani activi, păduri, câmpie şi

ţărmul Pacificului. Mayaşii erau astronomi foarte pricepuţi. Pentru ei erau importante momentele

zenitului, atunci când Soarele traversa coordonatele imperiului Maya. Doar la Tropice erau posibile

observaţii asupra trecerii zenitale. Mayaşii aveau un zeu care reprezenta acest moment al Soarelui

numit Zeu. Mayaşii reprezentau numerele pe baza numărului 20. Astfel, ei reprezentau sistemul

numerelor prin puncte şi linii: un punct îinsemna l, o linie însemna 5. Utilizând baza 20 ei puteau

reprezenta numere foarte mari. Numerele erau scrise de jos în sus. Era foarte uşor să adune şi să

scadă, dar nu foloseau fracţii.

Negustorii mayaşi foloseau de multe ori boabe de cacao, pe care le aşezau pe pămant, pentru

a face calculele. Tot baza 20 o foloseau şi în celebrul lor calendar.

Exemple de numerotaţie la civilizaţia Maya

Mayaşii aveau cunoştinţe vaste în domeniul astronomiei. Au urmărit drumul Soarelui de la o eclipsă la alta. I-au urmărit drumul de-a lungul întregului an. La Chichen Itza, la apus, un drum al soarelui apare pe partea cu scări a piramidei numită El Castillo în zilele Echinocţiului de primăvară şi de toamnă. Aceasta dovedeşte că Mayaşii notau nu doar extremele Soarelui la Solstiţii dar şi Echinocţiul, când Soarele apărea fie la est fie la vest. Deci pe lângă trecerile la zenit, eclipsele trebuie să fi fost o parte importantă a observaţiilor Mayaşilor.

Regii Maya îşi planificau ritualurile de urcare pe tron după stele şi Calea Lactee. Ei celebrau sfârşitul unui k'atun cam la fiecare douăzeci de ani. La sfârşitul unui k'atun stăpânitorii făceau o stelă, numită şi arbore de piatră, pentru a comemora evenimentul. Aceste pietre stelă îi reprezentau pe ei înseşi în timpul acelor ceremonii purtând costume cu simboluri asociate cu Arborele Lumii. Acoperământul capetelor o reprezenta pe zeiţa Principesă pasăre. În braţe ţineau un aşa-numit sceptru ceremonial care reprezenta şarpele cu două capete al Eclipticului. Purtând aceste elemente (ale Arborelui Lumii pe costum), stăpînitorul se lega de cer, de zei şi de viaţă. În plus, când finalul unui k'atun coincidea cu vreo poziţie importantă a planetelor, mergeau la război pentru a obţine sclavi. Cosmologia populaţiei în Maya era o filosofie a vieţii religioase care influenţa vieţile lor cu un grad care ar putea părea excesiv oamenilor moderni. Erau observatori perspicace, sensibili la ciclul natural al soarelui, lunii şi planetelor.

Scrisul. Maya au dezvoltat un sistem foarte complex de scriere, folosind pictograme şi elemente fonetice sau silabice. Scrisul era probabil accesibil doar membrilor claselor superioare. Simbolurile erau săpate în piatră, dar cel mai adesea pe cărţi perisabile făcute din scoarţă de copac, acoperită cu var pentru a face o suprafaţă albă proaspătă. Aceste cărţi erau împachetate în lemn sau piele de căprioară. Erau numite codice, codex. . Datorită perisabilitaţii lor şi râvnei cu care spaniolii le-au ars, doar 4 codiciluri mai există astăzi.

Conţinutul lor trebuie să fi fost diferit, dar unele dintre ele erau în mod evident similare almanahurilor astronomice. Drept exemplu, o tăbliţă cu Venus, tăbliţe cu eclipsa într-un codex din Dresden. Mai este un codex în Paris, care se pare că ar conţine un tip de zodiac Maya, dar nu se ştie cu siguranţă. Un alt exemplu important de almanah Maya este prezent în codexul de la Madrid. Al patrulea Codex este numit Grolier şi a fost autentificat în 1983. Aceste codiciluri conţineau probabil multe din informaţiile utilizate de preoţi sau de clasa nobilă pentru a determina date de mare interes. Probabil conţineau şi istoria dinastiilor.

Episcopul spaniol Diego de Landa (1524-1579), care a sosit în Yucatan în anul 1549, şi care

a lucrat asupra scrierilor mayaşilor şi la sistemul trecerii hieroglifelor mayaşe la alfabetul latin, a

observat că scrisul mayaşilor se deosebea de scrisul prin alfabet, deoacere unele simboluri însemnau

nu un sunet ci o silabă întreagă. Astăzi e deja cunoscut faptul, că Maya combinau liber simbolurile

fonetice cu cele semantice.

Episcopul Diego de Landa scriaş: „Scribii, alcătuiau Elita societăţii mayaşe, ei alcătuiau

sute de manuscrise. Ei scrieau cu pene de păsări pe foi din coajă de copac, care se aranjau în formă

„armonică” şi se copertau cu piele din jaguar”.

Misionerii catolici au considerat aceste cărţi eretice şi le-au ars pe rug. Codul din Drezden

are un compartiment care conţine un calendar al agricultorului, care indică prezicerile pe anul

viitor şi jertfele care sunt necesare pentru a obţine o roadă bogată. Prezicerea secetei era indicată în

scris şi prin desenul unul cerb mort în urma căldurii cu limba scoasă. De asemenea, în Codurile din

Drezden sunt prezentate calculele mişcării planetei Venus. Codul din Madrid dă poveţe, cum e mai

bine de a îmbina diferite activităţi, cum ar fi vânătoarea sau cioplirea măştilor, cu ciclul

calendaristic.

Scribii îşi demonstrau arta sa nu numai pe hârtie, ci şi pe piatră, scoci, vase din ceramică.

