CINE L-A UCIS PE ROGER ACKROYD?

Seria HERCULE POIROt

editura rao

Într-o scrisoare din 1972 către un admirator din Japonia, Agatha Christie mărturiseşte care sunt romanele ei preferate, oferind şi câte o scurtă explicaţie.

1. Zece negri mititeiMi-a plăcut tehnica aceasta complicată care mi-a pus

mintea la lucru şi cred că m-am descurcat mulţumitor.2. Cine l-a ucis pe Roger AckroydUn (roman) preferat, în general, şi, de asemenea, prima oară

când naratorul reuşeşte să fie un ticălos. 3. O moarte anunţatăMi-am închipuit personaje interesante despre care să merite

să scriu, iar la sfârşitul cărţii mi se părea că le cunosc.4. Crima din Orient ExpressPăi, fiindcă a fost o idee nouă despre o conspiraţie.5. 13 problemeO culegere bună de povestiri.6. Către zeroMi s-a părut interesantă ideea ca nişte oameni din locuri

diferite să se apropie de crimă, în loc să încep cu crima şi să dezvolt de aici.

7. Noapte nesfârşităPreferatul meu în momentul de faţă.8. Casa strâmbăAm găsit interesant de explorat cazul acestei familii.9. Vinovat fără vinăO idee care mi-a venit cu ceva vreme înainte de a începe

să lucrez la carte.10. Mâna ascunsăPe care am recitit-o mai târziu şi mi-a plăcut la fel de mult.

Editura RAOStr.Bârgăului nr. 9-11, Bucureşti, Româniawww.raobooks.comwww.rao.ro

AGATHA CHRISTIEThe Murder of Roger Ackroyd© 1926 Agatha Christie LimitedAGATHA CHRISTIE ® şi POIROT ® sunt mărci înregistrate ale Agatha Christie Limited în Marea Britanie şi/sau în restul lumiiToate drepturile rezervate

Traducere din limba englezăALINA- MIRELA DUMITRĂŞCUŢĂprin LINGUA CONNEXION

Editura RAO, 2013Pentru versiunea în limba română

2014

ISBN 978-606-609-643-0

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CHRISTIE, AGATHACine l-a ucis pe Roger Ackroyd / : Agatha Christie; trad. : Alina-Mirela Dumitrăşcuţă prin Lingua ConnexionBucureşti : Editura RAO, 2014ISBN 978-606-609-643-0821.111-312.4=135.1

Pentru Punkie, căreia îi place o bună poveste polițistă cu crime și anchete,

în care toată lumea e suspectă, pe rând!

Capitolul 1Micul dejun al doctorului Sheppard

Doamna Ferrars a murit în noaptea de 16 spre 17 sep-tembrie, într-o joi. Eu am fost chemat vineri, în ziua de 17, la ora opt dimineaţa. Nu se mai putea face nimic. Încetase deja din viață de câteva ore.

Abia trecuse de nouă când m-am întors acasă. Am descuiat uşa şi am zăbovit intenţionat câteva clipe în hol, punându-mi pălăria şi pardesiul în cuier; le luasem cu mine din precauţie, ca să înfrunt răcoarea ceasurilor matinale de toamnă. Sincer să fiu, eram foarte supărat şi îngrijorat. Nu voi pretinde că prevedeam atunci ceea ce avea să se întâmple în următoarele săptămâni, departe de mine gândul acesta. Instinctul însă îmi spunea că aveau să urmeze clipe zbuciumate.

La stânga mea, din sufragerie, auzeam zăngănitul ceş-tilor de ceai, precum şi tusea seacă a surorii mele, Caroline.

