Comunicarea - o introducere

“Muzica sau artele plastice constitue mijloace puternice de influenţare a conştiinţelor şi de modelare a afectivităţii, fără ca în intenţiile artistului-emiţător să stea şi impunerea sau măcar sugerarea unor schimbări în conduita receptorului.” (Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, p 10)

Fiecare manifestare a artei produce asupra oricărui individ o anumită reacţie, fie de sensibilizare, fie de repulsie. Afirmaţia domnului Ioan Drăgan conform căreia autorul nu inteţionează să producă aceste schimbări omite un anumit lucru: orice act de comunicare are inteţia de a influenţa receptorul, chiar dacă schimbare produsă nu e la nivel de concepţie, ci de sentiment. Orice operă de artă, doreşte să schimbe modalitatea în care spectatorului ei priveşte arta în general. Autorul ei vrea ca prin fiecare piesă pe care o produce să îşi câştige un loc pe scena artistică, să îşi trimită stilul în aprecierea celorlalţi, să devină recunoscut, plăcut şi poate, cumpărat. Tocmai aceasta este intenţia de a sugera schimbări în conduita receptorului.

“De fapt, dacă depăşim efectul comic al reproşului adus de Forsdale şi judecăm lucrurile mai la rece, putem observa că relaţia lesei cu comunicarea nu e, nici pe departe atât de arbitrară ca la prima vedere. Chiar dacă, ce-i drept, lesa în sine nu e comunicare, ea stabileşte o legătură comunicaţională, în măsura în care le dă ocazia atât stăpânului, cât si câinelui să-şi transmită, prin mijlocirea unor smucituri semnificative, informaţii relative la intenţiile proprii de deplasare, sugestii prinvind planul de acţiune pentru viitorul apropiat, atenţionări sau avertismente, care toate sfârşesc prin a transforma banalul obiect întru-un autentic canal de comunicare, în lipsa căruia aceleaşi mesaje ar trebui să-şi caute o altă formă de codificare şi transmitere” (Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, p 12)

Modul în care Drăgan priveşte lesa ca un canal de comunicare este just. Prin intermediul ei, atât câinele cât şi omul folosesc acelaşi limbaj, semi-uman şi semi-animal, acelaşi cod, aceeaşi metodă de decodificare a mesajului. Astfel, acest obiect este mai presus decât modalitatea prin care stăpânul îşi ţine câinele alături sau prin care câinele se asigură că stăpânul său nu s-a pierdut, e un mod de a se asigura o comunicare eficientă între doua limbi diferite. În plus, putem privi comunicarea ca pe o lesă, nu doar lesa ca pe o formă de comunicare. Comunicarea ne ţine pe toţi în controlul unor anumite norme de transmite a mesajului. Ea este stăpânul care dicteză direcţia, iar noi suntem animalul care se abate de la cărarea ei, dar mereu păstrează sensul de mers. Astfel, afirmaţia lui Forsdale ne apare ca fiind legitimă şi uneori chiar şi puţin înfricoşătoare. Suntem sub jugul normelor de comunicare, dar le înţelegem ca necesare si utile, întocmai cum animalul înţelege că e spre binele lui să rămână alături de el, ba chiar să îl iubească şi să îl protejeze.

“Practic vorbind, dacă gesturile interlocutorului ne furnizeză informaţii ce ne pot fi utile, e de fapt destul de puţin important în ce măsură a avut intenţia să ni le ofere (cazul actorului, care-şi premeditează jocul de scenă) şi în ce măsură s-a demascat, livrându-le involuntar date pe care poate

1

că ar fi dorit să le ţină ascunse. ” (Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, p 14)