Inscripţiile făcute în tehnica Ştuca, garantau o memorizare şi păstrare de lungă durată, de aceea

genialogiile împărăteşti ale mayaşilor se prefera să le înveşnicească în piatră. Textele îndeplinite

de către aristocraţi pe ceramică purtau un caracter mai intim. Pe articolele din ceramică adesea era

indicat numele posesorului, destinaţia articolului (strachină, farfurie cu picioruş, vas pentru

lichide) şi chiar conţinutul produsului pentru care era destinat, de exemplu cacao, mais. Ceramica

ornată astfel deseori era cadonată.

Echivalentele fonetice ale hieroglifelor mayaşilor

Adesea pictorii-ceramişri lucrau împreună cu meşterii scrisului în piatră. Ei foloseau

culorile roşu, albastru, verde şi negru. Cel mai bine s-au păstrat inscripţiile pe pereţi în oraşul

Bonampac, pe teritoriul Mexicului de azi, care reprezintă pregătirile de luptă , lupta şi luptătorii

înarmaţi cu săgeţi lungi, care luptă umăr la umăr, prizonierii aduşi ca jertfă şi dasul ritual al

sărbătoririi victoriei.

Calendarul vechi al mayaşilor. În conformitate cu mitologia maya, lumea s-a creat şi s-a

distrus de două ori, până ce nu a apărut a treia oară, adică etapa contemporană, care s-a început

după calculul european a numărării anilor la 13 august 3114 până la era noastră. De la această

dată se făcea numărarea anilor conform celor două sisteme – enumărarea lungă şi cercul

calendaristic. Ca bază a calendarului cu numărare lungă a servit ciclul de 360 zile cu denumirea

de „tun”, despărţit în 18 cu cîte 20 zile fiecare. Maya se foloseau de sistema de numărare în baza

lui 20 şi nu a lui 10 şi unitatea de numărare a anilor se considera cea de 20 de ani (catun).

Douăzeci de catune (adică patru secole) alcătuiau un bactun. Maya foloseau în acelaşi timp două

sisteme calendaristice de evidenţă a timpului - de 260 zile şi de 365 zile, ciclul anual. Aceste

sisteme coincideau la fiecare 18 980 zile, sau la fiecare 52 (ciclul de 365 zile) ani, însemnând un

important hotar al sfârşitului şi începutul unui nou ciclu de timp. Vechii Maya au numărat timpul

cu mult înainte, până la 4772, cînd după părerea lor, o să vină sfârşitul epocii curente şi Universul

va fi a cîta oară distrus.

Un an consta din 18 luni a cîte 20 zile, cîte 5 zile în săptămână şi într-un an în total 365

zile. În figura de mai jos sunt reprezentate lunile calendarului Maya.

Lunile calendarului Maya

În figura de mai jos sunt reprezentate zilele calendarului Maya. Pentru numerotarea zilelor

mayaşii foloseau combinarea numerelor de la 1 la 13.

Zilele calendarului Maya

Obiceiurile mayaşilor. Ritualul Dării Sîngelui. Familia conducătorilor era însărcinată să

petreacă Ritualul Dării Sîngelui la fiecare din momentele importante din viaţa oraşelor-state – fie că

era sfinţirea unor lăcaşe noi, fie că era timpul începutul semănatului, fie începutul sau sfîrşitul

campaniilor militare. După părerea lor mitologică, sângele omenesc îi hrănea şi îi întărea pe zei,

care, la rândul lor, dădeau putere oamenilor. Se considera, că cea mai puternică magie o are sângele

din limbă şi ureche.

5. ARHITECTURA CIVILIZAŢIILOR AZTECĂ, INCA ŞI MAYA

Ideologia religioasă a dominat în mare măsură arta aztecilor, a incaşilor şi a mayaşilor. Un

element original frecvent şi caracteristic al acestor culturi este piramida. N-are nimic comun cu

piramida egipteană, nici ca formă, nici ca structură, nici ca funcţie sau scop. Nu este construită din

blocuri de piatră perfect tăiate, ca cea egipteană, ci este o grămadă de pietriş şi bolovani acoperită

cu o grămadă de blocuri regulate sau neregulate, prinse cu mortar. Nu este ridicată pentru a slăvi un

monarh, nu este monument funerar, ci baza unui sanctuar situat pe platforma din vârful edificiului.

Este propiu-zis un trunchi de piramidă. O piramidă precolumbiană "creştea" din 52 în 52 de ani,

piramidei i se adăuga prin suprapunere o alta nouă. La altarul descoperit de pe ultima terasa se

ajunge pe una sau mai multe scări de piatră, cu paliere. Nici un model străin n-a inspirat piramida

Americii precolumbiene. Forma ei, stilul ei, se explica prin însăşi concepţia cosmogonică a acestor

popoare, concepţie potrivit căreia cerul este reprezentat nu ca o boltă, ci ca un munte, pe care

soarele îl urcă şi îl coboară pe nişte pante mărginite de paliere - imagine pe care o reproduce

simbolic piramida.

În arhitectură, aztecii au construit monumente impresionante într-un timp relativ scurt,

monumente despre care s-a scris în cronicele spaniole că ar reprezenta ''una dintre priveliştile cele

mai frumaose din lume''. Dar din operele aztece de arhitectură civilă n-a rămas aproape nimic.

Templele aztece au aprope întotdeauna formă de piramide trunchiate, cu patru, cinci sau chiar mai

multe terase laterale înguste. Pe aceste terase treceau preoţii în solemne procesiuni până ajungeau în

vârful piramidei. Aici, pe o platformă pătrată cu latura de 3-4 metri se afla templul propriu-zis, cu

altarul sacrificial şi statuia zeului. Principalele ornamente erau ''Friza cerului înstelat'' care

împodobea altarul cu sculpturi reprezentând cranii umane şi conuri de pin, precum şi serii - uneori

începând chiar de la baza piramidei - de sculpturi monstruoase de şerpi cu capete şi labe de

crocodil. (Pentru azteci şarpele era încarnarea fenomenelor atmosferice şi astronomice, iar conurile

de pin simbolizau stelele, deci sufletele războinicilor căzuţi, preschimbate în stele). Ruinele

piramidei Cholula arată că această uriaşă construcţie avusese baza de 450 metri, deci mai mare

decât a oricărei piramide egiptene. Impunătoare erau şi mormintele aztece, în formă de coridoare

(lungi de 12 metri), acoperite cu lespezi de piatră, uneori sculptate şi construite în formă de cruce.