– James, tu eşti? întrebă ea.O întrebare inutilă, cine altcineva putea fi? De fapt,

chiar sora mea, Caroline, era motivul pentru care zăbo-visem mai devreme. Mottoul familiei mangustelor, cel puţin aşa ne spune domnul Kipling1, este: „Du-te şi află“. Dacă ar adopta vreodată un blazon, cu siguranţă i-aş

1 Rudyard Kipling (n.tr.)

10 11Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd?

sugera Carolinei imaginea unei manguste ridicate în două picioare. În cazul ei însă, am putea omite prima parte a mottoului, deoarece Caroline poate afla oricât de multe lucruri doar stând liniştită acasă. Nu ştiu cum, dar pur şi simplu reuşeşte. Am bănuiala că slugile şi negustorii alcă-tuiesc serviciul ei secret. Atunci când iese din casă nu o face pentru a aduna informaţii, ci ca să le răspândească. Chiar şi aici se dovedeşte a fi o expertă înnăscută.

De fapt, tocmai această ultimă însușire mă făcea să ezit. Orice i-aş fi spus Carolinei cu privire la decesul doamnei Ferrars, în numai o oră şi jumătate s-ar fi aflat în tot satul. Profesionist cum sunt, ţin la discreţie. Mi-am format aşadar obiceiul să ţin departe de sora mea orice fel de informaţie. Cu toate acestea, ea tot află, însă rămân cel puţin cu satisfacţia morală că nu am contribuit nicicum la asta.

Soţul doamnei Ferrars a murit în urmă cu doar un an şi Caroline a pretins mereu, fără cel mai mic temei, că soţia lui l-a otrăvit. Respinge cu înverşunare convingerea mea fermă că domnul Ferrars a sucombat din cauza unei gastrite acute, agravate de consumul excesiv de băuturi alcoolice. De acord, simptomele gastritei nu sunt diferite de cele ale otrăvirii cu arsenic, dar Caroline îşi susţine acu-zaţia cu alte argumente.

– Nu trebuie decât să te uiţi la ea, o tot auzeam spunând.Chiar dacă nu se afla la prima tinereţe, doamna Fer-

rars era o femeie foarte atrăgătoare, iar hainele ei, deşi aveau o croială simplă, îi veneau întotdeauna foarte bine; totuşi, foarte multe femei îşi achiziţionează vestimentaţia de la Paris, şi numai pentru atâta lucru nu pot fi bănuite că şi-ar fi otrăvit soţii.

Şi cum stăteam eu şovăind în hol, gândindu-mă la toate acestea, vocea lui Caroline se făcu din nou auzită, pe un ton mai ascuţit.

– Dar ce tot faci acolo, James? De ce nu vii la masă?

– Imediat, draga mea, i-am răspuns eu în pripă. Toc-mai îmi puneam paltonul în cuier.

– Până acum puteai să-ţi pui în cuier şi cinci paltoane.Avea, într-adevăr, dreptate.Am intrat în sufragerie, i-am dat lui Caroline obişnu-

itul sărut scurt pe obraz şi m-am pregătit să mănânc ouă cu şuncă. Şunca era cam rece.

– Ai avut treabă devreme azi, observă Caroline.– Da, am fost chemat la King’s Paddock, la doamna

Ferrars, mai exact.– Ştiu, răspunse sora mea.– Cum aşa?– Mi-a zis Annie.Annie este camerista noastră. E o fată cumsecade, dar

cam slobodă la gură.Urmă o pauză. Eu am continuat să-mi mănânc ouăle

şi şunca. Sora mea strâmbă uşor din nasul ei lung şi sub-ţire, aşa cum obişnuia când ceva îi atrăgea atenţia sau o tulbura.

– Ei bine? mă iscodi ea.– Situaţia e tristă. Nu se mai putea face nimic. Trebuie

să fi murit în somn.– Ştiu, replică sora mea.De data asta chiar m-a enervat.– Nu ai de unde să ştii, am izbucnit eu. Nici eu nu am

ştiut până nu am ajuns acolo. Iar de spus, nu i-am spus absolut nimănui până acum. Dacă fata aceea, Annie, ştie, înseamnă că e clarvăzătoare.

– Nu Annie mi-a zis, ci lăptarul. Iar el ştie de la bucă-tăreasa familiei Ferrars.