Dacă acceptăm că nu e importantă măsura în care autorul care se demască are sau nu intenţia de a se demasca, atunci ar trebui să ignorăm ideea de minciună şi să ne încredem orbeşte în sinceritatea pură umană. Tocmai cazul actorului invocat de autor, pentru a explica o anumită perspectivă din care e privită comunicare, este relevant pentru afirmaţia mea: rolul actorului este acela de a trăda anumite gesturi pentru ca noi să intuim intriga sau neconcordanţa dintre ceea ce face şi ceea ce spune, o sursă veritabila de umor, de altfel. Aceste informaţii atât de utile pentru noi sunt demascate fie pentru că se vremea, fie pentru că nu se poate altfel. Dar în cazul în care gesturile sunt trădate intenţionat, pot fi trădate gesturi care să ne determine să interpretăm altfel o anumită acţiune. Exemplul politicienilor care ştiu să ascundă minciuna sau emoţia, trădând încredere în sine sau deschidere.

Vocabularul ştiinţelor comunicării

“Noi putem deduce prezenţa focului pornind de la fum, căderea ploii de la o pată udă, trecerea unui animal de la o urmă pe nisip şi aşa mai departe. Toate acestea sunt cazuri de inferenţă şi viaţa noastră cotidiană este plină de acte de inferenţă de acest tip. De aceea e riscant să considerăm orice inferenţă drept act de „semioză” (chiar dacă Peirce a făcut-o) şi este la fel de hazardat să afirmăm că orice proces semiotic implică inferenţe: dar se poate afirma că există inferenţe care trebuie să fie recunoscute ca acte de semioză.” (Umberto Eco, Tratat de semiotică generală. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982)

Cunoaşterea nostră comună nu se bazează pe adevăruri raţional demonstrate, ci pe metoda empirică, pe observaţie. Afară e frig numai dacă eu simt că e frig. Accepţiunea empirică a cunoaşterii aduce în discuţie subiectivizare cunoaşterii şi astfel lipsa unui adevăr general valabil. Această problemă se traduce şi în semiotică: dacă ceea ce cunoaştem noi e bazat pe simţuri şi dacă tot ceea ce noi comunicăm se bazeazp pe adevăruri astfel obţinute, nu înseamnă că toate propoziţiile noastre sunt acte de “semioză”. Semioză, la fel ca şi cunoaşterea, nu poate provine numai din ceea ce observ, are nevoie de reguli înnăscute şi acceptate de orice om ca fiind adevărate şi rezonabile. Invoc astfel exemplul Sfântului Augustin care contrazice teoria empirică: turnul in formă de paralelipiped dreptunghic care de la distanţă pare cilindric. Simţurile pot fi înşelătoare, de aceea nu orice proces semiotic provine exclusiv din inferenţă. Soluţia este sinteza propusă de Kant ca răspuns la întrebarea “Cum e posibilă în genere cunoaşterea?”.

“Dar, chiar dacă apa a fost condiţia necesară pentru proiectarea modelului, ea nu este deloc condiţia necesară a funcţionării lui semiotice. Odată ce modelul a fost stabilit şi funcţionează pe baza propriilor coduri, un mesaj (sau un text) ca AB ar funcţiona chiar dacă, de fapt, apa din bazin ar fi la un alt nivel, dacă nu ar fi apă în amonte şi chiar dacă bazinul însuşi cu munţii care îl formează ar fi invenţia unui geniu al răului. Pe de altă parte, nu este necesar să-l deranjăm pe acel malin génie de carteziană amintire: este suficient ca la sursă cineva, manipulând aparatul transmiţător, să se

2

decidă să transmită o MINCIUNĂ. Funcţionarea semiotică a întregului lanţ şi răspunsurile comportamentale ale destinatarului nu s-ar schimba cu nimic.Am remarcat că dacă un mincinos, elaborând un anume comportament, se preface că e bolnav, funcţionarea semiotică a acestui comportament poate fi analizată foarte bine, independent de faptul că individul minte.” (Umberto Eco, Tratat de semiotică generală. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982)