Faima civilizaţiei Inca este legată şi de masivele lor construcţii în piatră: temple, palate,

fortăreţe, răspânditedin regiunile de junglă până în Marele Podiş, şi din zona de deşert de pe coastă

până la înălţimi de peste 4000m. Orasul Cuzco, cu o populaţie de 200.000 locuitori, centrul politic

al imperiului, avea străzile pavate şi palate de piatră cu faţade pe o lungime de 100-200 de metri, a

căror înălţime nu depăşea însă 4,50 metri. Construcţiile erau din blocuri rectangulare masive, unele

cântărind zeci de tone, dar atât de bine tăiate, ajustate şi slefuite încât între ele nu intra nici măcar o

lamă de cuţit. Aspectul străzilor era deprimant; piatra clădirilor era cenuşie, casele nu aveau ferestre

spre strada, şi de obicei nici portaluri, cu zidurile lipsite de ornamente sculpturale sau picturale. Un

templu putea atinge o înăltime de 12 metri. Astfel era Templul Soarelui din Cuzco - plin de comori

şi având în imediata apropiere alte temple mai mici sau capele dedicate Stelelor, Fulgerelor, Lunei,

Tunetului, Curcubeului. Oraşele incaşe nu erau înconjurate de ziduri de apărare, în schimb aveau

fortareţe independente - ca acea fortareaţă enorma de lânga Cuzco, Sacsohuaman, imensă şi

complexă ca un mic oraş. Sistemul defensiv al fortăreţei era asigurat de două turnuri de apărare, de

trei ziduri paralele, înalte de 20 de metri. Zidurile erau construite din blocuri cioplite, cu o greutate

între 12-20 de tone, iar o galerie subterană făcea legătura cu oraşul. Construcţia fortăreţei

Sacsohuaman a durat 70 de ani căci blocurile gigantice de piatră trebuiau desprinse din munte, duse

la o mare distanţă - în timp ce mijloacele tehnice erau limitate la pârghii, funii, planuri înclinate din

pământ bătut sau piatră; iar pentru cioplitul blocurilor erau folosite exclusiv unelte din rocă dură

vulcanică. Blocurile - nelegate cu mortar sau cu ciment - erau totuşi tăiate cu o precizie incredibilă.

Dar ceea ce este mai uimitor e că blocurile nu aveau, decât puţine, o formă prismatică, ci diferite

forme geometrice neregulate, concepute anume pentru a se îmbuca ingenios unul cu altul.Ceea ce

complica şi mai mult lucrul, cu cât fiecare bloc trebuia, de zeci de ori, ridicat, încercat, coborât,

şlefuit, rectificat, şi apoi din nou ridicat şi probat până se ajungea la o formă milimetric perfectă.

După acelaşi sistem şi în acelasi stil erau construite şi alte fortăreţe. La altitudini ce depăşesc 2400

de metri, suspendate parcă deasupra văilor şi prăpastiilor, erau destinate să apere imperiul de

invaziile altor triburi. Dintre toate acestea, aspectul cel mai fantastic îl are Machu Picchu. Nu se ştie

care era numele adevărat, cronicarii timpului nu îl pomenesc; descoperit în 1911, a rămas timp de

aprope o jumatate de mileniu necunoscut restului lumii, deşi situat numai la 130 km de Cuzco.

Ascuns printre piscurile andine, la o înălţime de peste 4000 de metri, oraşul-fortareaţă este edificat

în întregime din piatră, construit în terase, cu pieţe, temple şi locuinţe, palate regale şi cazărmi,

fortificat şi cu construcţiile înscrise într-un plan urbanistic de o regularitate specifică oraşelor

incaşe. Abandonat brusc din motive necunoscute, Machu Picchu oferă imaginea perfectă a unui oraş

incaş.

Civilizaţia Maya nu a fost o puternică forţa militară. Dimpotrivă, organizarea politică, socială

şi militară a mayaşilor era aproape inexistentă. Dar mayaşii au întrecut toate celelalte popoare

precolumbiene în domeniul artelor şi al ştiinţelor. Arhitectura civilizaţiei Maya nu se remarcă prin

perfecţiunea tehnică de construcţie a unor edificii ciclopice, ca în cazul incaşilor, ci prin eleganţa

stilului, prin simţul artistic. În oraşul Copan, al doilea ca mărime, dar un fel de capitală a ştiinţelor,

se găseşte un templu din sec. al VIII-lea, care fusese înălţat spre a comemora o mare descoperire

astronomică: perioada exactă dintre două eclipse. Ansamblul arhitectonic era dominat de acropole

cu piramide-temple, terase şi splendide scări monumentale: ''Scara Hieroglifelor'', lată de 10 m şi cu

62 de trepte, acoperită cu mii de glife (mayaşii sunt singurul popor precolumbian cu un sistem bine

definit de scriere) şi ''Scara Jaguarilor'', decorată cu numeroase sculpturi reprezentând jaguari. Cele

mai frumoase stele sculptate se aflau la Copan. Oraşul în care sculptura şi arhitectura au atins

apogeul era Palenque-impresionant atât prin proporţiile şi eleganţa templelor, cât şi prin complexul

palatului rezidenţial, cu un turn, patru etaje şi o scară interioară. Oraşul Chichen Itza se remarcă

prin două particularităţi arhitectonice: uzul colonadelor, unele lungi de 120 de metri; şi faptul că

templele erau susţinute de coloane având forma ,,Şarpelui cu pene'' (divinitate adorată de această

civilizaţie precolumbiană). Încă din anul 325 e.n. a fost construită acea minune a vechii arhitecturi

Maya care este piramida-templu din Uaxactum, cu scări de cele patru părţi decorate cu măşti mari

din stuc. Palatele aveau camerele dispuse pe două rânduri, fară ferestre, decât în unele cazuri cu

câteva mici deschizături rectangulare imediat sub tavan. Pereţii erau tencuiţi, iar faţadele, ornate cu

suprafeţe mari de sculptură decorativă. Arhitectura Maya nu se impunea prin masivitate şi

ingeniozităţi tehnice, ci prin armonie, graţie şi eleganţa.

