Cine sunt eu?

În articolul trecut (îl poți citi aici), îți spuneam că identificarea cu rolurile pe care le jucăm în viață, aduce suferință pentru că e un rol, însă nu ăla ești tu. Te identifici cu actorul și uiți cine e persoana din spatele cortinei. Astăzi îți voi scrie cum am folosit eu exercițiul ăsta și ce am descoperit.

Rolurile mele de acum câțiva ani

Înainte să intru în depresie, rolurile jucate de mine erau de iubită, femeie și om puternic. De fiecare dată când îmi simțeam atacate aceste roluri, mă agățam de ele și mai tare de teamă să nu le pierd.

În momentul când am primit lovitura de grație (vezi articolul aici) și viața mea s-a răsturnat la 180 de grade, toate rolurile de mai sus (și altele ce nu le consideram suficient de importante) mi-au fost smulse din brațe. Mă simțeam ca și un actor care e pe scenă și la jumătatea piesei, e anunțat că trebuie să renunțe acum, să plece, nu contează dacă el mai are replici de spus. Pa la revedere!

Ce am știut să  fac atunci a fost să nu accept situația, să mă revolt și să mă deprim. Pentru că avusesem rol de iubită, însă am realizat că mă simțeam singură. Iubita cuiva, dar nu neapărat și iubită. Femeie, dar îmi simțeam pătată orice urmă de feminitate. Puternică, dar atunci m-am simțit atât de slabă, de frustrată și supărată, încât mă gândeam la sinucidere la fiecare jumătate de oră. Și așa, rolurile mele preferate au fost dărâmate într-un timp scurt și am rămas fără măști. Goală. Pe dinafară și pe dinăuntru.

Cine ești tu?

Când mă luptam să ies din starea aia și mi-am promis că voi reuși oricât timp mi-ar lua, am dat într-o carte de întrebarea “Cine ești tu?” Mă gândeam “Ce tâmpenie! Cum cine sunt eu? Raluca.” Apoi în carte continua, “dacă nu te-ai numi așa, cine ai fi? Cine ești tu când renunți la toate măștile? Cât de bine te cunoști?” Și m-am gândit “La naiba, nu mă cunosc deloc! Habar n-am cine sunt eu.”

Ceva din întrebarea asta a aprins un beculeț în mine așa că am luat-o ca pe un exercițiu zilnic. Mi-am propus să am un caiet de auto-analiză, să-mi pun întrebări, să-mi răspund și mai ales, zilnic să răspund la “Cine ești tu?” până când urma să mă (re)descopăr sau măcar să-mi ofere ceva acel răspuns.

Primele răspunsuri care-mi veneau în minte făceau referire tot la rolurile mele. Cine credeam că sunt, ce măști purtam, ce mi-a spus familia, școala, prietenii că sunt. Multe din răspunsuri erau ce nu eram. De exemplu “Nu sunt suficient de bună”, “nu sunt deșteaptă”.

Pe zi ce trecea, mai mult mă răscolea această căutare. Nu-i mai vedeam sensul și mai ales, capătul. Mă gândeam că ceilalți ar trebui să știe cine și cum sunt și nu e vina mea că viața e dură, așa că ceilalți ar trebui să mă ajute, nu eu să mă chinui singură cu întrebări și răspunsuri (rolul victimei). Și totusi, am vrut să continui. Voiam să văd cine sunt cu adevărat în spatele rolurilor jucate de-a lungul timpului.

Prin metoda asta, pe măsură ce zilele treceau, mi-am dat seama cine voiam să fiu, ce roluri preferam, ce așteptări eronate aveam de la viață, cum mă mințeam pe mine. Cu fiecare pagină umplută, parcă se modifica și scrisul, iar atunci nu știam, însă acum știu că se modificau și părticele din mine.

La jumătatea caietului am ajuns la capătul răbdării.  M-am săturat să vorbesc cu mine, să-mi răspund la întrebări stupide, să mă analizez și să mă simt tot ca la marginea prăpastiei. Dacă săream, măcar știam o treabă! Eram furioasă. Pe mine, pe caietul ăla, pe întrebarea aia care-mi dădea de furcă și-mi arăta numai ce răni aveam

și cât de puțin mă cunosc. Și atunci m-am lăsat să trăiesc toate emoțiile negative, toții nervii și nu m-am mai opus la nimic ce venea spre mine și din mine.

Abandon

Am renunțat să mai caut vreun răspuns. Nici nu voiam să mai știu cine sunt eu, nu-mi mai păsa. Am continuat să scriu cu gândul că pot scrie și cuvinte lipsite de sens, iar efectul lor era oricum mai benefic decât dacă-mi plângeam de milă. Am refuzat să mai opun rezistență stărilor mele, așa că le-am îmbrățișat.

“Dragă depresie, bine ai venit. Ocupă un loc. Vrei o cafea? Un pix? O pastilă?”

Așa că m-am abandonat. Mie, acelui caiet, vieții. Am lăsat pixul să scrie și sufletul meu să curgă pe foi. Au urmat pagini care păreau dintr-o carte de-a lui Stephen King și am început să mă amuz de ce ieșea din mine. Nu mai era nicio miză. Simțeam că oricum, am pierdut tot, inclusiv pe mine.

Cine sunt eu?

După o perioadă, m-am trezit dimineața ușoară ca un fulg. Am zâmbit pentru prima oară după multe luni și sinuciderea nu mai era o opțiune. Știam că voi mai avea nevoie de ajutor, însă mă simțeam pe drumul bun. Spre mine.