Exact cum spuneam. Caroline nu are nevoie să iasă din casă pentru a obţine informaţii. Stă în salonaș, iar acestea ajung singure la ea.

Sora mea continuă:– Din ce cauză a murit? Infarct?

12 13Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd?

– Nu ţi-a zis şi asta lăptarul? am întrebat-o eu pe un ton ironic.

Ironia nu avu însă niciun efect asupra ei. Luă totul în serios şi răspunse ca atare.

– Nu, nu ştia, îmi explică ea.În orice caz, mai devreme sau mai târziu, Caroline

avea să afle răspunsul. M-am gândit că puteam totuşi să o lămuresc eu.

– A murit din cauza unei supradoze de veronal. În ultimul timp suferea de insomnie şi probabil a luat prea multe pastile.

– Absurd! sări Caroline. Le-a luat intenţionat, nu-mi spune tu mie că nu!

E ciudat. Atunci când tăinuieşti o convingere perso-nală şi nu vrei să o recunoşti, în momentul în care îi dă glas altcineva, începi să o negi cu înverşunare. Am izbucnit aşadar în culmea indignării:

– Nu vrei să te schimbi nici în ruptul capului! Te grăbeşti, ca întotdeauna, să faci afirmaţii total neînteme-iate! De ce ar fi vrut doamna Ferrars să se sinucidă? Era văduvă, încă destul de tânără, foarte înstărită, sănătoasă, nu avea nimic altceva de făcut decât să se bucure de viaţă. E absurd ce spui tu.

– Ba deloc. Cred că şi tu ai observat că se schimbase mult în ultimele şase luni. Se vedea clar că o frământa ceva. Tu singur ai recunoscut că avea insomnii...

– Şi care ar fi diagnosticul tău? am întrebat-o eu cu un aer indiferent. Poate vreo aventură nefericită cu un bărbat?

Sora mea scutură din cap, în semn de dezacord.– Remuşcarea! exclamă ea, plină de entuziasm.– Remuşcarea?!– Da. Nu m-ai luat niciodată în serios când îţi spuneam

că şi-a otrăvit soţul. Acum sunt mai sigură ca niciodată că aşa s-a întâmplat.

– Nu cred că are prea multă logică ceea ce spui, am obiectat eu. Dacă o femeie a comis o crimă, ar avea cu siguranţă destul sânge-rece încât să se bucure de conse-cinţe fără a da vreun semn de slăbiciune sentimentală, de... remuşcare, cum zici tu.

Caroline dădu din nou din cap, stăruind în dezacord.– Poate că sunt şi astfel de femei. Dar doamna Ferrars

precis nu făcea parte din această categorie. Era toată un pachet de nervi. Un impuls incontrolabil trebuie să o fi împins la crimă, pentru că era genul de persoană care nu putea îndura suferinţa de niciun fel. Şi nu există nici cea mai mică îndoială că soţia unui bărbat ca Ashley Ferrars a avut parte de foarte multe suferinţe.

Am încuviinţat din cap.– Şi de atunci a trăit permanent frământată de mus-

trări de conştiinţă. Nu pot să n-o compătimesc.Nu cred ca sora mea s-o fi compătimit pe doamna

Ferrars cât timp aceasta a fost în viaţă. Dar acum când a plecat acolo unde (probabil) nu se mai poartă haine croite la Paris, Caroline era gata să fie mai miloasă, mai înţele-gătoare.

I-am zis răspicat că ideea ei era total absurdă. Pe de altă parte, în sinea mea, nu puteam să nu fiu de acord cu o parte din ceea ce spusese. Dar ar fi absolut greşit să-mi imaginez că sora mea descoperise adevărul numai datorită instinctului. Nu aveam de gând să o încurajez pe drumul acesta, fiindcă ar fi fost în stare să îşi facă părerile cunoscute în tot satul, iar oamenii ar fi crezut că toate con-cluziile ei se bazau pe informaţiile medicale obţinute de la mine. Ce grea e viaţa!