Civilizaţiile azteca, incaşă şi Maya au lăsat lumii adevarate capodopere arhitectonice,

mărturii ale culturilor înfloritoare din America precolumbiană.

6. UNELE CURIOZITĂŢI DIN VIAŢA INCAŞILOR

Mâncăruri rafinate. Pentru mesele lor, care aveau loc de trei ori pe zi, suveranului şi

familiei sale li se pregăteau mâncăruri rafinate, care erau aduse din diferite provincii ale imperiului:

raţe sălbatice, prepeliţe, ciuperci, broaşte din lacul Chinchaycocha, melci, peşti, crustacee din

Pacific care, cu toată depărtarea, ajungeau foarte proaspete.

„Mâncărurile, scrie Louis Baudin, erau aşezate pe o rogojină din papură împletită întinsă

pe sol, împăratul lua loc pe un scaun de lemn acoperit cu o ţesătură de lână fină şi indica felul care-i

plăcea. Una din femeile care-l înconjurau îi prezenta felul ales, servit într-un vas din metal preţios

sau din pământ ars şi rămânea în picioare ţinând vasul în mâini, în timp ce suveranul mânca. Tot ce

atinsese monarhul cu mâinile sale şi toate resturile erau păstrate într-un cufăr pentru a fi arse;

cenuşa era apoi împrăştiată. Servirea lui Inca suprem era asigurată pe rând de femeile sale, care

locuiau în palat şi dispuneau, la rândul lor, de un mare număr de servitoare.

Poate că un bufon îl înveselea uneori pe omul-zeu, care păstra, totuşi, în prezenţa

poporului său, o impasibilitate absolută. Un cuvânt special, canichu, indică în quitchua acest

personaj însărcinat să provoace râsul şi noi ştim că indienii nu erau insensibili la glume, chiar la

farse."

Una din activităţile preferate ale incaşilor era vânătoarea. Vânatul era din abundenţă,

deoarece numai membrii elitei aveau dreptul să vâneze în unele regiuni care fuseseră transformate

în rezervaţii, în acelaşi sector, trebuia ca vânătorile să se ţină la intervale de minimum patru ani.

Sute de indieni, folosiţi ca hăitaşi, înconjurau teritoriul ales şi înaintau spre centru unde erau grupaţi

vânătorii. .Animalele periculoase erau ucise, vigoniile şi guanacii erau tunşi, iar femelele repuse în

libertate. Totul era înregistrat cum se cuvine în statistici. Funcţionarii distribuiau apoi animalele

ucise. Era, pentru indienii din popor, una din rarele ocazii care li se oferea de a consuma carne, în

regiunea Nazca, şefii practicau vânătoarea cu şoimi."

Căsătorii după rang. Regulile căsătoriei, în sânul aristocraţiei, erau, de altfel, foarte precise.

În principiu, căsătoria era monogamică, dar morala socială îi autoriza pe nobilii şi pe şefii locali să

aibă concubine pentru plăcerea lor sau serviciul lor personal. Prima femeie era soţia legală şi

căsătoria cu ea era singura la care se făceau ceremonii oficiale. Tupac Yupanqui a modificat

legislaţia şi s-a procedat în aşa fel încât numărul de femei pe care le putea avea un singur bărbat a

fost fixat în funcţie de rangul social.

Pentru Sapa-lnca nu exista, desigur, nici o limită. De unde, numărul impresionant de

„bastarzi" care au fost deosebit de întreprinzători, pentru că au încercat uneori, fie prin intrigă, fie

prin violenţă, să dobândească drepturi identice cu cele ale fraţilor vitregi legitimi. Tradiţia, cu toate

că era riguroasă, nu era în măsură întotdeauna să neutralizeze aceste ambiţii, cu atât mai mult cu cât

relaţiile suveranului cu unele din concubinele sale au fost, uneori, confirmate printr-un fel de

căsătorie.

Conştienţi de pericol, legislatorii au căutat, totuşi, să întărească poziţia unei coya. Forţându-l

pe împărat să se căsătorească cu propria lui soră, ei au vrut, nu numai să reactualizeze tradiţia

primordială, dar şi pentru a păstra puritatea sângelui dinastiei imperiale. Incestul, totuşi, nu-i era

permis decât lui încă, deoarece, chiar în sânul aristocraţiei, căsătoriile între fraţi şi surori sau, de o

manieră mai generală, între rude foarte apropiate, erau, se pare, strict interzise. Guaman Poma de

Ayala afirmă că oricine viola această regulă era pedepsit cu moartea sau cu mutilarea.

Femeile nobile, destinate Soarelui. Doamnele de neam nobil se bucurau de un statut care,

cu tot caracterul său destul de strict, le aducea consideraţie şi respect. Ele îşi pensau sprâncenele, se

fardau cu cinabru extras din minele din Huancavelica sau cu baca roşie a unei plante şi dădeau o

mare atenţie părului lor, considerat ca un criteriu important al frumuseţii.

Coya, după cum ne arată Louis Baudin, „purta o tunică albastră, roz, galbenă sau portocalie

căzând până la picioare, cu două cordoane de stofă împodobite, unul de obicei roşu, la talie, altul de

diferite culori în partea inferioară. O pelerină era pusă pe umeri, încrucişată pe piept şi reţinută

printr-un ac cu cap mare lucrat cu migală. Sandale din lână albă de vigonie îi acopereau picioarele,

o stofă fină fixată pe creştet cădea liber în spate pe părul său lung. O însoţitoare ducea o umbrelă de

soare din pene".