În teoria cunoaşterii, în consecinţă şi în cea lingvistică s-a pornit de la concepţia că ceea ce transmite omul este adevărat, tocmai pentru a se descoperi nişte structuri ale cunoaşterii şi ale procesului de comunicare. Astfel, am aflat că procesul cunoaşterii porneşte de la nişte origini şi are anumite surse, iar comunicare are nevoie de un limbaj şi de un canal de transmitere. Fără a porni de la aceea idee nu s-a fi putut purcede la studiu. Dar, deşi “apa a fost condiţia necesară pentru proiectarea modelului”, nu s-a păstrat concepţia ca fiind adevărată, ci tocmai pe baza celor deduse din ea i s-a infirmat validitatea. Întocmai ca in procedeul matematic de reducere la absurd. Minciuna se naşte din om, dar respectă normele comunicării aşa cum eroarea respectă structurile adevărului. Geniul rău al lui Descartes care provoacă neadevărul sau omul mincinos care doreşte să obţină beneficii respectă falsifică condiţia iniţială făcând-o să ne apară ca veridică.

“Adevărul este că mişcarea de sus în jos sau de la dreapta la stânga sunt trăsături atât de universale, încât pot deveni iconice pentru totul şi pentru nimic. Astfel, este posibil să dăm peste arbitrar acolo unde credem că ar fi vorba de ceva iconic şi invers.” (Umberto Eco, Tratat de semiotică generală. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982)

Cele mai puternice surse ale erorii, aşa cum le-a identificat Schopenhauer sunt idolii : idolii peşterii, ai tribului, ai societăţii, idolii în general. Prin idol se înţelege o anumită preconcepţie puternic înrădăcinată în mentalitatea umană încât ajunge să pară adevărată, chiar dacă nu are niciun temei şi nicio explicaţie. Mai rău este că aceşti idoli blochează adevăr, făcând să pară minciună. In semioză, există anumite gesturi care devin « iconice « aşa cum le numeşte Umberto Eco, pentru că ne par elemente de bun simţ, lucruri pe care le ştim de la străbuni şi care ne par imposibil de contestat nu pentru că ne-ar convinge, ci din cauza autorităţii timpului, în special în Europa, continent care favorizează istoria ca sursă de legitimitate pentru aproape orice. Astfel, atunci când depăşim sfera în care locuim şi în care aceşti idoli ni se par singurii adevăraţi întâlnim arbitrarii, mişcarea capului de sus în jos nu mai înseamnă da, ci nu. Şi o respingem din start, deşi poate că ea este adevărată, fără să ne gândim la o posibilă explicaţie pentru această. Cultura care foloseşte această metodă de a nega ni se pare oarbă, când noi putem fi cei orbiţi de această stagnare în tradiţia legitimată numai de istorie.  

Teorii şi modele ale comunicării

„Un semn, sau un reprezentamen este ceva care ţine locul a ceva în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. El se adresează cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care îl creeză îl numesc interpretantul primului semn.

3

Semnul ţine locul a ceva, anume al obiectului său. El ţine locul acestui obiect nu în toate privinţele, ci cu referire la un fel de idee pe care am numit-o uneori fundamentul representamenului.” (Charles Peirce, Comunicare si actiune, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990)

Întreaga comunicare se bazează pe transmitere de semne şi pe interpretare de semne. Semnul este ceva ce ţine locul unui anumit obiect. În sine, semnul nu este nimic decât în măsura în care este cercetat în relaţie cu obiectul. Interpretarea unui semn se poate constitui ca un alt semn pe care îl transmitem mai departe. Viaţa umană se învârte în jurul semnelor pe care le primeşte şi în spatele cărora încearcă să descopere adevăratul obiect. Aproape că îţi vine să asemeni afirmaţia lui Charles Peirce cu disticţia lui Platon între idee şi realitate, sau mai concret cu disticţia lui Kant între noumen şi fenomen: noumenul este obiectul din spatele semnului la care nu ajungem mereu, dar spre care ţinteşte întreagă noastră comunicare, iar fenomenul este semnul.