– Aiurea, comentă Caroline, ca răspuns la criticile mele. Vei vedea. Pariez că a lăsat o scrisoare în care măr-turiseşte totul.

– Nu a lăsat niciun fel de scrisoare, i-am tăiat eu vorba, fără să-mi dau seama de consecinţe.

14

– O! exclamă Caroline. Vasăzică, te-ai interesat şi de asta, nu-i aşa? Ei bine, dragul meu James, eu cred că, în adâncul inimii, tu gândeşti ca mine. Nu eşti decât un bătrân ipocrit.

– În astfel de cazuri, trebuie să luăm mereu în conside-rație posibilitatea unei sinucideri, am zis eu pe un ton menit să impresioneze.

– Se va face o anchetă?– S-ar putea. Depinde. Dacă mă voi declara încredințat

că supradoza a fost luată cu totul accidental, desigur că nu va mai fi nevoie de anchetă.

– Şi eşti în totalitate convins de asta? întrebă sora mea cu un aer răutăcios.

M-am ridicat de la masă fără să-i răspund.

Capitolul 2

Locuitorii din King’s Abbot

Înainte de a vă împărtăşi ce i-am mai spus lui Caroline şi ce mi-a răspuns ea, cred că ar fi bine să vă dau câteva lămu-riri despre ceea ce numesc eu „geografia noastră locală“.

King’s Abbot seamănă, cred, cu oricare alt sat. Oraşul cel mai apropiat e Cranchester, situat la o distanţă de vreo 15 kilometri.

Avem o gară mare, un mic oficiu poştal şi două „maga-zine universale“, aflate într-o permanentă concurenţă. Bărbaţii din partea locului sunt bine făcuţi şi părăsesc de tineri locul de baștină; în schimb, avem multe femei nemăritate şi mulţi ofiţeri pensionari. Cât despre pasiuni şi moduri de recreere, ele poartă un singur nume: bârfa. Sunt numai vreo două case de seamă în King’s Abbot. Una e King’s Paddock, lăsată moştenire doamnei Ferrars de soţul ei. Cealaltă e Fernley Park, în proprietatea lui Roger Ackroyd. Acest Ackroyd a prezentat dintotdeauna interes pentru mine, el fiind mai mult decât un simplu boiernaș de ţară. Îmi aminteşte de gentilomii aceia rumeni în obraji care îşi făceau întotdeauna apariţia în prima scenă a unei comedii de modă veche, într-un decor ce înfăţişa o pajişte idilică. Şi fredonau de obicei un cântec prin care îşi exprimau dorinţa de a ajunge la Londra.

16 17Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd?

Acum avem spectacole de revistă, gentilomul rural nu mai este la modă.

La drept vorbind, Ackroyd nu e chiar un boier de ţară autentic, ci un producător foarte prosper de (cred eu) roţi de căruţă. Are aproape cincizeci de ani, faţa rotundă, obrajii rumeni şi e foarte manierat. Se înţelege bine cu preotul din sat, contribuie cu generozitate la fondurile parohiei (deşi se zvoneşte că e cam zgârcit când vine vorba de propriile cheltuieli) şi e un mare susţinător al meciu-rilor de crichet, al cluburilor pentru tineri şi al asociaţiilor pentru soldaţii invalizi. El este, de fapt, sufletul sătucului nostru paşnic, King’s Abbot.

Când a împlinit douăzeci şi unu de ani, Roger Ackroyd s-a căsătorit din dragoste cu o femeie foarte frumoasă, cu cinci sau şase ani mai mare decât el. Numele ei era Paton, era văduvă şi avea un copil. Dar căsnicia lor a fost scurtă şi nefericită. Sincer vorbind, doamna Ackroyd era alcoolică. Iar acest viciu a băgat-o în mormânt după numai patru ani de căsnicie.