De la vârsta de opt sau nouă ani, tinerele din aristocraţie intrau în instituţii în care ele erau

iniţiate în ritual şi în privinţa îndatoririlor lor viitoare de soţii. Ele ocupau aici un loc corespunzător

rangului familiilor lor. Când apăreau semnele pubertăţii, tânăra trebuia să postească timp de trei

zile, nemâncând absolut nimic în primele două. În a treia i se dădea puţin porumb ca să nu moară de

foame, în a patra, ieşea din izolare şi era spălată de mama sa. I se tăia părul şi îşi punea costumul

femeilor adulte, cu sandale de lână albă. O mică serbare, numită cuicuchicui, dura apoi timp de

două zile.

Prinţesele care erau sortite căsătoriei primeau numele de nusta, apoi, după nuntă, pala. Cele

care doreau să devină „femei alese" trebuiau să treacă printr-un noviciat de trei ani, în cursul căruia

erau învăţate să toarcă, să ţeasă, să pregătească alimente şi băuturi pentru zei, să pună în ordine

obiectele sfinte sau să întreţină focul în sanctuare. La sfârşitul noviciatului, tinerele erau conduse la

Curicancha, marele templu şi prezentate marelui preot şi suveranului sau reprezentantului său. Erau

invitate apoi să facă o alegere definitivă între căsătorie şi consacrare Soarelui. Cele care nu alegeau

vocaţia religioasă şi care nu au avut parte de o donaţie din partea lui încă, erau adunate, în prezenţa

acestuia şi a unor tineri aristocraţi de mai mult de douăzeci şi trei de ani. Băieţii puneau sandale în

picioarele celor pe care le alegeau, dar căsătoria se făcea întotdeauna printr-un acord reciproc.

Împărtăşanie cu pâine şi sânge. În cursul acestei serbări se desfăşura un rit, care ne este

foarte bine descris de Garcilaso de la Vega şi care se aseamănă în mod straniu cu cel al

împărtăşaniei creştine. Fecioarele Soarelui pregăteau pentru incaşi o enormă cantitate dintr-un aluat

de porumb care se numea zancusi. Făceau pâlnii rotunde de dimensiunile unui măr, din care se luau

două sau trei înghiţituri la începutul mesei. Cu ocazia altei sărbători care avea loc în octombrie, se

preparau două tipuri de pâine de porumb. Primul, frământat normal, se mânca la dejun, după

răsăritul Soarelui. Altul era preparat cu sânge, luat dintre sprâncenele copiilor de la cinci la zece ani.

Aceste rituri sunt cu atât mai curioase, cu cât incaşii nu mâncau pâine decât cu ocazia acestor două

sărbători pe care le-am evocat. Utilizarea simbolică a sângelui şi ritualul cupei nu poate, de

asemenea, decât să ne mire, aşa cum i-a surprins pe spanioli.

7. CURIOZITĂŢI DIN VIAŢA MAYAŞILOR

Jocul cu mingea al mayaşilor. Prototipul acestei joci cu mingea de cauciuc, care necesita

multă iscusinţă, a apărut în Mesoamerica încă cu 2000 de ani înaitea erei noastre. Jocul cu mingea a

mayaşilor, ca şi unele jocuri asemănătoare a altor popoare, includea în sine elemente de violenţă şi

cruzism – jocul se finaliza cu aducerea unei jertfe omeneşti, iar terenurile de joacă erau împrejurate

cu suliţe care în vârf aveau cranii omeneşti. Participau la joc numai bărbaţii, împărţiţi în două grupe,

care includeau de la 1 la 4 oameni. Sarcina jucătorilor consta în aceea, ca mingea să nu se atingă de

pământ, ducând-o până la locul necesar şi ţinând-o cu orice parte a corpului, înafară de palmă şi

talpă. Jucătorii se înfăşurau cu haine speciale protectoare. Mingea era acoperită cu gumă de cauciuc

şi adesea ascundea un craniu omenesc.

Terenuri pentru aceste întreceri erau practic în toate oraşele, iar în oraşul Ăli-Tahin erau

chiar 11 terenuri. Jocurile cu mingea ne amintesc parţial de luptele cu gladiatori, atunci cînd

prizonierii, adesea, aristocraţi din alte oraşe, se luptau pentru viaţă, pentru a nu fi aduşi ca jertfă.

Cei învinşi erau legaţi împreună şi erau aruncaţi pe scările piramidei, astfel ei se traumau mortal.

8. MISTERE ŞI TAINE CE RĂMÂN FĂRĂ RĂSPUNS

Autorii A. Pavlov şi A. Jelezneakov în unul din articole sale susţin:«La 21 iunie 1969,

etnologul şi colecţionerul de artefacte Huan Moriţ a descoperit sistemul subteran de

comunicaţii la vest de provincia Morona-Santiago în Argentina. După spusele cercetătorului,

ele se întindeau pe cîteva mii de kilometri. În una din galerii se aflau nişte plăcuţe subţiri de

metal de mărimea 96 şi 48 centimetri, puse una peste alta, asemenea unei broşuri gigantice. Pe

fiecare plită sunt gravate semne».

După spusele lui Moriţ, această sală, pereţii căreia sunt de 150 metri ne aminteşte de sala

unei biblioteci. Şi după cum consideră învăţatul, pe aceste plăci sunt zugrăvite prezicerile istorice

ale civilizatiei dispărute sau cunoştinţele extratereştilor care ne-au vizitat pământul.

În centrul „bibliotecii” stau obiecte, care ne amintesc o masă şi scaunele prin împrejur. Însă

materialul din ce sunt confecţionate nu ne este cunoscut, acesta nu este piatră, nici metal şi nici

lemn. Mai mult este asemenea ceramicii.