“Proust putea să citească mersul trenurilor, regăsind în numele localităţilor regiunii Valois ecouri dulci şi labirintice ale călătoriei lui Nerval în căutarea Sylviei. Dar nu era vorba de interpretarea orarului, ci de o folosire legitimă, aproape psihedelică a lui. Din partea sa, orarul prevede un singur tip de Cititor Model, un operator cartezian ortogonal, cu un simţ treaz al ireversibilităţii succesiunii temporale.” (Umberto Eco, Lector în fabulă, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p 96)

Cuvântul pentru un om reprezintă ceva mai mult decât o unduire de vocale şi consoane alipite pentru a se legăna în vânt şi pentru a-l amăgi pe om că poate înţelege, e în sine o parte din lume redusă la dimensiuni de fulg de nea pentru a se transporta mai uşor. Astfel, a spune că afară ninge ne scuteşte de efortul de a aduce efectiv zăpadă în faţa ceiluilalt. Proust descoperea în spatele oricărei manifestări de comunicare o anumită semnificaţtie, chiar dacă nu aceea era intenţia ei. Asta nu pentru că orice om poate face asta, ci pentru că el reprezintă un anumit tip de cititor care poate privi mai adânc un anumit lucru.

“Nu toate alegerile de previziuni făcute de cititor au aceeaşi valoare probabilistică - întro probabilitate iniţială dată (şi teoretică) de 1/2, intriga urmează să schimbe raportul, iar scenariile intertextuale aflate la dispoziţie îndeplinesc o altă bună parte din reducere. Îi revine, desigur, autorului, sarcina să aleagă apoi la mişcarea succesivă, soluţia cea mai puţin probabilă, dacă scopul poetului este acela de a ului. Acum intră în joc bineînţeles, subtilitatea inferenţială şi vastitatea enciclopedică a cititorului. Anumite naraţiuni pot să-şi şi aleagă doi Cititori Model, unul mai „şiret" decît celălalt ; sau pot să Prevadă un Cititor care sporeşte în şiretenie la a doua lectură.” (Umberto Eco, Lector în fabulă, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p 166)

Ca cititor al unui anumit mesaj de comunicare, poţi să prevezi sfârşitul acesteia. Practic, comunicarea e uşor programatică şi previzibilă datorită structurilor noastre emoţionale şi cognitive care au asimilat treptat diverse situaţii de comunicare. Pe baza lor putem face anumite inferenţe şi deducţia care să ne conducă la ceea ce a vrut autorul unui mesaj să spună, fără a-l citi în întregime. Acest lucru e probalistic întro operă literară, întrucât creatorul ei îşi rezervă dreptul de defini o intrigă care să surprindă. Totuşi, cititorul poate fi suficient de

4

viclean sau de lecturat încât să intuiască direcţia pe care se axează opera. De aceea, există un anumit tip de cititor pentru un anumit tip de operă sau pentru un anumit stil de a scrie.

Comunicare şi limbaj; comunicare orală

„ Fereastra lui Johari ne caracterizeză aşadar atât pe noi cît şi relaţia noastră cu interlocutorul, într-o anumită etapă a raporturilor reciproce. Am putea spune că fiecare individ posedă tot atâtea <<ferestre>> cîte legături comunicaţionale întreţine cu alţi oameni şi că aspectul acestora suferă schimbări, mai mari sau mai mici, după fiecare nouă interacţiune (întâlnire sau dialog)”. (Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000, ediţia a II-a, Capitolul 6 Comunicare şi cunoaştere interpersonală, p 69)

Fereastra lui Johari este o modalitate activă de întreţinere a eficienţei comunicării. Prin feed-back-ul pe care îl primim de la ceilalţi ne modificăm modalitatea de transmitere a mesajului, durata intervenţiei sau tipul de mesaj transmis. Această fereastră reprezintă de fapt legătura dintre emitător şi receptor, ca o privire a celui ce primeşte mesajul în structurile cognitive ale celui ce îl transmite. Emiţătorul se poate de folosi de aceeaşi fereastră nu pentru a-l privi pe interlocutor, ci pentru a se privi pe sine din perspectiva unei persoane detaşate şi oarecum obiective. Astfel, fiecare fereastră poate sau nu să provoace schimbări la nivelul nostru, în funcţie de importanţa pe care fiecare din noi i-o acordă.