În perioada care a urmat tristului eveniment, Ackroyd nu s-a arătat interesat de o nouă aventură matrimonială. La moartea soţiei sale, copilul acesteia din prima căsătorie avea doar şapte ani. Acum are douăzeci şi cinci. Ackroyd l-a tratat întotdeauna ca pe propriul fiu şi l-a crescut ca atare, deşi fusese un băieţandru foarte nebunatic care-i pricinuise permanent griji şi necazuri. Cu toate acestea, noi, locuitorii din King’s Abbot, îl îndrăgim foarte mult pe Ralph Paton. Este un tânăr foarte chipeş.

După cum am mai spus, în sătucul nostru suntem ori-când gata de bârfă. Toţi şi-au dat seama încă de la început că Ackroyd şi doamna Ferrars se înţelegeau foarte bine. După moartea soţului ei, intimitatea lor se adâncise. Erau văzuţi mereu împreună şi era clar că la sfârşitul peri-oadei de doliu, doamna Ferrars urma să devină doamna Ackroyd. Era de la sine înţeles pentru toată lumea. După

cum se știa, soţia lui Ackroyd murise din cauza băuturii. Ashley Ferrars fusese şi el un alcoolic pătimaş timp de mai mulţi ani înainte să-și dea sufletul. Era absolut firesc ca aceste două victime ale excesului de alcool să se consoleze reciproc pentru tot ceea ce înduraseră în căsniciile anterioare.

Familia Ferrars se stabilise în sat în urmă cu doar un an, însă Ackroyd era de mult timp ţinta multor bârfe. Pe durata copilăriei lui Ralph Paton, în casa lui Ackroyd se perindaseră multe menajere, fiecare la rândul ei fiind pri-vită cu suspiciune de către Caroline şi prietenele ei. Pot spune fără să exagerez că întreg satul s-a aşteptat timp de mai bine de cincisprezece ani ca Ackroyd s-o ia în căsătorie pe una dintre aceste doamne. Domnişoara Russell, ultima din șir, era o femeie de temut care îi condusese gospodăria cu o mână de fier vreme de cinci ani, adică de două ori mai mult decât oricare dintre predecesoarele sale. Şi toţi erau convinşi că, dacă nu venea doamna Ferrars, Ackroyd n-ar fi reușit să-i scape. Iată cauza numărul unu, cealaltă fiind sosirea neaşteptată din Canada a unei cumnate a lui Roger, împreună cu fiica ei. Doamna Cecil Ackroyd, văduva fratelui mai tânăr al lui Ackroyd, un pierde-vară, se stabilise la Fernley Park şi izbutise, după spusele lui Caroline, să o pună pe domnişoara Russell la punct.

Nu înţeleg exact ce înseamnă „la punct“ – sună descura-jant şi neplăcut –, dar ştiu că domnişoara Russell se poartă extrem de rece cu musafira şi are un zâmbet acru pe buze atunci când îşi exprimă profunda simpatie pentru „sărmana doamnă Ackroyd, a cărei situaţie depinde de mărinimia cumnatului ei. Pâinea pe care o primeşti din mâna altuia are un gust amar, nu-i aşa? Şi eu m-aş simţi nefericită dacă nu mi-aş câştiga singură existenţa prin muncă“.

Nu ştiu ce a gândit doamna Cecil Ackroyd despre idila cumnatului ei cu doamna Ferrars atunci când a aflat despre ea. Era clar în interesul ei ca Ackroyd să nu se căsă-torească. Se arăta însă foarte binevoitoare – ca să nu zic

18 19Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd?

exagerat de încântată – atunci când se afla în compania doamnei Ferrars. Caroline spune că acest lucru nu dove-deşte nimic.

Iată aşadar care au fost preocupările noastre în King’s Abbot în ultimii ani. Am disecat cazul Ackroyd din toate unghiurile, iar doamna Ferrars ocupa un loc bine definit în această schemă.

Acum însă povestea a luat o altă întorsătură. De la dul-cile discuţii privind eventuale daruri de nuntă s-a ajuns în mijlocul unei adevărate tragedii.