Moriţ a descoperit sub pământ multe figurine ale oamenilor şi animalelor, confecţionate din aur,

desene scobite în piatră. De exemplu, pe un desen este reprezentat un om, care zboară asupra

cupolei Pământului. Numai faptul, că la mii de ani înainte de era noastră, omul cunoştea că

Pământul are formă de sferă, poate să schimbe teoriile despre dezvoltarea civilizaţiei. Comunicaţiile

subterane din America de Sud încă îşi aşteaptă cercetătorii.

Autorul Ludmila Şropşair-Rusakov despre comunicaţiile subterane:„Tunelurile au

formă dreptunghică, pereţii sunt netezi, maţi, podurile netede de parcă ar fi acoperite cu un

strat de poleială. Tuneluri arată ca ascunzişurile subterane contemporane. Nu par a fi făcute cu

toporul din piatră. Ce e cel mai interesant e că în interior busola nu funcţionează. Trecerile-drumuri

duc spre nişte odăi mari, în unele din ele stau mese, confecţionate din material necunoscut şi sunt

lipite sau presate de podea. Vîrsta lor este de 4-9 mii de ani înaintea erei noastre. Una din figuri are

trup dreptunghic şi cap rotund, ea stă pe un balon-glob şi ţine în mână Luna şi Soarele. Apare

întrebarea de unde puteau şti oamenii veacului de piatră că Pământul are formă rotundă?

Huan Moriţ scrie că în tunel este o menagerie cu figuri de animale create din aur: elefanţi,

crocodili, bizoni, jaguari. Una din figuri reprezintă un dinozaur. Dar aceste reptilii au trăit cu 130

ani în urmă. Una din figuri reprezintă aşa zisul „cloun”, pe capul căruia este o cască şi căşti la

urechi. La casca principală este lipit un inel şi nişte „sîrmuliţe”. Figura este îmbrăcată într-un

combinezon, care seamănă cu cel cosmic şi pe mâini are mănuşi.

Nici până azi nu este cunoscut cine a săpat aceste tuneluri şi cine a creat aceste figurine

tainice. Intrările în tuneluri sunt cunoscute la puţini. Indieni nu intră în ele, zicând că acolo locuiesc

duhurile.

E un mister şi faptul că s-a găsit şi modelul din aur a unui „concord” şi specialiştii în aviaţie

accentuează că aceste modele (unul găsit în Bogota şi unul în tunelurile lui Moriţ) sunt modele a

aparatelor de zbor. Aparatele de zbor sunt confecţionate din aur pur, care se ştie că în natură el nu se

află ci numai în aliaj cu argintul, cuprul, fierul, prin urmare, el a fost prin diferite metode obţinut.

Cum şi care metode la acel timp? Aceasta rămâne un mister până în ziua de azi.

Un alt mister s-a descoperit în anul 1911 de către arheologul american Hiram Birgham,

profesor la universitatea Ielisc, şi anume, descoperirea Oraşului dispărut. Ea scrie: „Am intrat în

oraş prin nişte porţi de piatră. Terase, biserici, construcţii neînţelese, scări din piatră, treceri,

izvoare, fântâni, altare din piatră, Faimoşii pereţi, unde între blocurile din piată nu încape nici

un ac...Şi până astăzi rămâne necunoscut scopul construirii acestui oraş – a fost aceasta o

construcţie de cult sau o cetate de apărare. Blocurile enorme ale construcţiilor şi bisericilor sunt

puse una peste alta, dar nu se ştie cu ajutorul căror dispozitive, doar unele blocuri ating masa de

mai mult de 20 tone!

Până acum a fost descoperit doar destinaţia teraselor – pe ele se cultivau legume şi

ceriale. Incaşilor le era cunoscute circa 200 soiuri de cartofi, fiecare din el creştea la o anumită

înălţime. Ei cultivau fasolea şi porumbul, ceriale şi chiar pomi fructiferi. Deseori grădinile erau

situate la distanţe mari de cîte 2-3 zile de mers, dar după cîte se cunoaşte, incaşii erau rezistenţi.

Şi iată ce este straniu: rămăşiţele de oseminte, în general, aparţin doar femeelor…

De ce a fost părăsit oraşul? Spaniolii aşa şi nu l-au găsit. Aceasta rămâne un mister până

în zilele noastre”.

Încă Francisco Pisarro a descoperit în Anzi, la înălţimea de 7000 metri nişte peşteri, intrarea

cărora era blocată cu porţi enorme din piatră. El a presupus că după aceste porţi se află tezaurul de

aur a unor popoare. Insă porţile nu au putut fi deschise şi aceste peşteri au fost uitate până în anul

1971, când speologii au descoperit întradevăr acolo locul de păstrare al aurului. Peşterile constau

din mai multe etaje, la adâncimea de 60 metri. Necătând la imensa masă a porţilor, ele au fost

deschise de către 4 oameni, găsind punctul de strijin al porţilor, care se afla pe plita care era pusă în

mişcare cu ajutorul apei curgătoare. Aceeaşi speologi au descoperit şi intrarea în vestitele

tuneluri, care se găseau după a şasea uşă şi duceau la ţărmul oceanului. Dar nimeni până

astăzi nu ştie unde duceau aceste tuneluri. Obiectele din aur găsite în aceste tuneluri au

provinienţa încă de până la Marele Potop. Deci aceasta demonstrează că tunelurile au existat încă

până la Imperiul Incaşilor. Care a fost scopul lor? Încă nimeni nu a găsit răspuns la această

întrebare.

În lucrarea sa I. Babicov («О цифрах арабских и цифрах майя») a subliniat: „...aş vrea să

atrag atenţia la faptul că modelul de avion găsit în tunelurile din Peru nu este pur şi simplu din aur,

dar aur curat, care în natură nu se întâlneşte. Aurul nativ găsit în natură constă dintr-un aliaj de

argint (43 %) şi aur. De asemenea, aurul conţine impurităţi de cupru (Cu), fier (Fe) şi alţi

componenţi. Aur pur din minereul de aur se poate obţine doar prin metode speciale de curăţare

(rafinare), efectuate astăzi la întreprinderi de afinaj, metode tehnologice care atunci nu erau

cunoscute oamenilor antici.