„ În evaluarea foloaselor autodezvoltării trebuie ţinut seama şi de faptul că ascultarea unor lucruri care-ţi stau pe suflet nu e o formă de inacţiune, ci un proces activ, ce presupune un consum de energie deloc neglijabil, mărturisirea face să înceteze această măcinare interioară, eliberând energiile blocate în cercul vicios al tăinuirii. Aruncarea măştii te ajută să redevii tu însuţi şi, adesea, să recâştigi încrederea celorlaţi, care devin mai cooperanţi, ceea ce antrenează consecinţe benefice în planul comunicării cu semenii.” (Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000, ediţia a II-a, Capitolul 6 Comunicare şi cunoaştere interpersonală, p 71)

Afirmaţia lui Mihai Dinu aduce în discuţie rolul catartic al limbajului. Pe lângă faptul că ne ajută să ne exprimăm pentru a ne eficientiza lumea, limbajul ne ajută la exprimarea frustrărilor. Verbalizarea lor are efect purificator şi vindecător. Atunci când te mărturiseşti nu doar îţi enumeri cele ce stau pe suflet, dar prin cuvinte le cedezi celuilalt, le scoţi din tine cu fiecare cuvânt şi le predai celui care te ascultă. Acesta primindu-le te vindecă de apăsarea lor. Fie că sunt lucruri păstrate prea mult timp secret, fie că sunt lucruri ruşioane sau vine mărturisirea, simplul procres al verbalizării ajută emiţătorul. Pe lângă eliberarea personală, intervine schimbarea în comportamentul receptorului. Acesta te va privi ca om, ca pe o persoană în nevoie, sensibilă, rănită, afectată, aşa că va renunţa la arme, se va îmbuna.

„ S-a spus, pe bună dreptate, că, lipsiţi de biroul lor, medicul sau avocatul s-ar simţi ca şi dezbrăcaţi în faţa clientului care le solicită serviciile.” (Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti,

5

2000, ediţia a II-a, Capitolul 17 Manifestările instictului teritorial în comunicarea interumană. Proxemica, p 223)

Comunicarea orală are nevoie de anumite condiţii pentru a fi eficientă şi pentru a nu leza. Aşa cum are efect purificator, are şi efect de frustrare, de afectare emoţională. Medicul care nu e apărat de un birou resimte comunicarea cu pacientul nu ca pe o eliberare sau ca pe un ajutor pe care îl oferă, ci ca pe o pedeapsă. Comunicarea va avea loc inefiecient, măcinată de griji, de ruşine, de emoţie. Ceea ce poate părea la o primă vedere blocaj în comunicare este de fapt un factor extrem de important pentru desfăşurarea ei. Acest lucru ne poate ajuta pentru a ne cunoaşte, dar şi pentru a-citi pe celălalt. Nu vom afla despre el informaţii esenţiale despre trecutul sau prezentul lui, dar vom îi vom citi reacţiile în anumite momente. Întrun proces de negociere este foarte util să cunoşti punctele slabe ale interlocutorului, prentru a le folosi în favoarea ta. Dacă ştii că se teme să vorbească fără un birou între voi, poţi să găseşti metode pentru a te strecura în spaţiul său, ivadându-l şi câştigând astfel negocierea.

Comunicare nonverbală

„În lumea în care trăiesc oamenii, totul este dacă nu semn, cel puţin indiciu, adică sursă de informaţii şi de interacţiune. Noi căutăm în mod constant informaţii asupra celorlalţi şi suntem în imposibilitatea de a o face.” (Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, traducere Ioana Ocneanu şi Ana Zăstroiu, p 153)