Cu acestea şi diverse alte lucruri în minte îmi făceam eu obişnuitele vizite medicale pe la bolnavi. Nu aveam cazuri care să necesite o concentrare deosebită, motiv pentru care, probabil, mă întorceam mereu cu gândul la misterul din jurul morţii doamnei Ferrars. Să fie oare vorba despre un caz de sinucidere? Dacă era aşa, ar fi lăsat o scrisoare în care să-şi explice fapta. Ştiu din experienţă că atunci când femeile se hotărăsc să-și ia viața, simt nevoia să-şi deschidă sufletul şi să mărturisească ce le-a împins la comiterea acestui gest. Le place să se expună.

Dar când am văzut-o eu oare ultima dată? Da, cu mai puţin de o săptămână în urmă. Iar comportamentul ei părea normal, date fiind împrejurările.

Apoi mi-am amintit deodată că am zărit-o chiar ieri, deşi nu am vorbit cu ea. Ieşise la plimbare cu Ralph Paton, ceea ce m-a surprins, fiindcă nu ştiam că tânărul se afla încă în sat. Credeam, într-adevăr, că se certase cu tatăl său vitreg, pentru că nu mai fusese văzut pe la el în ultimele şase luni. Se plimbau foarte apropiaţi unul de celălalt, dis-cutând cu însuflețire.

Cred că nu greşesc spunând că acesta a fost momentul în care am avut o primă presimţire. Nimic concret, doar o vagă premoniţie în legătură cu evenimentele ce aveau să urmeze. Convorbirea tête-à-tête plină de seriozitate dintre

Ralph Paton şi doamna Ferrars mi-a lăsat o impresie puternică, dar neplăcută.

Mă gândeam încă la ea, când deodată mi-a ieşit în cale însuşi Roger Ackroyd.

– Sheppard! exclamă el. Exact omul pe care voiam să-l întâlnesc! Ce întâmplare teribilă...

– Înseamnă că aţi auzit deci...Încuviinţă din cap. Fără îndoială că vestea îl tulburase,

fiindcă obrajii săi rumeni de altădată păreau acum supţi și îşi pierduse cu desăvârşire aerul jovial.

– E mai grav decât crezi, îmi zise el calm. Ascultă, Sheppard, trebuie să-ți vorbesc. Poţi veni acum cu mine?

– Mi-ar fi cam greu, fiindcă mai am trei vizite de făcut, după care trebuie să mă întorc la cabinet pentru consul-taţiile zilnice.

– Atunci după-amiază? Sau nu, mai bine să luăm cina împreună diseară, la 19.30. Ce zici?

– Da, e bine aşa. Dar ce s-a întâmplat? Este vorba despre Ralph?

Nu ştiu de ce rostisem numele tânărului. Poate pentru că acesta fusese deseori sursa necazurilor lui Roger.

Ackroyd îmi aruncă o privire absentă, ca şi cum nu ar fi înţeles. Şi abia atunci mi-am dat seama că trebuie să fie cu adevărat ceva grav, fiindcă nu-l mai văzusem niciodată atât de tulburat.

– Ralph? mă întrebă el nedumerit. O, nu e vorba despre el. Ralph e plecat la Londra. Ei, drăcie! Uite că vine domnişoara Gannett. Nu vreau să vorbesc de faţă cu ea despre întâmplarea asta tristă. Rămâne deci să ne vedem la 19.30.

Am încuviinţat din cap, iar el a plecat în grabă, lăsân-du-mă perplex.

Ralph la Londra?! Dar ieri era în King’s Abbot. Bănu-iesc atunci că a plecat noaptea trecută sau astăzi, în zori.

20 21Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd?

Totuşi, Ackroyd mi-a vorbit despre el ca şi cum nu-l mai văzuse de nu ştiu câte luni!

Nu am avut însă timp de reflecţii, fiindcă domnişoara Gannett s-a repezit asupra mea, dornică să afle noutăţi. Seamănă mult cu sora mea, chiar dacă nu ajunge la con-cluzii la fel de strălucite ca ale lui Caroline.