Da, indieniii Americii de Sud şi Centrale aveau mult aur şi s-au găsit multe obiecte din aur

pe care spaniolii le-au jefuit. De asemenea, ei au găsit toate locurile

de extragere a acestui metal. Indienii confecţionau obiecte, măşti şi

bijuterii din aur, însă ei nu puteau să cureţe aurul. Atunci cine a

curăţit aurul şi a confecţionat avionul. E clar că nu indienii. Dar

atunci cine ?

Misterioasele imagini de la Nazca sunt pe punctul de a fi

"citite".

Săpăturile recente în zona Cahuaci, în sudul statului Peru, unde se

află piramide şi construcţii studiate de mai mulţi ani, ar putea

contribui la dezlegarea misterului celebrelor linii ce alcătuiesc

imaginile aeriene de la Nazca.

Arheologul Johny Isla, care conduce echipa de cercetare în această regiune, a afirmat „că

săpăturile realizate de mai bine de 20 de ani la Cahuaci au demonstrat că acest oraş era centrul

civilizaţiei Nazca, ce se întindea pe mai multe văi din sudul ţării.

Cahuaci era un centru politic, cultural şi religios, iar oamenii care au realizat ciudatele

desene de la Nazca locuiau acolo. Mult timp specialiştii s-au întrebat la ce foloseau acele desene

care puteau fi văzute doar survolând Nazca şi cum au putut fi ele realizate în lipsa aparatelor de

zbor.

Exista o anumită relaţie între complexul arhitectonic de la Cahuaci şi desenele de la Nazca,

demonstrată de o linie care pleacă din centrul urban până la regiunea din pampas unde se afla

figurile" a explicat Isla.

La Cahuaci, pe o suprafaţă de 24 de kilometri pătraţi, cercetătorii au descoperit 34 de

construcţii, unele în formă de piramidă, majoritatea îngropate în deşert. Una dintre acestea are o

înălţime de 20 de metri şi este structurată pe şapte niveluri, având pereţii din cărămidă şi fiind

dotată cu rampe de acces.

Trasate în urmă cu 2500 de ani, cele 800 de linii drepte şi cele 300 de figuri geometrice de la

Nazca sunt invizibile de la nivelul solului, din cauza că sunt foarte enorme. Ele reprezintă plante şi

animale, printre care o şopârlă, şerpi, o maimuţă, un condor şi un om cu cap de cucuvea.

Figurile uriaşe, înscrise în patrimoniul UNESCO, sunt vizibile doar din avion, pentru turişti

existând un mic aparat de zbor folosit special pentru vizionarea figurilor.

Maria Reiche (1903-1998) matematiciană germană care a studiat aceste linii, era de părerea

că ele reprezentau un calendar astronomic folosit în agricultură.

Alţi cercetători sunt de părerea că ele ar fi cărări ce alcătuiesc traseul unui pelerinaj religios

sau piste de aterizare pentru extratereştri. O teorie recentă leagă figurile de la Nazca de cultul

fertilităţii şi al apei.

Semne misterioase în mijlocul deşertului. Ciudate reprezentări gravate, de dimensiuni

gigantice, se întind în peisajul împietrit al deşertului în apropiere de Nazca, în partea de sud a

statului Peru. Climatul uscat a conservat peste secole sute de linii trasate cu sfoara, figuri

geometrice şi siluete uriaşe de animale stilizate. Ce civilizaţie, astăzi dispărută, a putut crea aceste

semne grafice panoramice, a căror întindere nu poate fi cuprinsă decât văzută din cer? Cu ce scop

au fost realizate aceste reprezentări fascinante? Reprezintă ele oare piste de aterizare pentru

astronauţii din timpurile primitive? Sau aveau mai degrabă o semnificaţie astronomică?

Între puternicul lanţ muntos al Anzilor şi coasta Oceanului Pacific se întind imense podisuri

etajate, formate din terenuri aluvionare foarte vechi, străbătute ici şi colo de văi fluviale foarte

adânci sau transformate în platouri înalte prin eroziune. De-a lungul întregii istorii geologice,

această regiune a suferit răsturnări profunde la care s-au adăugat schimbări ale nivelului mării,

datorate variaţiilor climei. Regiunile preandine joase au fost acoperite de apa mării. Apa a saturat

solul şi l-a făcut dur. Apele râurilor au modelat peisajul. Dar fluviile şi râurile nu mai există de mii

de ani, rămânând numai văile şi cheile aride. Precipitaţiile, sub formă de ploaie, rare şi neînsemnate

cantitativ, nu apar decât o dată la doi sau trei ani.

Peisajul este literalmente încremenit. Chiar şi vântul, care se transformă adesea în furtună,

nu poate schimba nimic. Din loc în loc, el crează doar cateva dune înalte de nisip. Suflă maturând

pampasul fără să lase urme. Între gradele 14 şi 15 latitudine sudică, la circa 50 kilometri de coasta

Oceanului Pacific, în interiorul statului Peru, pe înaltele platouri aride, se află micile sate Palpa şi

Nazca. Atunci când, la începutul secolului nostru, primele avioane au survolat acest teritoriu, piloţii

au descoperit semne trasate clar, în linii drepte sau în zigzag, ori chiar profilând meandre pe fondul

întunecat al solului deşertic, ars de soare. La început, ei au crezut că era vorba de canale de irigaţii

pentru lanurile unui trib indian care locuise cândva acolo şi au dat uitării descoperirea lor. Mai

târziu, aceste semne au trezit interesul istoricului american Paul Kosok, care se interesa de sistemele

de irigaţii preistorice. În anul 1939, el s-a deplasat în regiunea de la nord de Nazca pentru a studia

de aproape “canalele incaşe”. Ceea ce a descoperit nu avea absolut nici o legătură cu nişte canale,

nici cu civilizaţia Inca.