Omul crede cu insistenţă în existenţa unei instanţe superioare care ordonează lumea, care-i dă sens şi semnificaţie, pe care o ascunde de noi, nu pentru că ar fi rău, ci tocmai pentru că, din bunătatea lui ne dă libertatea de a-i descifra sau nu sensul. Omul, lacom şi avid de cât mai mult, vrea să descifreze totul. Nu vorbima cum despre un om particular, ci despre omul ca idee. Pentru el, totul este semn, totul ascunde ceva ce trebuie desluşit. Pretutindeni găsim indici ale sacralităţii sau transcendenţei. Dar ceea ce frustrează cel mai mult omul este celălalt om. Pe el îl vrea cel şi cel mai mul golit de mister şi dezvăluit în faţa sa în întregimea sensului. De aceea caută peste tot informaţii asupra omului din faţa noastră, care la rândul său caută informaţii asupra noastră. Dar ne aflăm în imposibilitatea de a le descoperi pe toate, căci fiecare la rândul său doreşte să ascundă cât mai mult din sine şi să cunoască cât mai mult din celălalt. Vina pentru lipsa de cunoaştere nu trebuie să o atribuim celuilalt sau divinităţii, ci nouă.

„ Primii mesageri ai unei fiinţe umane sunt de altfel non-verbali: este vorba despre gesturi, surâsuri, priviri schimbate între mamă şi copil. Copilul răspunde prin mimetism şi se iniţiază rapid în acest cod nonverbal. Abia mai târziu, prin importanţa acordată limbii scrise şi vorbite, educaţia face să treacă pe planul al doilea acest mijloc de comunicare.” (Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, traducere Ioana Ocneanu şi Ana Zăstroiu, p 155)

6

Ancestral, comunicarea nu se realiza prin cuvinte, căci limbajul vorbit este o invenţie aproape modernă a omului. Homo sapiens comunicau prin zgomote, prin mişcări, prin desene, prin gesturi. Adică tot ceea ce conţine comunicarea nonverbală. Aşa cum ilustrează autorii operei „Comunicarea”, omul ca individ învaţă să comunice mai întâi nonverbal: primeşte din partea mamei atingeri pline de căldura dragostei, după ce reuşeşte să distingă, îi vede surâsul şi îl înţelege ca pe o manifestare a fericii, iar apoi învaţă să îi răspundă prin strangeri de mână, clipiri din ochi, surâsuri, pupici. Treptat, e învăţat să vorbească şi încurajat să facă asta. Prin comunicarea nonverbală, dar şi verbală din partea mamei, înţelege că e bine să vorbească şi că va fi răsplătit pentru asta. Apoi educaţia lui se va axa exclusiv pe limnajul scris şi oral. Dar argumentul temporal al primei forme de comunicare nu legitimează importanţei comunicării nonverbale, ci doar o ilustrează ca parte inerentă şi constitutivă a fiinţei noastre pe care o uităm şi pe care apoi o regretăm.

„Este evident totuşi faptul că atât caracterul nostru, cât şi viaţa noastră afectivă sau mediul social în care trăim sfârşesc prin a ne modela o mască: <<La douăzeci de ani, avem chipul pe care ni l-a dat Dumnezeu; la 50, cel pe care îl merităm>>.” (Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, traducere Ioana Ocneanu şi Ana Zăstroiu, p 159)

Atunci când învăţăm să vorbim şi să scriem, uităm că putem să comunicăm şi nonverbal. O facem în continuare, dar nu îi mai acordăm aceeaşi importanţă. Nu ne mai concentrăm atenţia asupra lui, ci ne cizelăm limbajul, învăţăm neologisme, facem cursuri de oratorică şi dezbateri. Răzbunarea comunicării nonverbale vine din faptul că fiecare gest pe care îl facem şi pe care nu îl privim ca important, se întoarce asupra chipului nostru cu o putere înzecită. Fiecare zâmbet ironic aruncat ca să mascheze un anumit cuvânt, fiecare surâs ipocrit, fiecare încruntare, se întoarce sub formă de rid de expresie care ţi se întipăresc pe chip. De acum înainte nu mai poţi să zâmbeşti altfel decât cum ai zâmbit o viaţă întreagă fără să îţi dai seama de ce ai făcut. Cât suntem tineri şi avem chipul frumos dat de Dumnezeu, ignorăm importanţa comunicării nonverbale, dar atunci când primim chipul pe care îl merităm datorită ignoranţei noastre, regretăm tinereţea pierdută pe nopţi de nesomn şi fericire beată.