Domnişoara Gannett îşi trase răsuflarea, arzând toto-dată de curiozitate.

Nu-i așa că moartea sărmanei doamne Ferrars era ceva îngrozitor? Lumea murmura pe la spate că lua droguri de ani de zile. Însă oricât ar fi oamenii de răi, ştim cu toţii că nu iese fum fără foc. În toată povestea asta tot trebuie să fie un sâmbure de adevăr. Şi se mai spune că domnul Ackroyd a rupt logodna imediat ce a aflat acest lucru – fiindcă ea, domnişoara Gannett, era absolut convinsă, şi avea şi dovezi, că cei doi fuseseră logodiţi. Bineînţeles că eu, doctor fiind, cunosc, desigur, multe aspecte – doctorii ştiu întotdeauna multe lucruri –, dar nu le comentez.

În timp ce sporovăia ca o moară stricată, domnişoara Gannett se uita ţintă la mine, ca să-mi observe reacţiile. Din fericire însă, îndelunga convieţuire alături de sora mea mă învăţase să-mi păstrez calmul şi să fiu rezervat în răspunsuri.

Am prins ocazia să o felicit pentru că nu lua parte la asemenea bârfe, ceea ce era o mică ironie. Lăsând-o astfel cu totul nedumerită, mi-am continuat drumul înainte ca ea să-şi vină în fire. Cufundat în gânduri, m-am întors la cabinet, unde am găsit câţiva pacienţi în camera de aşteptare.

Şi când credeam că terminasem ultima consultație şi contemplam distrat grădina, înainte de a mă duce la masa de prânz, am observat că mă mai aştepta o pacientă. Aceasta s-a ridicat şi s-a îndreptat spre mine. Recunos-când-o, am rămas oarecum surprins, fiindcă domnişoara

Russell – despre dânsa era vorba – îmi lăsase întotdeauna impresia că e foarte rezistentă şi imună la orice boală.

Menajera domnului Ackroyd era o femeie înaltă şi frumoasă, dar de o frumusețe rece. Avea privirea aspră şi buzele subţiri; îmi dădeam seama că, dacă aş fi fost sluj-nică ori bucătăreasă sub ordinele ei, aş fi tremurat de frică ori de câte ori s-ar fi apropiat de mine.

– Bună dimineaţa, domnule doctor Sheppard! spuse ea. V-aş rămâne foarte recunoscătoare dacă v-aţi uita puţin la genunchiul meu.

I-am examinat aşadar genunchiul şi mărturisesc că nu am găsit nimic în neregulă. Vagile dureri pe care afirma că le simte erau atât de neconvingătoare, încât, dacă ar fi fost vorba despre o femeie cu un caracter mai puţin integru, întreaga poveste mi-ar fi trezit suspiciuni. Deşi mi-a trecut o clipă prin minte că născocise o afecţiune la genunchi ca să mă chestioneze cu privire la moartea doamnei Ferrars, mi-am dat curând seama că, cel puţin în această privinţă, o judecasem greşit. A menţionat tra-gica întâmplare fără să insiste asupra ei, nepărând nici-decum dornică să o comenteze.

– Vă mulţumesc frumos pentru alifie, domnule doctor, rosti ea în cele din urmă. Deşi nu sunt convinsă că îmi va fi de prea mare ajutor.

Cu toate că îi împărtăşeam părerea, am contestat-o. Un medic e întotdeauna dator să recomande medicamen-tele cu toată convingerea. În plus, până la urmă, rău nu putea să-i facă.

– Nu am încredere în medicamente, adăugă domni-şoara Russell, plimbându-şi privirea de-a lungul şirului de sticluţe din cabinetul meu. Ele pot face mult rău. De exemplu, cocaina.

– Da, în acest caz contează doza.– Totuşi, consumul de cocaină este foarte des întâlnit

în înalta societate.