Sisteme de irigaţie preistorice. Kosok a descoperit desene ciudate pe sol, de dimensiuni

uriaşe, atât de mari încât nu puteau fi cuprinse în ansamblu cu privirea. A făcut un releveu metodic

al figurilor şi le-a transpus la o scară foarte redusa pe hârtie. Pe planşa de desen a apărut imaginea

unei păsări stilizate. În seara zilei de 21 decembrie, data echinocţiului de vară în emisfera sudică, el

a făcut o descoperire bulversantă: atunci când soarele apunea, el dispărea la orizont exact la

extremitatea unuia din marile trasee rectilinii. Astronomii au calculat că abaterea minimă constatată

se datora trecerii timpului. Atunci când liniile de la Nazca au fost trasate, soarele apunea exact la

capătul liniei respective. Kosok a emis ipoteza că a descoperit un important calendar protoistoric. O

mulţime uimitoare de linii străbat platoul de la Nazca. Pot ele să indice toate punctele de apariţie şi

de dispariţie ale celor mai importante stele sau alte direcţii astronomice importante? Kosok a

descoperit că prima parte a celor trei trasee lineare pe care le găsise indicau solstiţiul de vară. De

altfel, marile situri astronomice din epocile pre sau protoistorice nu sunt rare în lume. Kosok a

numit platoul de la Nazca “cel mai mare manual de astronomie din lume”. Teza astronomică a fost

primită cu scepticism, dar pasărea uriaşă descoperită de Kosok a trezit interesul pentru vestigiile din

Peru. Mai întâi cercetătorii s-au străduit să parcurgă pe jos pampasul, pentru a căuta alte figuri, ceea

ce, bineînteles, necesită o muncă exactă de măsurare şi copiere la scară. A meritat. S-au identificat

un paianjen uriaş şi alte nenumărate figuri: peşti şi şopârle, un animal asemănător unui câine, o

maimuţă şi păsări. Guvernul a pus curând la dispoziţie avioane pentru a se lua imagini aeriene ale

figurilor şi să se constituie o documentaţie bine pusă la punct. Alături de animale, imaginile cuprind

un număr mare de reprezentări geometrice: triunghiuri şi dreptunghiuri, linii în zigzag şi spirale.

9. CONCLUZII ŞI PĂRERI PROPRII

Studiind mai multe surse, făcând cunoştinţă cu traiul unor civilizaţii pline de mister, cum

sunt civilizaţiile precolumbiene şi intrând în esenţa existenţei lor, aş concluziona că aceste popoare

nu au fost mai puţin dezvoltate decât alte popoare cunoscute nouă. Civilizaţiile precolumbiene au

avut o organizare socială şi politică înfloritoare, un nivel ridicat de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, o

religie bine întemeiată, desigur diferită de religiile deja cunoscute, dar şi cu unele elemente comune

sau, mai bine zis, asemănătoare.

Pe parcursul dezvoltării lor, civilizaţiile precolumbiene, la fel ca şi celelalte popoare, au dus

o luptă aprigă pentru existenţa lor, când popoarele cele mai mari şi puternice le ocupă, asimilându-

le pe cele mai mici şi mai puţin dezvoltate, în urma căror acţiuni rezultă acapararea de robi, jefuirea

bunurilor, alungarea de pe pământurile lor a băştinaşilor şi alipirea noilor teritorii la imperiul

atacatorilor. În rezultat s-au conturat trei civilizaţii importante – mayaşă, incaşă şi aztecă, care au

rezistat în timp şi urmaşi ai lor se întâlnesc şi astăzi, necătând la toate agresiunile la care au fost

supuşi pe parcursul anilor.

Urmărind întreaga cale de dezvoltare a acestor popoare, observăm că la ele nu sunt atât de

conturate etapele istorice de dezvoltare, cum ar fi, de exemplu, la popoarele din Europa, Asia etc.

În urma studiului se observă elemente comune ale traiul şi activităţilor de zi cu zi ale

mayaşilor, incaşilor şi aztecilor cu popoarele deja cunoscute. De exemplu, dezvoltarea agriculturii,

meşteşugăritul uneltelor din piatră, olăritul, clar că ei foloseau alte metode de confecţionare. În

olărit ei nu cunoşteau roata de olărit şi mânuiau arta olaritului diferit de popoarele europene.

Cele mai esenţiale asemănări sunt de caracter religios. Şi anume, existenţa ritualului

chemării ploii pe timp de secetă CeaCak la Maya şi Caloianul, Paparuda la popoarele de provinienţă

dacă (romanică), unde în ambele cazuri este susţinut de cântări şi strigături.

În religia civilizaţiilor precolumbiene există ca şi în religia creştină, botezul în apă, desigur

cu unele elemente specifice lor.

Procedura „Împărtăşania cu pâine şi vin” la creştini se întâlneşte la ei în forma „Împărtăşania

cu pâine şi sânge.

Construcţia de piramide întâlnită la egipteni şi descoperită şi la incaşi, este la fel de

misterioasă, cu tehnologii de construcţie necunoscute la acele timpuri. Putem menţiona însă că

destinaţia piramidelor este diferită la aceste popoare. La egipteni serveau ca locaşuri funerare pentru

faraoni, iar la indieni erau ca locaşuri de cult.

Probabil, pe viitor studierea acestor civilizaţii ne vor deschide incă multe noi fapte

interesante, care acum stau sub semnul întrebării.

BIBLIOGRAFIE

1. Drîmba Ovidiu, “Istoria culturii şi civilizaţiei”. Ediţie definitivă, Vol. IV-VIII, Bucureşti, 1998.

2. «Большая Энциклопедия Кирилла и Мефодия».

3. Людмилы Шропшайр-Русаковой (Оклахома), "Вестник" № 22(255), 24 октября 2000 г.,

статья «Неделя в стране загадок».

4. Diego de Landa, “Relacion de las cosas de Yucatan”

5. Ю. Бабиков, «О цифрах арабских и цифрах майя».