Comunicarea – proces de influenţă socială

„Utilizarea termenului de influenţă implică utilizarea puterii pentru a obţine conformarea celuilalt, în situaţii în care comunicarea este principalul instrument, canal sau mijloc de exercitarea a resurselor puterii ” (Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, Traducere de Daniela Rusu, p 147)

Definiţia dată de Denis McQuail introduce în discuţia asupra influenţei sociale termenul de putere manifestată asupra celuilalt, cu scopul de a îi supune argumentele şi deciziile. Acest tip de putere se diferenţiază de puterea fizică, dar conduce tot la ideea de supunere prin conformare, nicidecum prin accept raţional.

7

Adăugarea situaţiei în care puterea conduce la influenţă, şi anume aceea în care comunicarea e principalul canal de exercitare a ei devine astfel o scuzare a forţei: nu folosim forţa brută, superioritatea fizică, ci forţa argumentelor, puterea de negociere şi de convingere a receptorului. Puterea apare ca element dominant al omului, însă numai superioritatea semiotică e legitimată ca sursă de influenţă.

„ Abordarea funcţională a influenţei comunicative se bazează pe opinia potrivit căreia răspunsul la comunicare şi în special schimbarea atitudinii pot fi justificate mai ales în termenii nevoilor diferite ale receptorului. Această perspectivă nu contravine tipologiei deja discutate, dar ea substituie noţiunea de „putere de influenţă” a comunicatorului cu cea de „disponibilitate de influenţă” a receptorului, adoptând poziţia receptorului în cadrul relaţiei comunicative.” (Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, Traducere de Daniela Rusu, p 156)

Eficienţa negocierii sau a influenţării comportamentului raţional pare a nu depinde numai de abilităţile emiţătorului, numai de puterea lui de a influenţă audienţa, ci şi de disponibilitatea receptorului de a fi influenţat. Receptorului se simte înclinat să se lase convins de anumite argumente dacă satisfac diverse nevoi acute ale lui. Schimbarea atitudinii nu e produsă de faptul că omul X a vorbit atât de minunat şi de seducător sau convingător, incât ascultătorul Y a renunţat pe loc la mentalitatea sa, ci de faptul că acest ascultător a avut nevoie întocmai de argumentul acela, resimte lipsa acută în structura sa psihologică a lucrurilor pe care vorbitorul le-a expus. Nu devalorizăm vorbitorul şi negociatorul excelent, ci ridicăm vina de deasupra lui, pentru a o muta pe natura umană.

„De-a lungul celor câteva decenii de cercetări empirice asupra efectelor comunicării într-o multitudine de contexte, s-au acumulat tot mai multe dovezi care sugerează că variabila sociologică cheie în cadrul procesului de influenţă este susţinerea acceptării influenţei prin intermediul unor persoane cunoscute de subiect şi considerate demne de încredere sau prin normele şi definiţiile care funcţionează sau grupul de referinţă sau în cadrul instituţional.” (Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, Traducere de Daniela Rusu, p 163)

Nu e de ajuns ca omul să înţeleagă ceea ce altcineva îi transmite cu intenţia de a-l influenţa, argumentul logic sau al deducţiei uşor demonstrabile nu e întotdeauna suficient pentru a schimba o atitudine. De cele mai multe ori autoritatea în care omul are încredere nu e adevărul, raţiunea sau demonstraţia, ci autoritatea omului cunoscut în care are încredere, autoritatea omului faimos sau autoritatea şefului. De aceea, este mult mai uşor să îl determini să te asculte dacă îi spui că şi mama lui a făcut ca tine sau şeful sau prietenul sau o persoană reprezentativă pentru grupul social de care aparţine. Nu ne-ar miră să încercăm să convingem un om să meargă la vot prin argumente raţionale şi să nu avem niciun efect, dar dacă îi spunem că si Monica Columbeanu votează, acesta să fie prima persoană care aşteaptă să se deschidă urnele pentru a vota.