Am luat caietul în brațe și l-am răsfoit uimită de răspunsurile diverse și cum scrisul meu își modifica un pic forma de la o săptămâna la alta. Am lăsat 10 pagini goale. Mă simțeam goală și voiam ca măcar 10 pagini să nu fie umplute cu nimic. M-am uitat la o pagină albă și o vedeam frumoasă așa, fără cerneală care să o păteze. Apoi am dat pagina și am scris Cine sunt eu?

EU SUNT

După câteva răspunsuri, am ajuns la “Pur și simplu sunt.” Și am simțit nevoia să mai scriu o dată. “Eu sunt.” Sunt și atât.

M-am simțit atunci liberă, fără măști și adânc în esența mea. Aveam impresia că am săpat atât de mult, încât am ajuns să descopăr un hău mare, care nici măcar nu se cerea umplut. Era doar pace.

Atunci am înțeles pentru prima dată (neștiind că le spune așa) rolurile ce le-am jucat și cu care am ajuns să mă identific cu ele, falsele măști care doar îmi dădeau impresia că mă cunosc și am văzut cum am înghițit de-a lungul timpului amintiri, oameni și experiențe, doar pentru a mă simți vie, întreagă și când colo…doar încercam să fug de mine însămi și esența mea.

În momentul de “Eu sunt” m-am simțit singură, dar întreagă. Goală, dar plină în goliciunea mea. M-am simțit o picătură dintr-un ocean și o mare cu tot cu valurile ei. M-am simțit tot și nimic în același timp.

Sunt sigură că oricât m-aș strădui sau mi-aș dori, nu pot să redau în totalitate acea emoție, revelație și acel sens ce l-a căpătat viața mea de atunci. Unele lucruri trebuie să le trăim pe pielea noastră și e ușurel inutil să ni se povestească.

Cert este că atunci am realizat că nu sunt Raluca. La fel de bine mă puteam numi și Georgica. Nu sunt numele meu. Am realizat că nu sunt profesia mea. Am simțit clar că nu sunt relația mea și mi-era clar ca și lumina zilei că nu sunt experiențele mele. Toate astea sunt roluri și dacă priveam în spatele lor, găseam goliciunea aia care paradoxal, mă umplea. Acolo era și este, esența mea care nu are nume, diplome, profesie, dependențe, suferințe. Acolo e doar liniște.

Prezent

Au trecut ani buni de atunci. Și în prezent mai răspund câteodată la întrebarea cine sunt eu, doar că acum o fac pentru a vedea cu ce roluri m-am mai identificat. Rolurile au importanța lor și le-am ales pe acelea care mi se potrivesc, însă evit să mă mai identific cu ele pentru că esența mea nu e aia. Când observ că o iau pe arătură și mă simt iritată, dezamăgită, etc știu că m-am agățat de un rol și îmi amintesc să mă detașez și să (mă) privesc ca un observator perspicace. Îmi iubesc anumite roluri, însă pot trăi la fel de bine și fără ele.

La ce te ajută întrebarea “Cine sunt eu?”

Pe mine m-a ajutat să mă privesc în față cu sinceritate și să mă descopăr în esența mea. Fără măști, fără reguli sau mize. Și faptul că n-am mai avut nimic de pierdut și m-am abandonat vieții, m-a ajutat să mă câștig pe mine însămi. Din brațele mele nu mai plec!

Răspunsul ce mi-a venit mie nu e singurul valabil și cel mai bun pentru toată lumea. A fost potrivit pentru mine. Nu există corect sau greșit. Doar potrivit sau nu. Vei știi care e răspunsul tău atunci când se așterne liniștea și niciun alt răspuns nu-ți va mai părea la fel de bun.

E important să știi cine ești și să ajungi la esența ta, să te iubești și să fii întreg tocmai atunci când ești făcut bucățele. Pentru că mâine poți pierde tot. Nu o lua la modul pesimist, însă chiar poți pierde tot. Dacă te iubești pentru corpul tău, pentru cum arăți, mâine poți rămâne fără o mână sau pur și simplu frumusețea mai trece. Ce faci atunci?

Dacă te iubești și te identifici cu relațiile tale, ele se pot încheia într-o clipită. Ce faci atunci?

Dacă te identifici cu meseria ta și ești mândru de diplomele, profesia și inteligența ta, se poate într-o zi să rămâi fără ele. Ce alegi atunci?

Cine ești în interior?

Se poate să rămâi fără NIMIC. Cine ești atunci în interior, când totul în afară se dărâmă? Ce resurse te susțin și cum îți găsești liniștea, atunci când nicio resursă exterioară nu mai e valabilă? Dacă toate rolurile tale se încheie și măștile îți cad de pe față rămânând dezbrăcat și vulnerabil, cine ești?

La asta este utilă descoperirea răspunsului tău la întrebarea “Cine ești tu?” Și dacă alegi să faci exercițiul, la început s-ar putea să te doară, să te enerveze și să fie mai rău înainte să fie mai bine.

Amintește-ți că orice ai face, oricine ai crede sau ți-ar spune alții că ești în acest moment, orice probleme ai avea sau experiențe dificile ai trăi, ești mult mai mult de atât. Evită vuietul lumii și a minții tale pentru câteva minute și caută liniștea și sensul tău. Le găsești în tine însuți. Adânc.

Mulțumesc!

Raluca Muresan