8

Comunicarea de masă

“Televiziunea este de acum înainte un fenomen mondial. În ţările industrializate, fiecare cămin are un receptor; cantitatea de programe oferite creşte cu lungirea duratei lor şi înmulţirea canalelor; cablul şi sateliţii de difuzare directă deschid calea unei creşteri considerabile a acestei oferte.” (Pierre Albert si Andre – Jean Tudesq, Istoria radio – televiziunii)

Dacă pe timpul comunismului televiziunea era un produs de lux, pe care şi-l permiteau poate doar securiştii sau oamenii bogaţi, acum a devenit pe lângă produs de larg consum, un bun pe care îl întâlneşti în fiecare familie. Nu mai există nici măcar diferenţierea pe medii de viaţă urban – rural: fiecare casă din aproape fiecare sătuc, deşi nu are strada asfaltată sau gradina sapată de buruieni, are antenă de satelit pentru a prinde fiecare ţăran telenovele şi posturi cu manele non-stop. Creşte cantitatea de programe oferite, se diversifică tipul de emisiuni, apar din ce in ce mai multe trusturi menite să obţiună audienţă şi să spele minţile cetăţeanului care caută relaxare în televiziune. Calitatea produselor oferite scade considerabil însă considerabil. Pe zi ce trece avem din ce în ce mai multe aşa zise emisiuni de divetisment care promovează maneaua, ţiganul cerşetor şi blonfa care se căsătoreşte cu moşneagul simpatic pentru a-i moşteni averea.

“Multă vreme conceputul mass-media a fost însoţit de sensul său negativ, cel puţin la nivelul publicului cultivat. I se reproşa vulgarizarea publicului acestora, nocivitatea influenţelor, caracterul mercantil al obiectivelor.” (Laurentiu Soitu, Comunicare si actiune, p 57)

Multă vreme de acum în colo i se va reproşa mass-mediei acest lucru, căci valoarea ei de informare a publicului a scăzut considerabil. Violenţa şi vulgaritatea a crescut atât ca timp de desfăşurare in spaţiul media cât şi ca amploare a mesajului. O reclamă astâzi nu îşi vinde produsul dacă nu prezintă o scenă violentă sau cu conotaţie sexuală. O emisiune nu mai este bună dacă nu e prezentată de o semi-prezentoarea, semi-femeie de cartier, care-şi dezgoleşte trupul. Valoarea mediei scade, iar ceea ce Laurenţiu Soitu numeşte sens negativ devine astăzi unicul sens al mass-mediei.

„ Dacă radioul este adesea un instrument de revoltă sau de eliberare, el este mai ales un mijloc de informare şi de divertisment, acompaniament muzical al vieţii cotidiene. Integrat în economia capitalistă cu publicitatea atotputernică în staţiile comerciale şi absorbirea sa în grupuri multimedia (grupul Globo în Brazilia de exemplu, cuprinde 18 staţii de radio), el permite şi inovarea în cadrul radiourilor mai comunitare private sau publice.” (Pierre Albert si Andre – Jean Tudesq, Istoria radio – televiziunii)

Spre deosebire de televiziune, radioul pierde din libertatea de a prezenta scene nud, violente sau vulgare. Menirea lui devine aceea de a prezenta revolta oamenilor pe o anumită temă. S-au înmulţit emisiunile de tip talk-show, părerea românului în direct sau întrebări ce aşteaptă soluţionare din partea auditorilor. Radioul este o metodă utilă de a combina muzica relaxantă, întreţinirea pe durata unei călătorii cu informarea. Părerea ta este ascultată la radio. Ba chiar este mult mai utilizat ca

9

metodă de informare decât televizorul. Întro societate în care dezvoltarea tehnologică este atât de rapidă, ne miră că radioul a reuşit să îşi păstreze rolul.

Roman MădălinaAn I

Grupa 9

10